Doi feţi cu stea în frunte de Ioan Slavici

        A fost ce-a fost; dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti. A fost odată un împărat. Împăratul acesta stăpânea o lume întreagă, şi în lumea asta era un păcurar bătrân şi o păcurăriţă, care aveau trei fete: Ana, Stana şi Lăptiţa.

        Ana, cea mai în vârstă dintre surori, era frumoasă, încât oile încetau a paşte când o zăreau în mijlocul lor; Stana, cea mijlocie, era frumoasă, încât lupii păzeau turma când o vedeau pe dânsa stăpână; iară Lăptiţa, cea mai tânără soră, albă ca spuma laptelui şi cu păr moale ca lâna mieluşeilor, era frumoasă – mai frumoasă decât surorile sale împreună – frumoasă cum numai dânsa era.

        Într-o zi de vară, când razele soarelui erau mai stâmpărate, cele trei surori se duseră ca să culeagă căpşune în marginea codrilor.

        Pe când ele culegeau căpşunele, îndată se aude un şir de tropote, ca şi când ar veni şi s-ar apropia o ceată de călăreţi. Era cine era: era tocmai feciorul împăratului, venind ca să meargă cu prietenii şi cu curtenii săi la vânat.

        Tot voinici frumoşi, crescuţi în şeile cailor, dar cel mai frumos şi pe cel mai înfocat armăsar era… cine altul putea să fie? Făt-Voinic, feciorul de împărat. Focul cailor se stâmpără în zărirea celor trei surori şi călăreţii deteră în pas mai încetişor, până ce, veniţi şi sosiţi, se simţiră duşi.

        – Auzi tu, soră, grăi Ana către sora mijlocie, dacă m-ar lua pe mine, i-aş frământa o pâine din care mâncând s-ar simţi ş-ar fi tot june şi voinic, mai voinic decât toţi voinicii din lume.

        – Eu, zise Stana, dacă pe mine m-ar lua, i-aş toarce, ţese şi coase o cămaşă pe care, îmbrăcând-o, s-ar putea lupta cu zmeii, trecând prin apă fără ca să se ude, trecând prin foc fără ca să se ardă.

        – Iară eu, grăi Lăptiţa, cea mai tânără soră, dacă i-aş fi soţie, i-aş face doi feţi-frumoşi, gemeni cu părul de aur şi cu stea în frunte, stea ca luceafărul din zori.

        Când trec pe lângă fete, voinicii, chiar şi cei împărăteşti, văd cu ochii şi ascultă cu urechile. Ascultând, ei auziră, auzind, înţeleseră, iar înţelegând, ei suciră frânele şi săriră la fete.

        – Sfântă-ţi fie vorba şi a mea să fii, soţie de împărat! grăi feciorul de împărat ridicând la sine în şa pe Lăptiţa cu căpşune cu tot.

        – Şi tu a mea! grăi cel dintâi voinic către Stana, făcând şi el precum a văzut pe stăpânul său.

        – Şi tu a mea! grăi al doilea în voinicie către Ana, ridicând-o şi pe ea în şa.

        Făcând aşa, voinicii porniră spre curtea împărătească. În ziua următoare se făcură nunţile şi apoi trei zile şi trei nopţi întreaga împărăţie răsuna de veselia oaspeţilor…

        Peste alte trei zile şi trei nopţi merse vestea în ţară că Ana şi-a făcut pâinea: a cules bobi, a măcinat, cernut, frământat şi a copt pâinea precum a fost zis la culesul de căpşune.

        Încă de trei ori câte trei zile şi de trei ori câte trei nopţi trecură şi o nouă veste merse în ţară, că Stana şi-a făcut cămaşa: a cules fire de in, le-a copt şi meliţat, a periat fuiorul, a tors firele, a ţesut pânza şi a cusut cămaşa pe trupul soţului ei, precum a fost zis la culesul de căpşune.

        Numai a Lăptiţei vorbă nu s-a împlinit încă. Dar toate se fac numai cu vremea.

        Când se împlini de-a şaptea oară a şaptea zi, numărată de la cea de întâi zi de cununie, feciorul de împărat se arătă înaintea voinicilor şi celorlalţi curteni ai săi cu faţa veselă şi cu vorba pe de sute şi mii de ori mai blândă şi mai îndurătoare decât până acuma, dând de ştire că de aici înainte multă vreme n-are să mai iasă din curte, fiindcă-l poartă inima să stea zi şi noapte lângă soţia sa. Era adică să se întâmple – din îndurarea lui Dumnezeu – precum a grăit Lăptiţa la cules de căpşune… Şi lumea, şi ţara, şi întreaga împărăţie se bucurau aşteptând să se vadă ce nu s-a mai văzut încă.

        Hei! dar multe se petrec în lume, şi dintre multe, multe bune şi rele multe!

        S-a întâmplat adică, ca feciorul de împărat să aibă şi o mamă vitregă, iară asta, o fată mare în păr, pe care a fost adus-o cu sine, având-o de la cel dintâi bărbat. Şi apoi, vai şi amar de acela ce cade în asemenea cuscrii!

        După gândul vitregei era să fie ca fiica sa s-ajungă soţie de împărat şi stăpână peste împărăţie, iară nu Lăptiţa, fata cea de păcurar.

        Şi acuma sărmana Lăptiţa avea să sufere pentru că n-a fost pe gândul vitrigei, ci după voinţa lui Dumnezeu. Vezi! aşa e lumea: chiar şi acolo e rea unde o poartă gândul cel bun.

        Era acuma în gândul vitrigei ca întâmplându-se după cum a fost zis Lăptiţa, să facă pe lume să creadă şi să creadă feciorul de împărat că nu e precum este şi precum s-a zis.

        Nu putea însă face nimic, fiindcă feciorul de împărat stătea de-a pururea, zi şi noapte, lângă soţia lui. Îşi puse dar de gând ca, cu una, cu două, cu vorbe şi iscusinţe, să-l urnească pe acesta, iară după aceea, rămânând Lăptiţa în grija ei, a ei să fie grija. Ştia că nu-i va fi greu să afle cale şi chip.

        Cu una, cu două, feciorul de împărat nu se urnea însă din loc. Vorbele zburară în vânt şi iscusinţele rămaseră lucru fără treabă. Vremea trecea, ziua se apropia, era mâine-poimâine, şi feciorul de împărat nu se depărta de lângă soţia sa.

        Când vitrega văzu că acuma nu e încotro, îşi puse piatră pe inimă şi trimise carte, ştire şi veste la frate-său, a cărui împărăţie era vecină, spuse cum şi ce, şi grăi două-trei vorbe, ca să vină cu oaste şi voinici şi să cheme pe feciorul de împărat la război.

        Asta era una, bună şi cea din urmă. Nici nu rămase în zadar.

        Feciorul de împărat sări cuc de mânie când îi veni vestea că acum nu e bine, că iaca cum şi ce, şi cum că oştile vrăjmaşilor sunt pe cale să vină, să intre şi să fie precum de mult n-a mai fost… Bătaie adică, bătaie grozavă, bătaie între doi împăraţi!

        Văzu şi el că acuma nu e încotro, că n-are decât să facă ce e de făcut.

        Aşa sunt feciorii de împărat! Oricât de în drag şi-ar păzi nevestele şi oricât de-a dor ar aştepta să-şi vadă feţii, când aud de bătaie, li se zvârcoleşte inima în trup, li se frământă creierii în cap, li se împăienjenesc ochii… lasă nevastă şi feţi în grija Domnului şi pornesc ca vântul la război.

        Feciorul de împărat a pornit ca primejdia, s-a dus ca pedeapsa lui Dumnezeu, s-a bătut cum se bate, cum numai el se bate şi, când în a treia zi au crăpat zorile, iarăşi a fost la curtea împărătească, sosind cu inima stâmpărată prin luptă şi cu ea plină de dor neastâmpărat să ştie ce şi cum, de când s-a dus!

        Hei! dar ce-auzi? ce văzu? îmi vine nici să nu mai povestesc când văd atâta răutate, atâta suflet fără milă, şi urâtă, şi supărăcioasă, şi grozavă treabă, încât nici nu se poate spune fără ca să răsufli o dată cu greu!

        Adică a fost aşa: în clipita când stelele se strâng pe cer, când feciorul de împărat era numai trei paşi de la poarta curţii, s-a întâmplat întocmai precum a fost zis Lăptiţa: doi feţi-frumoşi, feciori de împărat, unul ca altul, cu păr de aur şi cu luceferi în frunte.

        Dar era ca lumea să nu-i vadă. Vitrega, rea precum era în gândul ei, în pripă puse doi căţei în locul copiilor, feţi-frumoşi, iar pe copiii cu părul de aur şi cu steaua în frunte îi îngropă în colţul casei, tocmai la fereastra împăratului.

        Când feciorul de împărat intră în casă şi cercă s-audă şi să vadă, n-auzi nimic, ci văzu numai pe cei doi căţeluşi, pe care vitrega i-a fost pus în patul Lăptiţei.

        Multă vorbă nu se mai făcu. Feciorul de împărat văzu cu ochii, şi asta era destul. Lăptiţa nu şi-a ţinut vorba, şi acuma nu rămase decât să-şi ajungă pedeapsa.

        Feciorul de împărat n-avu încotro, îşi călcă pe inimă şi porunci să o îngroape în pământ până la sânişori, rămânând aşa în ochii lumii, pentru ca să se ştie ce e aceea când cineva cutează să înşele pe un fecior de împărat.

        Într-altă zi, apoi, se făcu pe gândul vitregei. Feciorul de împărat se cunună a doua oară şi iarăşi răsunară veseliile de nuntă trei zile şi trei nopţi.

        Hei! dar nu e darul lui Dumnezeu pe faptă nedreaptă! Cei doi feţi-frumoşi nu aflau odihnă în pământ. În locul în care erau îngropaţi crescură doi paltini frumoşi. Când vitrega îi văzu crescând, porunci ca să-i stârpească din rădăcină.

        – Lăsaţi-i să crească! porunci împăratul. Îmi plac aici la fereastră! Aşa paltini n-am văzut încă.

        Şi apoi crescură paltinii, crescură cum alţi paltini nu cresc: în fiecare zi un an, în fiecare noapte alt an, iară în crepetul zorilor, când se strâng stelele pe cer, trei ani într-o clipită. Când se împliniră trei zile şi trei nopţi, cei doi paltini erau mândri şi nalţi, ridicându-se cu crengile lor până la fereastra împăratului. Şi apoi, când adia vântul şi se mişcau frunzele, împăratul asculta, asculta zile întregi la şoptirea lor. Îi părea că aude un suspin neîncetat, ca o plângere pusă în vorbe neînţelese, pe care numai sufletul lui o simţea ca o simţire ascunsă şi nepricepută, care ziua nu-i lăsa odihnă şi care noaptea îl ţinea treaz. Îl cuprindeau fiorii în auzul acestei şoptiri şi totuşi îi părea că n-ar putea să fie fără de ea.

        Vitrega simţi, însă, ce e şi cum. Îşi puse de gând ca, cu orice preţ, să stârpească paltinii. Era greu, dar minţile muiereşti storc din piatră zăr. Vicleşugul muierilor dezbracă voinicii: ce puterea nu poate, poate dulceaţa vorbelor, şi ce nici asta nu poate, pot lacrimile mincinoase.

        Într-o dimineaţă împărăteasa se puse pe de marginea patului soţului ei şi începu să-l ademenească cu dezmierdări şi vorbe de dragoste. Mult a ţinut până la ruptul firului, dar în sfârşit… şi împăraţii sunt tot oameni.

        – Bine! grăi feciorul de împărat cam cu jumătate de gură. Să fie pe voia ta; să stârpim paltinii: dar din unul să facem un pat pentru mine, din altul un pat pentru tine.

        Împărăteasa se mulţumi cu atâta. Paltinii fură tăiaţi, şi nici nu se înnoptă bine până ce paturile erau făcute şi puse în casa împăratului.

        Când feciorul de împărat se culcă în patul nou, îi părea că se simte de o sută de ori mai greu decât până acuma şi totuşi află odihnă cum n-a mai aflat; iară împărăteasa i se părea că zace culcată pe spini şi mărăcini, încât toată noaptea nu putu dormi.

        După ce împăratul adormi, paturile începură să scârţâie. Şi de aceste scârţâituri împărăteasa scotea un înţeles cunoscut; i se părea că aude vorbe pe care nimeni nu le pricepea decât numai dânsa.

        – Ţi-e greu, frăţioare? întrebă unul dintre paturi.

        – Ba! mie nu mi-e greu, răspunse patul pe care dormea împăratul, mi-e bine, căci pe mine zace iubitul meu tată!

        – Mie mi-e greu, zise cellalt pat, căci pe mine zace un suflet rău! Şi tot aşa vorbiră paturile în auzul împărătesei până la crepetul zorilor.

        Când se făcu ziuă, împărăteasa îşi puse de gând să prăpădească paturile. Porunci dar să facă alte două paturi tocmai ca şi acelea şi, când împăratul merse la vânat, le puse pe aceste pe neştiute în casă, iară paturile de paltini le aruncă în foc până la cea mai mică scândură.

        Focul ardea, iară în pocniturile focului împărăteasa părea că aude tot acele vorbe de înţeles nepriceput.

        După ce paturile arseră, încât nu rămase nici măcar o bucăţică de cărbune, împărăteasa adună cenuşa şi o aruncă în vânt, pentru ca să fie dusă peste nouă ţări şi peste nouă mări, ca parte cu parte în veci să nu se mai afle.

        Ea n-a văzut însă că tocmai atunci când focul ardea mai frumos se ridicaseră în sus două scântei şi, ieşind la lumină, căzură tocmai unde au fost crescuţi cei doi paltini, iară căzute aici, cele două scântei se prefăcură în doi mieluşei gemeni, din care unul era tocmai atât de frumos ca şi cellalt, tocmai atât de blând, cu lâna tocmai atât de strălucită. Doi miei, fiecare preţ de-o împărăţie!

        Când împărăteasa văzu mieluşeii păscând pe sub ferestrele împăratului, sări plină de bucurie la dânşii, îi luă în braţe pe amândoi şi-i duse la soţul său.

        Din clipita asta, feciorul de împărat zi şi noapte nu se gândea decât la mieluşei: îi părea că în fiecare mişcare a mieluşeilor, în fiecare zbieret ieşit din gura lor, în fiecare privire află ceva, care îi cădea greu şi totuşi îi ustura inima.

        Văzând că soţul său a îndrăgit mieluşeii, împărăteasa iarăşi prinse gând rău şi nu se împăcă până ce, când cu bine, când cu rău, când cu vorbe dulci şi când cu plâns, nu făcu pe feciorul de împărat ca să se învoiască cu pierzarea mieluşeilor.

        Mieluşeii fură tăiaţi. Ce nu se putu mânca, împărăteasa puse să se arunce în foc… în foc şi piele, şi lână, şi oase, şi tot ce a mai fost.

        Nu mai rămase nimic. Nimeni n-a băgat de seamă că tocmai pe fundul vasului în care s-a spălat carnea, între crăpătura doagelor, au rămas două bucăţele din creierii mieluşeilor. Când apoi slujnica împăratului s-a dus la vale după apă, bucăţelele de creieri s-au spălat şi au mers cu pârâul până în apa cea mare, care curgea prin mijlocul împărăţiei. Aici din cele două bucăţele s-au făcut doi peştişori cu solzii de aur, unul tocmai ca şi cellalt, deopotrivă, ca să se ştie că sunt fraţi gemeni.

        Într-o zi pescarii împărăteşti se sculară dis-de-dimineaţă şi-şi aruncară mrejele în apă. Tocmai în clipa când cele din urmă două stele se stinseră pe cer, unul dintre pescari ridică mreaja şi văzu ce n-a mai văzut: doi peştişori cu solzii de aur.

        Pescarii s-adunară să vadă minunea, iar după ce văzură şi se minunară, hotărâră ca, aşa vii precum sunt, să ducă peştişorii la împărat şi să-i facă cinste.

        – Nu ne duce acolo, că de acolo venim, de-acolo suntem şi acolo e pieirea noastră, grăi unul dintre peştişori.

        – Ce să fac dar cu voi? întrebă pescarul.

        – Pune-te şi adună rouă de pe frunze, lasă-ne să înotăm în rouă, pune-ne la soare şi apoi nu veni până ce razele soarelui nu vor fi sorbit roua de pe noi, grăi al doilea peştişor.

        Pescarul făcu precum i s-a zis: adună rouă de pe frunze, lăsă peştişorii să înoate în rouă, îi puse la soare şi nu veni până ce razele soarelui nu sorbiră roua de pe ei.

        Ce-a aflat? Ce-a văzut? Doi copilaşi, feţi-frumoşi cu părul de aur şi cu stea în frunte, unul ca cellalt, încât cine îi vedea trebuia să ştie că sunt gemeni.

        Copiii crescură repede… În fiecare zi un an, în fiecare noapte alt an, iar în crepetul zorilor, când stelele se stingeau pe cer, trei ani într-o clipită. Şi apoi creşteau precum alţii nu cresc: de trei ori în vârstă, de trei ori în putere şi tot de trei ori în înţelepciunea minţii. Când se împliniră trei zile şi trei nopţi, copiii erau de doisprezece ani în vârstă, de douăzeci şi patru în putere şi treizeci şi şase în înţelepciunea minţii.

        – Acuma lasă-ne să mergem la tatăl nostru, grăi unul dintre copii către pescar.

        Pescarul îi îmbrăcă frumos pe amândoi, le făcu câte o căciulă de miel, pe care o traseră pe cap ca nimeni să nu vadă părul de aur şi steaua în frunte, apoi feţii porniră către curtea împăratului.

        Era ziua mare când ajunseră la curte.

        – Vrem să vorbim cu împăratul! grăi unul dintre feţi către străjerul ce sta încărcat de arme la poarta curţii.

        – Nu se poate, fiindcă tocmai acuma şade la masă, îi răspunse străjerul.

        – Tocmai pentru că şade la masă! vorbi al doilea făt intrând îndărătnic pe poartă.

        Străjerii se adunară, voind să scoată pe feţi din curte, dar aceştia trecură printre dânşii precum trece argintul-viu printre degete. Cu trei paşi înainte şi alţi trei în sus se pomeniră tocmai înaintea casei celei mari, unde împăratul ospăta cu curtenii săi.

        – Vrem să intrăm! grăi unul dintre feţi aspru către slujitorii ce stau la uşă.

        – Nu se poate, răspunse un slujitor.

        – Ei! vom vedea noi dacă se poate ori nu se poate! strigă cellalt făt, cotind îndărătnic pe slujitori în dreapta şi în stânga.

        Dar mulţi erau slujitorii şi feţii numai doi. Se făcu o îmbulzeală şi o larmă înaintea uşii, încât răsuna curtea.

        – Ce e acolo, afară? întrebă împăratul mânios. Feţii se deteră paşnici când auziră vorbele tatălui lor.

        – Doi băieţi voiesc să intre cu puterea! zise un slujitor intrând la împăratul.

        – Cu puterea? Cine să intre cu puterea în curte la mine? Cine sunt băieţii aceia? strigă împăratul într-o răsuflare.

