Harry Potter și Camera secretelor (vol.2), cap.15-sfârșit

 — CAPITOLUL XV —

ARAGOG

Vara se pogora asupra terenurilor din jurul castelului, cerul şi lacul erau de un

albastru-intens, iar flori mari cât verzele înfloriseră în sere. Dar fără a-l vedea pe Hagrid de

la ferestrele castelului, cutreierând împreună cu Colţ, priveliştea nu i se părea completă lui

Harry, ceva era greşit... De fapt, nici în interiorul castelului nu era mai bine... Totul era

groaznic de rău.

Harry şi Ron încercaseră să o viziteze pe Hermione, însă acum vizitatorilor le era

interzis accesul în aripa spitalului.

— Nu ne mai asumăm nici un risc, le spusese Madam Pomfrey cu asprime, prin uşa

întredeschisă a spitalului. Nu, îmi pare rău, este aproape sigur că atacatorul se va întoarce

să îi lichideze...

Cu Dumbledore plecat, groaza se răspândise mai repede ca niciodată până atunci,

încât soarele care încălzea castelul în exterior părea să se oprească la ferestrele baricadate.

Abia dacă mai întâlneai vreun chip prin şcoală, care să nu fie îngrijorat şi încordat, şi orice

râset care răsuna acum pe coridoarele şcolii, forţat şi strident, era înăbuşit rapid.

Harry îşi repeta neîncetat în gând ultimele cuvinte ale lui Dumbledore: „eu voi părăsi

cu adevărat şcoala doar atunci când nimeni de aici nu îmi va mai fi loial. Şi trebuie să mai

ştii şi că Hogwarts va acorda întotdeauna ajutor celor care îl cer.” Dar la ce bun aceste

cuvinte? Cui să ceară ajutorul, când toţi erau la fel de speriaţi şi de nedumeriţi, ca şi ei?

Indiciul lui Hagrid despre păianjeni era mult mai uşor de înţeles... Problema era că nu

părea să mai fi rămas nici măcar un singur păianjen în castel, pe care să îl poată urma.

Harry se uita atent pe oriunde trecea, ajutat — cam fără tragere de inimă — de Ron. O

piedică în calea lor era şi faptul că nu puteau să umble de unii singuri, pe unde vroiau, ci

trebuiau să meargă prin castel în ceată, alături de alţi Cercetaşi. Majoritatea colegilor lor

păreau mulţumiţi de faptul că erau păstoriţi dintr-o clasă în alta de profesori, dar lui Harry i

se părea foarte supărător.

Unei singure persoane însă se pare că îi plăcea atmosfera de teroare şi suspiciune.

Draco Reacredinţă se plimba prin şcoală, de parcă ar fi fost numit Şef de promoţie. Harry

nu îşi dădu seama de ce era atât de mulţumit Draco, până la ora de „Poţiuni”, cam la două

săptămâni după ce plecaseră Dumbledore şi Hagrid, când, stând în spatele lui Draco, Harry

îl auzi lăudându-se lui Crabbe şi Goyle.

— Am fost convins întotdeauna că tata ar putea să fie cel care se va descotorosi de

Dumbledore, spunea el, fără a se obosi să-şi coboare măcar vocea. V-am zis că el e de

părere că Dumbledore este cel mai groaznic director pe care l-a avut Hogwarts vreodată.

Poate că acum o să avem un director cum trebuie, pe cineva care nu va dori să închidă

Camera Secretelor. McGonagall nu va dura mult timp, doar îi ţine locul...

Plesneală trecu pe lângă Harry, fără să zică nimic despre scaunul şi cazanul gol al

Hermionei.

— Domnule, zise Draco, tare. Domnule profesor, de ce nu vă înscrieţi pentru postul

de director?

— Ei, Reacredinţă, zise Plesneală, deşi nu putu să-şi stăpânească un zâmbet abia

schiţat, profesorul Dumbledore nu a fost decât suspendat de către Guvernatori. Îndrăznesc

să spun că se va întoarce cât de curând...

— Ei, da! făcu Draco, rânjind. Presupun că veţi avea votul tatălui meu, domnule, dacă

131

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

veţi dori să candidaţi pentru post. Îi voi spune tatălui meu că sunteţi cel mai bun profesor

din lume, domnule...

Plesneală se plimbă zâmbitor prin clasă, mândru ca un păun, neobservându-l — din

fericire — pe Seamus Finnigan, care se prefăcea că vomită în ceaunul său.

— Mă mir că ăştia cu „sânge-mâl” nu şi-au făcut bagajele până acum, continuă

Reacredinţă. Pariez pe cinci galeoni că următorul dă ortul popii! Păcat că n-a fost

Granger...

Mare noroc că tocmai atunci sună clopoţelul... După ultimele cuvinte ale lui

Reacredinţă, Ron sărise de pe scaun, iar în agitaţia strângerii cărţilor şi caietelor,

încercările sale de a ajunge la Reacredinţă trecură neobservate.

— Dă-mi drumul, mormăi Ron, în timp ce Harry şi Dean îşi încleştaseră mâinile pe

braţele sale. Nu-mi pasă, n-am nevoie de baghetă, îl omor cu mâinile goale...

— Grăbiţi-vă, trebuie să vă duc pe toţi la „Ierbologie”, răcni Plesneală, şi plecară în

şir indian, cu Harry, Ron şi Dean la coadă, Ron încă zbătându-se să scape din strânsoarea

lor. Numai după ce Plesneală îi scoase din castel, se încumetară să-i dea drumul şi

traversară grădina de legume, îndreptându-se spre sere.

Erau mai puţini la ora de „Ierbologie”, acum lipseau doi dintre ei, Justin şi Hermione.

Profesoara Lăstar îi puse pe toţi la treabă, să cureţe smochinii abisinieni de frunze şi

ramuri uscate. Harry se duse să pună un braţ de rămurele pe movila de îngrăşăminte şi se

trezi faţă-n faţă cu Ernie Macmillan, care trase adânc aer în piept şi spuse foarte protocolar:

— Harry, nu vreau decât să-ţi spun că îmi pare tare rău că te-am suspectat vreodată.

Ştiu că nu ai ataca-o niciodată pe Hermione Granger şi îmi pare rău pentru toate lucrurile

pe care le-am spus despre tine. Acum suntem toţi în aceeaşi oală şi... dacă vrei...

întinse o mână grăsuţă, pe care Harry i-o strânse cu prietenie.

Ernie şi prietena lui, Hannah, veniră să lucreze la acelaşi smochin, împreună cu Harry

şi Ron.

— Individul ăla, Draco Reacredinţă, zise Ernie, tăind rămurele uscate, pare să fie

foarte mulţumit de toate astea, nu? Ştiţi, cred că el ar putea fi moştenitorul lui Viperin.

— Da' deştept mai eşti, zise Ron, care, spre deosebire de Harry, nu îl iertase atât de

uşor pe Ernie.

— Tu crezi că este Reacredinţă, Harry? întrebă Ernie.

— Nu, zise Harry, atât de hotărât, încât Ernie şi Hannah rămaseră tablou.

O secundă mai târziu, Harry zări ceva ce îl făcu să-l lovească pe Ron cu mâna în care

ţinea foarfeca.

— Au! Ce naiba...

Harry arătă spre o porţiune de pământ, la depărtare de câţiva paşi. Mai mulţi păianjeni

mari şi negri se târau prin ţărână.

— A, da, zise Ron, încercând — însă nereuşind — să pară bucuros. Dar nu putem să-i

urmărim acum...

Ernie şi Hannah ascultau curioşi.

Harry privi cum păianjenii o luară la fugă.

— Se pare că se duc spre Pădurea Interzisă...

Iar Ron păru şi mai nefericit din acea cauză.

La sfârşitul orei, profesoara Lăstar îi conduse la ora de „Apărare contra Magiei

Negre”. Harry şi Ron rămaseră în urma celorlalţi, pentru a putea discuta nestingheriţi.

— Va trebui să folosim iar Pelerina Fermecată, îi spuse Harry lui Ron. Putem să-l

luăm cu noi pe Colţ. E obişnuit să se ducă în pădure cu Hagrid, ne-ar putea fi de ajutor.

132

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Da, zise Ron, care îşi frământa bagheta în mâini, cu nervozitate. Hm... eu n-aş...

Nu se spune că sunt vârcolaci în pădure?

Îşi ocupară locurile lor obişnuite, în spatele clasei, la ora lui Lockhart.

Preferând să nu răspundă la acea întrebare, Harry îi spuse:

— Sunt şi lucruri frumoase acolo. Centaurii sunt de treabă... şi unicornii!

Ron nu mai fusese niciodată în Pădurea Interzisă. Harry intrase o singură dată în

pădure, dar sperase să nu mai fie nevoit să o facă vreodată.

Lockhart intră în clasă şi toată lumea îl privi cu atenţie. Toţi ceilalţi profesori din

castel erau mai posomorâţi decât de obicei, însă Lockhart era în al nouălea cer.

— Ei, şi voi, se cocoşi el, aruncând zâmbete în toate părţile, ce-i cu feţele astea, atât

de triste?

Toţi schimbară priviri exasperate, dar nimeni nu răspunse.

— Chiar nu vă daţi seama, continuă Lockhart, vorbind rar, de parcă ar fi fost cu toţii

săraci cu duhul, pericolul a trecut! Vinovatul a fost prins!

— Cine spune asta? întrebă Dean Thomas, tare.

— Dragă tinere, Ministrul Magiei nu l-ar fi luat pe Hagrid, dacă nu ar fi fost sigur

sută la sută că era vinovat, zise Lockhart, pe tonul unei persoane care explica simplu că

unu şi cu unu făceau doi.

— Ba da, ar face-o, zise Ron, chiar mai tare decât Dean.

— Îmi place să cred că eu ştiu ceva mai mult decât tine despre arestarea lui Hagrid,

domnule Weasley, zise Lockhart, pe un ton ultra satisfăcut.

Ron începu să spună că nu era de aceeaşi părere, însă se opri la mijlocul propoziţiei,

când Harry îi dădu un şut zdravăn pe sub bancă.

— Noi nu eram acolo, ţii minte? îi şopti Harry.

Dar veselia dezgustătoare a lui Lockhart, aluziile lui la faptul că el fusese de părere

întotdeauna că Hagrid nu era bun de nimic, cât de convins era el că toată tărăşenia se ter-

minase, îl iritară atât de mult pe Harry, încât îşi dorea din tot sufletul să arunce cu

„Hoinărind cu vampirii” exact în mutra idioată a lui Lockhart. În schimb, se mulţumi să-i

scrie un bilet lui Ron: „Hai s-o facem diseară!”

Ron citi mesajul, înghiţi în sec şi privi lângă el spre locul gol al Hermionei. Aceasta

păru să-i grăbească hotărârea, căci aprobă repede din cap.

*

Camera de zi a Cercetaşilor era mai întotdeauna foarte aglomerată, în ultimul timp,

pentru că, începând cu ora şase, Cercetaşii nu aveau unde să se ducă. De asemenea, aveau

şi foarte multe subiecte de discutat, rezultatul fiind că de cele mai multe ori camera de zi

nu se golea până după miezul nopţii.

