Modele de compuneri

 

,,Ce tie nu-ti place, altuia nu face''

        Intr-o zi din luna iulie a anului trecut, ma jucam in parc alaturi de mai multi colegi si prieteni. Meciul

de fotbal era in toi, scorul era strans si fiecare echipa era cat mai hotarata sa castige, caci miza era chiar

delicioasa: cei care pierdeau faceau cinste cu suc si inghetata. Toti ne gandeam la gustul racoritor al

premiului, dar niciunul dintre noi nu ar fi vrut sa piarda.

        Asa se face ca jucam cu inversunare si fiecare dintre noi dadea cat de mult putea. Deodata, insa,

auzim o bufnitura urmata de un vaiet de durere. Mihai, capitanul nostru de echipa, se afla la pamant, tinandu- si genunchiul cu mana. Fusese faultat de un adversar, Andrei, coleg si prieten cu noi toti... Niciunul nu a crezut insa ca Andrei a incercat doar sa preia mingea si nu l-a lovit intentionat... Jocul s-a

sfarsit intr-o cearta generala, iar Mihai a ajuns la medic, unde a fost pansat.

         Dupa cateva zile, genunchiul lui era ca nou, ia jocul a fost reluat. De data aceasta, Andrei statea in

poarta, caci nu mai vrusese sa fie pe teren. Inevitabil a venit randul lui Mihai sa atace un adversar ca sai

ia mingea... iar situatia s-a repetat: celalalt a cazut si s-a lovit destul de rau, si nimeni nu l-a crezut pe

Mihai ca nu l-a lovit intentionat.

      Atunci am inteles cu totii ca Andrei avusese dreptate si ne-am dat seama ca se potriveste proverbul:

„ce tie nu-ti place, altuia nu face”. Pentru toti, intamplarea a fost o lectie bine-meritata.

Intamplare din timpul unei ore

      Zilele trecute eram la scoala impreuna cu mai multi colegi si asteptam cu nerabdare sa terminam

orele ca sa putem merge in parc, unde aveam de gand sa incingem un meci de fotbal pe cinste.

      Nu prea ne statea noua gandul la ora de matematica in care eram, iar explicatiile domnului profesor

despre triunghiul isoscel si cel echilateral ne alunecau pe langa urechi, fara sa intelegem mare lucru.

       Dintr-odata, insa, mai mult fara sa-mi dau seama, am pornit spre tabla. Mi se paruse ca mi-am auzit numele strigat de domnul profesor care terminase de predat si acum scrisese la tabla cateva probleme pe care sa le rezolvam. Am vazut ca toata clasa se uita mirata la mine si nu prea intelegeam de ce. Mai

mirat era, insa, domnul profesor, care m-a intrebat ce caut la tabla. Nu mai intelegeam nimic nici eu.

        Pana la urma, lucrurile s-au limpezit. Nu fusesem eu strigat, ci colegul meu de banca ce avea acelasi nume de familie ca al meu. El insa se prefacuse ca nu aude cand e chemat la tabla si, de fapt, chiar el imi spusese sa ies eu... am inteles si de ce, amintindu-mi ca lui nu ii place deloc matematica.

       Nu a scapat insa de rezolvarea unei probleme, caci domnul profesor mi-a spus mie sa trec la loc si

l-a chemat pe el. 

      Pe mine m-a bucurat asta, caci am putut in continuare sa visez cu ochii deschisi la meciul de fotbal care ne astepta dupa ore.

,,As vrea sa fiu erou...''

       Dorinta mea cea mai mare, de cand ma stiu, a fost sa devin un erou... cum si in ce fel, nu prea stiam

eu, dar un lucru imi era clar: voiam sa fiu erou.

        Mereu ma visam zburand peste oras ca Batman sau catarandu-ma pe pereti ca Spiderman... capul

imi era plin de idei pentru salvarea lumii si de titluri rasunatoare de articole din ziare in care sa se povesteasca aventurile mele. Toate acestea pana intr-o zi cand... chiar am devenit erou.

         Ma intorceam singur de la scoala, caci prietenii mei cei mai buni aveau un meci de baschet in ziua

aceea si, ca de obicei, imi faceam in minte tot felul de scenarii fanteziste despre cum voi deveni cel mai

mare erou al omenirii. 

        Deodata, chiar cand ajunsesem pe strada mea, vad un copilas de vreo 4 anisori cum iese in fuga dintr-o curte si fara sa se uite nici in stanga, nici in dreapta, se repede spre sosea. O fractiune de secunda am inlemnit, caci pe strada se apropia o masina care avea o viteza considerabila.

        Nu am mai stat pe ganduri si, cu riscul de a fi eu accidentat, m-am repezit spre copilul care alerga dupa mingea pe care o scapase spre sosea. Am reusit sa il prind si sa il trag pe trotuar chiar sub privirile ingrozite ale mamei sale care venise si ea dupa el. Din nefericire pentru mine, insa, m-am dezechilibrat

eu si am cazut chiar pe sosea…

         Am avut putin noroc, totusi... soferul vazuse scena si a reusit sa opreasca... destul de in siguranta

pentru mine... nu pe deplin, insa, caci tot m-am ales cu o fractura de toata frumusetea...

          Dar visul meu de-o viata s-a indeplinit: am devenit eroul local, mi s-au luat interviuri, iar fotografia

mea a ajuns pe primele pagini ale ziarelor din orasul nostru... si trebuie sa recunosc ca ma simt bine in

postura de erou.