        – Nu ştiu, înălţate împărate, răspunse slujitorul, dar curat nu-i lucru, căci băieţii sunt tari ca puii de leu, încât au străbătut prin străjuirea de la poartă, şi acuma ne dau nouă de lucru! Ş-apoi, de îndărătnici ce sunt, nici căciulile nu şi le iau din cap.

        Împăratul se roşi de mânie.

        – Scoateţi-i afară, strigă el, înhăţaţi-i cu câinii!

        – Lasă, că mergem noi şi aşa, grăiră feţii plângând de asprimea vorbelor ce auziră, şi porniră în jos pe trepte.

        Când erau să iasă pe poartă, îi opri un slujitor ce venea în ruptul sufletului.

        – A zis împăratul să veniţi, că împărăteasa vrea să vă vadă! Băieţii se gândiră puţin, apoi se întoarseră, suiră treptele şi intrară la împăratul cu căciulile în cap.

        Era o masă plină, lungă şi lată, iar pe lângă masă toţi oaspeţii împărăteşti, în capul mesei împăratul şi lângă dânsul împărăteasa, şezând pe douăsprezece perini de mătase.

        Când băieţii intrară, căzu una dintre perinele pe care şedea împărăteasa. Ea rămase pe unsprezece perini.

        – Luaţi căciulile din cap! strigă un curtean către băieţi.

        – Acoperământul capului este cinstea omului. Noi avem poruncă să fim precum suntem.

        – Ei bine! grăi împăratul îmblânzit de auzul vorbelor ce ieşiră din gura băiatului. Rămâneţi precum sunteţi! Dar cine sunteţi? de unde veniţi? şi ce voiţi?

        – Suntem doi feţi gemeni, doi lăstari dintr-o tulpină ruptă în două, jumătate în pământ şi jumătate în cap de masă; venim de unde-am pornit şi suntem sosiţi de unde venim; fost-am cale îndelungată şi am grăit cu suflarea vânturilor şi am vorbit în limba fiarelor şi am cântat cu valurile de apă, iar acuma, în grai de om, voim să-ţi cântăm un cântec pe care-l cunoşti fără ca să ştii!

        De sub împărăteasă a sărit a doua perină.

        – Lasă-i să meargă cu prostiile lor! grăi ea către soţul său.

        – Ba nu, lasă-i să cânte! răspunse împăratul. Tu ai dorit să-i vezi, iar eu doresc să-i ascult. Cântaţi, băieţi!

        Împărăteasa tăcu, iar feţii începură să cânte povestea vieţii lor. "A fost un împărat…" începură feţii; de sub împărăteasă căzu a treia perină.

        Când feţii povestiră despre pornirea feciorului de împărat la bătaie, de sub împărăteasă căzură trei perini deodată.

        Când feţii sfârşiră cântecul, sub împărăteasă nu mai era nici o perină, iar când ei luară căciulile din cap şi-şi arătară părul de aur şi stelele în frunte, oaspeţii, curtenii şi împăratul îşi acoperiră ochii, ca nu cumva să piardă lumina de atâta strălucire.

        Şi s-a făcut apoi precum de la început a fost să fie. Lăptiţa fu pusă în cap de masă lângă soţul ei; fata vitregei rămase cea mai rea slujnică la curtea Lăptiţei, iar pe vitrega cea cu gând rău o legară de coada unei iepe nebune şi înconjurară ţara de şapte ori cu ea, încât lumea să ştie şi să nu mai uite că cine începe cu rău, cu rău sfârşeşte.

Zâna Zorilor de Ioan Slavici

A fost ce-a fost: daca n-ar fi fost nici nu s-ar povesti.

A fost odata un împarat, – un împarat mare și puternic; împarația lui era atat de mare, încat nici nu se știa unde se începe și unde se sfarșește.

Unii ziceau ca ar fi fara de margini. Iar alții spuneau ca țin minte de a fi auzit din batrani ca s-ar fi batut odinioara împaratul cu vecinii sai, din care unii erau și mai mari și mai puternici, iara alții mai mici și mai slabi decat dansul.

Despre împaratul acesta a fost mers vorba cat e lumea și țara, cum ca cu ochiul cel de-a dreapta tot rade, iara cu cel de-a stanga tot lacrameaza neîncetat. În zadar se întreba țara, ca oare ce lucru sa fie acela, ca ochii împaratului nu se pot împaca unul cu altul. Daca mergeau voinicii la împaratul, ca sa-l întrebe, el zambea a rade și nu le zicea nimic. Așa ramase vrajba dintre ochii împaratului o taina mare despre care nu știa nimeni nimic, afara de împaratul.

Crescura feciorii împaratului. Ce feciori! Ce feciori! Trei feciori în țara ca trei luceferi pe cer! Florea, cel mai batran era de un stanjen de înalt, cu niște umeri încat nu l-ai putea masura cu patru palmi cruciș.

Cu totul alta era Costan: mic la statura, îndesat la faptura, cu brațul de barbat, cu pumnul îndesat. Al treilea și cel mai tanar fecior al împaratului e Petru: înalt, dar subțire, mai mult fata decat fecior. Petru nu face multa vorba: el rade și canta, canta și rade de dimineața pana în seara.

Numai cate odata-l vede omul mai întunecat, da cu mana pletele în dreapta și în stanga de pe frunte și atunci ți se pare ca vezi pe un batran din sfatul împaratului.

– Mai Floreo, tu ești acum mare; du-te și întreaba pe taica, pentru ce-i plange lui un ochi, iar altul rade pururea.

Așa zise Petru catre frate-sau Florea într-o buna dimineața. Dar Florea nu s-a dus: el știa înca de mic ca împaratul se supara, daca-l întreba cineva de asta treaba.

Tot așa o pați Petru și cu frate-sau Costan.

– Nu cuteaza nici unul; lasa c-oi cuteza eu, zise la urma Petru. Vorba fu zisa; lucrul fu gata. Petru merse ca sa întrebe.

– Oarba-ți fie muma-ta! ce treaba ai tu de aceea?! îi zise împaratul manios, și-i dete o palma pe de-a dreapta și alta pe de-a stanga.

Petru se duse suparat și spuse fraților sai cum a pațit-o cu tatal sau.

De cand a întrebat Petru de treaba ochilor, se parea cum ca ochiul cel din stanga plange mai puțin, iara cel de-a dreapta rade mai mult.

Petru își întari inima și mai merse o data la împaratul. O palma e o palma și doua-s doua! Gandi și facu.

O pați din nou, cum a mai pațit-o.

Ochiul cel din stanga lacrama acuma numai din cand în cand, iara cel din dreapta se parea a fi înjunit cu zece ani.

– Daca e treaba așa, gandi acum Petru, apoi știu eu ce-oi face. Atata ma duc, atata întreb, atata rabd la palmi, pana ce nu vor rade amandoi ochii.

A zis-o, a și facut-o! Petru nu zicea nimic de doua ori.

– Fatul meu, Petre! zise împaratul, acuma mai bland și razand cu amandoi ochii. Eu vad ca ție nu-ți iese grija din cap; ți-oi spune dar treaba cu ochii mei. Vezi, ochiul acesta rade de bucurie, cand vad ca am așa trei feciori ca voi; iar celalalt plange pentru ca ma tem ca voi nu veți fi în stare sa împarațiți în pace și sa aparați țara de vecinii cei vicleni. Daca-mi veți aduce însa apa de la fantana Zanei Zorilor, ca sa ma spal cu ea pe ochi, îmi vor rade amandoi ochii, caci voi ști ca am feciori voinici, pe care ma pot razema.

Așa zise împaratul. Petru-și lua palaria de pe prispa și se duse sa spuna fraților sai ce-a auzit. Feciorii împaratului se pusera la sfat și gatira lucrul pe scurt, cum se cade între frații cei buni. Florea, ca cel mai batran dintre cei trei, se duse în grajd, alese calul cel mai bun și mai frumos puse șaua pe el și apoi lua ziua-buna de la casa și masa. „Ma duc, zise catre frații sai, și daca nu voi veni într-un an, o luna, o saptamana și o zi cu apa de la fantana Zanei Zorilor sa vii tu Costane dupa mine”. Se duse.

Trei zile și trei nopți Florea nu mai statu; calul zbura ca naluca peste munți și peste vai pana ce n-ajunse la marginile împarației.

Jur împrejur pe langa împarație era o prapastie adanca și peste aceasta prapastie o singura punte. La puntea asta mai statu Florea o data: sa priveasca înapoi, apoi sa ia „ziua-buna” de la țara.

Fereasca Dumnezeu și pe sufletul pagan de aceea ce vazu Florea acum, cand era sa plece mai departe. Un balaur! dar balaur cu trei capete, cu niște fețe grozave, cu o falca-n cer, cu una în pamant.

Florea nici nu mai aștepta ca balaurul sa-l scalde în vapaie, ci dete pinteni la cal și se duse ca și cand nici n-ar fi fost aici.

Balaurul suspina o data și pieri fara de urma.

Trecu o saptamana! Florea nu mai veni; trecura doua; de Florea nu se mai auzea nimic. Trecu o luna; Costan începu a alege între cai. Cand crapara zorile de un an,o luna, o saptamana și o zi, Costan se sui pe cal, își lua ziua-buna de la frate-sau mai mic. „Sa vii și tu, daca voi pieri și eu” zise și se duse cum s-a fost dus frate-sau.

Balaurul de la punte era acum mai înfricoșat; capetele lui erau mai îngrozitoare și fuga voinicului mai repede.

Nu se mai auzi de amandoi frații: Petru ramase singur.

– Ma duc și eu în urma fraților mei, zise el într-o zi catre tatal sau.

– Apoi mergi cu Dumnezeu, îi zise împaratul, doara vei avea mai mult noroc decat frații tai.

Și cel mai tanar fecior al împaratului lua dara „ziua-buna” și porni catre marginea împarației.

Pe puntea cea mare statea acum un balaur și mai mare și mai grozav, cu falcile și mai înfricoșate și mai deschise. Balaurul avea acum nu trei, ci șapte capete.

Petru statu în loc cand vazu dihania asta înfricoșata. „Feri din cale!” striga apoi. Balaurul nu feri. Petru mai striga o data și înca de a treia oara; dupa aceea se repezi la el cu sabia scoasa. Îndata i se întuneca cerul de nu vazu alta decat foc! Foc în dreapta, foc în stanga, foc pe dinainte, foc pe dinapoi. Balaurul arunca la foc din toate șapte capetele.

Calul începu a horcani și a se arunca în doua picioare încat voinicul nu putea sa lupte cu sabia. „Stai! c-așa nu-i bine!” zise el și se coborî de pe cal. În mana stanga calul, în mana dreapta sabia. Nici așa nu merse: Fat-Frumos nu vedea alta decat foc și vapaie.

– Acasa dupa alt cal mai bun! Petru zise, încaleca și se duse ca iarași sa vina. Cand sosi acasa, îl aștepta laptatoarea sa baba Birsa în poarta curții.

– Hei fatul meu Petre! am știut cum ca iara ai sa vii fiind-ca n-ai plecat bine.

– Cum sa fi plecat dara? întreba Petru pe jumatate suparat, pe jumatate trist.

– Vezi, dragul meu Petre, începu a-l învața acuma baba, tu nu vei putea merge la fantana Zanei Zorilor decat daca vei calari pe calul pe care a calarit tata-tau împaratul în tinerețea sa; mergi, întreaba unde și care e calul acela. Dupa aceea încaleca și te du.

Petru mulțumi de învațatura și apoi se duse, ca sa întrebe de treaba calului.

– Neagra-ți fie lumina! se rasti acum împaratul. Cine te-a învațat ca sa ma întrebi tu pe mine așa? Cu de-a buna sama vrajitoarea cea de Birsa. Ai tu minte? Au trecut cincizeci de ani de cand am fost eu june: cine știe pe unde au putrezit oasele murgului meu de atuncea?! În podul grajdului îmi pare, cum ca mai e o curea din frau. Atata am și mai mult nimic din cal.

Petru icni suparat și spuse babei „cum și ce”.

– Așteapta numai – striga baba razand de bucurie. Daca sta lucrul așa, apoi sta bine. Du-te și ada bucata din frau. Doara voi ști eu face un lucru cu cale din ea.

Podul era plin de fraie, de șele și de curele. Petru alese cele mai roase, mai ruginite și mai neîngrijite și le duse babei, ca sa faca precum a fost zis. Baba lua fraiele, le afuma cu fum de tamaie, zise peste ele o zicala din cuvinte marunțele și grai dupa aceea catre Petru:

– Ia fraiele și da cu ele de poarta casei.

Petru facu precum i se zise ca sa faca.

Vraja babei a fost buna. Abia dete Petru cu fraiele de poarta se și întampla… nu știu cum… un lucru înaintea caruia Petru stete uimit… Un cal statea înaintea lui decat care lumea n-a vazut mai frumos! Cu o șa plina de aur și pietre scumpe cu niște fraie, la care sa nu privești ca-ți piere lumina ochilor.

Frumos cal frumoasa șa și frumoase fraie pentru Fat-Frumos.

– Sari voinice în spatele Murgului, striga baba facand cruce peste cal și calareț: mai zise apoi o zicala de cateva cuvinte și intra în casa.

Dupa ce Petru sari pe cal simțea cum ca de trei ori este mai puternic la braț și de atatea ori mai pietros la inima.

– Sa te ții bine stapane, c-avem cale lunga și trebuie sa mergem iute. Așa zise Murgul; dar și-a aflat voinicul… Se dusera… se dusera, zburara – cum nu s-a dus și nici n-a zburat cal și vonic înainte de aceea.

Pe punte statea acuma un balaur cum n-a mai stat, un balaur cu douasprezece capete, grozave, mai pline de vapaie! Hei! dar și-a aflat voinicul. Petru nu se înspaimanta, ci începu a se sufleca la maneci și a scuipa în palme: „Feri din cale!” Balaurul începu a scuipa la foc.

Petru nu mai facu dara multa vorba, ci scoase sabia și se grabi sa se repeada spre punte.

– Stai! astampara-te stapane!, grai acuma Murgul, „fa cum zic: înțepenește-te cu pintenii la mine în brau, scoate sabia și stai gata, ca avem sa sarim peste punte și balaur. Cand vei vedea apoi ca suntem tocmai pe deasupra balaurului, taie capul cel mai mare, șterge cu maneca sabia de sange și o baga în teaca, ca sa fii gata pe cand ajungem la pamant”.

Petru stranse din pinteni, scoase sabia, taie capul, șterse sangele, baga fierul în teaca și fu gata pe cand simți pamantul sub picioarele calului.

Așa trecura puntea.

– Sa mergem mai departe, începu Petru vorba dupa ce mai privi o data îndarat la țara sa.

– Sa mergem! îi raspunse Murgul. Numai spune-mi acuma stapane cum sa mergem? Sa mergem ca vantul? Sa mergem ca gandul? Sa mergem ca dorul? Sau sa mergem chiar ca blestemul?

Petru privi înainte și nu vazu alta decat cer și pamant… un pustiu la a carui vedere i se ridicara perii în varful capului.

– Sa mergem tot una dupa alta, nici prea tare sa nu ne obosim, nici peste masura sa nu ne întarziem. Zise… apoi mersera… o zi ca vantul, una ca gandul, una ca dorul și una ca blestemul. Pana ce n-ajunsera, în crapatul zorilor zilei a patra la marginile pustiului.

– Stai acum! Da în pași! Sa vad ce n-am mai vazut, striga Petru ștergandu-se la ochi ca omul care se trezește din somn, sau ca acela care vede ceva și-i pare ca numai îi pare… Naintea lui Petru se întindea o padure de arama… cu copaci, pomi și poame de arama, cu frunze de arama, cu tufișuri, iarba și flori care de care mai frumoase tot de arama…

Petru statu și privi cum privește adica omul, care vede ce n-a mai vazut și despre ce n-a mai auzit. Intra în padure.

Florile de pe marginile caii începura a se lauda și a îndemna pe Petru ca sa le rupa și sa-și faca cununa din ele…

– Ia-ma pe mine, ca eu-s mai frumoasa și dau putere celui ce ma rupe, zicea una.

– Ba ia-ma pe mine, ca cine ma pune în palarie pe acela-l iubește cea mai frumoasa nevasta din lume, zicea alta… și iarași se mișca alta… și alta… care de care mai frumoasa și mai dulce la vorba, pana ce n-ademenira pe Petru ca sa le rupa.

Murgul sari în laturi cand vazu ca stapanul sau pleaca dupa flori..

– Pentru ce nu ramai în pace?! zise Petru cam cu rastita.

– Nu rupe, ca nu e bine sa rupi! zise Murgul sfatos.

– Pentru ce sa nu fie bine?

– Pe florile acestea zace blestemul: cine rupe din ele acela are sa se lupte cu Valva padurii!

– Ce valva?!

– Acum da-mi pace! Asculta de mine: privește la flori; nu rupe însa din ele, ci ramai în pace. Așa zise calul, și mersera în pași mai departe.

Petru o știa din pațite cum ca e bine s-asculte de Murgul; își rupse dar gandul de la flori. În zadar însa! Daca se pune odata necazul pe capul cuiva, nu scapa de s-ar și feri din toate puterile…

Florile tot i se îmbiau și el tot într-una slabea din inima:

– Fie ce e dat sa fie! zise Petru de la o vreme. Barem voi vedea și Valva padurilor. Sa vad, ce e? Cu cine am de lucru? Daca-mi va fi ursita sa mor de ea, voi muri și așa; daca nu… apoi scap… sa fie o suta și-o mie de iele! Se puse la rupt de flori…

– N-ai facut bine! zise acum Murgul plin de grija. Daca ai facut-o, însa e facuta! te încinge acuma și fii gata de lupta, ca acuș, vine Valva!

Abia rosti Murgul vorba, abia fu Petru gata cu cununa… pana ce și începu un vant ușor din toate parțile.. Din vant se facu vifor… Viforul crescu… crescu pana ce nu se vazu alta decat întunerec și noapte… și iara numai noapte și întunerec… Lui Petru îi parea, cum ca a luat cineva lumea în spate și a încarcat-o la fuga cu ea, așa se cutremura pamantul sub el.

– Frica ți-e? întreba murgul scuturand din coama.

– Ba! raspunse Petru întarindu-se pe inima, deși spatele începu a-i furnica. Daca e acuma așa, așa apoi fie cum e!

– Nici nu-ți fie frica! începu a-l îndemna Murgul. Ia fraul de la mine din cap și umbla ca sa înfrani Valva cu el.

Alta nu mai zise, caci Petru nici nu avu timp sa desfrane cum se cade pana ce și ajunse Valva la ei…

Petru nu putea privi la ea… așa era de grozava și de înfricoșata.

Cap n-are… dar nici fara cap nu e…

Prin aer nu zboara… dar nici pe pamant nu umbla… Are coama ca și calul, coarne ca cerbul, fața ca ursul, ochii ca dihorul și trupul e de toate… numai de ființa nu… Așa era Valva cand se repezi catre Petru.