Harry se duse să-şi ia Pelerina fermecată din cufăr, imediat după cină, şi îşi petrecu

toată seara stând pe ea, aşteptând să se golească încăperea. Fred şi George jucaseră cu ei

câteva jocuri cu Pocnitoarea Explozivă, iar Ginny stătea şi se uita la ei, foarte abătută, din

scaunul în care stătea de obicei Hermione. Harry şi Ron pierdeau tot timpul, intenţionat,

încercând să termine cât mai repede, dar chiar şi aşa trecuse cu mult peste miezul nopţii,

când Fred, George şi Ginny se duseră într-un târziu la culcare.

Harry şi Ron aşteptară să audă zgomotul îndepărtat al celor două uşi ale dormitorului

închizându-se, după care înşfăcară pelerina, o aruncară peste ei şi se căţărară prin gaura

portretului.

133

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Urmă o altă călătorie dificilă prin castel, ferindu-se de toţi profesorii. Într-un sfârşit

ajunseră în holul de la intrare, traseră zăvorul uşilor de stejar, se strecurară printre ele, în-

cercând să prevină orice scârţâit, şi păşiră pe pământul luminat de lună.

— S-ar putea, rupse Ron tăcerea, în timp ce mergeau prin iarba întunecată, să

ajungem în pădure şi să ne dăm seama că nu avem ce urmări. Se prea poate ca păianjenii

aceia să nu fi ajuns în pădure. Este adevărat, păreau că se mişcau într-acolo, dar...

Din fericire, vocea i se stinse treptat.

Ajunseră la casa lui Hagrid, care părea tristă şi deprimantă cu ferestrele ei întunecate.

Când Harry deschise uşa, Colţ înnebuni de plăcere când îi văzu. Îngrijoraţi că ar putea să

trezească tot castelul cu lătratul lui furtunos, îi dădură repede nişte caramele de melasă,

dintr-o conservă de pe cămin, care îi încleştară pe dată colţii.

Harry îşi lăsă Pelerina Fermecată pe masa lui Hagrid. Nu aveau nevoie de ea în

pădurea neagră ca smoala.

— Hai, Colţ, mergem la plimbare, zise Harry, mângâindu-l, şi Colţ ieşi bucuros din

casă după ei, fugi până la marginea pădurii şi îşi ridică piciorul lângă un smochin.

Harry îşi scoase bagheta şi şopti „Lumos!” Apăru o luminiţă în vârful baghetei, de

ajuns să le lumineze drumul în căutarea păianjenilor.

— O idee bună, zise Ron. Aş aprinde-o şi pe a mea, dar ştii bine... ar exploda sau

ceva de genul ăsta...

Harry îl bătu pe Ron pe umăr şi arătă spre iarbă. Doi păianjeni singuratici fugeau de

lumina baghetei, ascunzându-se în umbra copacilor.

— Bine, oftă Ron, de parcă se aştepta la tot ce era mai rău, sunt gata, să mergem.

Aşa că, însoţiţi de Colţ, care mirosea rădăcinile şi frunzele copacilor, intrară în

adâncul pădurii. La lumina baghetei lui Harry, o luară pe urmele păianjenilor care se

prelingeau în cete pe cărare. Merseră aşa vreo douăzeci de minute, fără să vorbească,

ascultând cu atenţie orice alt zgomot, în afară de trosnetul rămurelelor şi foşnetul frunzelor.

Apoi, când copacii deveniră mai deşi ca niciodată, încât nu se mai vedeau stelele de

deasupra lor, singura luminiţă în oceanul de întuneric fiind bagheta lui Harry, văzură cum

ghizii lor, păianjenii, părăseau cărarea.

Harry se opri puţin, încercând să vadă unde se duceau, dar totul în afară de micuţa lui

sferă de lumină era cufundat în beznă. Nu mai mersese niciodată atât de mult în interiorul

pădurii până atunci. Îşi amintea foarte bine cum îl sfătuise Hagrid data trecută când fusese

aici să nu părăsească, orice ar fi, cărarea. Dar acum Hagrid era la kilometri depărtare, stând

probabil într-o celulă din Azkaban, şi tot el le spuse să urmeze păianjenii.

Ceva umed îi atinse mâna lui Harry încât tresări speriat, strivindu-i piciorul lui Ron.

Dar era doar botul lui Colţ.

— Ce zici? îl întrebă Harry pe Ron, ai cărui ochi abia îi putea desluşi, şi asta fiindcă

în ei se reflecta lumina baghetei.

— Dacă tot am venit până aici..., zise Ron.

Aşa că urmară umbrele păianjenilor, printre copaci. Acum nu se puteau mişca atât de

repede, erau rădăcini de copaci şi cioturi la tot pasul, care abia se desluşeau în întunericul

din jur. Harry simţea respiraţia caldă a lui Colţ pe mână. De mai multe ori au fost nevoiţi să

se oprească şi să caute păianjenii cu lumina baghetei.

Merseră timp de vreo jumătate de oră, după câte îşi puteau da ei seama, veşmintele

agăţându-li-se de ramurile joase. După un timp, observară că drumul părea să coboare în

pantă, deşi copacii erau la fel de deşi ca şi până atunci.

Apoi Colţ scoase dintr-o dată un lătrat puternic, care răsună în toată pădurea, făcându-

134

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

i să înlemnească de frică.

— Ce-i? strigă Ron, uitându-se în jur, prin întuneric, apucându-se cu toată puterea de

cotul lui Harry.

— Se mişcă ceva aici, şopti Harry. Ascultă... pare să fie ceva mare...

Ascultară cu atenţie. Mai în dreapta lor, acel ceva mare făcea ramurile să trosnească,

în timp ce îşi croia drum printre copaci.

— O nu, zise Ron. O, nu, o, nu, o, nu, o...

— Taci, îl repezi Harry. O să te audă...

— Să mă audă? zise Ron, cu o voce neobişnuit de stridentă. M-a auzit deja! Colţ!

Întunericul părea să îi apese pe pleoape, aşa cum stăteau aşteptând, nemişcaţi şi

îngroziţi. Se auzi un zgomot ciudat şi apoi se lăsă tăcerea.

— Ce crezi că face? şopti Harry.

— Probabil că se pregăteşte să ne atace, zise Ron.

Aşteptară tremurând, neîndrăznind nici să se mişte.

— Crezi c-a plecat? şopti iar Harry.

— N-am nici cea mai vagă idee...

Apoi, din dreapta lor, sfâşie întunericul o lumină atât de puternică, încât amândoi îşi

puseră mâinile la ochi. Colţ scheaună şi încercă să fugă, dar nimeri într-o tufă de spini şi

începu să scheaune şi mai tare.

— Harry! strigă Ron, răsuflând uşurat. Harry, e maşina noastră!

— Cum?!

— Haide!

Harry îl urmă pe Ron spre lumină, împiedicându-se şi împleticindu-se. O clipă mai

târziu ajunseseră într-o poiană.

Maşina domnului Weasley stătea, goală, în mijlocul unui cerc de copaci groşi şi

înalţi, sub un acoperiş de ramuri dese, cu farurile aprinse. În timp ce Ron se duse spre ea,

nevenindu-i să-şi creadă ochilor, maşina se mişcă încet spre el, exact ca un câine mare,

turcoaz, care-şi întâmpina stăpânul.

— A fost aici în tot acest timp! zise Ron, bucuros, dându-i ocol. Uită-te la ea...

Pădurea a sălbăticit-o...

Aripile maşinii erau zgâriate şi împroşcate cu noroi. Se pare că pornise de una singură

prin pădure. Colţ nu părea să o îndrăgească prea tare. Stătea lipit de Harry, care îl simţea

cum tremură de frică. Respiraţia i se mai potoli şi Harry îşi puse bagheta la loc, în

buzunarul hainei.

— Şi noi care credeam că o să ne atace! zise Ron, aplecându-se spre maşină şi

mângâind-o. De atâtea ori m-am întrebat unde s-a dus!...

Harry cercetă pământul inundat de lumină după urmele păianjenilor, dar aceştia

fugiseră, speriaţi de lumina farurilor.

— I-am pierdut, zise el. Hai să mergem să-i căutăm.

Ron nu zise nimic şi nici nu se clinti din loc. Ochii îi rămăseseră aţintiţi pe ceva, aflat

cam la doi metri deasupra pădurii, chiar în spatele lui Harry. Pe chip i se citea o groază

cumplită.

Harry nu avu timp nici măcar să se întoarcă. Se auzi un zgomot puternic şi deodată

simţi cum ceva mare şi păros îl înşfăcă de mijloc, ridicându-l de la pământ. Acum atârna cu

capul în jos, zvârcolindu-se îngrozit. Se auzi iar un fâşâit şi picioarele lui Ron părăsiră şi

ele pământul. Colţ scheaună şi scânci, iar în clipa următoare, era absorbit şi el între ramu-

rile copacilor întunecaţi.

135

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Cu capul în jos, Harry văzu că cel care îl capturase se deplasa pe cele şase picioare

ale sale, extrem de lungi şi păroase, cu primele două ţinându-l strâns. La capătul acestora

se găseau nişte cleşti negri şi lucioşi. În spatele lui, se auzea o altă creatură, care îl căra pe

Ron, fără nici o îndoială. Se îndreptau chiar spre inima pădurii. Harry îl auzea pe Colţ,

luptându-se să se elibereze din ghearele unui al treilea monstru, scheaunând cât de tare

putea. Harry nu ar fi putut să ţipe nici dacă ar fi vrut, era ca şi când şi-ar ii lăsat vocea

alături de maşina din pădure.

Nu a ştiut niciodată cât a stat în cleştii creaturii aceleia îngrozitoare, dar veni un

moment în care întunericul se risipi brusc, îndeajuns ca să-şi dea seama că pământul

împânzit cu frunze până atunci era năpădit de păianjeni. Mişcându-şi gâtul, Harry îşi dădu

seama că erau pe marginea unei văi, curăţate de copaci, astfel încât stelele străluceau

deasupra celei mai oribile scene, pe care o văzuse vreodată în viaţa lui.

Puzderie de păianjeni! Nu păianjeni micuţi, ca cei pe care îi urmăriseră ei, ci

păianjeni cât casa, cu opt ochi şi şase picioare, negri, păroşi, gigantici. Exemplarul enorm

care îl ducea pe Harry coborî panta abruptă, spre o pânză boltită, aflată chiar în mijlocul

văii, în timp ce confraţii lui se adunară repede din toate părţile, clănţănind din cleşti, entu-

ziasmaţi la vederea prăzii.

Când îi dădu drumul păianjenul, Harry căzu în patru labe. Ron şi Colţ se prăbuşiră

lângă el.

Colţ nu mai scâncea, ci se ghemuise neputincios la pământ de frică. Ron arăta exact la

fel cum se simţea şi Harry. Gura îi era larg deschisă ca şi când ar fi ţipat, iar ochii stăteau

gata să-şi iasă din orbite.

