Băiatul cu pijamale în dungi de John Boyne

 Bruno lucuiește cu familia, tata, mama și sora lui la Berlin. Tatăl lui este avansat la muncă și familia trebuie să se mute la Auschwitz, unde capul familiei va conduce lagărul, în calitate de comandant.

Din noua sa cameră, băiatul de 9 ani vede după un gard cu sârmă ghimpată niște oameni îmbrăcați zilnic în dungi, și i se face dor de vechea sa locuință și de vechii lui prieteni. 

Nu știe despre ce este vorba și se apropie din curiozitate, văzând mulți copii în pijamale în dungi și voind să le fie prieten. Apropiindu-se de ceea ce el credea că este o fermă, îl cunoaște pe Shmuel, un băiat evreu născut în aceeași zi cu el. Bruno îi duce zilnic de mâncare și află că Shmuel a fost separat de mamă și că în acel loc se aflau fratele, bunicul și tatăl lui. Între ei se leagă o frumoasă și emoționantă prietenie.

Bruno nu înțelege ce se întâmplă, nu înțelege de ce prietenul lui e așa de slab sau de ce vine uneori la întâlniri plin de vânătăi. Într-o zi reușește să intre print-o gaură în gard, își lasă hainele personale  lângă gard  și îmbracă și el  o pijama în dungi  procurată  de către prietenul său căruia îi promisese să îi găsescă tatăl.

 În timp ce umblă prin lagăr, sunt prinși și asimilați unui grup de prizonieri în „marș” spre o cameră de gazare, despre care Bruno crede că este pur și simplu un adăpost de ploaie. În camera de gazare, Bruno îi cere scuze lui Shmuel pentru că nu i-au găsit tatăl și îi spune că este cel mai bun prieten al lui pe viață. Nu este clar dacă Shmuel răspunde înainte ca ușile să se închidă și luminile să se stingă, dar Bruno este ferm hotărât să nu-i dea drumul lui Shmuel niciodată.

Bruno nu va mai fi văzut niciodată, hainele lui fiind descoperite de un soldat câteva zile mai târziu. Mama lui, Elsa, îl caută luni întregi, chiar și la vechea lor casă din Berlin. În final se întoarce la Berlin împreună cu Gretel, care se izolează în camera ei. Ralf mai rămâne încă un an la Auschwitz, devenind tot mai nemilos și rece cu subalternii săi. Un an mai târziu, se întoarce la locul unde au fost găsite hainele lui Bruno și descoperă golul din gard. Atunci își dă seama cum a dispărut fiul său și este zdrobit de durere. După un timp, trupele aliate eliberează lagărul, iar Ralf, distrus de vinovăție și dezgustat de tot ce a făcut, se lasă capturat.

Cartea se încheie cu fraza „Desigur, toate acestea s-au întâmplat cu mult timp în urmă și nimic de genul acesta nu s-ar mai putea întâmpla vreodată. Nu în zilele noastre”.