Petru se sprijini în fere, se ridica în picioare și începu a lucra cand cu sabia, cand cu brațul, iar sudorile mergeau dupa el ca paraul.

Trecu o zi și o noapte; lupta nu mai ajunse la capat.

– Stai… Sa ne mai întarim oleaca! zise Valva rasufland cu greu.

Fat-Frumos lasa spada în jos.

– Nu sta! striga murgul cu grabita.

Petru iarași începu a lucra din toate puterile.

Valva rancheza acuma o data ca și calul… apoi urla ca lupul… și se repezi din nou la Petru.

Lupta mai curse o zi și o noapte și mai înfricoșata ca pana acuma. Petru simțea abia ca se mai poate mișca de obosit ce era.

– Stai acuma, ca vad ca am cu om de lucru! Stai, zise Valva și de-a doua oara. Stai! Sa ne împacam.

Petru se lupta mai departe deși abia mai putea rasufla.

– Nu sta! vorbi Murgul.

Dar nici Valva nu se mai repezi ca pana acuma, ci începu a se purta mai cu cale și treaba, cum se poarta adica toate cand nu mai simt putere în sine.

Așa curse lupta pana-n zorile de-a treia zi. Cand începura zorile a crepeți, Petru facu ce facu, destul ca arunca fraul în capul Valvei obosite… Deodata se facu din Valva un cal, cel mai frumos din lume.

– Dulce-ți fie viața, ca ma scapași de la robie! zise acuma Valva prefacuta în cal și începu a se dezmierda cu Murgul.

Mai în urma înțelese Petru din vorba și cuvant cum ca Valva nu fusese alta decat un frate al Murgului, pe care l-a blestemat Sfanta Miercure înainte de asta, cu atatea și atatea sute de ani.

Petru lega Valva de calul sau, se sui pe ea și se puse din nou pe cale… Cum a mers? Nici nu e nevoie sa spun. Repede a mers… pana ce n-a ieșit din padurea cea de arama.

– Stati pe loc! Dați în pași sa vad ce n-am vazut! zise Petru mai odata cand ieșira din padurea cea de arama. Inaintea lui se întindea acuma o padure înca mai minunata decat cea de arama, cu tufiș mai stralucitor, cu flori mai frumoase și mai ademenitoare – el intra în padurea de argint.

Florile începura a vorbi înca mai dulce, mai îndemnator decat cele din padurea de arama.

– Sa nu mai rupi din flori zise Valva cea legata de Murgul, caci frate-meu e de șapte ori mai puternic decat mine.

Nu se opri însa Fat-Frumos cel fara de frica! Abia trecu una doua, pana ce Petru și începu a rupe flori și a le împleti în cununa.

Se facu vifor mai turbat, noapte mai neagra, pamantul se cutremura mai tare decat în padurea de arama; Valva padurii de argint se repezi la Petru c-o grozavie de șapte ori mai mare decat cum a fost în padurea de arama. Nici el nu fu însa leneș! Lupta mai curse o data trei zile și trei nopți; și-n crepetul zorilor zilei a patra, Petru înfrana și pe a doua Valva.

– Dulce-ți fie fericirea, ca m-ai scos de la robie! zise și asta-data Valva, apoi se întinsera la cale cum s-au mai întins și pana acum.

– Ho, stați pe loc! Dați în pași!. Sa vad, ce n-am mai vazut înca, striga calarețul acuma de a treia oara, puse dupa aceea palma pe ochi, fiindca se temea ca-i va pieri lumina de razele ce veneau din padurea cea de aur.

El mai vazuse lucruri minunate, dar despre așa ceva nici nu a visat pana acuma.

– Sa stam pe loc! Ca nu e bine, strigara caii deodata.

– Pentru ce sa nu fie bine? întreba Petru.

– Tu iarași ai sa rupi din flori. Știu ca nu te va rabda firea! Și fratele nostru cel mai tanar e de șaptezeci și șapte de ori mai puternic și mai grozav decat noi toți trei laolalta. Sa înconjuram dar padurea! Așa vorbi Murgul.

– Ba nu! raspunse Petru, sa mergem! Sa le vedem pe toate daca am vazut ceva. N-aveți frica, nici eu n-am!

Nu e nevoie sa spun, cum ca Petru iarași a facut facut-o… Doamne! dar cum sa nu o faca.

Abia împletita cununa, pana ce și începu sa fie ceva cum n-a mai fost… Acuma nu era mai mult vifor, nu mai mult întunecos; pamantul nu se cutremura mai mult. Se facea nu știu ce și nu știu cum… destul ca lui Petru îi parea c-a intrat cineva în miezul lumii și a început s-o întoarca pe dos. Grozav era ce era și înfricoșat… și… sa fereasca Dumnezeu!

– Vezi așa! zise Murgul suparat, daca n-ai putut ramanea în pace.

Petru vazu ca nu mai vede nimic, începu a simți ca nu mai simte nimic și dete a pricepe ca nu mai are ce sa priceapa; tacu dara și nu zise nimic, ci se încinse și se facu gata de lupta. Vie acuma Valva! striga dupa aceea. Sau mor sau îi pun fraul în cap!

Abia zise vorba pana ce și vazu apropiindu-se catre dansul… o negura deasa venea catre Petru. Așa era de deasa negura asta, încat Petru nici pe sine însuși nu se putea vedea în ea.

– Ce e asta?! striga el cam înspaimantat cand începu a simți ca-l doare din toate parțile. Se înspaimanta însa și mai tare, cand vazu ca nici el singur nu-și aude vorba în negura cea deasa.

Începu dar a da cu sabia în dreapta și în stanga pe dinainte și pe dindarat a da din toate parțile și din toate puterile care le mai avea… cum face adica omul, care vede ca acuma nu e bine. Așa lucra el o zi și o noapte fara sa vada alta decat negru înaintea ochilor sai, fara sa auda alta decat cursul sudorilor sale de pe trupurile cailor.. De la o vreme chiar și începu a crede ca nici nu mai traiește, ci a murit acuma de mult.

Deodata începu a se desface negura… În zorile zilei a doua, negura se resfira de tot, și pe cand se ridica soarele pe cer, înaintea ochilor lui Petru era lumina ca lumina.

Lui îi paru acuma ca se nascuse din nou. Valva? peri ca-n palma.

– Rasufla acuma o data, ca iara va sa înceapa lupta din nou! zise Murgul.

– Ce-a fost asta? întreba Petru.

– Valva, raspunse Murgul, Valva a fost prefacuta în negura… Rasufla numai ca iarași vine!

Nici n-a zis-o bine Murgul asta, nici n-avu Petru vreme ca sa rasufle pana ce și vazu ca vede ceva venind deoparte, ceva despre ce nu știa ce e… o apa, însa nu e ca apa ca-ți pare ca nu curge pe pamant, ci zboara cumva sau ce face… destul ca urme nu are și pe sus nu zboara… Așa ceva ce nu e!

– Vai! striga Petru.

– Ține-te și da, nu sta! zise Murgul…, și nu mai zise dupa aceea nimica, ca-i astupa apa gura.

Lupta se începu din nou… Petru dadu o zi și o noapte necurmat fara ca sa fi știut în ce și se lupta fara sa știe cu cine… Cand se apropiara zorile zilei a doua, începu a simți cum ca slabește din picioare.

– Acuma pier! striga cam suparat; însa pentru aceea începu a-și întari inima și a da înca mai țapan… Soarele rasari pe cer, apa pieri fara sa se știe cum și cand.

– Rasufla! grai Murgul, rasufla ca n-ai multa vreme, Valva vine pe loc! Petru nu mai zise nimic, ca nici nu știa saracul de el ce sa mai faca de obosit ce era. Se așeza dara mai bine în șa, stranse mai bine de sabie și aștepta așa gatit, ca sa ajunga ce vedea ca vine…

Așa cum, nu știu cum, ca și cand se viseaza omul, ca vedea ceva ce n-are ce are și are ce n-are, așa îi parea lui Petru ca ar fi Valva acum. O! Doamne! O! Doamne! Cum poate fi Valva padurii de aur cand s-a dus de doua ori cu rușine?! Zbura pe picioare și umbla pe aripi… era cu capul dinapoi și cu coada dinainte, cu ochii în piept și cu pieptul în frunte… și cum mai era înca – numai Dumnezeu ar ști s-o spuna!

Pe Petru îl trecura fiorii o data din sus în jos, o data din jos în sus, o data cruciș, și o data curmeziș; dupa aceea întari inima și începu a lucra cum a mai lucrat și… n-a mai lucrat. Trecu ziua. Petru începu a slabi din puteri. Trecu amurgul serii; lui Petru începura a i se împaienjeni ochii. Cand ajunse la miezul nopții, Petru simți cum ca nu e mai mult calare. Nici el singur nu știa cum și cand a ajuns la pamant; destul ca nu mai era pe cal. Cand începu a se dezveli ziua din noapte, Petru nu mai putea sta în picioare, ci se lasa în genunchi.

– Nu te lasa; mai ține-o înca oleaca! striga Murgul cand vazu ca slabesc puterile stapanului sau.

Petru se șterse cu maneca camașii de sudori. Își încorda toate puterile și se ridica înca o data în picioare.

– Lovește acuma Valva cu fraul peste bot! zise Murgul.

Petru facu precum îi zise.

Valva rancheza o data ca armasarul, încat lui Petru îi parea c-o sa asurzeasca, apoi sari la Petru, deși abia se mișca și ea de obosita ce era.

Lupta nu mai curse mult. Petru facu ce facu și puse fraul și la asta Valva pe cap…

Pe cand se facea ziua cum se cade, Fat-Frumos calarea pe al patrulea cal.

– Frumoasa-ți fie nevasta, ca m-ai scos de la robie! zise Valva.

Plecara, se dusera și pe cand se învaluia ziua cu noaptea ajunsera spre marginea padurii de aur. Cum mergeau așa pe cale, lui Petru începu a i se urî și ca sa faca și el ceva, dete a privi la cununile cele frumoase.

– Ce sa fac cu trei cununi? începu a vorbi așa singur. Destul îmi fie una. Țiu pe cea mai frumoasa.

Arunca dar cea de arama, apoi cea de argint și ținu numai pe cea de aur la sine.

– Stai! zise Murgul. Nu arunca cununile. Descaleca și le ridica ca-ți vor prinde înca bine.

Petru facu precum i se zise și merse mai departe.

Cand era soarele de-o palma de la pamant așa de catre seara cand încep musculițele a se aduna, calarețul nostru ajunse chiar la marginea padurii. Naintea lui se întindea un pustiu mare… mare… cat vedeai cu ochii nu vedeai nimic pe el.

Caii se oprira în loc.

– Ce e? întreba Petru.

– Nu e bine! raspunse Murgul.

– Pentru ce sa nu fie bine?!

– Intram în împarația Sfintei Miercuri. Cat vom merge prin ea, nu vom da de alta decat de frig și iarași de frig. Pe marginile caii vor fi focuri din focuri și eu ma tem ca tu vei merge sa te încalzești.

– Și pentru ce sa nu ma încalzesc?

– Nu e bine sa te încalzești! raspunse Murgul cu grija.

– Intra! grai Petru fara frica, daca trebuie, voi ști rabda la frig.

Pe cat Petru intra mai adanc în împarația Sfintei Miercuri, pe atata simțea mai tare ca nu e bine cum e. La tot pasul era mai frig, mai ger… Dar frig și ger încat îngheța maduva în oase… Dar nici Petru nu era facut de picioroange! Voinic a fost la lupta, voinic ramase și la rabdare.

Pe marginea caii tot foc din foc și langa focuri tot oameni din oameni care chemau pe Petru la sine, care de care cu vorbe mai frumoase și mai ademenitoare. Lui Petru începu a i se îngheța rasuflarea din gura, dar el nu se lasa, ci însa porunci Murgului ca sa mearga la pas.

Cata vreme a rabdat voinicul nostru la ger și frig, nici nu se poate spune, caci fiecare știe cum ca în împarația Sfintei Miercuri nu e frig… numai iac-așa, ci frig, frig…, încat îngheața și vițelul în vaca… încat crapa și stancile de ger ce e…

Așa zau e acolo! Dar nici Petru n-a crescut fara necaz… scrașnea din dinți și nimic mai mult, deși a fost înțepenit, încat nici nu mai putea clipi.

Așa ajunsera la Sfanta Miercuri.

Petru coborî de pe cal, arunca fraul în capul Murgului și intra în coliba Sfintei Miercuri.

– Buna ziua, Maica!

– Mulțumim, voinic friguros!

Petru rase o data dar nu raspunse nimic.

– Voinic ai fost, îi zise acuma Sfanta Miercuri batandu-l pe umeri. Acuma sa-ți dau caștigul. Se duse dupa aceea, deschise un serin ferecat și scoase din el o cutie mica: iaca, zise mai departe, cutia e data din batrani ca sa nu o poarte decat acela care a trecut prin împarația frigului. Na-ți-o și poarta grija de ea ca-ți va prinde înca bine. Cand o deschizi, îți vine veste de unde tu numai vrei și știre adevarata din țara ta.

Petru mulțami de vorba și de dar și se sui pe cal și porni mai departe.

Dupa ce se departa de o azvarlita buna, deschise cutia cea vrajita.

– Ce e porunca? întreba nu știu ce din cutie.

– Veste îmi ada de la taica, porunci Petru cam cu frica.

– Șade la sfat cu batranii! raspunse cutia.

– Merge-i bine?

– Zau aci cam rau, ca-i suparat!

– Cine îl supara? întreba Petru acum mai aspru.

– Frații tai Costan și Florea! raspunse iarași din cutie. Pe cum îmi pare mie cer împarația de la el și batranul zice ca n-ar fi vrednici de ea.

– Mergi Murgule, ca nu e vreme de pierdut! striga acuma Petru. Închise dupa aceea cutia și o baga în traista.

Se dusera cum se ducea naluca, cum umbla vantoasele și gonesc în miezul nopții pricolicii. Cat au mers așa nici nu se poate spune… Au mers mult… foarte mult!

– Stai! sa-ți mai dau un sfat! zise Murgul într-un tarziu.

– S-auzim! grai Petru.

– Ai avut necaz cu frigul, acuma ai sa dai de o caldura cum n-a mai fost. Sa ramai voinic! Sa nu te tragi la racoare ca nu e bine.

– Mergi! raspunse Petru. Nu-ți fie frica, daca n-am înghețat nici nu ma voi topi. Hm! aici era o caldura încat se topește și maduva în oase… Caldura adeca cum nu poate fi decat în împarația Sfintei Joi.

Pe cat mergeau mai departe, cu atat caldura era mai mare… De la o vreme începura a se topi chiar și potcoavele de la Murgul de pe copite. Hei! dar nici Petru nu se lasa! îi curgeau sudorile vale, el se ștergea cu maneca și mana în goana mai departe.

De cald ar mai fi fost cum ar fi fost, era însa și un alt lucru care pe Petru îl supara înca mai tare. Pe langa cale tot cate la o azvarlitura buna de departe una de alta erau niște vai racoroase cu niște izvoare reci și astamparatoare. Cand Petru privea la ele, simțea ca i-a secat inima și i s-a uscat limba în gura de sete ce-i era.

Pe langa izvoare erau tot crini, viorele și trandafiri, prin iarba cea molcuța și pe ele odihneau niște fete, frumoase, doamne! încat nici nu pot fi mai frumoase.

Lui Petru îi venea sa închida ochii, ca sa nici nu mai vada așa lucruri ademenitoare. – Vino, voinice, la racoare! Vino! Stai de vorba! îl chemau fetițele.

Petru dadea din cap și nici nu zicea nimic, ca i s-a oprit și graiul.

Mult au mers așa, foarte mult!

Deodata simțira ca începe caldura a se mai stampara. Din departe, pe un deal se vedea o coliba; aici locuia Sfanta Joi.

Petru trase spre ea.

Cand erau sa ajunga la coliba, Sfanta Joi le ieși în cale și-i zise „Ziua buna” lui Petru.

Petru îi mulțumi… precum e acuma datina la oameni cu cinste și naraveala, prinsera dupa aceea vorba… cum prind adica oamenii ce nu s-au mai vazut înca. Petru spuse veste de la Sfanta Miercuri, vorbi despre patimile sale și despre calea în care a pornit și lua ziua buna, ca zau! el nu prea avea vreme de pierdut… Hm! cine știe cat mai avea sa mearga pana la Zana Zorilor!”

– Mai stai oleaca! grai Sfanta Joie, sa-ți mai zic o vorba. Acum intri în împarația Santei Vineri: sa treci și pe la ea și sa-i spui „sanatate și voie buna” de la mine. Cand vei merge apoi catre casa, sa vii iarași pe la mine, ca am sa-ți dau ceva, care îți va prinde bine.

Petru mulțami de vorba și de toate, pleca dupa aceea mai departe.

Abia mersera cam așa cat ține o pipa de tutun pana ce și ajunsera într-o țara noua.

Aci nu era cald, dar nici nu era frig, ci… așa cumva între ele… cum e colea primavara, cand încep a se înțarca mieii. Petru începu acum a rasufla mai stamparare. Era însa un pustiu… numai nisip și scai. Oare ce sa fie aceea? întreba Petru dand cu ochii de așa ceva ca și o casa însa departe… foarte departe! tocmai pana unde ajung ochii lui peste pustiul cel gol.

– Aceea e casa Sfintei Vineri, raspunse Murgul. Daca mergem bine poate ajungem înca pana ce se întuneca deplin.

Așa și fu… Noaptea se facu noapte. Fat-Frumos se apropie cu încetul de casa cea departata.

Peste pustiu se vedeau o mulțime de naluci ce se goneau pe din dreapta, din stanga, pe dinaintea și pe dindosul lui Petru.

– Sa n-ai nici o frica! zise Murgul. Aceste sunt fetele vantoaselor… Se joaca prin aer așteptand sa vina și varcolacii. Așa ajunsera pana la casa Sfintei Vineri.

– Cobori acuma și intra în casa! zise Murgul. Petru voi sa faca ce i se zise.

– Stai nu fi așa grabit, vorbi Murgul mai departe. Sa te învaț mai nainte ce și cum sa faci. La Sfanta Vineri nu poți intra, ca e pazita jur împrejur de Vantoase.

– Ce sa fac dara?

– Ia cununa cea de arama și te du cu ea vezi colo departe pe colina ceea. Cand vei fi acolo începe a striga: Vai, ce fete frumoase! ce îngeri! ce suflete de zana! Dupa aceea ridica cununa în sus și zi: Daca aș ști ca ar primi careva cununa asta de la mine! daca aș ști! și arunca cununa.

– Și pentru ce sa fac așa?, întreba Petru… cum întreaba adica omul, care vrea sa știe ca pentru ce face.

– Taci, du-te și fa! zise Murgul pe scurt și Petru nu mai lungi vorba, ci facu precum i se zise. Abia arunca Petru cununa cand se și îngramadira Vantoasele peste ea și începura a se bate, ca sa o aiba care de care.

Petru o lua acuma catre casa.