Harry îşi dădu seama brusc că păianjenul care îi dăduse drumul zicea ceva. Era greu

de spus ce anume, având în vedere că la fiecare cuvânt pe care îl zicea îşi zăngănea cleştii.

— Aragog! strigă acesta. Aragog!

Iar din centrul plasei boltite şi încâlcite, apăru un păianjen de mărimea unui mic

elefant, înaintând foarte încet. Era gri pe spate şi pe picioare, iar fiecare ochi de pe faţa lui

hidoasă era alb ca laptele. Păianjenul era orb.

— Ce este? zise el, zăngănindu-şi rapid cleştii.

— Oameni, clănţăni păianjenul care îl adusese pe Harry.

— E Hagrid? zise Aragog, apropiindu-se, toţi cei opt ochi alburii mărindu-se curioşi.

— Străini, zăngăni păianjenul care îl adusese pe Ron.

— Omorâţi-i, zăngăni Aragog, ameninţător. Dormeam...

— Suntem prieteni cu Hagrid, strigă Harry.

Inima parcă îi ieşise din piept şi acum îi bătea în gât. CLING! CLING! CLANG!

făcură cleştii tuturor păianjenilor din acea vale. Aragog făcu o pauză.

— Hagrid nu a mai trimis oameni în valea noastră până acum, zise el abia şoptit.

— Hagrid are necazuri, zise Harry, respirând foarte repede. De asta am venit.

— Necazuri? zise păianjenul bătrân şi lui Harry i se păru că auzise o voce îngrijorată,

pe fundalul zgomotelor făcute de cleşti. Dar de ce v-a trimis pe voi?

Harry se gândi să se ridice, dar se hotărî că nu era momentul, nu credea că l-ar fi

susţinut picioarele. Aşa că vorbi de pe jos, cât putea de calm.

— Ei cred, cei de la şcoală, că Hagrid a pus un... un... ceva să atace elevii. L-au dus la

Azkaban.

Aragog îşi zăngăni cleştii mânios, iar în toată valea răsună ecoul făcut de cleştii

celorlalţi păianjeni. Erau ca nişte aplauze, numai că de obicei aplauzele nu-l făceau pe

Harry să-i fie rău de frică.

136

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Dar asta a fost acum mulţi ani, zise Aragog, iritat. Acum mulţi, mulţi ani. Îmi

amintesc foarte bine. De asta l-au pus să părăsească şcoala. Au crezut că eu eram monstrul

care sălăşluieşte în ceea ce numesc ei Camera Secretelor. Au crezut că Hagrid a deschis

Camera Secretelor şi m-a eliberat.

— Şi nu tu... ai ieşit din Camera Secretelor? zise Harry, care simţea o transpiraţie rece

alunecându-i pe frunte.

— Eu? zise Aragog, zăngănind supărat. Eu nu m-am născut în castel. Eu vin de pe un

tărâm îndepărtat. Un călător m-a dăruit lui Hagrid când eram încă ou. Hagrid era micuţ pe

atunci, dar a avut grijă de mine, m-a ascuns într-un dulap în castel, hrănindu-mă cu resturi

de la masă. Hagrid este bunul meu prieten, un om tare bun. Când am fost descoperit şi

acuzat de moartea acelei fetiţe, m-a protejat. De atunci trăiesc aici în pădure, unde încă mă

mai vizitează Hagrid. Mi-a găsit şi o soţie, Mosag, şi vezi cum ni s-a mărit familia, numai

datorită bunătăţii lui Hagrid...

Harry îşi adună ceea ce mai rămăsese din curajul său.

— Deci tu nu ai... nu ai atacat niciodată pe nimeni?

— Niciodată, spuse păianjenul bătrân. Aşa îmi ziceau instinctele, dar din respect

pentru Hagrid, nu am rănit niciodată o fiinţă umană. Fetiţa aceea a fost găsită moartă în

baie. Eu nu am văzut niciodată o altă parte a castelului în afară de dulapul în care am

crescut. Speciei noastre îi place întunericul şi liniştea...

— Dar atunci... Ştii cine a omorât-o pe fetiţa aceea? întrebă Harry. Pentru că orice o

fi fost, s-a întors şi atacă iar oamenii...

Cuvintele îi fură acoperite de o furtună de cleşti zăngănind şi picioare frământându-se

mânioase. Siluete mari şi negre se agitau în jurul lor.

— Ceea ce trăieşte în castel, zise Aragog, este o creatură străveche, de care nouă

păianjenilor ne este teamă, mai mult ca de oricine altcineva. Îmi amintesc bine cât m-am

rugat de Hagrid să-mi dea drumul, când am simţit că monstrul umbla liber prin şcoală.

— Ce este? zise Harry, grăbit.

Şi mai multe zăngănituri, şi mai multă agitaţie... Păianjenii păreau să se apropie...

— Nu vorbim de el! spuse Aragog cu asprime. Nu îi pronunţăm numele! Nu i-am

spus niciodată lui Hagrid numele acelei creaturi îngrozitoare, deşi m-a întrebat de multe

ori.

Harry nu vroia să forţeze nota, nu acum cu păianjenii care îl înconjuraseră din toate

părţile. Aragog părea să fie obosit de discuţie. Se îndrepta încet spre pânza sa boltită, dar

restul păianjenilor continuau să se deplaseze încet spre Harry şi Ron.

— Atunci, noi plecăm, îi strigă Harry disperat lui Aragog, auzind foşnetele frunzelor

din spatele său.

— Să plecaţi? zise Aragog încet. Mă îndoiesc...

— Dar... dar...

— Fii şi fiicele mele nu se ating de Hagrid, la comanda mea. Dar nu le pot interzice

carne proaspătă, când apare de bună voie în mijlocul nostru. La revedere, prieten al lui

Hagrid.

Harry se întoarse. La câţiva paşi, înălţându-se în jurul lui, era un zid gros de

păianjeni, zăngănind din cleşti, nenumăraţii lor ochi strălucind în capetele negre şi

păroase...

Chiar cu bagheta la el, Harry ştia că nu îl va ajuta la nimic, erau mult prea mulţi, dar

pe când încerca să se ridice, pregătit să moară luptându-se, se auzi un sunet puternic şi o

lumină orbitoare se revărsă în vale.

137

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Maşina domnului Weasley cobora panta vijelios, cu farurile aprinse, claxonând

continuu, dând păianjenii la o parte, la stânga şi la dreapta, mai mulţi dintre ei fiind

aruncaţi pe spate, interminabilele lor picioare agintându-se neputincioase în aer. Maşina

puse o frână bruscă în faţa lui Harry şi a lui Ron, iar uşile se deschiseră.

— Ia-l pe Colţ! strigă Harry, aruncându-se pe locul din faţă. Ron înşfăcă de mijloc

câinele, care scheauna jalnic, şi îl aruncă pe bancheta din spate. Portierele se trântiră. Ron

nu se atinse de acceleraţie, dar maşina nu avea nevoie de el. Motorul vui şi porniră, lovind

încă şi mai mulţi păianjeni. Urcară panta ca vântul şi în curând se treziră gonind prin

pădure, ramurile ştergând parbrizul şi ferestrele, în timp ce maşina se strecura cu iscusinţă

prin locurile accesibile, urmând un drum pe care se vedea că îl cunoştea prea bine. Harry îl

privi pe Ron, care încă mai avea gura căscată, însă ochii îşi reveniseră la normal.

— Ai păţit ceva?

Ron privi drept înainte, neputând să vorbească.

Cutreierară ca nebunii prin pădure, Colţ schelălăind disperat pe bancheta din spate.

Harry văzu cum oglinda retrovizoare se rupse când se strecurară pe lângă un stejar mare.

După zece minute zgomotoase, tensionate, trunchiurile copacilor se făcură din ce în ce mai

subţiri, iar Harry putu să zărească din nou petice de cer.

Maşina se opri atât de subit, încât aproape zburară prin parbriz. Ajunseseră la

marginea pădurii. Colţ se aruncă la fereastră, dorind cu disperare să coboare din maşină, iar

când Harry deschise portiera, o rupse la fugă printre copaci, direct spre casa lui Hagrid, cu

coada între picioare. Ieşi şi Harry după câteva minute. Ron păru să-şi recapete simţurile în

membre şi îl urmă, cu gâtul încă înţepenit şi cu o expresie năucă. Harry atinse maşina

prieteneşte, în semn de mulţumire, înainte ca aceasta să se retragă în pădure şi să dispară.

Harry se întoarse în cabana lui Hagrid să ia Pelerina Invizibilă. Colţ tremura sub o

pătură, în coşuleţul său. Când ieşi, Harry îl găsi pe Ron în grădina de dovleci, fiindu-i

foarte rău.

— Urmăriţi păianjenii, zise Ron slăbit, ştergându-se cu mâneca la gură. Nu o să-l iert

niciodată pe Hagrid pentru asta. Avem noroc că mai trăim.

— Sunt sigur că nu a crezut că Aragog le va face rău prietenilor lui, îi luă apărarea

Harry.

— Exact asta e problema lui Hagrid! spuse Ron, lovind peretele cabanei. Întotdeauna

crede că monştrii nu sunt atât de răi pe cât se spune şi uite unde a ajuns! într-o celulă din

Azkaban!

Acum tremura, fără să se poată controla.

— De ce să ne trimită acolo? Ce am aflat, vreau să ştiu şi eu?

— Că Hagrid nu a deschis niciodată Camera Secretelor, zise Harry, aruncând pelerina

peste Ron şi îi atinse mâna, îndemnându-l să meargă. A fost nevinovat!

Ron pufni nervos. Era evident că a-l creşte pe Aragog într-un dulap nu era cel mai

bun exemplu de nevinovăţie.

Apropiindu-se de castel, Harry aranjă pelerina pentru a se asigura că nu li se vedeau

picioarele, apoi deschise uşile scârţâitoare din faţă. Traversară cu grijă holul de la intrare şi

apoi urcară cu atenţie scara de marmură, ţinându-şi respiraţia când traversară coridoarele,

pe care patrulau străjeri vigilenţi. Ajunseră până la urmă cu bine în camera de zi a

Cercetaşilor, unde focul arsese până se făcuse cenuşă. Îşi dădură jos pelerina şi urcară scara

întortocheată spre dormitorul lor.

Ron se prăbuşi pe pat, fără a se mai obosi să se dezbrace. Lui Harry, pe de altă parte,

nu îi era somn. Rămase pe marginea patului său, gândindu-se intens la ce spusese Aragog.

138

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Creatura care zăcea undeva în castel, aşa credea el, părea să fie un fel de monstru, la

fel cum era Cap-de-Mort... Chiar şi altor monştri le era frică să-i pronunţe numele. Dar

Harry şi Ron nu erau cu nimic mai aproape de a afla cine era monstrul respectiv sau cum

îşi transforma victimele în stane de piatră... Nici chiar Hagrid nu ştiuse niciodată ce se

ascundea în Camera Secretelor.

Harry îşi ridică picioarele pe pat şi se lăsă pe perne, uitându-se prin fereastra turnului

la luna strălucitoare. Nu ştia ce altceva mai puteau să facă.