Intr-o aventura

         Atunci cand pornim intr-o aventura, se presupune ca avem macar habar unde mergem sau ce anume ne trebuie ca sa fim pregatiti in orice situatie. Se presupune ca stim... dar acesta nu a fost si cazul meu. Sa vedeti de ce.

        Acum ceva timp, ma trezesc ca ma suna un bun prieten si ma intreaba daca sunt liber in week-endul care urma pentru ca se pregatea sa faca o scurta calatorie si avea nevoie de un tovaras de drum. Cum nu aveam niciun program, am acceptat de indata si, in ziua stabilita, ne-am intalnit la gara sa luam trenul spre o localitate de munte unde prietenul meu voia sa gaseasca niste plante rare care ii trebuiau pentru un proiect al scolii lui pe teme de ecologie. 

       Dupa cateva ore de mers cu trenul si o alta ora de mers pe jos, am ajuns intr-un sat izolat, undeva la poalele unui munte imens. Acolo... am dus-o din surpriza in surpriza... dar ceea ce a constituit cea mai interesanta surpriza dintre toate a fost ca am descoperit ca era chiar satul natal al bunicilor mei, din care ei plecasera cu multi ani in urma. M-am simtit ca intr-o adevarata aventura sa explorez vechea lor casa, acum aflata in grija unor rude indepartate si, mai ales, sa descopar multe din documentele si pozele vechi ale familiei.

        La intoarcere, i-am multumit prietenului meu pentru minunata aventura in care m-a dus aproape fara

voia mea, caci nu mi-as fi imaginat niciodata ca o simpla calatorie pentru niste plante imi poate aduce

atata bucurie in suflet.

         Asa ca, dragii mei, niciodata nu stim ce aventura ne poate astepta odata ce am

pasit dincolo de pragul casei noastre.

Valoarea adevaratei prietenii

           Intr-una din zilele vacantei de vara a anului trecut eram impreuna cu prietenii mei la joaca in satul

bunicilor, undeva intr-un sat de munte din judetul nostru. Vremea era frumoasa si calduroasa, numai

buna pentru a sta afara si a te zbengui cat e ziua de lunga.

         Eram cu totii veseli si pusi pe sotii, ne alergam si ne ascundeam prin livada intinsa a bunicului si,

cand oboseam, ne asezam pe o patura la umbra si jucam carti.

      Deodata, insa, Maria, una dintre fete, se  ridica speriata de pe patura, tipand cat o tinea gura. Niciunul dintre noi nu intelegea ce i s-a intamplat.  Ba mai mult, Mihai, unul dintre baieti, a inceput sa rada de ea. Maria, insa, era ingrozita de-a dreptul. Cu chiu cu vai, s-a linistit si a reusit sa ne spuna ca tocmai fusese intepata de o albina si era alergica la albine... 

       Toti am incremenit, fara sa stim ce avem de facut... Doar Alexandra, cea mai mare din grupul nostru si prietena cea mai buna a Mariei, nu si-a pierdut cumpatul. A luat telefonul si a sunat la salvare, iar apoi a fugit la farmacia din apropiere si in cateva minute s-a intors cu un medicament antialergic pe care i l-a dat Mariei. Noi priveam speriati cum Maria se simte din ce in ce mai rau si cele 15 minute pana a venit salvarea ni s-au parut 15 ani.

           Medicul de pe ambulanta a fost impresionat de gestul Alexandrei care a si mers cu Maria la spital ca sa fie sigura ca este in afara de orice pericol. 

         Atunci mi-am dat seama cat de bine este sa fii atent la orele de prim-ajutor de la scoala, care nu credeam ca au vreun rost. Mai mult chiar, dupa toate cele intamplate, am inteles valoarea adevaratei prietenii.

Experienta personala fericita

       Una dintre cele mai fericite clipe din viata mea de pana acum a fost atunci cand am luat premiul I la
un important concurs de desen, unul dintre cele mai grele de acest gen.

        Imi place sa desenez de cand ma stiu, dintodeauna mi-a placut sa imi exprim gandurile si ideile sub

forma unor linii care, incetul cu incetul, capata forme si culori. Intreaga casa, de altfel, este plina cu

desenele mele, caci parintii mei le pastreaza pe absolut toate.

         Participam din cand in cand la concursuri de desen, la indemnul doamnei profesoare de la scoala,

dar nu ma gandeam niciodata la ce premiu voi lua. Pentru mine, mult mai importanta era ocazia de a

desena si, mai ales, provocarea de a-mi supune imaginatia sa ilustreze tema data, care nu era chiar accesibila.

            Cu atat mai mult, la concursul national de desen dedicat pictorului Nicolae Grigorescu, nu ma gandeam ca voi lua vreun premiu. Ma pregatisem, totusi, mult pentru acest concurs, pentru ca orice prilej

era bun sa-mi exersez calitatile, iar in ziua concursului, eram detasata si cu sufletul impacat. Totusi,

aveam in sufletul meu o mare liniste, iar tema care imi picase imi placea foarte mult. Am dat, astfel, tot

ce a fost mai bun, iar la sfarsit, chiar eram multumita de creatia mea.

             A fost prima data cand ma gandeam ca, intr-adevar, lucrarea mea este buna si ca, poate, voi lua o mentiune. Nu mica mi-a fost mirarea, insa, cand numele meu a fost strigat ultimul, deoarece luasem

premiul I al concursului, care imi aducea si o excursie de studii in Italia, in galeriile pictorilor celebri ai Renasterii.

            M-am simtit extrem de fericita pentru reusita mea si asta mi-a dat curaj si incredere sa merg mai departe cu pasiunea pe care o am.