– Stai! striga Murgul înca o data. Înca nu ți le-am spus pe toate. Ia cununa cea de argint apoi te du și bate la fereastra Sfintei Vineri… Daca te întreaba baba, cine e? tu sa zici ca ai ratacit prin pustiu. Ea te va mana îndarat. Tu sa nu te miști, ci sa zici: Ba zau! eu nu voi merge, ca de cand am fost mic tot am auzit de frumusețea Sfintei Vineri și nu mi-am facut opinci de oțel cu curele de vițel, nu am venit de noua ani și noua luni, nu m-am luptat pentru cununa asta de argint, care voiesc sa i-o dau ei, nu le-am facut și pațit toate astea pentru ca sa merg înapoi cand voi ajunge la ea… Așa sa faci și așa sa zici; de aici încolo grija ta sa fie.

Petru nu mai facu vorba, ci porni spre casa.

Cum era așa de noapte, Petru nici nu vedea casa Sfintei Vineri, ci merse numai pe razele luminii ce strabateau din fereastra pana la el. Ajungand la casa, niște caini începura a latra, cand simți ceva strain prin apropiere.

– Cine se mananca cu caini? amara i-ar fi viața! striga Sfanta Vineri manioasa cum se cade.

– Eu sunt, Sfanta Vineri, eu! zise Petru rasufland o data cu greu, ca omul care ar vrea sa faca ce face. Am ratacit prin pustiu și n-am unde sa dorm peste noapte. Aici tacu, nu cuteza sa zica mai mult.

– Unde ți-ai lasat calul?, întreba Sfanta Vineri cam aspru. Petru sta în chibzuri, nu știa sa minta ori sa vorbeasca vorba dreapta. Nu raspunse nimic.

– Mergi cu Dumnezeu, fatul meu! Eu n-am loc sa-ți dau, zise Sfanta Vineri și se retrase de la fereastra.

Petru zise acuma ce i-a fost zis Murgul sa zica.

Abia-și sfarși Petru zicala pana ce și vazu, cum ca Sfanta Vineri deschise fereastra vorbind catre el cu vorba dulce și blanda:

– Sa vad cununa fatule! Petru-i întinse cununa.

– Vino în casa! zise Sfanta Vineri, nu te teme de caini, ca ei înțeleg voința mea. Așa și facu… Cainii începura a mișca din coada mergand în urma lui Petru, cum merg dupa om cand vine seara de la țarina.

Petru zise „buna seara”, cand intra în casa, își puse palaria pe varful cuptorului și se așeza pe pomnol dupa ce i se zise sa șada.

Acuma se vorbi… iaca despre lucruri de toate zilele, despre lume, despre rautatea oamenilor și despre alte lucruri ca astea… fara nici o treaba și preț… Precum se vedea, Sfanta Vineri era foarte suparata pe oameni; iar Petru-i dadea în toate dreptate, cum se cade adica omului care șade la masa altuia.

Doamne! dar și batrana era baba asta!

Eu nu știu de ce privea junele de Petru așa de-a-deochiul la ea. Doara voia sa-i numere crețurile din fața?!

Poate! Ar fi trebuit însa, ca sa se nasca de șapte ori cat un om într-o viața pentru ca sa poata ajunge la capat cu numaratul…

Sfintei Vineri îi radea inima de bucurie, cand vedea cum ca Petru se pierde cu totul în privirea ei. Cand nu era înca ce este, începu Sfanta Vineri vorba, cand lumea înca nu era lume, atunci m-am nascut eu, și eram atat de frumoasa fiind copila, încat parinții mei au lasat sa fie lume, ca sa fie cine sa se minuneze de frumusețea mea… Cand s-a facut apoi lumea, eu eram fata mare, și de minunat ce s-a minunat de frumusețea mea, lumea m-a deochiat… De atunci se face pe toata suta de ani cate o crestatura pe fruntea mea… și acuma-s batrana. Sfanta Vineri nu mai putu vorbi mai departe despre aceasta de trista și de suparata, ci vorbind mai departe, îi spuse apoi lui Petru, cum ca tata-sau era odata împarat mare și puternic, și nascandu-se vrajba între el și Zana Zorilor, care împaratește în țara vecina, fusese batjocorit, cum nu se cade, de catre vicleana de vecina. Începu apoi a vorbi cate rele toate despre Zana Zorilor… Petru ce sa mai faca și el? Asculta și el. Daca mai zicea și el cateodata: Așa e zau aici! Ce alta se poate face?

– Dar sa-ți dau un lucru, daca ești voinic și vrei sa mi-l faci, grai Sfanta Vineri cam pe cand începura a fi somnoroși. Este la Zana Zorilor o fantana. Cine bea din apa ei, acela înflorește ca trandafirul și ca viorelele. Sa-mi aduci un ulcior din aceasta apa… Lucrul e greu! Ce e drept e drept! Împarația Zanei Zorilor e pazita de fel de fel de fiare și zmei îngrozitori. Sa-ți spun însa ceva și sa-ți dau un lucru.

Dupa ce vorbi așa, Sfanta Vineri se duse la un scrin ferecat din toate parțile și scoase din el un fluieraș mic micuț. Vezi tu fluierașul ista? grai catre Petru, mi l-a dat un moș batran înca de cand eram tanara. Cine aude sunetul acestuia acela adoarme… doarme… pana ce nu-l mai aude. Tu sa iei fluierașul și sa tot canți din el cat vei fi în Împarația Zanei Zorilor. Nimeni nu te va atinge, caci toata lumea va dormi.

Petru spuse acuma în ce cale a pornit și ce treaba cearca. Sfanta Vineri se bucura și mai tare. N-au mai stat mult de vorba… Dar cum sa și stea cand a fost trecut acuma miezul nopții bine, binișor. Petru lua „noapte buna”, baga fluierașul în teaca și se sui în podul casei, ca sa mai doarma și el de la o vreme. Pe cand se revarsau zorile, Petru era în picioare; luceafarul boului nici nu s-a fost ridicat bine pe cer, pana cand el s-a și fost sculat… Lua un troc mare, îl umplu de jaratec și se duse ca sa hraneasca caii. Dupa ce Murgul manca cate de trei ori trei, iara ceilalți cai cate trei trocuri pline de jar. Petru trase la fantana, adapa și se facu gata de cale.

– Stai! striga Sfanta Vineri de la fereastra. Mai am sa-ți zic o vorba! Sa-ți mai dau un sfat…

Petru s-apropie de fereastra.

– Lasa un cal aici și pleaca numai cu trei. Mergi apoi încet pana ce vei ajunge la Împarația Zorilor.

Aici descaleca și intra pe jos… Cand vei veni apoi îndarat, așa sa vii, ca toți trei caii sa-ți ramana în cale, s-ajungi pe jos.

– Așa am sa fac! grai Petru voind sa plece.

– Nu te grabi, ca n-am gatit înca, vorbi Sfanta Vineri mai departe. Sa nu privești la Zana Zorilor ca ea are ochi care vrajesc și priviri care rapesc mințile. E urata, atata de urata încat nici nu-ți pot spune. Are ochi de buha, fața de vulpe și gheare de mața. Auzi?! sa nu privești la ea… Și Dumnezeu sa te aduca întreg și sanatos, fatul meu Petre!

Petru mulțami de vorba și învațatura și nu se opri mai mult… Unde avea el vreme de a sta cu babele la vorba! Lasa pe Murgul ca sa pasca, se întinse apoi la cale.

Departe… departe… unde se lasa cerul pe pamant, unde stau stelele de vorba cu florile, acolo se vedea o roșeața cam așa cum e cerul colea în zorile de primavara, dar mai frumos și mai minunat! Acolo era cetatea Zanei Zorilor.

De aci pana acolo, de acolo pana aci, nu era alta decat iarba și flori… și apoi nu era nici cald, nici rece nici luminos, nici întunerec, ci așa cumva între ele… cum e colea pe la Sfantu Petru cand te scoli ca sa mani vitele la turma… Petru numai de un drag umbla prin țara asta placuta…

Cat a mers Fat-Frumosul nostru așa, aceea nu se poate spune cu vorba omeneasca fiindca într-aceasta țara n-a urmat zilei noaptea și nopții ziua, erau pururea zori cu vant moale și racoros, cu soarele ascuns și lumina de jumatate; împarația nopții și a zilei se începea numai de la casa Sfintei Vineri. Dupa mult mers și lunga calatorie. Petru vazu zarindu-se ceva alb printre roșeața cerului… Cu cat se apropia mai mult, cu atata ceea ce vedea se desfașura mai tare naintea ochilor lui. Asta era cetatea… Petru privi… privi… Rasufla apoi o data cu greu, ca omul care gandește „Doamne mulțumescu-ți!

… Dar și frumoasa era cetatea asta!

Niște turnuri nalte… nalte… pana dincolo de Împarația Norilor, niște pareți albi ca ghioceii și ridicați mai sus decat cum sta soarele la pranzul cel mare, un acoperiș de argint, dar cum de argint?! Așa ca nici nu stralucea în fața soarelui, și ferești… tot din aer tors cu multa maiestrie și țesut în gherghef de aur întunecos… Peste toate astea se jucau apoi razele vesele ale soarelui cum se joaca vantul cu umbra crengilor colea primavara cand se mișca de leneș ce este.

Petru stete uimit în loc, ca sa se poata minuna de atata frumuseța îngramadita.

Mult n-a putut sa steie ca i-a fost degraba: descaleca dara, lasa caii, ca sa pasca pe iarba cea plina de roua, își lua fluierașul precum i-a fost zis Sfanta Vineri, zise o data „Doamne ajuta” și pleca la lucru cel mai mare. Abia merse așa singur, pe jos o cale cam de trei azvarlite bune, pana ce și dete de un nazdravan adormit de dulceața fluierașului. Acesta era unul dintre pandarii jurului cetații Zanei Zorilor… Oare Doamne cum a putut crește atat de lung?

Cum s-a putut întrupa atata de puternic?

Cum statea așa culcat pe spate. Petru începu sa-l masoare cu pașii… Nu voiesc sa spun minciuna! a fost lung, foarte lung; atata de lung a fost încat Petru rasufla o data cu greu cand ajunse de la picioare la cap… nu știu acuma cu de-a buna seama… de obosit, ori de uimit: nu e luna la rasarit atata de mare, cat era ochiul nazdravanului. Apoi barem daca ar fi fost și acesta ca la alta lume, dar era tocmai în mijlocul frunții… Așa era ochiul! Cum au putut apoi celelalte sa fie! Petru voinic de voinic, dar zau! el mulțumi lui Dumnezeu fluierașului și Sfintei Vineri, cum ca n-a dat de rau cu acest om neom și pleca cu încetul mai departe.

Așa, cam cat merge omul pana ce-i vine sa se așeze la racoare mai merse Petru pana ce dadu de alte lucruri și mai grozave… Niște balauri tot cu cate șapte capete erau întinși la soare și adormiți adanc, cand pe de-a dreapta, cand pe de-a stanga… Cum au fost acești balauri, aceea n-o mai spun: știe anume toata lumea ca balaurii nu-s treaba de gluma și de ras… Asta era a doua paza a împrejurulul de curte… Petru trecu cam cu fuga nu știu acuma de graba ori de groaza… Nici n-ar fi fost însa minune daca s-ar fi îngrozit!

Balaurul e balaur!!

Acum ajunse Fat-Frumos la un rau…

Sa nu gandeasca însa nimeni ca acesta ar fi fost rau ca toate raurile… Nu apa, ci lapte curgea aici nu peste nisip de piatra, ci peste pietre scumpe și margaritare… și nu curgea lin sau repede, ci lin și repede deodata cum curg zilele omului fericit… Acesta a fost raul, care curge jur împrejur pe langa cetate… tot curge… tot curge… fara a mai sta, fara a mai merge mai departe.

Pe marginea raului dormeau tot cam de o saritura unul de altul niște lei înghierați… Ce lei însa! Cu parul de aur și pe dinți și gheare tot cu ferecatura… Aceștia erau paza raului… Dincolo de cea parte de rau era o gradina frumoasa… foarte frumoasa… cum nu poate fi decat la Zana Zorilor. Pe mal tot flori din flori, pe flori dormeau dulce și lin tot zane din zane care de care mai frumoase, mai vrajitoare și mai dulce la fața…

Petru nici nu cuteza ca sa priveasca într-acolo.

Fat-Frumos se întreba acuma cum sa treaca peste rau. Raul era lat și adanc, și peste rau numai o punte, asta însa cum nu mai sunt puține în asta lume. Dincoace și dincolo, pe un mal și pe altul, tot cate o frunte de punte pazita tot de cate patru lei dormitori. Puntea însa? peste punte nu poate trece suflet de om… O vezi cu ochii dar simți golitate cand calci cu piciorul pe ea… Cine știe din ce o mai fi fost și asta facuta! Doar chiar dintr-un pui de nor?

Destul ca Petru ramase pe țarmul raului. Sa treaca? nu poate. Sa înoate? nu e treaba. Ce sa faca dara?!

Hai! Sa nu fie grija de Petru! Cu una cu doua el n-o sfarșește! se întoarce îndarat pana ce ajunse la nazdravanul cel mare. Ce va da targul și norocul, gandi în sine, sa stam dara și la vorba! „Scoala voinice!” striga apoi pe nazdravan tragandu-l de maneca surtucului. Cand nazdravanul se deștepta din somn întinse palma dupa Petru… așa ca și cand vrei sa prinzi o musca.

Petru sufla în fluieraș… Nazdravanul cazu iarași la pamant.

Așa-l trezi și adormi Petru de trei ori una dupa alta, adica de trei ori l-a trezit și de trei ori l-a adormit… Cand fuse ca sa fie de a patra oara, Petru își dezlega naframa de la grumazi, lua degetele cele mici ale nazdravanului și le lega cu ea laolalta, scoase sabia și prinzand pe nazdravan de piept mai striga o data: Scoala voinice! Vazandu-se nazdravanul atat de rau batjocorit:

– Ei, zise catre Petru, nu te lupți în lupta dreapta! Stai la lupta daca ești voinic!

– Mai așteapta oleaca! Mai nainte am o vorba cu tine, grai Petru… Jura ca ma vei trece peste rau, și atunci te las sa vii la lupta. Nazdravanul facu juramant și Petru-l lasa sa se scoale.

Cand nazdravanul se simți deșteptat se repezi la Petru ca sa-l turteasca c-o lovitura… și-a aflat însa omul!

Nici Petru nu era de ieri de alaltaieri, și el se repezi voinicește. Trei zile și trei nopți se lupta.

Nazdravanul dete cu Petru de intra pana la genunchi în pamant; Petru dete cu nazdravanul pana în brau; iara dete nazdravanul pana la piept. Și mai în urma Petre pana în grumazi! Cand nazdravanul se simți așa stramtorat:

– Lasa-ma, striga înspaimantat, lasa-ma ca ma dau batut!

– Treci-ma peste rau? întreba Petru.

– Trec! raspunse cela din gura.

– Ce sa fac cu tine daca îți calci vorba?

– Ucide-ma, fa ce vrei cu mine, numai acuma ma lasa sa traiesc.

– Așa sa fie dara! zise Petre, lua dupa aceea mana cea stanga a nazdravanului și o lega de piciorul cel drept îi baga naframa în gura ca sa nu strige, îl lega la ochi ca sa nu vada și porni așa purtandu-l de mana catre rau.

Cand ajunsera la rau nazdravanul pași cu un picior de o parte, cu altul de alta de rau, lua pe Petru în palma și-l puse frumos de cealalta parte.

– Acuma e bine! grai Petru, sufla dupa aceea în fluieraș și nazdravanul cazu de-a lungul pe malul raului.

Așa trecu Petre raul. Cand zanele cele ce se scaldau în laptele raului auzira sunetul fluierașului lui Petru, ele cazura somnoroase, ieșira din lapte și adormira pe florile de pe mal. Așa dormind le afla Petru cand se coborî din palma nazdravanului…-Nici nu cuteza sa steie multa vreme la ele… Frumoase erau, doamne! Cum putea apoi sa fie însași Zana Zorilor? Sau doara ea e cea mai urata dintre cele frumoase? Fat-Framos nu se întreba mult, ci porni ca sa vada.

Cand intra în gradina, începu a se minuna din nou. Cat a umblat și pațit atata frumuseța n-a mai vazut…

Lasa ca arborii erau tot cu craci de aur, ca izvoarele curgeau mai limpede decat roua, ca vanturile se mișcau cantand și florile vorbeau vorbe dulci și frumoase; dar Petru mai mult se mira de aceea ca în întreaga aceasta gradina nu era nici o floare desfacuta, ci numai boboci… Parca aici a fost stat lumea locului și era sa fie pururea tot primavara… Oare cand vor înflori florile acestea, daca n-au avut vreme sa înfloreasca pana acuma? și daca n-au înflorit pentru ce?

Așa se întreba Petru; așa și înca și într-alt chip, în calea lui catre cetate… Nimic nu-i statea în cale; nimic nu-i oprea gandirea: toata lumea dormea; zanele de pe la izvoare, pasarile de pe crengi, caprioarele dintre tufișuri și fluturii de langa flori. Toate erau duse de fluierașul lui Petru.

Chiar nici vantul nu se mai juca cu frunzele, nici razele soarelui nu mai sorbeau roua de pe iarba și raurile încetara de a mai curge… Singur Petru era treaz. Petru cu gandurile sale și Petru cu mirarea gandurilor sale. Ajunse la curte. Jur-împrejurul curții se întindea un ierbiș frumos și des, un ierbiș ce fugea ca vantul. Poarta era în frunte: o poarta tot din flori și alte lucrari frumoase. Pe sub poarta și pe langa poarta iarași flori, care de care mai frumoase, încat lui Petru i se parea ca umbla pe nouri cand calca pe ele. Pe de-a dreapta și pe de-a stanga dormeau zanele ce au fost sa pazeasca intrarea în curte. Petru privi în toate laturile, mai zise o data „Doamne ajuta” și intra în cetate.

Ce a vazut Petru într-aceasta curte, aceea nici n-o mai spun, știe doara toata lumea ca curtea Zanei Zorilor nu poate fi ceva lucru de rand. Jur-împrejur zane împietrite, pomi cu frunzele de aur și cu florile de margele și pietre scumpe, stalpi de raze de soare și netezi ca și paltinul, trepte lucii și moi ca și culcușul fetelor de împarat și un aer plin de miros dulce și adormitor…

Nici nu voiesc sa spun, ca numai grajdul în care stau caii Sfantului Soare, era mai frumos decat cetatea celui mai mare împarat din lume… Așa era asta la Zana Zorilor și nici n-ar fi putut fi altfel… Cum sa fie doara? Petru se sui pe trepte și intra în cetate… Cele dintai douasprezece odai erau din panza, altele douasprezece din matase. Urmara apoi douasprezece de aur. Petru trecu cu iuțeala prin toate patruzeci și opt; aici afla pe Zana Zorilor într-a patruzeci și noualea, care era cea mai frumoasa dintre toate.