Drumurile se înfundau, în toate direcţiile. Cruplud prinsese persoana greşită,

moştenitorul lui Viperin scăpase şi nimeni nu putea să-şi dea seama dacă era aceeaşi

persoană, sau altcineva, cea care deschisese Camera Secretelor de data aceasta. Nu mai

aveau pe cine să întrebe. Harry stătea, încă întorcând pe toate feţele ce spusese Aragog.

I se făcuse somn, când ceea ce părea să fie ultima lor speranţă îi veni brusc în minte şi

se ridică dintr-o dată în capul oaselor.

— Ron, şopti el prin întuneric. Ron!

Ron se trezi cu un scheaunat ca al lui Colţ, privi în jur şi îl văzu pe Harry.

— Ron... fetiţa aceea care a murit... Aragog a zis că a fost găsită într-o baie, zise

Harry, făcând abstracţie de sforăiturile lui Neville din colţ. Dar dacă ea nu a părăsit

niciodată baia? Dacă e încă acolo?

Ron se frecă la ochi, încruntându-se în lumina lunii. Şi apoi înţelese.

— Doar nu crezi... Nu!... Plângăcioasa Myrtle?

139

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— CAPITOLUL XVI —

CAMERA SECRETELOR

— De atâtea ori am fost în baia aia, zise Ron, enervat, la micul dejun din ziua

următoare, şi am fi putut s-o întrebăm, şi acum...

Fusese destul de greu să încerce să caute păianjenii. Dar să scape de profesorii lor

destul de mult timp cât să poată să se strecoare într-o toaletă de fete, ba mai mult, într-una

care, pe lângă multe altele, era chiar lângă locul unde avusese loc primul atac, era aproape

imposibil...

Dar ceva se întâmplă la prima lor oră de „Transfigurări”, care le alungă Camera

Secretelor din minte, pentru prima oară în ultimele săptămâni. Timp de zece minute, profe-

soara McGonagall le vorbi despre examenele care începeau pe întâi iunie, din ziua aceea

într-o săptămână

— Examene? urlă Seamus Finnigan. Tot mai dăm examene?

Se auzi o bufnitură puternică în spatele lui Harry, deoarece bagheta lui Neville

alunecase şi făcuse să dispară un picior al băncii. Profesoara McGonagall o repară cu o

vrajă şi se întoarse, încruntându-se, către Seamus.

— Scopul pentru care ţinem şcoala deschisă în aceste momente este ca voi să puteţi

primi o educaţie cât mai solidă, spuse ea tăios. În consecinţă, examenele vor avea loc ca de

obicei şi sunt convinsă că vă veţi da toată silinţa!

Să-şi dea silinţa! Lui Harry nici nu-i trecuse prin minte că vor mai da examene, cu tot

stresul de la castel. Se auziră şoapte răzvrătite în toată clasa, ceea ce o făcu pe profesoara

McGonagall să se supere şi mai tare.

— Indicaţiile profesorului Dumbledore au fost ca şcoala să funcţioneze cât mai

normal posibil, zise ea. Iar asta, nici nu e nevoie să vă spun, înseamnă să aflăm cât aţi

învăţat anul acesta!

Harry privi în jos către cei doi iepuri albi pe care trebuia să-i transforme în papuci. Ce

învăţase până atunci, în anul acela? Nu găsea nimic folositor, la care să se poată da vreun

examen...

Ron arăta de parcă tocmai i s-ar fi spus că trebuia să se ducă să trăiască în Pădurea

Interzisă.

— Îţi dai seama cum va fi să dau examenele cu asta? îl întrebă el pe Harry, arătându-i

bagheta, care începuse să fluiere cu putere.

*

Cu trei zile înainte de primul examen, profesoara McGonagall făcu un alt anunţ la

micul dejun.

— Am veşti bune, zise ea, iar Marea Sală, în loc să tacă, explodă.

— Se întoarce Dumbledore! strigară mai mulţi, foarte bucuroşi.

— L-aţi prins pe moştenitorul lui Viperin! chiţăi o fată de la masa Ochilor-de-Şoim.

— Sunt permise iar meciurile de Vâjthaţ! strigă Baston, entuziasmat.

Când se potoli gălăgia puţin, profesoara McGonagall le spuse:

— Doamna profesoară Lăstar m-a anunţat că mătrăgunele sunt în sfârşit gata de

folosit. În această seară, vom putea să-i înviem pe cei care au fost pietrificaţi. Nu este cazul

să vă reamintesc că unul dintre ei va putea să ne spună cine sau ce l-a atacat. Sper că acest

140

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

an îngrozitor se va termina o dată cu prinderea vinovatului!...

Urmă o furtună de urale şi aplauze. Harry privi spre masa Viperinilor şi nu fu surprins

să observe că Draco Reacredinţă nu se alăturase bucuriei generale. Ron, pe de altă parte,

părea foarte fericit, cum nu mai fusese de mult timp.

— Nu contează că nu am întrebat-o pe Myrtle, atunci! îi spuse el lui Harry. Probabil

că Hermione va avea toate răspunsurile când o s-o trezească! Să ştii că o să înnebunească

atunci când o să afle că mai sunt trei zile până la examene. Nu a recapitulat nimic... Poate

ar fi mai bine să o lăsăm aşa cum este acum până se termină examenele...

Chiar atunci, Ginny Weasley veni şi se aşeză lângă Ron. Părea încordată şi

emoţionată, iar Harry observă cum îşi frământa mâinile în poală.

— Ce s-a întâmplat? zise Ron, servindu-se cu încă o porţie de budincă.

Ginny nu spuse nimic, ci privi masa Cercetaşilor cu o privire speriată, care îi amintea

lui Harry de cineva, însă nu îşi amintea de cine...

— Hai, zi odată! făcu Ron, uitându-se fix la ea.

Harry şi dădu seama deodată de cine îi amintise Ginny. Se legăna uşor în scaunul ei,

în faţă şi în spate, exact ca Dobby când era extrem de aproape de a dezvălui informaţii

interzise.

— Trebuie să îţi spun ceva, şopti Ginny, având grijă să nu privească spre Harry.

— Ce este? zise Harry.

Ginny părea să-şi găsească greu cuvintele potrivite.

— Ce-i? întrebă Ron.

Ginny deschise gura, însă din ea nu ieşi nici un sunet. Harry se aplecă şi spuse încet,

astfel încât să nu-l audă decât Ginny şi Ron.

— Este ceva despre Camera Secretelor? Ai văzut ceva? Se poartă cineva ciudat?

Ginny oftă, dar chiar atunci apăru Percy Weasley, părând obosit şi secătuit.

— Dacă ai terminat de mâncat, stau eu în locul tău. Ginny. Sunt mort de foame, abia

am terminat tura de patrulare...

Ginny sări ca arsă, îi aruncă lui Percy o privire speriată şi plecă grăbită. Percy se

aşeză şi luă o cană din mijlocul mesei.

— Percy! zise Ron, supărat. Era pe punctul de a ne spune ceva important!

La jumătatea înghiţiturii de ceai, Percy se înecă.

— Ce fel de lucru important? spuse el, tuşind.

— Tocmai am întrebat-o dacă a văzut ceva ciudat, şi începuse să ne spună...

— A... asta... asta nu are nici o legătură cu Camera Secretelor, zise Percy imediat.

— De unde ştii? zise Ron, ridicându-şi sprâncenele.

— Păi... hm... ca să ştii şi tu... Ginny... hm... m-a văzut acum câteva zile când... ei, nu

contează... important e că m-a văzut făcând ceva şi eu... hm... am rugat-o să nu spună

nimănui. Sincer să fiu, am crezut că o să se ţină de cuvânt. De fapt e o nimica toată, dar aş

prefera să...

Harry nu îl văzuse niciodată pe Percy atât de stânjenit.

— Ce făceai, Percy? spuse Ron, zâmbind. Hai, spune-ne, promitem să nu râdem.

Percy nu îi întoarse zâmbetul.

— Te rog dă-mi o chiflă, Harry, sunt lihnit.

*

Harry ştia că misterul ar fi putut fi dezvăluit a doua zi şi fără ajutorul lor, dar nu era

141

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

dispus să piardă nici o ocazie de a vorbi cu Myrtle... Şi, spre bucuria lui, aşa se şi întâmplă

spre prânz, când Gilderoy Lockhart îi conducea la ora de „Istoria Magiei”.

Lockhart, care îi asigurase de atâtea ori că pericolul a trecut, doar pentru a fi contrazis

imediat, era acum absolut convins că nici nu mai merita să-i conducă pe coridoare. Părul

nu îi era la fel de pomădat ca de obicei, părea că nu dormise aproape toată noaptea,

patrulând la etajul patru.

— Ţine-ţi minte ce vă spun, spuse el, conducându-i după un colţ, primele cuvinte care

vor ieşi din gurile acelor bieţi studenţi pietrificaţi vor fi „Hagrid a fost”. Sincer să fiu, mă

mir că profesoara McGonagall crede că sunt necesare toate aceste măsuri de precauţie.

— Complet de acord, domnule, zise Harry, făcându-l pe Ron să-şi scape cărţile de

uimire.

— Îţi mulţumesc, Harry, zise Lockhart, binevoitor, aşteptând să treacă un şir lung de

Astropufi. Vreau să spun că noi profesorii avem şi aşa destule probleme pe cap, în afară de

a conduce elevii şi a sta nopţile de pază...

— Exact, zise Ron, care înţelesese ce vroia Harry. De ce nu ne lăsaţi aici, domnule,

nu mai avem de traversat decât un singur coridor.

— Ştii ceva, Weasley, cred că aşa vei face, zise Lockhart. Chiar trebuie să mă duc să-

mi pregătesc ora următoare...

Şi se îndepărtă de ei.

— Să-şi pregătească ora, bombăni Ron în urma lui. Mai degrabă, s-a dus să-şi pună

părul pe bigudiuri!

Îi lăsară pe ceilalţi Cercetaşi să le-o ia înainte, apoi ţâşniră pe un coridor lăturalnic şi

fugiră spre baia Plangăcioasei Myrtle. Dar exact când se felicitau unul pe altul pentru stră-

lucitul plan...

— Potter! Weasley! Ce faceţi?

Era profesoara McGonagall, buzele sale părând alcătuite din cele mai subţiri linii.

— Noi... ne..., se bâlbâi Ron, ne duceam să... să o vedem pe...

— Hermione, zise Harry.

Şi Ron şi profesoara McGonagall se uitară la el.

— Nu am văzut-o de secole, doamnă profesoară, continuă Harry, grăbit, făcându-i lui

Ron semn cu piciorul, şi ne-am gândit să ne furişăm în aripa spitalului, ştiţi, şi să-i spunem

că mătrăgunele au ajuns la maturitate şi să... hm... să nu-şi facă griji.

Profesoara McGonagall încă îi mai fixa cu privirea, iar pentru un moment Harry

crezu că o să explodeze, dar când vorbi avea o voce neobişnuit de înţelegătoare.