Asta casa era lunga, lata, nalta, ca și o biserica din cele mai frumoase… jur-împrejur pareții erau acoperiți cu fel de fel de matasuri și alte lucruri minunate; pe jos, pe pamant, pe unde umblai cu picioarele, era nu știu ce stralucitor ca oglinda și moale ca perina și… mai erau acum tot felul de lucruri frumoase, ca la Zana Zorilor adeca… Unde va fi doara frumos, daca nu aicea!.. Cum zic, lui Petru i se opri rasuflarea, cand vazu ca se vede în mijlocul atator lucrari așa grozav de frumoase… În mijlocul acestei biserici, sau ce era, vazu Petru fantana cea vestita pentru care a venit el atata lume de pe pamant… (fantana ca toate fantanile și nimic mai mult! Te miri cum a și rabdat-o Zana Zorilor în casa ei! Avea niște doage din moși stramoși. Bag seama, a fost lasat ca așa sa ramana! și acum ar trebui sa spun o vorba mare!) Langa fantana era chiar Zana Zorilor aievea așa cum era!

Era doamne un leagan de aur și… numai Dumnezeu știe de ce înca, destul cum ca era frumos, aici în leagan dormea Zana Zorilor pe perini de matasa umplute cu suflare de vant de primavara… Nici nu era frumoasa… Dar de unde sa și fie! N-a zis doara Sfanta Vineri ca are fel de fel de lucruri urate și îngrozitoare? Ce sa mai lungim doara vorba? Poate ca Sfanta Vineri a avut dreptate. Poate sa fie! Destul cand Petru privi la ea așa cum dormea în leagan, el stete cu sufletul amorțit și nu sufla mai mult în fluierașul cel vrajit… Era încremenit de minunat ce se minuna… Ba! frumoasa era,… frumoasa! Mai frumoasa decat chiar cum ți-ar parea ca ar fi sa fie Zana Zorilor… Mai mult nu vreau sa zic!

Pe de-a dreapta și pe de-a stanga leaganului dormeau cate douasprezece zane din cele mai alese. Bag sama au adormit leganand pe împarateasa lor… Petru nici nu le vazu de privit ce privea la Zana Zorilor, pana ce nu tresarira toate din somn, cand nu mai auzira fluierașul… Petru… tresari dara și el… și începu a canta din nou în fluieraș… Iarași adormi lumea, și Fat-Frumos pași cu trei pași mai înainte.

Între leagan și fantana era o masa, pe masa un colac alb și moale, framantat cu lapte de caprioara, și un bocal de vin roșu și dulce ca visul de dimineața… Acesta era colacul puterii, și celalalt vinul juneței…

Petru privi o data la colac, o data la vin și o data la Zana Zorilor, se apropie dupa aceea cu încetul, pași doi pași catre leagan, masa și fantana.

Cand Petru ajunse la leagan, își pierdu mințile și nu se mai putu rabda și saruta pe Zana Zorilor… Zana Zorilor deschise ochii și privi la Petru cu o privire încat el își pierdu mințile înca mai tare…

Sufla dupa aceea în fluieraș, ca Zana Zorilor s-adoarma; lua cununa cea de aur și o puse pe fruntea Zanei Zorilor; lua o bucatura din colacul de pe masa, bau o înghițitura din vinul întineritor… și iarași saruta și iarași lua o îmbucatura, iarași bau o înghițitura… Așa de trei ori una dupa alta… de trei ori a sarutat pe Zana Zorilor, de trei ori a îmbucat din colac și de trei ori a gustat din vin… Dupa aceea și-a umplut ulcioarele cu apa din fantana și a pierit cum piere vestea cea buna. Cand Petru ajunse în gradina, dete de o lume cu totul noua…

Florile erau flori; bobocii se desfacusera; izvoarele curgeau mai repede; razele soarelui se jucau mai vesel pe pareții cetații, zanele aveau mai multa placere în fețele lor. Toate aceste din trei sarutari… Cum a intrat Petru așa a și ieșit: printre zane și flori, pe palma nazdravanului, printre lei, balauri și nazdravani… Cand fu apoi în seara privi o data îndarat și vazu ca lumea întreaga s-a pornit în urma lui… Hei! dar și-au dat de om! Nu ca vantul, nu ca gandul, nu ca dorul, nu ca blestemul, ci mai repede, cum trece fericirea s-a fost lasat Petru pe cale… Goana ramase îndarat și Petru sosi pe jos la Sfanta Vineri.

Sfanta Vineri știa ca Petru o s-ajunga, din ranchezatul Murgului, care din cale de trei zile simți apropierea stapanului sau: îi ieși dara în cale cu colac moale și cu vin roșu.

– Bun ajuns, Fat-Frumos!

– Buna ziua, sora sfanta!

Petru-i dete ulciorul cu apa de la fantana Zanei Zorilor. Sfanta Vineri-i mulțumi frumos. Mai vorbira apoi cateva cuvinte despre calea lui Petru, despre curtea Zanei Zorilor și despre frumusețea sorei Soarelui și Petru puse șaua pe Murgul, ca zau! el nu prea avea vreme de pierdut… Baba Vineri asculta cand cu dulce, cand cu amar, cand cu drag, cand cu necaz; vazand apoi cum ca Petru va sa mearga îi pofti sanatate și noroc.

Petru nici nu stete pana n-ajunse la Sfanta Joie. Aici se coborî de pe cal și intra; precum a fost vorba sa fie.

Nici la Sfanta Joie nu se prea opri; zise „buna ziua”, mai facu o vorba scurta și lua „sanatate buna”.

– Stai! sa-ți mai spun una mai nainte de a porni în cale, zise Sfanta Joie cu grija.

– Sa-ți ai grija de viața; sa nu legi vorba cu om, sa nu mergi iute, grabit; sa nu iei apa de la mana; sa nu crezi la vorba și sa fugi de buze dulci.

Sa te duci cum ai venit… Calea e lunga, lumea e rea și tu ai la tine lucru mare! Asculta dar de mine: iaca-ți dau o naframa; nu e de aur, nu-i de argint nici de matasa, nici de margele; e de panza nesadita, sa o porți ca e vrajita… Cine-o poarta, pe acela fulgerul nu-l ajunge, sulița nu-l patrunde, sabia nu-l taie și gloanțele sar de pe trupul lui.

Așa grai Sfanta Joie. Petru primi și asculta; se lasa apoi cu Murgul în vant și se duse… se duse… cum se duc adica Feții-Frumoși cand îi mana dorul de casa.

La Sfanta Miercure Petru nici nu se mai coborî de pe cal, ci zise „buna ziua” din spatele calului și mana mai departe.

Într-o buna vreme îi veni cutia cea vrajita în minte și vrand sa auda veste din lume, o scoase din teaca. Nici nu o scoase bine, nici nu o deschise cum se cade, pana ce și începu a vorbi ce vorbea de acolo din ea.

– S-a suparat Zana Zorilor pentru ca i-ai furat apa… S-a suparat Sfanta Vineri pentru ca i s-a spart ulciorul… S-au suparat frații tai Florea și Costan pentru ca le-ai luat împarația.

Petru începu a rade cand auzi de atata suparare. Nici nu știa ce sa întrebe mai înainte.

– Cum a spart Sfanta Vineri ulciorul?

– De bucurie ce i-a fost a început a juca și a cazut cu ulcior cu tot.

– Cum am luat eu împarația de la frații mei?

Cutia începu acuma a spune ca fiind împaratul batran și orb de amandoi ochii, Florea și Costan s-au dus la el și au cerut ca sa împarta împarația între danșii. Împaratul le-a spus ca numai acela va împarți țara, care va aduce apa de la fantana Zanei Zorilor. Înțelegand frații lucrul mersera la Baba Birsa și asta le spuse ca ai fost, ai facut și ai pornit ca sa vii.

Frații se sfatuira și acuma au pornit în calea lui Petru, ca sa-l ucida, sa ia apa de la el și sa împarateasca peste țara.

– Minți, cutie spurcata! striga Petru manios cand le auzi toate acestea, și dete cu cutia de pamant, încat crapa în șaptezeci și șapte de bucați.

N-a mai mers mult pana ce și vazu nourii din țara sa, simți suflarea vanturilor de acasa și zari din departare pe ici colea cate un munte de pe marginile țarii… Petru stete în loc ca sa vada mai bine, ca-i parea ca nu e adevarat ce-i parea.

Era sa treaca peste puntea cea din marginea împarației cand vazu c-aude ceva din departare… așa ceva ca și cand ar striga un om, și ca și cand l-ar striga chiar pe el dupa nume

– Mai Petre! Voi sa stea în loc.

– Mergi! mana! striga Murgul. Nu e bine sa stai!

– Ba nu! stai! sa vedem ce e cine și pentru ce? Sa dam fața cu lumea.

Petru zise și suci fraul Murgului.

– Ei Petre! Petre! Oare cine te-a învațat sa stai? Oare n-ar fi mai bine sa te pleci la sfatul Murgului? Așa e lumea n-ai ce face!

Dupa ce se întoarse vazu, doamne, pe cine vazu! pe frate-sau Florea și pe frate-sau Costan… Amandoi erau și împreuna se apropiau catre Petru… Petre! mergi! mana! Sau nu ți-a zis Sfanta Joie sa nu legi vorba cu om? Sau nu știi ce veste ți-a dat cutia Sfintei Miercuri? Frații veneau cu vorba buna și cu buze dulci… Și Sfanta Joie a fost zis… Petre! Petre! ai uitat, ce-a zis?! Cand Petru vazu pe frații sai cei dulci zbura din spatele Murgului la ei în brațe. Doamne! Dar cum sa nu zboare! De cand n-a vazut el fața de om? De cand n-a auzit vorba pamanteasca?

Și a curs vorba cum curge între frați. Petre era vesel și fericit. Florea și Costan erau buni la vorba și dulci la buze… Singur Murgul era trist, singur el își lasa capul la pamant.

Dupa ce frații vorbira multe de împaratul batran, de țara și de calea lui Petru, Florea începu a-și încreți fruntea.

-Frate Petre! Lumea e vicleana! N-ar fi mai bine ca sa ne dai noua apa ca s-o ducem noi? grai fratele. Ție-ți iese unul în cale, iara pe noi nimeni nu ne știe, de unde venim, unde mergem și ce ducem.

– Da! da! grai Costan, Florea vorbește bine. Petru clatina o data… de doua ori din cap și spuse fraților sai treaba cu naframa. Frații cei doi vazura acuma ca pentru Petru nu este decat o moarte.

Florea începu dar a bate șaua ca sa priceapa iapa.

Cam de vreo trei azvarlite d-acolea era o fantana cu apa limpede și rece.

– Nu ți-e ție sete mai Costane? grai Florea tragand o data cu ochiul catre Costan.

– Da! raspunse Costan, pricepand ce și cum ar trebui sa fie. Hai, frate Petre sa ne stamparam o data setea și apoi sa pornim cu Dumnezeu. Noi vom merge în urma ta și te vom pazi de necaz și primejdie.

– Nu merge Petre! Nu merge ca nu dai de bine! Murgul necheza o data… Hei! Dar Petru nu l-a înțeles.

Ce s-a întamplat dupa aceea!? Ce sa se întample? Nimic nu s-a întamplat! Fantana era lata și adanca…

Frații pornira cu apa catre casa ca și cand ei ar fi adus-o chiar de la Zana Zorilor. Murgu mai necheza o data așa de turbat și de dureros încat se înfiorara și padurile… fugi pana la fantana… și stete împietrit de durere.

Așa fuse treaba cu Petru cel voinic și Fat-Frumos viteaz! Bag sama așa i-a fost ursita, ca s-ajunga în ceas rau!

La curtea împaratului se facu ospaț și veselie mare. Merse vestea în țara, cum ca feciorii împaratului Florea și Costan au adus apa de la fantana Zanei Zorilor.

Împaratul se spala cu apa pe ochi și vazu, – cum om înca n-a mai vazut… Era în casa împaratului pe dupa cuptor un vas cu curechi; în doaga acestui vas ședea un vierme: împaratul îl vazu prin lemn, așa vedea de bine.

Dupa ce împaratul împarți țara între feciorii sai cei voinici, se retrase în curtea sa cea mare, ca sa-și traiasca zilele batranețelor în pace.

Așa se sfarși treaba cu apa de la fantana Zanei Zorilor: Țara facu un ospaț de trei zile și trei nopți și se puse iarași la lucru ca și cand nici nu s-ar fi întamplat nimic.

Dupa ce Petru se departase de la leagan, ieși din casa și curte… dupa ce sunetul fluierașului nu se mai auzea, Zana Zorilor își veni în fire, deschise ochii, ridica capul și privi în toate laturile cautand nici ea singura nu știa ce… Ce a fost? întreba pe de jumatate înca prin vis. Cine? I se parea, cum ca a vazut ceva prin vis ba chiar aievea… ceva dulce, placut, o ființa… ca și cand ar fi omeneasca, însa mai puternica în privire, mai altfel decat ceea ce a fost vazut pana atunci…

– Nu știti voi ce a fost? Ați vazut și voi? Sau ați dormit? Ați visat? așa le întreba Zana Zorilor pe zane… și se întreba pe sine însași… îi parea ca de cand a vazut ce-a vazut chiar nici sufletul sau nu mai e tot acela… și nimenea nu-i raspundea, toata lumea statea uimita. Vazu cununa…

– Ce cununa frumoasa! Cine oare a cules florile din ea? Cine oare le-a împletit în cununa? Și cine oare a adus aici cununa și a lasat-o la mine pe leagan?! Zana Zorilor se întrista!

Vazu painea pe masa… Lipseau din ea trei bucațele; una de-a dreapta, una de-a stanga și una din mijloc.

Din vinul juneței lipseau asemenea trei înghițituri: una de deasupra, una din fund și una din mijloc… A trebuit sa fi fost cineva aicea… Zana Zorilor se întrista înca mai tare; îi parea ca o doare ceva, și nu știa ce și unde…

Apa din fantana era tulbure… Apa! apa a dus cineva de aici! Zana Zorilor se supara. Cum a putut intra cineva fara veste?!

Unde e paza cea aspra? Nazdravanii? Balaurii? Ce au facut leii ferecați?! Și zanele? Și florile? Și soarele? Nimeni n-a pazit? Nimeni n-a fost la locul sau?! Zana Zorilor se supara pe deplin. – Lei, zmei, balauri, nazdravani, porniți, goniți, ajungeți, prindeți și aduceți! porunci Zana Zorilor în supararea ei cea mare.

Porunca suna și toata lumea se puse în mișcare.

Petru s-a fost însa întins la fuga încat nici razele soarelui nu-l puteau ajunge.

Toți venira triști, toți adusera vești triste. Petru a fost trecut peste marginile Împarației Zorilor unde întreaga paza nu mai avea putere.

Zana Zorilor își uita acuma supararea de trista ce se facu și trimise pe Sfantul Soare ca sa umble în lume sa faca din șapte zile una… sa cerce sa afle și s-aduca vești.

O zi din șapte zile Zana Zorilor n-a facut alta decat a stat și privit în calea Soarelui, a privit… privit… pana ce au început a-i curge lacrimile din ochișori, nu știm acuma de privitul cel mult ori de durerea și dorul ei cel mare!

Iata-ntr-a șaptea zi Sfantul Soare se reîntoarce… roșu, trist și obosit… iarași veste rea! Hei! ca Petru era unde razele soarelui nu pot patrunde!

Dupa ce Zana Zorilor vazu ca și cea din urma încercare fu în zadar, dete porunca aspra în țara: Zanele sa nu mai zambeasca, florile sa nu mai miroasa, vanturile sa nu mai miște, izvoarele sa nu mai curga limpede și razele soarelui sa nu mai lumineze.

Porunci apoi, ca între lume și Împarația Zorilor sa se lase valul cel mare al întunecimii prin care sa nu strabata decat o singura raza de soare, care sa duca vestea-n lume cum ca „pana ce nu va veni acela care a dus apa de la fantana, soarele sa nu se mai miște pe cer”.

A mers vestea în lumea cea întunecoasa… oamenii înțelesera ca lumina cea grozava nu e decat pentru lumina ochilor împaratului…

Nimeni nu vedea în lume afara de împaratul; nimeni nu vedea necazurile întunericului decat împaratul. Dete dar fiilor sai Florea și Costan sfat și porunca, ca sa porneasca, sa mearga și sa mantuiasca lumea de întunerec. Cine a mințit una, minte și a doua; Florea se puse în șa și porni catre Împarația Zorilor acuma cand Petru a fost curațit calea.

– Vine cineva? întreba cam aspru.

– Vine, raspunsera zmeii, ce stateau paza la punte.

–Cum vine, peste punte ori pe sub punte? Puntea era, – acum știm noi – cum era! Florea trece pe sub punte.

– Voinicul vine pe sub punte! raspunsera zmeii cam în gluma.

– Grijiți de el, neagra va fie lumina! zise acuma Zana și primi pe Florea sa intre.

Pe Florea-l trecura fiorii cand vazu atata frumuseța.

– Bun ajuns voinice! Tu ai furat apa?

– Sa fie de bine! Zau eu am luat-o.

– Tu ai baut vinul? Florea stete mut.

– Tu ai mancat painea? Florea zise „ba”.

– Tu m-ai sarutat? Florea-și uita vorba.

– Na! Oarba-ți fie lumina! Învața-te sa mai minți!

Zise acuma Zana suparata și-i dete lui Florea doua palmi, una pe de-a dreapta, una pe de-a stanga, încat astuia i se întunecara ochii.

Doi zmei dusera apoi pe orbitul de Florea acasa și treaba se gati.

Porni și Costan în urma fraține-sau.

Porni, ajunse, o pați și reînturna.

În lume nu mai ramase acuma nici o raza de lumina.

Așa ramase lumea întreaga oarba de dragul ochilor unui împarat…

Dupa ce Zana Zorilor a vazut cum ca nu poate afla pe Petru, a chemat la sine pe întreaga țara sa, pe zmei, balauri, nazdravani și lei, pe toate zanele, pe toate florile, pe toți supușii i-a chemat la sine. Chiar și Sfantul Soare a trebuit sa se coboare de pe cer, sa desfrane caii de la caruța, sa-i bage în grajd și sa intre la Zana Zorilor… Cand au fost așa toți adunați împreuna, Zana Zorilor nu le împarți mai mult la porunci, ci trista și mustrata cum era, lua ziua buna de la toți supușii sai, le mulțami pentru iubire și credința și-i trimise în lume, ca sa mearga sa faca fiecare dupa capul și priceperea sa. Numai doi lei, doi zmei, doi balauri și tot atația nazdravani opri la sine, ca sa fie cine sa-i pazeasca puntea. Trimise toate zanele în gradina și lasa, ca sa nu intre-n curte pana ce nu o vor vedea pe ea senina; lasa ca florile sa miroasa d-aici înainte un miros, care îmbata orice ființa omeneasca, ca vanturile sa se miște cantand atata de dureros încat orice suflet omenesc sa planga cand le aude, ca izvoarele sa curga apa amara, și lasa ca soarele pe toata ziua data de Dumnezeu sa arunce cate șapte raze seci în lume.

Dupa ce toate acestea le randui, se duse la roata cea mare, pe care era învartit firul traiului omenesc și opri roata de a se mai întoarce și viața omeneasca de a mai curge… Dup-aceea… Zana Zorilor se ascunse din fața lumii în fundul curții celei mari, în locul cel mai întunecos și mai neîngrijit…

Zmeii, balaurii și nazdravanii ieșira-n lume și de rușine ce le era, s-ascunsera în cele mai adanci pustiuri, peșteri – ca ochiul omenesc sa nu-i mai vada! Leii-și lepadara parul de aur și ferecatura de pe gheare și dinți, și de suparați ce erau se facura salbatici; Zanele s-ascunsera prin gradini; florile, izvoarele și vanturile se supusera voinței Zanei Zorilor, și razele seci, fara caldura și lumina, și astazi se vad întinse pe cer colea în nopțile de vara…

Viața omeneasca stete locului, și timpul înceta de-a mai curge…

Doi lei, doi zmei, doi balauri și doi nazdravani se pusera paza la punte…

Cat a ramas Împarația Zorilor astfel, aceea nu se știe și nici nu se poate spune…

A trecut multa vreme așa fara sa fi curs!

A înțeles și Sfanta Vineri ca Zana Zorilor s-a suparat; raza cea pustie și vantoasele ce cutreierau lumea întreaga i-au fost adus știre de mult… S-a suparat de jumatate, iar de cealalta jumatate s-a bucurat: s-a suparat pentru ca nu mai putea sa mai priveasca în cautatoare și s-a bucurat pentru ca vedea pe Fat-Frumosul sau cel voinic scapat și pe vecina sa cea frumoasa trista… A mai fost apoi necajita pentru ca i s-a fost spart ulciorul cu apa cea minunata.

Cand Sfanta Vineri vazu însa ca întunerecul nu mai înceteaza, lumina nu mai vine, și cand pieri și cea din urma raza de pe pamant, zic cand Sfanta Vineri vazu ca Zana Zorilor i-a trecut de gluma, ea porunci vantoaselor ca sa porneasca toate împreuna, sa se izbeasca în valul cel mare de la marginea împarației sa-l miște din loc și sa faca ca lumina sa curga în lume.

Vantoasele pornira… care de care mai turbate, care de care mai grozave și mai înfricoșate,… cum merg adica vantoasele… Ți se parea ca au sa ia lumea cu sine și sa nu se mai opreasca în loc cu ea. Ajunsera la val… se izbira în el… și cum se izbira? Valul nu se mișca!

Vantoasele se mai izbira o data… apoi înca o data… adica de trei ori una dupa alta.

…Și apoi nu se izbira mai mult… vazura cum ca valul sta mai țeapan decat pamantul în țațanele sale… Statura cateva clipe locului – rușinate și obosite se întoarsera dupa aceea îndarat și înconjurara o data lumea în mania lor cea turbata… Ce a fost calea lor? Acuma-și poate gandi fiecare ce a fost! Bine cu de-a-buna seama-a putut fi! Vai și amar!

Vantoasele sosira acasa și spusera Sfintei Vineri cum și ce e cu valul.

Sfanta Vineri se supara acuma și de cealalta jumatate: trimise vanturile la curtea împaratului ca sa duca lui Petru vorba și sfat: sa mearga sa stea de vorba cu Zana Zorilor și sa faca ce va face, ca sa aduca lumina în lume.

Vantoasele pornira de-a doua oara… acuma ceva și mai încet… mai nepripit… ca și cand pleci adica în treaba buna și la om… Ajunsera la curte… Petru nu e! Vantoasele începura a se mișca mai a strain.

Petru a pierit în cale.

Vantoasele luara curtea din stanga… apoi din dreapta… apoi din mijloc… O întoarsera, sucira, ridicara și aruncara pana ce nu se mai alese nimic din ea… Dupa aceea pornira cu vestea despre moartea lui Petru catre coliba Sfintei Vineri.

– Porniți cu toții în lume; mișcați tot ce e de mișcat și aflați pe Petru. Viu sau mort mi-l aduceți! porunci Sfanta Vineri dupa ce auzi vestea cea trista. Trei zile și trei nopți vantoasele nu mai stetera…

De trei ori scoasera copacii din radacini, de trei ori scoasera raurile din cursul lor; de trei ori sfaramara nourii izbindu-i de stanci; de trei ori maturara fundul marii și de trei ori prapadira fața pamantului.

Toate fura în zadar! Ele intrara acasa care de care mai obosite care de care mai manioase și mai rușinate.

Numai una n-a sosit înca; vantul cel de primavara, leneș, moale și întarziatic… Unde sa fi ramas? Toți știau ca multa treaba n-o fi fost sa faca… Cine știe… de obosit ce-o fi fost s-a pus undeva la racoare… Nimeni nu-și batea capul cu el.

Iac-o data într-un tarziu dupa ce toata lumea s-a mai rupt gandul de a mai afla pe Petru, frunzele începura a se mișca. Sfanta Vineri simți molatatea suflarii și ieși afara.

– Ce veste aduci? întreba pe cea mai draga dintre vantoase.

– Trista e de trista dar buna-i de buna, șopti vantul cel tanar. Dupa ce m-am fost obosit de atata cercetare, de atata spart și pradare dadui de-o fantana seaca și cugetai sa intru în ea ca scutit de surorile mele sa ma mai odihnesc mai nainte de a porni catre casa.

– Și-n fundul fantanei aflași pe Petru? striga Sfanta Vineri plina de bucurie.

– Da! și pe Murgul de o parte.

– Dulce-ți fie vorba, dragu-ți fie sufletul, și pururea veste buna s-aduci! zise acuma Sfanta Vineri catre vantul cel de primavara, îi porunci apoi ca sa se repeada pana la Sfanta Joie și sa-i spuna ca sa gateasca cu tigaia de aur, ca de Petru nu e bine, sa sara d-acolea pana la Sfanta Miercure, și sa-i spuna ca sa vina la sfanta cu apa vieții.

– Înțeles-ai? îi mai zice Sfanta Vineri. Sa fii cu-n picior aici, cu unul acolo! Și pornira cu toții… Sosira cu toții la fantana cea parasita…

De Petru nu era decat os și cenușa.

Sfanta Miercure lua oasele și le încheie laolalta… Nu lipsea nici unul.

Sfanta Vineri porunci vantoaselor ca sa desfunde fantana, s-arunce pulberea în sus și s-adune cenușa lui Petru… Toate se facura…

Sfanta Joie facu foc, culese roua de pe frunze în tigaia cea de aur… și puse tigaia pe foc… Cand apa începu a fierbe, Sfanta Miercure zise trei vorbe… privi o data catre rasarit, o data catre apus, o data catre miaza-zi, o data catre miaza-noapte, apoi arunca iarba vieții în apa cea fiarta. Tot așa facu și Sfanta Vineri cu cenușa lui Petru. Sfanta Joie numara dupa aceea, unul, doua, trei și lua tigaia de pe foc.

Din cenușa lui Petru, din roua și din iarba vieții s-a fost facut o unsoare mirositoare. Vantul cel de primavara sufla o data peste ea, și unsoarea se slei. Acuma unsera oasele lui Petru cu unsoarea de șapte ori în jos, de șapte ori cruciș, tot de atatea ori curmeziș… și cand fusera gata, Petru sari în picioare… pe de o suta și pe de o mie de ori mai frumos decat cum a fost… pe de o suta și pe de o mie de ori mai voinic și mai falos decat cum a fost!

– Sai pe cal, voinice! zise Sfanta Vineri.

Îndata ce Murgul simți pe stapanul sau în spatele sale, începu a necheza și a scapara din picioare… Era mai viu decat cum a fost candva!

– Unde pornim? întreba vesel.

– Catre casa! raspunse Petru.

– Cum sa mergem?

– Ca blestemul!

Petru mulțami de vorba și treaba, se întinse apoi la cale și merse… merse…, cum merge adica blestemul… pana ce ajunse la curtea împaratului. De curte nu mai era decat locul… Nu vedeai urma de om, de la care sa poți auzi o vorba sau o veste… iaca într-un tarziu Barsa ieși din fundul unei pivniți mucezite.

Petru înțelese ce e, cum din ce pricina, întoarse fraul Murgului și merse mai repede decat cum a venit… Nici nu rasufla pana la Împarația Zorilor. Cata vreme a trecut, de cand a ramas, cum a fost sa ramana trebile-n Împarația Zorilor, aceea cu vorba și grai nu se poate spune…

Multa vreme a trebuit sa treaca!

Cand Petru sosi la punte, în soare nu mai erau decat trei raze luminoase, șapte calde și noua seci… celelalte toate le-a fost lepadat cu de-amanuntul… Cand Petru se opri cu Murgul, toata lumea se opri cu el ca sa vada ce va fi sa fie acuma.

Zana Zorilor simți, cum ca ceva deosebit trebuie sa fie în apropiere, ca-i parea ca tocmai acuma s-a deșteptat din visul cel ce-a facut-o trista… Ea dorea… nu știa ce… tocmai ca și atuncea… – Cine vine? întreba cam cu jumatate de gura.

– Ține-te bine stapane! zise Murgul. Petru stranse din pinteni, trase din frau și nici nu se simți pana ce fusese de cealalta parte de punte.

– Voinic vine peste punte! strigara pazitorii ridicandu-și palariile din cap.

Zana Zorilor nu se mai mișca din loc și nu mai grai nici o vorba… Ca pe nevazute sari Petru la ea, a cuprins-o în brațe, și o saruta… cum saruta adica Feții Frumoși pe zanele dragastoase!

Împarateasa Zorilor simți ca simte ce n-a mai simțit… Nu mai vorbi, nu mai întreba, ci facu semn ca sa bage pe Murgul în grajdul soarelui și intra cu Petru în casa…

Zanele începura a zambi vesel; florile începura a mirosi dulce; izvoarele detera a curge limpede; vanturile se prefacura în cantec de bucurie: roata vieții începu a se întoarce mai repede decat prisnelul; valul cel negru cazu la pamant și soarele stralucitor se ridica în sus catre ceruri… sus… mai sus decat cum a fost candva.. și-n lume se facu lumina ca fața soarelui încat noua ani, noua luni și noua zile oamenii nu vazura nimic de lumina cea înfricoșata.

Petru merse acasa, aduse pe tatal sau cel batran și pe mama sa cea batrana, facu o nunta încat îi merse vestea-n nouazeci și noua de țari și se facu împarat peste amandoua împarațiile.

Iara fraților Florea și Costan li se dete lumina ochilor ca sa vada și ei fericirea lui Petru.

Asta a fost, dragii mei cei buni, povestea lui Petru Fat-Framos cu Zana Zorilor din Țara Soarelui.

Petru a trait și a împarațit cu pace și cu sanatate,… și doara mai împaratește și astazi cu ajutorul lui Dumnezeu.

Făt- Frumos din lacrimă, de MIhai Eminescu

 În vremea veche, pe când oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decât în germenii viitorului, pe când Dumnezeu călca încă cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pământului, — în vremea veche trăia un împărat întunecat și gânditor ca miază-noaptea și avea o împărăteasă tânără și zâmbitoare ca miezul luminos al zilei.

Cincizeci de ani de când împăratul purta război c-un vecin al lui. Murise vecinul și lăsase de moștenire fiilor și nepoților ura și vrajba de sânge. Cincizeci de ani, și numai împăratul trăia singur, ca un leu îmbătrânit, slăbit de lupte și suferințe — împărat, ce-n viața lui nu râsese niciodată, care nu zâmbea nici la cântecul nevinovat al copilului, nici la surâsul plin de amor al soției lui tinere, nici la poveștile bătrâne și glumețe ale ostașilor înălbiți în bătălie și nevoi. Se simțea slab, se simțea murind și n-avea cui să lese moștenirea urii lui. Trist se scula din patul împărătesc, de lângă împărăteasa tânără — pat aurit, însă pustiu și nebinecuvântat, — trist mergea la război cu inima neîmblânzită, — și împărăteasa sa, rămasă singură, plângea cu lacrimi de văduvie singurătatea ei. Părul ei cel galben ca aurul cel mai frumos cădea pe sânii ei albi și rotunzi, — și din ochii ei albaștri și mari curgeau șiroaie de mărgăritare apoase pe o față mai albă ca argintul crinului. Lungi cearcăne vinete se trăgeau împrejurul ochilor, și vine albastre se trăgeau pe fața ei albă ca o marmură vie.

Sculată din patul ei, ea se aruncă pe treptele de piatră a unei bolte în zid, în care veghea, deasupra unei candele fumegânde, icoana îmbrăcată în argint a Maicii durerilor. Înduplecată de rugăciunile împărătesei îngenuncheate, pleoapele icoanei reci se umeziră și o lacrimă curse din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu. Împărăteasa se ridică în toată măreața ei statură, atinse cu buza ei seacă lacrima cea rece și o supse în adâncul sufletului său. Din momentul acela ea purcese îngreunată.

Trecu o lună, trecură două, trecură nouă, și împărăteasa făcu un fecior alb ca spuma laptelui, cu părul bălai ca razele lunii.

Împăratul surâse, soarele surâse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încât trei zile n-a fost noapte, ci numai senin și veselie, — vinul curgea din butii sparte și chiotele despicau bolta cerului.

Și-i puse mama numele: Făt-Frumos din lacrimă. Și crescu și se făcu mare ca brazii codrilor. Creștea într-o lună cât alții într-un an.

Când era destul de mare, puse să-i facă un buzdugan de fier, îl aruncă în sus de despică bolta cerului, îl prinse pe degetul cel mic și buzduganul se rupse-n două. Atunci puse să-i facă altul mai greu -îl aruncă în sus aproape de palatul de nori al lunii; căzând din nori, nu se rupse de degetul voinicului.

Atunci Făt-Frumos își luă ziua bună de la părinți, ca să se ducă, să se bată el singur cu oștile împăratului ce-l dușmănea pe tată-său. Puse pe trupul său împărătesc haine de păstor, cămeșă de borangic, țesută în lacrimile mamei sale, mândră pălărie cu flori, cu cordele și cu mărgele rupte de la gâturile fetelor de-mpărați, își puse-n brâul verde un fluier de doine și altul de hore, și, când era soarele de două sulițe pe cer, a plecat în lumea largă și-n toiul lui de voinic.

Pe drum horea și doinea, iar buzduganul și-l arunca să spintece nourii, de cădea departe tot cale de-o zi. Văile și munții se uimeau auzindu-i cântecele, apele-și ridicau valurile mai sus ca să-l asculte, izvoarele își turburau adâncul, ca să-și azvârle afară undele lor, pentru ca fiecare din unde să-l audă, fiecare din ele să poată cânta ca dânsul când vor șopti văilor și florilor.

Râurile se ciorăiau mai în jos de brâiele melancolicelor stânce, învățau de la păstorul împărat doina iubirilor, iar vulturii ce stau amuțiți pe creștetele seci și sure a stâncelor nalte, învățau de la el țipătul cel plâns al jelei.

Stăteau toate uimite pe când trecea păstorașul împărat, doinind și horind; ochii cei negri ai fetelor se umpleau de lacrimi de dor; și-n piepturile păstorilor tineri, răzimați c-un cot de-o stâncă și c-o mână pe bâtă, încolțea un dor mai adânc, mai întunecos, mai mare — dorul voiniciei.

Toate stăteau în loc, numai Făt-Frumos mergea mereu, urmărind cu cântecul dorul inimii lui, și cu ochii buzduganul, ce sclipea prin nori și prin aer ca un vultur de oțel, ca o stea năzdrăvană.

Când era-nspre sara zilei a treia, buzduganul, căzând, se izbi de o poartă de aramă, și făcu un vuiet puternic și lung. Poarta era sfărâmată și voinicul intră. Luna răsărise dintre munți și se oglindea într-un lac mare și limpede, ca seninul cerului. În fundul lui se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur; iar în mijlocul lui, pe o insulă de smarand, încunjurat de un crâng de arbori verzi și stufoși, se ridica un mândru palat de o marmură ca laptele, lucie și albă — atât de lucie, încât în ziduri răsfrângea ca-ntr-o oglindă de argint: dumbravă și luncă, lac și țărmuri. O luntre aurită veghea pe undele limpezi ale lacului lângă poartă; și-n aerul cel curat al serii tremurau din palat cântece mândre și senine. Făt-Frumos se sui-n luntre și, vâslind, ajunse până la scările de marmură ale palatului. Pătruns acolo, el văzu în boltele scărilor candelabre cu sute de brațe, și-n fiecare braț ardea câte o stea de foc. Pătrunse în sală. Sala era înaltă, susținută de stâlpi și de arcuri, toate de aur, iar în mijlocul ei stătea o mândră masă, acoperită cu alb, talgerele toate săpate din câte-un singur mărgăritar mare; iar boierii ce ședeau la masă în haine aurite, pe scaune de catifea roșie, erau frumoși ca zilele tinereții și voioși ca horele. Dar mai ales unul din ei, cu fruntea-ntr-un cerc de aur, bătut cu diamante, și cu hainele strălucite, era frumos ca luna unei nopți de vară. Dar mai mândru era Făt-Frumos.

— Bine-ai venit, Făt-Frumos! zise împăratul; am auzit de tine, da' de văzut nu te-am văzut.

— Bine te-am găsit, împărate, deși mă tem că nu te-oi lăsa cu bine, pentru că am venit să ne luptăm greu, că destul ai viclenit asupra tatălui meu.

— Ba n-am viclenit asupra tatălui tău, ci totdeauna m-am luptat în luptă dreaptă. Dar cu tine nu m-oi bate. Ci mai bine-oi spune lăutarilor să zică și cuparilor să umple cupele cu vin și-om lega frăție de cruce pe cât om fi și-om trăi.

Și se sărutară feciorii de-mpărați în urările boierilor, și băură și se sfătuiră.

Zise împăratul lui Făt-Frumos:
— De cine-n lume te temi tu mai mult?
— De nime-n lumea asta, afară de Dumnezeu. Dar tu?
— Eu iar de nime, afară de Dumnezeu și de Mama-pădurilor. O babă bătrână și urâtă, care umblă prin împărăția mea de mână cu furtuna. Pe unde trece ea, fața pământului se usucă, satele se risipesc, târgurile cad năruite. Mers-am eu asupra ei cu bătălie, dar n-am isprăvit nimica. Ca să nu-mi prăpădească toată împărăția, am fost silit să stau la-nvoială cu ea și să-i dau ca bir tot al zecelea din copiii supușilor mei. Și azi vine ca să-și ieie birul.

Când sună miazănoaptea, fețele mesenilor se posomorâră; căci pe miazănoapte călare, cu aripi vântoase, cu fața zbârcită ca o stâncă buhavă și scobită de păraie, c-o pădure-n loc de păr, urla prin aerul cernit Mama-pădurilor cea nebună. Ochii ei — două nopți turburi, gura ei — un hău căscat, dinții ei — șiruri de pietre de mori.

Cum venea vuind, Făt-Frumos o apucă de mijloc și o trânti cu toată puterea într-o piuă mare de piatră; peste piuă prăvăli o bucată de stâncă, pe care-o legă din toate părțile cu șapte lanțuri de fier. Înăuntru baba șuiera și se smulgea ca vântul închis, dar nu-i folosea nimica.