— Desigur, spuse ea, şi Harry, uimit, văzu o lacrimă strălucind în ochii ei ca două

mărgele. Desigur, înţeleg că cel mai greu le-a fost prietenilor celor care au fost împie...

Înţeleg. Da, Potter, bineînţeles că puteţi s-o vizitaţi pe domnişoara Granger. Îi voi spune

profesorului Binns unde v-aţi dus. Spuneţi-i lui Madam Pomfrey că aveţi permisiunea mea.

Harry şi Ron plecară, abia îndrăznind să creadă că scăpaseră de pedeapsă. Dând

colţul, o auziră pe profesoara McGonagall suflându-şi nasul.

— Asta, zise Ron, a fost cea mai bună poveste pe care ai copt-o vreodată.

Acum nu mai aveau ce să facă, trebuiau să se ducă în aripa spitalului şi să o anunţe pe

Madam Pomfrey că aveau permisiunea profesoarei McGonagall să o viziteze pe Hermione.

Madam Pomfrey îi lăsă, însă îi privi foarte neîncrezătoare.

— Nu are nici un sens să vorbeşti cu o persoană pietrificată, spusese ea, şi, când

ajunseră lângă Hermione, fură nevoiţi să admită că avea dreptate.

Era clar că Hermione nu avea nici cea mai vagă senzaţie că primise vizitatori şi că era

142

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

acelaşi lucru dacă i-ar fi spus noptierei să nu-şi facă griji şi că va fi totul bine.

— Totuşi mă întreb dacă a văzut atacatorul? zise Ron, privind trist chipul rigid al

Hermionei. Pentru că dacă i-a împietrit de la spate, nu va şti nimeni niciodată...

Dar Harry nu se uita la chipul fetei. Era mult mai preocupat de mâna ei dreaptă.

Stătea încleştată deasupra păturii, şi apropiindu-se văzu că avea o hârtiuţă strânsă în pumn.

Asigurându-se că Madam Pomfrey nu era prin preajmă, îi arătă şi lui Ron.

— Încearcă s-o scoţi, şopti Ron, mutându-şi scaunul în aşa fel încât Madam Pomfrey

să nu-l poată vedea pe Harry.

Nu era o sarcină deloc uşoară. Hârtiuţa era atât de încleştată în mâna fetei, încât Harry

era aproape convins că o va rupe. În timp ce Ron stătea de pază, trase, răsuci şi, până la

urmă, după câteva minute încordate, hârtiuţa fu eliberată din strânsoare.

Era o pagină ruptă dintr-o carte veche din bibliotecă. Harry o despături entuziasmat şi

Ron se aplecă pentru a o putea citi şi el.

Dintre numeroasele creaturi şi monştri fioroşi care rătăcesc pe tărâmul nostru, nu

există nici una mai interesantă sau mai periculoasă decât baziliscul, cunoscut şi ca Regele

Şerpilor. Acest şarpe, care poate atinge dimensiuni gigantice şi poate trăi sute de ani, este

născut dintr-un ou de găină, clocit de o broască. Metodele sale de a ucide sunt uimitoare,

căci în afară de colţii lui, veninoşi şi mortali, baziliscul te poate ucide şi cu privirea, iar

toţi cei care sunt atinşi de raza ochiului său vor suferi o moarte subită. Păianjenii se tem

de bazilisc, acesta fiind duşmanul lor de moarte, iar baziliscul se teme doar de cântatul

cocoşului, care îi este fatal.

Iar sub aceasta, fusese scris un singur cuvânt — Harry recunoscu scrisul Hermionei

— Ţevi.

Era ca şi când cineva ar fi aprins o lumină în capul lui.

— Ron, şopti el, ăsta este răspunsul! Monstrul din Camera Secretelor este un bazilisc,

un şarpe enorm! De aceea auzeam vocea aceea peste tot, numai eu şi nimeni altcineva...

Din cauză că eu înţeleg limba reptomită...

Harry privi spre paturile din jurul său.

— Baziliscul omoară oamenii doar uitându-se la ei, dar nimeni nu a murit, pentru că

nimeni nu l-a privit în ochi. Colin l-a văzut prin aparatul de fotografiat. Baziliscul i-a ars

filmul din aparat, dar Colin a fost doar transformat în stană de piatră. Justin... probabil că

Justin a văzut baziliscul prin Nick Aproape-Făr-de-Cap! Nick a fost lovit în plin, dar nu a

putut să moară, fiindcă era deja mort, iar... iar Hermione şi fata aceea Ochi-de-Şoim au fost

găsite cu o oglindă lângă ele. Hermione probabil că tocmai îşi dăduse seama că monstrul

era un bazilisc. Pot să pun pariu pe orice că Hermione i-a zis fetei de lângă ea să se uite

amândouă după colţ, privind printr-o oglindă! Iar fata aceea a ridicat oglinda... şi...

Ron rămase cu gura căscată.

— Şi Doamna Norris? şopti el, emoţionat.

Harry se gândi mult, imaginându-şi scena din teribila noapte de Halloween.

— Apa... spuse el încet, inundaţia din baia Plângăcioasei Myrtle... Pariez că Doamna

Norris a văzut reflexia monstrului în balta din faţa uşii...

Cercetă pagina mai amănunţit, foarte emoţionat. Cu cât se uita mai bine la ea, cu atât

totul căpăta şi mai mult sens.

— „Cântatul cocoşului îi este fatal!” citi el cu voce tare. Cocoşii lui Hagrid au fost

omorâţi! Moştenitorul lui Viperin nu a vrut să mai rămână vreun cocoş în jurul castelului, o

dată ce a fost deschisă Camera Secretelor! „Păianjenii se tem de el!” Totul se potriveşte!

— Dar cum s-a deplasat baziliscul prin castel? mai întrebă Ron. Un şarpe mare şi

143

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

hidos... Cineva trebuie să-l fi văzut...

Harry, pe de altă parte, îi arătă cuvântul pe care îl scrisese Hermione în josul paginii.

— Ţevi, zise el. Ţevi... Ron, a folosit instalaţiile de apă! Eu am auzit vocea aceea

venind din pereţi...

Ron îl apucă deodată pe Harry de mână.

— Intrarea în Camera Secretelor! zise el, răguşit. Dacă este o toaletă... dacă este...

— ... baia Plângăcioasei Myrtle! completă Harry. Rămaseră acolo, extrem de

emoţionaţi, nevenindu-le parcă să creadă.

— Asta înseamnă că, zise Harry, nu sunt doar eu singurul reptomit din şcoală... Este

şi moştenitorul lui Viperin! Aşa controlează baziliscul!

— Ce facem? zise Ron, ai cărui ochi aveau o lucire stranie. Mergem chiar acum la

McGonagall?

— Hai să mergem la cancelarie, zise Harry, ridicându-se. O să fie acolo în zece

minute, mai e puţin până la pauză...

Coborâră scările în fugă. Nedorind să fie găsiţi pe coridor, se duseră direct în

cancelaria pustie, în acel moment. Era mare, cu pereţii panelaţi, plină de scaune din lemn

negru. Harry şi Ron se plimbară în jurul ei, prea emoţionaţi ca să stea jos.

Dar clopoţelul care anunţa pauza nu sună...

În schimb, se auzi vocea profesoarei McGonagall, răsunând pe coridoare, amplificată

prin magie:

— Toţi elevii să meargă în camerele lor imediat! Toţi profesorii să se întoarcă în

cancelarie. Cât mai repede, vă rog!

Harry se întoarse spre Ron.

— Un alt atac? Tocmai acum?

— Ce facem? zise Ron, îngrozit. Ne întoarcem în camera noastră?

— Nu, hotărî Harry, privind în jur.

În stânga lui, se afla un fel de garderobă urâtă, în care erau îngrămădite pelerinele

profesorilor.

— Aici! Să auzim despre ce este vorba... Apoi le putem spune ce-am aflat...

Se ascunseră acolo, ascultând sunetul paşilor sutelor de oameni, elevi şi profesori,

care tropăiau pe deasupra, apoi uşa cancelariei se dădu de perete. Printre cutele pelerinelor,

văzură profesorii intrând în cancelarie. Unii dintre ei erau nelămuriţi, alţii erau de-a dreptul

speriaţi. Apoi sosi şi profesoara McGonagall.

— S-a întâmplat, se adresă ea cancelariei, peste care domnea tăcerea. Un elev a fost

capturat de monstru! Chiar în Camera Secretelor!

Profesorul Flitwick scoase un icnet. Profesoara Lăstar îşi duse mâinile la gură.

Plesneală se sprijini cu putere de spătarul unui scaun şi spuse:

— Cum de eşti aşa de sigură?

— Moştenitorul lui Viperin, continuă profesoara McGonagall, foarte palidă, a lăsat

un alt mesaj. Chiar sub primul. „Scheletul ei va zăcea în Camera Secretelor pentru

totdeauna!”

Profesorul Flitwick izbucni în lacrimi.

— Cine este? întrebă Madam Hooch, care se prăvălise într-un scaun, cu genunchii

tremurând. Care elevă?

— Ginny Weasley, spuse profesoara McGonagall.

Harry simţi cum Ron se scurge încet pe podeaua garderobei, la picioarele lui.

— Va trebui să trimitem toţi elevii acasă mâine, zise profesoara McGonagall. Acesta

144

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

este sfârşitul Şcolii Hogwarts.

Dumbledore a spus mereu...

Uşa cancelariei se deschise iar la perete. Pentru un moment, Harry fu convins că era

Dumbledore. Dar era Lockhart, care radia de fericire.

— Îmi pare atât de rău... am aţipit... Ce-am pierdut!... Nu păru să observe că ceilalţi

profesori îl priveau cumva cu ură şi dispreţ. Plesneală făcu un pas înainte.

— Iată omul nostru, zise el. Omul potrivit! O fată a fost răpită de monstru, Lockhart.

Dusă chiar în Camera Secretelor. Momentul tău de glorie a sosit!

Lockhart se albi şi mai tare la faţă.

— Exact, Gilderoy, ciripi profesoara Lăstar. Nu spuneai tu chiar aseară că ai ştiut tot

timpul unde este intrarea în Camera Secretelor?

— Eu... păi... eu..., se bâlbâi Lockhart.

— Da, nu mi-ai zis tu că ştii sigur ce e în ea? întări şi profesorul Flitwick.

— Da? Nu-mi amintesc...

— Ţin minte perfect că ai spus că îţi pare rău că n-ai zărit monstrul înainte de a fi

arestat Hagrid, zise şi Plesneală. N-ai zis tu că totul a fost făcut de mântuială şi că mai bine

îţi dădeau ţie mână liberă de la început?

Lockhart privi chipurile de neclintit ale colegilor săi.

— Eu... eu... niciodată nu... Poate că m-aţi înţeles greşit...

— Atunci te lăsăm pe tine să rezolvi problema, Gilderoy, zise profesoara

McGonagall. În seara aceasta e cel mai potrivit moment. Vom avea grijă să nu-ţi stea

nimeni în cale. Vei putea să prinzi monstrul de unul singur. Vei avea în sfârşit mână liberă!

Lockhart privi disperat în jurul său, dar nimeni nu îl ajută. Nu mai părea chipeş deloc.

Buza începuse să-i tremure, iar în lipsa zâmbetului cu toţi dinţii, pe care îl avea de obicei,

semăna cu o mârţoagă bătrână şi obosită.

— F-Foarte bine, zise el. Mă-Mă duc în biroul meu să mă-mă pregătesc...

Ieşi din cameră.

— În regulă, făcu profesoara McGonagall, cu nările fremătând, am scăpat de ăsta!

Capii Caselor ar trebui să le spună elevilor ce s-a întâmplat şi că mâine, la prima oră,

Expresul de Hogwarts îi va duce acasă. Vă rog să vă asiguraţi că nu sunt elevi în afara

camerelor lor!

Profesorii se ridicară, şi plecară unul câte unul.

*

Era probabil cea mai groaznică zi din viaţa lui Harry. El, Ron, Fred şi George stăteau

împreună într-un colţ al camerei de zi a Cercetaşilor, nici unul dintre ei nefiind în stare să

scoată vreun cuvânt. Percy nu era acolo. Se dusese să trimită o bufniţă doamnei şi

domnului Weasley, apoi se închisese în camera lui.

Nici o după-amiază nu a durat mai mult decât aceea, nicicând nu mai fusese Turnul

Cercetaşilor atât de aglomerat şi totuşi atât de tăcut. Aproape de apusul soarelui, Fred şi

George se duseră în camera lor, nemaiputând să stea acolo.

— Ginny ştia ceva, Harry, zise Ron, vorbind pentru prima dată de când intraseră în

garderoba din cancelarie. De-asta a fost capturată! Nu era vorba de nici o tâmpenie pe care

o făcuse Percy. Aflase ceva despre Camera Secretelor. Probabil că de asta a fost...

Ron se opri şi-şi frecă ochii.

— Avea sânge-pur... Aşa că, doar ăsta poate fi motivul...

145

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Harry văzu soarele scufundându-se, roşu ca sângele, la linia orizontului. Se simţea

mai rău ca niciodată. Doar dacă ar fi putut să facă ceva... Orice!...

— Harry, zise Ron, crezi că există vreo şansă ca ea să nu fi... ştii tu...

Harry nu ştiu ce să-i răspundă. Nu vedea cum ar mai fi fost Ginny în viaţă...

— Ştii ce? făcu Ron, cred că ar trebui să mergem la Lockhart, să-i spunem ce ştim. O

să încerce să intre în Cameră. Să-i spunem unde credem că este intrarea şi că este un bazi-

lisc înăuntru.

Pentru că nu ştia ce altceva puteau să facă şi pentru că simţea nevoia să facă ceva,

Harry fu de acord. Cercetaşii din jurul lor erau atât de mâhniţi şi le părea atât de rău pentru

fraţii Weasley, încât nimeni nu încercă să-i oprească atunci când se ridicară şi traversară

camera, plecând prin gaura din portret.

Se lăsa întunericul, pe când se îndreptau spre biroul lui Lockhart. Părea că înăuntru

avea loc o activitate intensă. Auzeau râcâituri, bufnituri şi paşi grăbiţi.

Harry bătu la uşă şi înăuntru se făcu subit linişte. Apoi uşa se întredeschise abia

vizibil şi văzură un ochi al lui Lockhart, privindu-i prin crăpătură.

— Ah... domnule Potter... domnule Weasley..., spuse el, deschizând uşa şi mai mult,

sunt cam ocupat. V-aş ruga să spuneţi repede...

— Domnule profesor, avem nişte informaţii pentru dumneavoastră, zise Harry. Cred

că vă vor fi de ajutor.

— Hm... păi... nu este cel mai bun moment..., zise el şi acea parte a feţei lui care se

vedea prin deschizătură era extrem de jenată. Adică... bine, fie...

Deschise uşa şi băieţii intrară.

Biroul său era aproape gol. Două cufere mari zăceau pe jos. Veşmintele, verde-

smarald, lila, albastru-nocturn, fuseseră împachetate în grabă în unul dintre ele. În celălalt,

fuseseră aruncate la întâmplare cărţi. Pozele care umpluseră pereţii până atunci erau acum

aglomerate în cutii, pe birou.

— Plecaţi undeva? zise Harry.

— Hm... păi... da, bălmăji Lockhart, dezlipind de pe uşă un poster cu el în mărime

naturală, şi spuse, începând să-l ruleze:

— Am fost chemat de urgenţă... nu am putut evita... trebuie să plec...

— Şi cum rămâne cu sora mea? zise Ron, arţăgos.

— Păi, în privinţa asta... tare păcat..., zise Lockhart, evitând să-i privească în ochi.

Se duse şi deschise un sertar şi începu să-i golească conţinutul într-o pungă.

— Nimeni nu regretă mai mult ca mine...

— Sunteţi profesorul de tehnici de „Apărare contra Magiei Negre”! strigă Harry. Nu

puteţi să plecaţi! Nu acum, când se întâmplă atâtea lucruri groaznice...

— Păi, cum să vă spun... când am acceptat postul..., bombăni Lockhart, stivuindu-şi

şosetele peste haine, din descrierea postului... nu m-am aşteptat...

— Adică vreţi să spuneţi că fugiţi? făcu Harry, nevenindu-i să creadă. După toate

lucrurile pe care le-aţi făcut în cărţile dumneavoastră?

— Cărţile pot fi înşelătoare uneori, zise Lockhart abia şoptit.

— Dar dumneavoastră le-aţi scris! strigă Harry.

— Dragul meu, zise Lockhart, stând drept şi încruntându-se către Harry. Gândeşte-te

şi tu, cărţile mele nu s-ar fi vândut nici pe jumătate la fel de bine, dacă oamenii n-ar fi

crezut că eu am făcut toate acele lucruri. Nimeni nu vrea să citească despre un vrăjitor urât

din Armenia, chiar dacă a alungat vârcolacii dintr-un sat. Ar arăta groaznic pe copertă!

Fără nici cel mai mic simţ estetic... Iar vrăjitoarea care a gonit strigoiul Bandon avea buză

146

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

de iepure. Adică, hai să fim serioşi...

— Adică, doar v-aţi asumat faptele altor vrăjitori? întrebă Harry, nevenindu-i a crede.

— Harry, Harry, zise Lockhart, dând din cap nerăbdător, nu este deloc atât de

simplu... A fost multă muncă. A trebuit să dau de oamenii ăştia, să-i întreb cum au reuşit să

facă ce au făcut, apoi să arunc o Vrajă a Uitării asupra lor, ca să nu-şi mai aducă aminte că

ei au fost cei care le-au făcut... Dacă mă mândresc cu un lucru, sunt farmecele astea legate

de memorie. Nu, a fost muncă grea, Harry. Nu sunt numai autografe şi poze publicitare, să

ştii. Tu vrei celebritate, trebuie să fii pregătit pentru o muncă istovitoare.

Trânti capacele cuferelor şi le închise.

— Să vedem, zise el. Cred că am luat tot. Da. A mai rămas un singur lucru.

Îşi scoase bagheta şi se întoarse spre ei.

— Îmi pare tare rău, băieţi, dar voi fi nevoit să arunc o Vrajă a Uitării şi asupra

voastră. Doar no să vă las să-mi trâmbiţaţi secretele peste tot... N-aş mai vinde niciodată

vreo altă carte...

Harry îşi scoase la rândul lui bagheta exact la timp. Lockhart abia apucase să şi-o

ridice pe a lui, când Harry strigă: „Expelliarmus!”

Lockhart fu aruncat pe spate, căzând peste cufărul său. Bagheta lui sări în aer, Ron o

prinse şi o aruncă pe fereastra deschisă.

— Nu ar fi trebuit să-l lăsaţi pe profesorul Plesneală să ne înveţe asta, zise Harry,

mânios, dând la o parte cufărul lui Lockhart.

Lockhart se uită în sus la el, mieros din nou. Harry încă mai avea bagheta îndreptată

spre el.

— Ce vrei să fac? zise Lockhart, supus. Nu ştiu unde este Camera Secretelor. Nu pot

să fac nimic...

— Ai noroc, zise Harry, forţându-l pe Lockhart să se ridice, cu bagheta aţintită spre

el. Noi credem că ştim unde este. Şi ce este în ea. Să mergem!

Îl scoaseră pe Lockhart din birou şi îl duseră la cele mai apropiate scări, apoi de-a

lungul coridorului întunecat unde strălucea scrisul de pe perete, până la uşa băii

Plângăcioasei Myrtle.

Apoi îl puse pe Lockhart să intre primul. Harry era mulţumit să-l vadă tremurând.

Plângăcioasa Myrtle stătea pe bazinul toaletei din fund.

— A, tu eşti, zise ea, când îl văzu pe Harry. Acum, ce mai vrei să ştii?

— Am venit să te întreb cum ai murit, zise Harry. Înfăţişarea lui Myrtle se schimbă

întru totul. Arăta de parcă nu o mai întrebase nimeni niciodată ceva atât de măgulitor.

— Aaaah, a fost groaznic, spuse ea cu mult suflet. S-a întâmplat chiar aici. Am murit

chiar în această toaletă. Îmi amintesc atât de bine. Mă ascunsesem pentru că Olive Hornby

mă tachina din cauza ochelarilor mei. Uşa era blocată şi eu plângeam. Apoi am auzit pe

cineva intrând. Rostea vorbe ciudate, într-o altă limbă, din câte mi-am dat seama. Oricum,

ce m-a mirat a fost că am auzit vocea unui băiat. Aşa că am deschis uşa, să-i spun să plece

şi să se ducă la toaleta băieţilor, când..., zise Myrtle şi înghiţi în sec, plină de importanţă,

cu faţa strălucitoare..., am murit!

— Cum? zise Harry.

— Habar n-am, zise Myrtle, abia auzit. Nu îmi amintesc decât că am văzut doi ochi

mari, galbeni. Ceva mi s-a revărsat în tot corpul şi apoi m-am trezit plutind..., mai spuse ea,

privindu-l visătoare pe Harry. Apoi m-am întors. Ştii, eram hotărâtă să o bântui pe Olive

Hornby. Vai, cât de rău îi părea că a râs de ochelarii mei.

— Unde anume ai văzut ochii aceia? o întrebă Harry.

147

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Undeva, pe acolo..., zise Myrtle, arătând vag înspre chiuveta din faţa toaletei ei.

Harry şi Ron se duseră repede acolo. Lockhart stătea mult în spate, pe chipul său fiind

întipărită o expresie de teroare profundă.

Arăta ca o chiuvetă obişnuită. Examinară fiecare centimetru pătrat, pe afară şi pe

dinăuntru, inclusiv ţevile de sub ea. Apoi Harry văzu: pe unul dintre robinetele de cupru

era încrustat un şarpe micuţ.

— Robinetul ăla n-a mers niciodată, zise Myrtle vioaie, în timp ce el încerca să-l

rotească.