Veni iar la ospăț; când prin bolțile ferestelor, la lumina lunii, văzură două dealuri lungi de apă. Ce era? Mama-pădurilor, neputând să iasă, trecea peste ape cu piuă cu tot și-i brăzda fața în două dealuri. Și fugea mereu, o stâncă de piatră îndrăcită, rupându-și cale prin păduri, brăzdând pământul cu dâră lungă, până ce se făcu nevăzută în depărtarea nopții.

Făt-Frumos ospătă ce ospătă, dar apoi, luându-și buzduganul de-a umăr, merse mereu pe dâra trasă de piuă, până ce ajunse lâng-o casă frumoasă, albă, care sticlea la lumina lunii în mijlocul unei grădini de flori. Florile erau în straturi verzi și luminau albastre, roșie-închise și albe, iar printre ele roiau fluturi ușori, ca sclipitoare stele de aur. Miros, lumină și un cântec nesfârșit, încet, dulce, ieșind din roirea fluturilor și a albinelor, îmbătau grădina și casa. Lângă prispă stăteau două butii cu apă, iar pe prispă torcea o fată frumoasă. Haina ei albă și lungă părea un nor de raze și umbre, iar părul ei de aur era împletit în cozi lăsate pe spate, pe când o cunună de mărgăritărele era așezată pe fruntea ei netedă. Luminată de razele lunii, ea părea muiată într-un aer de aur. Degetele ei ca din ceară albă torceau dintr-o furcă de aur și dintr-un fuior de o lână ca argintul torcea un fir de o mătase albă, subțire, strălucită, ce semăna mai mult a o vie rază de lună, ce cutreiera aerul, decât a fir de tort.

La zgomotul ușor al pașilor lui Făt-Frumos, fata-și ridică ochii albaștri ca undele lacului.

— Bine-ai venit, Făt-Frumos, zise ea cu ochii limpezi și pe jumătate închiși, cât e de mult de când te-am visat. Pe când degetele mele torceau un fir, gândurile mele torceau un vis, un vis frumos, în care eu mă iubeam cu tine; Făt-Frumos, din fuior de argint torceam și eram să-ți țes o haină urzită în descântece, bătută-n fericire; s-o porți... să te iubești cu mine. Din tortul meu ți-aș face o haină, din zilele mele, o viață plină de desmierdări.

Astfel, cum privea umilită la el, fusul îi scăpă din mână și furca căzu alături de ea. Ea se sculă și, ca rușinată de cele ce zisese, mâinile ei spânzurau în jos ca la un copil vinovat și ochii ei cei mari se plecară. El se apropie de ea, c-o mână îi cuprinse mijlocul, iar cu cealaltă îi desmierdă încet fruntea și părul și-i șopti:

— Ce frumoasă ești tu, ce dragă-mi ești! A cui ești tu, fata mea?
— A Mamei-pădurilor, răspunse ea suspinând; mă vei iubi tu acu— ma, când știi a cui sunt? Ea încunjură cu amândouă brațele ei goale grumazul lui și se uită lung la el, în ochii lui.

— Ce-mi pasă a cui ești, zise el, destul că te iubesc.
— Dacă mă iubești, să fugim atuncea, zise ea lipindu-se mai tare de pieptul lui; dacă te-ar găsi mama, ea te-ar omorî, și dac-ai muri tu, eu aș nebuni ori aș muri și eu.

— N-aibi frică, zise el zâmbind și desfăcându-se din brațele ei. Unde-i mumă-ta?

— De când a venit se zbuciumă în piua în care-ai încuiat-o tu și roade cu colții la lanțurile ce-o închid.

— Ce-mi pasă! zise el repezindu-se să vadă unde-i.
— Făt-Frumos, zise fata, și două lacrimi mari străluciră în ochii ei, nu te duce încă! Să te-nvăț eu ce să facem ca să învingi tu pe mama. Vezi tu buțile aste două? Una-i cu apă, alta cu putere. Să le mutăm una în locul alteia. Mama, când se luptă cu vrăjmașii ei, strigă când obosește: "Stăi, să mai bem câte-oleacă de apă!" Apoi ea bea putere, în vreme ce dușmanul ei numai apă. De aceea noi le mutăm din loc: ea nu va ști și va bea numai apă în vremea luptei cu tine.

Precum au zis, așa au și făcut. El se repezi după casă.
— Ce faci, babă? strigă el. Baba, de venin, se smulse odată din piuă-n sus și rupse lanțurile, lungindu-se slabă și mare până-n nori.

— A, bine că mi-ai venit, Făt-Frumos! zise ea, făcându-se iar scurtă, ia acum hai la luptă, acu om vedea cine-i mai tare!

— Hai! zise Făt-Frumos. Baba-l apucă de mijloc, se lungi repezindu-se cu el până-n nori, apoi îl izbi de pământ și-l băgă în țărână până-n glezne.

Făt-Frumos o izbi pe ea și o băgă-n pământ până în genunchi.
— Stăi, să mai bem apă, zise Mama-pădurilor ostenită. Stătură și se răsuflară. Baba bău apă, Făt-Frumos bău putere, ș-un fel de foc nestins îi cutreieră cu fiori de răcoare toți mușchii și toate vinele lui cele slăbite.

C-o putere îndoită, cu brațe de fier, o smunci pe babă de mijloc și-o băgă-n pământ până-n gât. Apoi o izbi cu buzduganul în cap și-i risipi creierii. Cerul încărunți de nouri, vântul începu a geme rece și a scutura casa cea mică în toate încheieturile căpriorilor ei. Șerpi roșii rupeau trăsnind poala neagră a norilor, apele păreau că latră, numai tunetul cânta adânc ca un proroc al pierzării. Prin acel întuneric des și nepătruns, Făt-Frumos vedea albind o umbră de argint, cu păr de aur despletit, rătăcind, cu mâinile ridicate și palidă. El se apropie de ea și-o cuprinse cu brațele lui. Ea căzu ca moartă de groază pe pieptul lui, și mâinile ei reci s-ascunseră-n sânul lui. Ca să se trezească, el îi sărută ochii. Norii se rupeau bucăți pe cer, luna roșie ca focul se ivea prin spărturile lor risipite; iar pe sânul lui, Făt-Frumos vedea cum înfloreau două stele albastre, limpezi, și uimite — ochii miresei lui. El o luă pe brațe și începu să fugă cu ea prin furtună. Ea-și culcase capul în sânul lui și părea că adormise. Ajuns lângă grădina împăratului, el o puse-n luntre, ducând-o ca-ntr-un leagăn peste lac, smulse iarbă, fân cu miros și flori din grădină și-i clădi un pat, în care-o așeză ca-ntr-un cuib.

Soarele ieșind din răsărit privea la ei cu drag. Hainele ei umede de ploaie se lipise de membrele dulci și rotunde, fața ei de-o paloare umedă ca ceara cea albă, mâinile mici și unite pe piept, părul despletit și răsfirat pe fân, ochii mari, închiși și adânciți în frunte, astfel ea era frumoasă, dar părea moartă. Pe acea frunte netedă și albă, Făt-Frumos presură câteva flori albastre, apoi șezu alături cu ea și-ncepu a doini încet. Cerul limpede — o mare, soarele — o față de foc, ierburile împrospătate, mirosul cel umed al florilor învioșate o făceau să doarmă mult și lin, însoțită în calea visurilor ei de glasul cel plâns al fluierului. Când era soarele-n amiazi, firea tăcea și Făt-Frumos asculta fericita ei răsuflare, caldă și umedă. Încet se plecă la obrazul ei și-o sărută. Atunci ea deschise ochii încă plini de visuri, și-ntinzându-se somnoroasă, zise încet și zâmbind:

— Tu aici ești?
— Ba nu sunt aici, nu vezi că nu sunt aici? zise el mai lăcrămând de fericire.

Cum ședea el lângă ea, ea-și întinse un braț și-i cuprinse mijlocul.
— Hai, scoală, zise el desmierdând-o, e ziua-n amiaza-mare. Ea se sculă, își netezi părul de pe frunte și-l dete pe spate, el îi cuprinse mijlocul, ea-i înconjură grumazul — și astfel trecură printre straturile de flori și intrară în palatul de marmură al împăratului.

El o duse la împăratul și i-o arătă, spuindu-i că-i mireasa lui. Împăratul zâmbi, apoi îl luă de mână pe Făt-Frumos, ca și când ar fi vrut să-i spuie ceva în taină, și-l trase la o fereastră mare, pe care vedea lacul cel întins. Ci el nu-i spuse nimica, ci numai se uită uimit pe luciul lacului și ochii i se umplură de lacrimi. O lebădă își înălțase aripile ca pe niște pânze de argint și cu capul cufundat în apă sfâșia fața senină a lacului.

— Plângi împărate? zise Făt-Frumos. De ce?
— Făt-Frumos, zise împăratul, binele ce mi l-ai făcut mie nu ți-l pot plăti nici cu lumina ochilor, oricât de scumpă mi-ar fi, și cu toate astea vin să-ți cer și mai mult.

— Ce, împărate?
— Vezi tu lebăda ceea îndrăgită de unde? Tânăr fiind, aș trebui să fiu îndrăgit de viață, și cu toate astea de câte ori am vrut să-mi fac samă. Iubesc o fată frumoasă, cu ochii gânditori, dulce ca visele mării — fata Genarului, om mândru și sălbatic ce își petrece viața vânând prin păduri bătrâne. O, cât e de aspru el, cât e de frumoasă fata lui! Orice încercare de a o răpi a fost deșartă. Încearcă-te tu!

Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăția de cruce, ca oricărui voinic, mai scumpă decât zilele, mai scumpă decât mireasa.

— Împărate prea luminate, din câte noroace-ai avut, unul a fost mai mare decât toate: acela că Făt-Frumos ți-i frate de cruce. Hai, că mă duc eu să răpesc pe fata Genarului.

Și-și luă cai ageri, cai cu suflet de vânt, Făt-Frumos, și era să plece. Atunci mireasa lui — Ileana o chema — îi zise încet la ureche, sărutându-l cu dulce:

— Nu uita, Făt-Frumos, că pe cât vei fi tu departe, eu oi tot plânge. El se uită cu milă la ea, o mângâie, dar apoi, desfăcându-se de îmbrățoșările ei, se avântă pe șeaua calului și plecă în lume.

Trecea prin codri pustii, prin munți cu fruntea ninsă, și când răsărea dintre stânci bătrâne luna cam palidă, ca fața unei fete moarte, atunci vedea din când în când câte-o streanță uriașă atârnată de cer, ce încunjura cu poalele ei vârful vreunui munte — o noapte sfârtecată, un trecut în ruină, un castel numai pietre și ziduri sparte.

Când se lumină de ziuă, Făt-Frumos vede că șirul munților dă într-o mare verde și întinsă, ce trăiește în mii de valuri senine, strălucite, care treieră aria mării încet și melodios, până unde ochiul se pierde în albastrul cerului și în verdele mării. În capătul șirului de munți, drept asupra mării, se oglindea în fundul ei o măreață stâncă de granit, din care răsărea ca un cuib alb o cetate frumoasă, care, de albă ce era, părea poleită cu argint. Din zidurile arcate răsăreau ferestre strălucite, iar dintr-o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată, oacheș și visător, ca o noapte de vară. Era fata Genarului.

— Bine-ai venit, Făt-Frumos, zise ea, sărind de la fereastră și deschizând porțile mărețului castel, unde ea locuia singură ca un geniu într-un pustiu, astă-noapte mi se părea că vorbesc c-o stea, și steaua mi-a spus că vii din partea împăratului ce mă iubește.

În sala cea mare a castelului, în cenușa vetrei, veghea un motan cu șapte capete, care când urla dintr-un cap s-auzea cale de-o zi, iar când urla din câte șapte, s-auzea cale de șapte zile.

Genarul, pierdut în sălbatecele sale vânători, se depărtase cale de-o zi.

Făt-Frumos luă fata în brațe și punând-o pe cal, zburau amândoi prin pustiul lungului mării ca două abia văzute închegări ale văzduhului.

Dar Genarul, om nalt și puternic, avea un cal năzdrăvan cu două inimi. Motanul din castel mieună dintr-un cap, iar calul Genarului necheză cu vocea lui de bronz.

— Ce e? îl întrebă Genarul pe calul năzdrăvan. Ți s-a urât cu binele?

— Nu mi s-a urât mie cu binele, ci de tine-i rău. Făt-Frumos ți-a furat fata.

— Trebuie să ne grăbim mult ca să-i ajungem?
— Să ne grăbim și nu prea, pentru că-i putem ajunge. Genarul încălecă și zbură ca spaima cea bătrână în urma fugiților. În curând îi și ajunse. Să se bată cu el Făt-Frumos nu putea, pentru că Genarul era creștin și puterea lui nu era în duhurile întunericului, ci în Dumnezeu.

— Făt-Frumos, zise Genarul, mult ești frumos și mi-e milă de tine. De astă dată nu-ți fac nimica, dar de altă dată... ține minte!

Și luându-și fata alături cu el, pieri în vânt, ca și când nu mai fusese.

Dar Făt-Frumos era voinic și știa drumul înapoi. El se reîntoarse și găsi pe fată iar singură, însă mai palidă și mai plânsă ea părea și mai frumoasă. Genarul era dus iar la vânătoare cale de două zile. Făt-Frumos luă alți cai din chiar grajdul Genarului.

Astă dată plecară noaptea. Ei fugeau cum fug razele lunii peste adâncile valuri ale mării, fugeau prin noaptea pustie și rece ca două visuri dragi; ci prin fuga lor auzeau miautele lungi și îndoite ale motanului din vatra castelului. Apoi li se păru că nu mai pot merge, asemene celor ce vor să fugă în vis și cu toate aceste nu pot. Apoi un nor de colb îi cuprinse, căci Genarul venea în fuga calului, de rupea pământul.

Fața lui era înfricoșată, privirea cruntă. Fără de-a zice o vorbă, el apucă pe Făt-Frumos și-l azvârli în nourii cei negri și plini de furtună ai cerului. Apoi dispăru cu fată cu tot.

Făt-Frumos, ars de fulgere, nu căzu din el decât o mână de cenușă în nisipul cel fierbinte și sec al pustiului. Dar din cenușa lui se făcu un izvor limpede ce curgea pe un nisip de diamant, pe lângă el arbori nalți, verzi, stufoși răspândeau o umbră răcorită și mirositoare. Dacă cineva ar fi priceput glasul izvorului, ar fi înțeles că jelea într-o lungă doină pe Ileana, împărăteasa cea bălaie a lui Făt-Frumos. Dar cine să înțeleagă glasul izvorului într-un pustiu, unde până-atunci nu călcase picior de om?

Dar pe vremea aceea Domnul umbla încă pe pământ. Într-o zi se vedeau doi oameni călătorind prin pustiu. Hainele și fața unuia strălucea ca alba lumină a soarelui; celălalt, mai umilit, nu părea decât umbra celui luminat. Era Domnul și sf. Petrea. Picioarele lor înfierbântate de nisipul pustiului călcară atuncea în răcoarele și limpedele pârău ce curgea din izvor. Prin cursul apei cu gleznele lor sfâșiau valurile până la umbritul lor izvor. Acolo Domnul bău din apă și-și spălă fața sa cea sfântă și luminată și mâinile sale făcătoare de minuni. Apoi șezură amândoi în umbră, Domnul cugetând la tatăl său din cer, și sfântul Petrea ascultând pe cugete doina izvorului plângător. Când se sculară spre a merge mai departe, zise sf. Petrea: "Doamne, fă ca acest izvor să fie ce-a fost mai înainte". "Amin!" zise Domnul ridicând mâna sa cea sfântă, după care apoi se depărtară înspre mare, fără a mai privi înapoi.

Ca prin farmec pieri izvorul și copacii, și Făt-Frumos, trezit ca dintr-un somn lung, se uită împrejur. Atunci văzu chipul cel luminat al Domnului, ce mergea pe valurile mării, care se plecau înaintea lui, întocmai ca pe uscat; și pe sf. Petrea, care, mergând în urma lui și învins de firea lui cea omenească, se uita înapoia sa și-i făcea lui Făt-Frumos din cap. Făt-Frumos îi urmări cu ochii până ce chipul sf. Petrea se risipi în depărtare, și nu se vedea decât chipul strălucit al Domnului aruncând o dungă de lumină pe luciul apei, astfel încât dacă soarele n-ar fi fost în amiazi, ai fi crezut că soarele apune! El înțelesese minunea învierii sale și îngenunche înspre apusul acelui soare dumnezeiesc.

Dar apoi își aduse aminte că făgăduise a răpi pe fata Genarului, și ceea ce făgăduiește voinicul anevoie o lasă nefăcută.

Deci se porni și înspre sară ajunse la castelul Genarului, ce strălucea în întunericul serii ca o uriașă umbră. El intră în casă... fata Genarului plângea. Dar când îl văzu, fața ei se-nsenină cum se-nsenină o undă de o rază. El îi povesti cum înviese; atunci ea-i zise:

— De răpit nu mă poți răpi până ce nu-i avea un cal asemene cu acela ce-l are tatăl meu, pentru c-acela are două inimi; dar eu am să-l întreb în astă sară de unde-și are calul, ca să poți și tu să capeți unul ca acela. Până atunci însă, pentru ca să nu te afle tată-meu, eu te voi preface într-o floare.

El șezu pe un scaun, iar ea șopti o vrajă dulce, și, cum îl sărută pe frunte, el se prefăcu într-o floare roșie închisă ca vișina coaptă. Ea-l puse între florile din fereastă și cânta de veselie, de răsuna castelul tatălui ei.

Atunci intră și Genarul.
— Veselă fata mea? și de ce ești veselă? întrebă el.
— Pentru că nu mai este Făt-Frumos ca să mă răpească, răspunse ea râzând.

Se puseră la cină.
— Tată, întrebă fata, de unde ai calul d-tale, cu care umbli la vânat?
— La ce-ți trebuie s-o știi? zise el încruntând sprâncenele.
— Știi prea bine, răspunse fata, că nu vreau ca s-o știu decât numai ia-așa ca s-o știu, pentru c-acu nu mai e Făt-Frumos să mă răpească.

— Știi tu că nu mă împotrivesc ție niciodată, zise Genarul. De— parte de-aicea, lângă mare, șede o babă care are șapte iepe. Ea ține oameni care să i le păzească un an (cu toate că anul ei nu e decât de trei zile), și dacă cineva i le păzește bine, ea-l pune să-și aleagă drept răsplată un mânz, iar de nu, îl omoară și-i pune capul într-un par. Chiar însă dacă păzește cineva bine iepele, totuși ea-l viclenește pe om, căci scoate inimile din caii toți și le pune într-unul singur, încât cel ce-a păzit alege mai întotdeauna un cal fără inimă, care-i mai rău decât unul de rând... Ești mulțumită, fata mea?

— Mulțumită, răspunse ea zâmbind. Totodată însă Genarul îi aruncă în față o batistă roșie, ușoară, mirositoare. Fata se uită mult în ochii tatălui său, ca un om care se deșteaptă dintr-un vis, de care nu-și poate aduce aminte. Ea uitase tot ce-i spusese tată-său. Însă floarea din fereastă veghea printre frunzele ei, ca o stea roșie prin încrețiturile unui nor.

A doua zi Genarul plecă iarăși des-dimineață la vânătoare. Fata sărută murmurând floarea roșie și Făt-Frumos născu ca din nimica înaintea ei.

— Ei, știi ceva? o întrebă el.
— Nu știu nimica, zise ea tristă și punând dosul mânii pe fruntea ei, am uitat tot.

— Însă eu am auzit tot, zise el. Rămâi cu bine, fata mea; în curând ne vom vedea iar.

El încălecă pe un cal și dispăru în pustiuri. În arșița cea dogoritoare a zilei... văzu aproape de pădure un țânțar zvârcolindu-se în nisipul cel fierbinte.

— Făt-Frumos, zise țânțarul, ia-mă de mă du până-n pădure, că ți-oi prinde și eu bine. Sunt împăratul țânțarilor.

Făt-Frumos îl duse până în pădurea prin care era să treacă.

Ieșind din pădure, trecu iar prin pustiu de-a lungul mării și văzu un rac atât de ars de soare, încât nu mai avea nici putere să se mai întoarcă-napoi...

— Făt-Frumos, zise el, aruncă-mă-n mare, că ți-oi prinde și eu bine. Sunt împăratul racilor.

Făt-Frumos îl aruncă în mare și-și urmă calea. Când înspre sară ajunse la un bordei urât și acoperit cu gunoi de cal. Împrejur gard nu era, ci numai niște lungi țărușe ascuțite, din care șase aveau fiecare-n vârf câte un cap, iar al șaptelea fără, se clătina mereu în vânt și zicea: cap! cap! cap! cap!

Pe prispă o babă bătrână și zbârcită, culcată pe un cojoc vechi, sta cu capul ei sur ca cenușa în poalele unei roabe tinere și frumoase, care-i căuta în cap.

— Bine v-am găsit, zise Făt-Frumos.
— Bine-ai venit, flăcăule, zise baba sculându-se. Ce-ai venit? ce cauți? Vrei să-mi paști iepele poate?

— Da.
— Iepele mele pasc numai noaptea... Uite, chiar de-acu poți să pornești cu ele la păscut... Fată hăi! ia dă tu flăcăului demâncatul ce i-am făcut eu și pornește-l.

Alături cu bordeiul era sub pământ o pivniță. El intră în ea și acolo văzu șapte iepe negre strălucite — șapte nopți, care de când erau nu zărise încă lumina soarelui. Ele nechezau și băteau din picioare.

Nemâncat toată ziua, el cină ce-i dăduse baba ș-apoi, încălecând pe una din iepe, mână pe celelalte în aerul întunecos și răcoare al nopții. Dar, încet, încet simți cum se strecoară un somn de plumb prin toate vinele lui, ochii i se painjiniră și el căzu ca mort în iarba pajiștei. El se trezi pe când mijea de ziuă. Când colo, iepele nicăieri. El își credea capul pus în țeapă, când vede ieșind dintr-o pădure-n depărtare cele șapte iepe alungate de un roi nemărginit de țânțari și un glas subțire-i zise:

— Mi-ai făcut un bine, ți l-am făcut și eu. Când se întoarse cu caii, baba începu să turbe, să răstoarne casa cu susu-n jos și să bată fata, care nu era de vină.

— Ce ai, mamă? întrebă Făt-Frumos.
— Nimica, zise ea, mi-a venit și mie toane. Asupra ta n-am nimica... sunt foarte mulțumită. Apoi intrând în grajd, începu să bată caii, țipând: Ascundeți-vă mai bine, bată-v-ar mama lui Dumnezeu, ca să nu vă mai găsească, ucigă-l crucea și mănânce-l moartea!

A doua zi porni cu caii, dar iar căzu jos și dormi până ce mijea de ziuă. Desperat, era să ieie lumea-n cap, când deodată vede răsărind din fundul mării cei șapte cai, mușcați de-o mulțime de raci.

— Mi-ai făcut un bine, zise un glas, ți l-am făcut și eu. Era împăratul racilor. El mână caii-nspre casă și vede iar o priveliște ca-n ziua trecută. Însă în cursul zilei roaba babii s-apropie de el și-i zise încet strângându-l de mână:

— Eu știu că tu ești Făt-Frumos. Să nu mai mănânci din bucatele ce-ți fierbe baba, pentru că-s făcute cu somnoroasă... Ți-oi face eu altfel de bucate.

Fata într-ascuns îi făcu merinde, și-nspre sară, când era să plece cu caii, își simți ca prin minune capul treaz.

Spre miezul nopții se-ntoarse acasă, mână caii în grajd, îi încuie și intră în odaie. Pe vatra cuptorului, în cenușă mai licureau câțiva cărbuni. Baba sta întinsă pe laiță și înțepenită ca moartă. El gândi c-a murit ș-o scutură. Ea era ca trunchiul și nu se mișca deloc. El trezi fata, ce dormea pe cuptor.

— Uite, zise el, ți-a murit baba.
— Aș! asta să moară!? răspunse ea suspinând. Adevărat că acu e ca și moartă. Acu-i miazănoaptea... un somn amorțit îi cuprinde trupul... dar sufletul ei cine știe pe la câte răspinteni stă, cine știe pe câte căi a vrăjilor umblă. Până ce cântă cucoșul, ea suge inimile celor ce mor, ori pustiește sufletele celor nenorociți. Da, bădică, mâine ți se-mplinește anul, ia-mă și pe mine cu d-ta, că ți-oi fi de mare folos. Eu te voi scăpa din multe primejdii pe care ți le gătește baba.

Ea scoase din fundul unei lăzi hârbuite și vechi o cute, o perie și o năframă.

A doua zi de dimineață i se împlinise lui Făt-Frumos anul. Baba trebuia să-i dea unul din cai ș-apoi să-l lase să plece cu Dumnezeu. Pe când prânzeau, baba ieși până în grajd, scoase inimile din câteșișapte cai, spre a le pune pe toate într-un tretin slab, căruia-i priveai prin coaste. Făt-Frumos se sculă de la masă și după îndemnarea babei se duse să-și aleagă calul ce trebuia să și-l ieie. Caii cei fără inimi erau de un negru strălucit, tretinul cel cu inimile sta culcat într-un colț pe-o movilă de gunoi.

— Pe acesta-l aleg eu, zise Făt-Frumos, arătând la calul cel slab.
— Da' cum Doamne iartă-mă, să slujești tu degeaba!? zise baba cea vicleană. Cum să nu-ți iei tu dreptul tău? Alege-ți unul din caii iști frumoși... oricare-ar fi, ți-l dau.

— Nu, pe acesta-l voi, zise Făt-Frumos, ținând la vorba lui. Baba scrâșni din dinți ca apucată, dar apoi își strânse moara cea hârbuită de gură, ca să nu iasă prin ea veninul ce-i răscolea inima pestriță.

— Hai, ia-ți-l! zise-n sfârșit. El se urcă pe cal cu buzduganul de-a umere. Părea că fața pustiu— lui se ia după urmele lui, și zbura ca un gând, ca o vijelie printre volburele de nisip ce se ridicau în urmă-i.

Într-o pădure îl aștepta fata fugită. El o urcă pe cal după dânsul și fugea mereu.

Noaptea inundase pământul cu aerul ei cel negru și răcoare.
— Mă arde-n spate! zise fata. Făt-Frumos se uită înapoi. Dintr-o volbură naltă, verde, se vedeau nemișcați doi ochi de jăratic, a căror raze roșii ca focul ars pătrundeau în rărunchii fetei.

— Aruncă peria, zise fata. Făt-Frumos o ascultă. Și deodată-n urmă-le văzură că se ridică o pădure neagră, deasă, mare, înfiorată de un lung freamăt de frunze și de un urlet flămând de lupi.

— Înainte! strigă Făt-Frumos calului, care zbura asemenea unui demon urmărit de un blestem prin negura nopții. Luna palidă trecea prin nouri suri ca o față limpede prin mijlocul unor vise turburi și seci.

Făt-Frumos zbura... zbura necontenit.
— Mă arde-n spate! zise fata c-un geamăt apăsat, ca și când s-ar fi silit mult ca să nu spuie încă.

Făt-Frumos se uită și văzu o bufniță mare și sură, din care nu străluceau decât ochii roșii, ca două fulgere lănțuite de un nor.

— Aruncă cutea, zise fata. Făt-Frumos o aruncă. Și deodată se ridică din pământ un colț sur, drept, neclintit, un uriaș împietrit ca spaima, cu capul atingând de nori.

Făt-Frumos vâjâia prin aer așa de iute, încât i se părea că nu fuge, ci cade din înaltul cerului într-un adânc nevăzut.

— Mă arde, zise fata. Baba găurise stânca într-un loc și trecea prin ea prefăcută într-o funie de fum, a cărei capăt dinainte ardea ca un cărbune.

— Aruncă năframa, zise fata. Făt-Frumos o ascultă. Și deodată văzură în urmă-le un luciu întins, limpede, adânc, în a cărui oglindă bălaie se scălda în fund luna de argint și stelele de foc.

Făt-Frumos auzi o vrajă lungă prin aer și se uită prin nori. Cale de două ceasuri — pierdută în naltul cerului — plutea încet, încet prin albastrul tăriei Miazănoaptea bătrână cu aripile de aramă.

Când baba înota smintită pe la jumătatea lacului alb, Făt-Frumos aruncă buzduganu-n nori și lovi Miazănoaptea în aripi. Ea căzu ca plumbul la pământ și croncăni jalnic de douăsprezece ori.

Luna s-ascunse într-un nor și baba, cuprinsă de somnul ei de fier, se afundă în adâncul cel vrăjit și necunoscut al lacului. Iar în mijlocul lui se ridică o iarbă lungă și neagră. Era sufletul cel osândit al babei.

— Am scăpat, zise fata.
— Am scăpat, zise calul cel cu șapte inimi. Stăpâne, adăogi calul, tu ai izbit Miazănoaptea, de a căzut la pământ cu două ceasuri înainte de vreme, și eu simt sub picioarele mele răscolindu-se nisipul. Scheletele înmormântate de volburele nisipului arzător al pustiilor au să se scoale spre a se sui în lună la benchetele lor. E primejdios ca să umbli acuma. Aerul cel înveninat și rece al sufletelor lor moarte v-ar putea omorî. Ci mai bine voi culcați-vă, și eu pân-atuncea m-oi întoarce la mama, ca să mai sug înc-o dată laptele cel de văpaie albă a țâțelor ei, pentru ca să mă fac iar frumos și strălucit.

Făt-Frumos îl ascultă. Se dete jos de pe cal și-și așternu mantaua pe nisipul încă fierbinte.

Dar ciudat... ochii fetei se-nfundase în cap, oasele și încheieturile feței îi ieșise afară, pielița din oacheșă se făcuse vânătă, mâna grea ca plumbul și rece ca un sloi de gheață.

— Ce ți-i? o întrebă Făt-Frumos.
— Nimica, nu mi-i nimica, zise ea cu glasul stins: și se culcă în nisip, tremurând ca apucată.

Făt-Frumos dădu drumul calului, apoi se culcă pe mantaua ce și-o așternuse. El adormi; cu toate acestea-i părea că nu adormise. Pelițele de pe lumina ochiului i se roșise ca focul și prin el părea că vede cum luna se cobora încet, mărindu-se spre pământ, până ce părea ca o cetate sfântă și argintie, spânzurată din cer, ce tremura strălucită... cu palate nalte, albe... cu mii de ferestre trandafirii; și din lună se scobora la pământ un drum împărătesc acoperit cu prund de argint și bătut cu pulbere de raze.

Iară din întinsele pustii se răscoleau din nisip schelete nalte... cu capete seci de oase... învelite în lungi mantale albe, țesute rar din fire de argint, încât prin mantale se zăreau oasele albite de secăciune. Pe frunțile lor purtau coroane făcute din fire de raze și din spini auriți și lungi... și încălicați pe schelete de cai, mergeau încet-încet... în lungi șiruri... dungi mișcătoare de umbre argintii... și urcau drumul lunii, și se pierdeau în palatele înmărmurite ale cetății din lună, prin a cărora ferești se auzea o muzică lunatecă... o muzică de vis.

Atunci i se păru că și fata de lângă el se ridica încet..., că trupul ei se risipea în aer, de nu rămâneau decât oasele, că, inundată de o manta argintie, apuca și ea calea luminoasă ce ducea în lună. Se ducea în turburea împărăție a umbrelor, de unde venise pe pământ, momită de vrăjile babei.

Apoi pelița ochilor lui se înverzi... se înnegri — și nu mai văzu nimica.

Când deschise ochii, soarele era sus de tot. Fata lipsea și aievea. Dar în pustiul arid nechezea calul frumos, strălucit, îmbătat de lumina aurită a soarelui, pe care el acu o vedea pentru-ntâia oară.

Făt-Frumos se avântă pe el și-n răstimpul câtorva gânduri fericite ajunse la castelul încolțit al Genarului.

De astă dată Genarul vâna departe cale de șapte zile. El o luă pe fată pe cal dinaintea lui. Ea-i cuprinse gâtul cu brațele ei și-și ascunsese capul în sânul lui, pe când poalele lungi ale hainei ei albe atingeau din zbor nisipul pustiei. Mergeau așa de iute, încât i se părea că pustiul și valurile mării fug, iar ei stau pe loc. Și numai încet se auzea motanul mieunând din câte șapte capetele.

Pierdut în păduri, Genarul își aude calul nechezând.
— Ce e? îl întrebă.
— Făt-Frumos îți fură fata, răspunse calul năzdrăvan.
— Putea-l-om ajunge? întrebă Genarul mirat, pentru că știa că-l omorâse pe Făt-Frumos.

— Nu, zău, răspunse calul, pentru c-a încălecat pe un frate al meu, care are șapte inimi, pe când eu n-am decât două.

Genarul își înfipse pintenii adânc în coastele calului, care fugea scuturându-se... ca o vijelie. Când îl văzu pe Făt-Frumos în pustiu, zise calului său:

— Spune frățâne-tău să-și arunce stăpânul în nori și să vină la mine, că l-oi hrăni cu miez de nucă și l-oi adăpa cu lapte dulce.

Calul Genarului îi necheză frățâne-său ceea ce-i spusese, iar frate-său i-o spuse lui Făt-Frumos.

— Zi frățâne-tău, zise Făt-Frumos calului său, să-și arunce stăpânu-n nori, și l-oi hrăni cu jăratic și l-oi adăpa cu pară de foc.

Calul lui Făt-Frumos o necheză asta frățâne-său, și acesta azvârli pe Genarul până în nori. Norii cerului înmărmuriră și se făcură palat sur și frumos, iar din două gene de nouri se vedeau doi ochi albaștri ca cerul, ce repezeau fulgere lungi. Erau ochii Genarului, exilat în împărăția aerului.

Făt-Frumos domoli pasul calului și așeză pe fată pe acela al tătâne-său. O zi încă, și ajunseră în mândra cetate a împăratului.

Lumea-l crezuse mort pe Făt-Frumos, și de aceea, când se împrăștie faima venirii lui, ziua-și muie aerul în lumină de sărbătoare și oamenii așteptau murmurând la faima venirii lui, cum vuiește un lan de grâu la suflarea unui vânt.

Dar ce făcuse oare în vremea aceea Ileana împărăteasa? Ea, cum plecase Făt-Frumos, s-a închis într-o grădină cu nalte ziduri de fier, și acolo, culcându-se pe pietre reci, cu capul pe un bolovan de cremene, plânse într-o scaldă de aur, așezată lângă ea, lacrimi curate ca diamantul.

În grădina cu multe straturi, neudată și necăutată de nimeni, născură din pietriș sterp, din arșița zilei și din secăciunea nopții flori cu frunze galbene și c-o culoare stinsă și turbure ca turburii ochi ai morților — florile durerii.

Ochii împărătesei Ilenei, orbiți de plâns, nu mai vedeau nimica, decât i se părea numai că-n luciul băii, plină de lacrimile ei, vedea ca-n vis chipul mirelui ei iubit. Ci ochii ei, două izvoare secate, încetase de a mai vărsa lacrimi. Cine-o vedea cu părul ei galben și lung, despletit și împrăștiat ca creții unei mantii de aur pe sânul ei rece, cine-ar fi văzut fața ei de-o durere mută, săpată parcă cu dalta în trăsăturile ei, ar fi gândit că-i o înmărmurită zână a undelor, culcată pe un mormânt de prund.

Dar cum auzi vuietul venirii lui, fața ei se-nsenină; ea luă o mână de lacrimi din baie și stropi grădina. Ca prin farmec, foile galbene ale aleilor de arbori și ale straturilor se-nverziră ca smarandul. Florile triste și turburi se-nălbiră ca mărgăritarul cel strălucit, și din botezul de lacrimi luară numele lăcrămioare.

Împărăteasa cea oarbă și albă umblă încet prin straturi și culese în poale o mulțime de lăcrimioare, pe care apoi, așternându-le lângă baia de aur, făcu un pat de flori.

Atunci intră Făt-Frumos. Ea s-aruncă la gâtul lui, însă, amuțită de bucurie, ea nu putu decât să îndrepte asupră-i ochii săi stinși și orbi, cu care ar fi vrut să-l soarbă în sufletul ei. Apoi ea îl luă de mână și-i arătă baia de lacrimi.

Luna limpede înflorea ca o față de aur pe seninul cel adânc al cerului. În aerul nopții, Făt-Frumos își spălă fața în baia de lacrimi, apoi, învălindu-se în mantaua ce i-o țesuse din raze de lună, se culcă să doarmă în patul de flori. Împărăteasa se culcă și ea lângă el și visă în vis că Maica Domnului desprinsese din cer două vinete stele ale dimineții și i le așezase pe frunte.

A doua zi, deșteptată, ea vedea... A treia zi se cunună împăratul cu fata Genarului. A patra zi era să fie nunta lui Făt-Frumos. Un roi de raze venind din cer a spus lăutarilor cum horesc îngerii când se sfințește un sfânt, și roiuri de unde răsărind din inima pământului le-a spus cum cântă ursitorile când urzesc binele oamenilor. Astfel lăutarii măiestriră hore nalte și urări adânci.

Trandafirul cel înfocat, crinii de argint, lăcrimioarele sure ca mărgăritarul, mironosițele viorele și florile toate s-adunară, vorbind fiecare în mirosul ei, și ținură sfat lung cum să fie luminile hainei de mireasă; apoi încredințară taina lor unui curtenitor flutur albastru stropit cu aur. Acesta se duse și flutură în cercuri multe asupra feței miresii când ea dormea ș-o făcu să vadă într-un vis luciu ca oglinda cum trebuia să fie-mbrăcată. Ea zâmbi când se visă atât de frumoasă.

Mirele-și puse cămașă de tort de raze de lună, brâu de mărgăritare, manta albă ca ninsoarea.

Și se făcu nuntă mândră și frumoasă, cum n-a fost alta pe fața pământului.

Ș-au trăit apoi în pace și în liniște ani mulți și fericiți, iar dac-a fi adevărat ce zice lumea, că pentru feții-frumoși vremea nu vremuiește, apoi poate c-or fi trăind și astăzi.