— Harry, zise Ron, spune ceva. Ceva în limba reptomită... Dar cum? Singurele

momente când a putut să vorbească reptomită au fost când s-a aflat faţă-n faţă cu un şarpe

adevărat. Privi intens micuţa zgârietură, încercând să-şi imagineze că era un şarpe adevărat.

— Deschide! zise el.

Privi spre Ron, care clătină din cap.

— Nu-i asta... înţeleg şi eu, zise el.

Harry privi iar şarpele, încercând să se convingă pe el însuşi că era adevărat. Îşi mişcă

puţin capul în lumina lumânării, iar şarpele păru să se mişte şi el.

— Deschide! zise iar Harry.

Doar că nu auzi cuvinte, ci un şuierat ciudat, şi instantaneu robinetul începu să se

răsucească, din el izvorând o lumină albă, strălucitoare. În următoarea secundă, chiuveta

începu să se mişte. De fapt, dispăru cu totul, rămânând expusă o ţeava mare, suficient de

groasă, pentru ca să se poată strecura un om prin ea.

Harry îl auzi pe Ron scoţând un strigăt de uimire şi îşi ridică iar privirea. Acum ştia

ce avea de făcut.

— Eu intru, zise el.

Nu putea să nu se ducă, acum când descoperiseră intrarea în Camera Secretelor. Poate

exista o şansă oricât de mică, imposibilă, ireală, ca Ginny să mai fie în viaţă.

— Şi eu, zise Ron.

Urmă o pauză.

— Ei, se pare că nu prea aveţi nevoie de mine, zise Lockhart, cu o urmă din vechiul

lui zâmbet ştrengăresc. Eu...

Puse mâna pe clanţă, dar şi Ron şi Harry îşi îndreptară baghetele spre el.

— O să intri tu primul, se răsti Ron.

Palid şi fără baghetă, Lockhart se apropie de deschizătură.

— Băieţi, zise el cu o voce tremurândă, băieţi, la ce bun?

Harry îl atinse pe spate cu bagheta. Lockhart îşi strecură picioarele în ţeavă.

— Chiar nu cred că..., începu să spună, dar Ron îl împinse şi Lockhart dispăru prin

ţeavă. Harry îl urmă repede. Se lăsă încet în ţeavă şi apoi îşi dădu drumul.

Era ca şi când ar fi alunecat pe un tobogan nesfârşit, întunecat şi slinos. Vedea mai

multe ţevi, în toate direcţiile, dar nici una la fel de mare ca a lor, care se învârtea şi se înco-

lăcea, înclinându-se abrupt în faţă, şi ştia că ducea din ce în ce mai mult sub castel, chiar

mai jos decât pivniţa în care preda Plesneală. În urma sa, îl auzea pe Ron, lovindu-se uşor

la fiecare curbă.

Apoi, tocmai când începuse să-şi facă griji despre ce se va întâmpla când vor atinge

pământul, ţeava se opri la nivelul pământului şi el ţâşni afară, aterizând pe podeaua umedă

a unui tunel de piatră, destul de mare pentru a sta în picioare. Lockhart se ridică în picioare,

puţin mai departe de el, acoperit de mizerie şi alb ca un strigoi. Harry se dădu la o parte, în

timp ce Ron veni şi el şuierând pe ţeavă.

148

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Probabil că suntem la kilometri adâncime sub castel, zise Harry, vocea răsunându-

i în tunelul întunecat.

— Presupun că sub lac, zise Ron, încercând să zărească ceva pe pereţii întunecaţi,

slinoşi.

Toţi trei se întoarseră şi încercară să pătrundă cu privirile întunericul din faţa lor.

— Lumos! îi şopti Harry baghetei sale şi luminiţa se aprinse iarăşi. Haideţi, le zise el

lui Ron şi lui Lockhart şi porniră, paşii lor pleoscăind pe podeaua udă.

Tunelul era atât de întunecat, încât nu puteau vedea decât la mică distanţă în faţă.

Umbrele de pe pereţii uzi păreau monstruoase la lumina baghetei.

— Ţineţi minte, zise Harry încet, în timp ce înaintau precauţi, la orice semn de

mişcare, închideţi imediat ochii...

Dar tunelul era tăcut ca un mormânt, iar primul zgomot neaşteptat pe care îl auziră a

fost un ZBANG puternic când Ron călcă pe un craniu de şobolan. Harry îşi coborî bagheta

pentru a vedea ce era pe jos şi văzu că tot tunelul era presărat cu oase de animale mici.

Străduindu-se din toate puterile să nu-şi imagineze cum ar putea arăta Ginny dacă ar da de

ea, Harry merse mai departe, pe o ramificaţie întunecată a tunelului.

— Harry, e ceva aici..., şopti Ron, răguşit, apucându-l pe Harry de umăr.

Rămaseră nemişcaţi, privind cu atenţie. Harry zări conturul cuiva enorm şi încovoiat,

care zăcea de-a curmezişul tunelului.

— Poate că doarme, şopti el, uitându-se la ceilalţi doi peste umăr.

Lockhart avea mâinile la ochi. Harry se întoarse să se uite iar la lucrul acela. Inima îi

bătea să-i spargă pieptul, aproape că îl durea.

Foarte încet, cu ochii strânşi cât de tare putea şi totuşi să poată vedea, Harry se duse

înainte, cu bagheta ridicată.

Lumina dezvălui o piele enormă de şarpe, de un verde-intens, care zăcea încolăcită şi

goală de-a curmezişul tunelului. Creatura care năpârlise trebuia să fi avut cel puţin şase

metri lungime.

— Măi, să fie..., zise Ron abia şoptit.

Deodată, se auzi o mişcare în spatele lor. Genunchii lui Gilderoy Lockhart cedaseră.

— Ridică-te, îi zise Ron, tăios, aţintind bagheta către Lockhart.

Lockhart se ridică, apoi sări pe Ron, trântindu-l la pământ.

Harry se repezi în ajutorul lui Ron, dar era prea târziu! Lockhart se ridica, gâfâind, cu

bagheta lui Ron în mână. Îi apăruse iarăşi pe faţă zâmbetul îngâmfat.

— Aventura se sfârşeşte aici, băieţi! zise el. Voi lua o bucată de piele cu mine, s-o

duc la şcoală, le voi spune că a fost prea târziu pentru a salva fata, şi că voi doi — oh, ce

tragedie — v-aţi pierdut minţile când aţi văzut corpul ei dezmembrat. Pregătiţi-vă să vă

luaţi la revedere de la amintirile voastre!

Ridică deasupra capului bagheta lipită cu Magicscotch şi strigă „Obliviate!”

Bagheta explodă cu puterea unei mici bombe. Harry îşi acoperi capul cu mâinile şi o

luă la fugă, alunecând pe pielea de şarpe încolăcită, dar reuşi să se ferească de bucăţile

masive care se prăbuşeau din tavanul tunelului. O clipă mai târziu, se trezi singur, în faţa

unui un zid solid, din bucăţi de piatră.

— Ron! strigă el. Ai păţit ceva? Ron!

— Sunt aici! se auzi vocea sfârşită a lui Ron, din spatele zidului de pietre. N-am păţit

nimic, dar tembelul ăsta a fost lovit de baghetă.

Se auzi o pocnitură puternică şi răsună un „AU”. Probabil că Ron îi trăsese una lui

Lockhart în fluierul piciorului.

149

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Ce facem acum? se auzi vocea disperată a lui Ron. Nu putem să trecem dincolo, o

să dureze secole...

Harry privi tavanul tunelului. Pe el apăruseră puzderie de crăpături. Nu mai încercase

niciodată să dea la o parte prin magie ceva atât de mare şi compact ca aceste pietre... Acum

părea să fie momentul potrivit pentru noi experienţe... Dar dacă se surpa tunelul?

Se auzi o altă pocnitură şi un alt „AU” din spatele pietrelor. Pierdeau minute

preţioase. Ginny era deja de multe ore în Camera Secretelor. Harry ştia că nu avea de făcut

decât un singur lucru.

— Aşteaptă-mă aici, îi strigă el lui Ron. Stai cu Lockhart. Eu mă duc mai departe.

Dacă nu mă întorc într-o oră...

Urmă o pauză apăsătoare.

— O să încerc să mut nişte pietre, zise Ron, care se străduia să-şi facă vocea să nu

tremure. Ca să... ca să poţi să treci prin el când te întorci. Şi, Harry...

— Ne vedem în curând, zise Harry, încercând să pună o doză de optimism în vocea

lui şovăitoare.

Si porni singur, lăsând în urmă enorma piele de şarpe.

In curând, zgomotul făcut de Ron care încerca să mute pietrele din loc se pierdu.

Tunelul coti iar şi iar. Dorea ca tunelul să se termine şi totuşi îi era groază peste ce va da

când urma să se întâmple acel lucru. Şi atunci, într-un sfârşit, apărând după o nouă cotitură,

Harry văzu un zid în faţă, pe care erau sculptaţi doi şerpi încolăciţi, cu ochii împodobiţi cu

smaralde strălucitoare.

Harry se apropie. Îşi simţi gâtul uscat complet. Nu mai fu nevoie să se prefacă de data

aceasta, pentru că şerpii aceia de piatră păreau adevăraţi, cu ochii extrem de vii.

Intui imediat ce avea de făcut. Îşi drese glasul, iar ochii de smarald părură să

clipească.

— Deschide! zise Harry, sâsâind încet.

Şerpii se despărţiră unul de altul, în timp ce se deschidea peretele. Ce-i doi şerpi

dispărură din vedere, iar Harry, tremurând din cap până-n picioare, păşi înăuntru.

150

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— CAPITOLUL XVII —

MOŞTENITORUL LUI VIPERIN

Stătea în fundul unei camere foarte lungi, slab luminată. Coloane împletite de piatră,

pe care erau sculptaţi numeroşi şerpi, se ridicau până în tavanul pierdut în întuneric,

sprijinindu-l şi aruncând umbre lungi şi negre prin întunecimea verzuie şi mohorâtă care

umplea locul.

Cu inima bătându-i cu putere, Harry se opri să asculte tăcerea rece. Oare baziliscul

era ascuns în vreun colţ întunecos, în spatele vreunui stâlp? Şi unde era Ginny?

Îşi scoase bagheta şi înainta printre coloanele aşezate în serpentine. Pereţii întunecaţi

trimiteau înapoi ecoul puternic al paşilor lui. Îşi ţinea ochii foarte puţin întredeschişi, gata

să-i închidă la cel mai slab semn de mişcare. Ochii şerpilor de piatră păreau să-l

urmărească pretutindeni. De mai multe ori, stomacul i se făcu ghem, părându-i-se că

vreunul dintre şerpi se mişcase.

Apoi, ajungând la ultima pereche de stâlpi, îi apăru în faţă o statuie înaltă cât Camera

Secretelor, lipită de peretele din spate.

Harry trebui să-şi forţeze gâtul pentru a privi în sus către chipul enorm de deasupra

lui. Era o statuie veche şi semăna cu o maimuţă, cu o barbă lungă şi subţire, care ajungea

până aproape de poalele veşmintelor sale lungi de piatră, de unde se iveau două picioare

enorme, din piatră cenuşie, pe podeaua netedă a camerei. Iar între picioarele statuii, cu faţa

în jos, zăcea, o siluetă îmbrăcată în negru, cu părul roşu ca focul.

— Ginny! şopti Harry, fugind către ea şi îngenunchind. Ginny! Să nu fi murit! Te rog,

să nu fi murit!

Îşi puse bagheta alături, o apucă pe Ginny de umeri şi o întoarse cu faţa spre el. Faţa

îi era albă ca marmura şi la fel de rece, ochii îi erau închişi, deci nu era pietrificată. Atunci

era...

— Ginny, te rog, trezeşte-te, şopti Harry, disperat, scuturând-o de umeri.

Capul lui Ginny atârna inert, balansându-se când pe o parte, când pe alta.

— Nu o să se trezească, zise o voce domoală.

Harry tresări şi se întoarse pe genunchi.

Un băiat brunet, înalt, se sprijinea de cel mai apropiat stâlp, privindu-l. O parte abia i

se vedea, de parcă Harry l-ar fi privit printr-o fereastră aburită. Dar nu putea să-l confunde.

— Tom... Tomas Cruplud?

Cruplud dădu din cap, fără să-şi ia ochii de pe chipul lui Harry.

— Cum adică nu o să se trezească? spuse Harry disperat. Doar nu e... nu e...

— Nu, e încă în viaţă, zise Cruplud. Însă nu mai are mult...

Harry îl privi fix. Tomas Cruplud învăţase la Hogwarts acum cincizeci de ani şi totuşi

stătea acolo, împrăştiind în jur o lumină ciudată, ca o ceaţă strălucitoare, arătând cu nici o

zi peste şaisprezece ani.

— Eşti o stafie? spuse Harry, nelămurit.

— O amintire, zise Cruplud, cu aceeaşi voce calmă. Păstrat într-un jurnal timp de

cincizeci de ani.

Arătă spre podea, lângă picioarele enorme ale statuii. Acolo, zăcea deschis micul

jurnal negru, pe care Harry îl găsise în toaleta Plangacioasei Myrtle. O clipă, Harry se în-

trebă cum de ajunsese acolo..., dar avea alte lucruri mai importante de făcut, în acel

moment.

151

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Trebuie să mă ajuţi, Tom, zise Harry, ridicându-i iar capul lui Ginny. Trebuie să

plecăm de aici. Este un bazilisc pe-aici... Nu ştiu unde, dar ar putea apărea în orice

moment.

Te rog, ajută-mă...

Cruplud nu se mişcă. Transpirând din greu, Harry reuşi să o ridice pe jumătate pe

Ginny de pe podea şi se aplecă să-şi ia bagheta.

Dar bagheta dispăruse.

— Mi-ai văzut tu...

Ridică privirea. Cruplud continua să îl privească, învârtind bagheta lui Harry între

degetele-i lungi.

— Mersi, zise Harry, întinzând mâna şi aşteptând să i-o dea. Un zâmbet apăru la

colţurile gurii lui Cruplud. Continuă să se uite fix la Harry, învârtind în joacă bagheta.

— Ascultă, zise Harry grăbit, cu genunchii chirciţi sub greutatea lui Ginny, trebuie să

plecăm! Dacă vine baziliscul...

— N-o să vină până nu-l cheamă cineva, zise Cruplud cu acelaşi calm.

Harry o puse iar pe Ginny pe podea, nemaiputând să o ţină.

— Ce vrei să spui? zise el. Fii atent, dă-mi bagheta, s-ar putea să am nevoie de ea.

Zâmbetul lui Cruplud deveni şi mai larg.

— N-o să ai nevoie de ea, zise el. Harry îl privi.

— Cum adică, n-o să am...

— Am aşteptat asta mult timp, Harry Potter, zise Cruplud. Prilejul să te văd, să

vorbesc cu tine...

— Uite ce e, zise Harry, pierzându-şi răbdarea, nu cred că înţelegi. Suntem în

Camera Secretelor. Putem să vorbim şi mai târziu.

— O să vorbim acum, zise Cruplud, încă zâmbindu-i şi punând bagheta lui Harry în

buzunar.

Harry îl privi cu atenţie. Se întâmpla ceva foarte ciudat acolo.

— Cum a ajuns Ginny aşa? întrebă el, încetişor.

— Da, este o întrebare interesantă, zise Cruplud, mulţumit. Este o poveste destul de

lungă. Presupun că Ginny Weasley este aşa pentru că şi-a deschis inima şi şi-a împărtăşit

toate secretele unui necunoscut invizibil.

— Despre ce vorbeşti? zise Harry.

— Despre jurnal, zise Cruplud. Jurnalul meu. Micuţa Ginny a scris în el de luni de

zile, spunându-mi grijile şi necazurile ei: cum o tachinează fraţii ei, cum a venit la şcoală

cu veşminte şi cărţi de mâna a doua, cum... ochii lui Cruplud sclipiră răutăcios... cum nu

crede că celebrului, bunului, marelui Harry Potter i-ar putea plăcea vreodată de ea...

Tot timpul cât vorbi, ochii lui Cruplud nu se dezlipiră de pe chipul lui Harry. Aveau o

privire aproape înfometată.

— Ce plictisitor, să fii nevoit să asculţi problemele stupide, lipsite de importanţă, ale

unei fete de unsprezece ani, continuă el. Dar am avut răbdare, i-am răspuns, am fost

înţelegător, am fost bun. Ginny pur şi simplu mă iubea. „Nimeni nu m-a înţeles niciodată

ca tine, Tom... sunt atât de bucuroasă că am acest jurnal, în care mă pot destăinui... este

ca şi când aş avea un prieten pe care îl pot ţine în buzunar... “

Râsul lui Cruplud era acum rece şi strident, complet nelalocul lui. Lui Harry i se făcu

părul măciucă.

— Şi crede-mă, Harry, am reuşit întotdeauna să-i farmec pe cei de care aveam nevoie.

Aşa am făcut-o pe Ginny să-şi descarce sufletul în faţa mea şi tocmai de sufletul ei aveam

152

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

eu nevoie. Am devenit din ce în ce mai puternic, hrănindu-mă cu temerile ei, cu cele mai

ascunse secrete ale ei. Am ajuns mult mai puternic decât micuţa domnişoară Weasley,

destul ca să o alimentez şi pe ea cu câteva dintre secretele mele, să torn puţin din sufletul

meu în ea...

— Ce vrei să spui? zise Harry, a cărui gură se uscase de tot.

— Încă nu bănuieşti, Harry Potter? zise Cruplud, încet. Ginny Weasley a deschis

Camera Secretelor. A strangulat cocoşii şcolii şi a scrijelit mesajele ameninţătoare de pe

pereţi. A asmuţit Şarpele lui Viperin asupra a patru progenituri cu „sânge-mâl” şi asupra

pisicii acelui Non...

— Nu, şopti Harry.

— Ba da, zise Cruplud, calm. Bineînţeles că nu ştia ce făcea la început. Era extrem de

amuzant. Păcat că nu ai văzut ultimele ei notiţe... Deveniseră foarte interesante... Dragă

Tom, recită el, privind chipul îngrozit al lui Harry, cred că îmi pierd memoria. Am pene de

cocoş pe haine şi nu ştiu cum au ajuns acolo. Dragă Tom, nu-mi amintesc ce s-a întâmplat

în seara de Halloween, dar a fost atacată o pisică şi sunt plină de vopsea pe veşminte.

Dragă Tom, Percy îmi tot spune că sunt palidă şi că nu sunt în apele mele. Cred că mă

suspectează... A avut loc un nou atac azi şi nu ştiu unde eram. Tom, ce o să mă fac? Cred

că înnebunesc... Am impresia că eu sunt cea care îi atacă pe toţi, Tom!

Pumnii lui Harry erau atât de strânşi, încât unghiile îi intraseră adânc în palme.

— A durat ceva timp până când proasta de Ginny nu a mai avut încredere în jurnalul

ei, zise Cruplud. Dar până la urmă a devenit suspicioasă şi a încercat să scape de el. Atunci

ai apărut tu, Harry. Tu l-ai găsit, iar eu am fost cât se poate de fericit. Dintre toţi cei care l-

ar fi putut găsi, ai fost chiar tu, persoana pe care îmi doream atât de mult să o întâlnesc...

— Şi de ce ai vrut să mă întâlneşti? întrebă Harry, cuprins de furie şi făcând un efort

să-şi menţină vocea calmă.

— Păi, vezi tu, Ginny mi-a povestit despre tine, Harry, zise Cruplud. Întreaga ta

poveste fascinantă...

Ochii i se fixară pe cicatricea în formă de fulger de pe fruntea lui Harry, iar expresia

de pe chipul său, de foame animalică, deveni tot mai evidentă.

— Ştiam că trebuia să aflu mai multe despre tine, să vorbesc cu tine, să te întâlnesc,

dacă era posibil. Aşa că m-am hotărât să-ţi arăt glorioasa mea capturare a ţărănoiului acela

mare şi prost, Hagrid, ca să-ţi câştig încrederea.

— Hagrid este prietenul meu, zise Harry, cu vocea tremurândă acum. Şi tu i-ai

înscenat totul, nu-i aşa? Am crezut că ai făcut o greşeală, dar...

Cruplud râse iar strident.

— A fost cuvântul meu împotriva cuvântului lui Hagrid. Îţi poţi închipui cum a văzut

bătrânul Armando Dippet întreaga poveste... Pe de o parte, Tomas Cruplud, sărac, dar

sclipitor, orfan, dar foarte curajos, Perfect al şcolii, elev model. Pe de alta, marele şi

împiedicatul Hagrid, tontălăul care făcea câte o boacănă în fiecare săptămână, încercând să

crească pui de vârcolac sub pat, furişându-se în Pădurea Interzisă pentru a se lupta cu

duhurile pădurii. Dar recunosc, chiar şi eu am fost surprins de cât de bine a mers planul

meu. Am crezut că cineva îşi va da seama că Hagrid nu putea să fie moştenitorul lui

Viperin. Mie mi-a luat cinci ani să aflu totul despre Camera Secretelor şi să descopăr intra-

rea secretă... De parcă Hagrid ar fi avut mintea sau puterea să facă asta! Doar profesorul de

„Transfigurări”, Dumbledore, părea să creadă că Hagrid era nevinovat. L-a convins pe

Dippet să-l păstreze pe Hagrid pe lângă şcoală şi să-l angajeze ca paznic al vânatului. Da,

cred că Dumbledore îşi dăduse seama. Nu mă iubea la fel de mult ca ceilalţi profesori...

153

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Sunt convins că Dumbledore te-a citit imediat, zise Harry, cu dinţii încleştaţi.

— Da, m-a urmărit îndeaproape după ce a fost exmatriculat Hagrid, zise Cruplud,

nepăsător. Ştiam că nu era bine să deschid iar Camera Secretelor, cât mai eram în şcoală,

dar nu aveam de gând să las să se piardă în van toţi anii pe care i-am petrecut căutând-o.

M-am hotărât să las un jurnal în urmă, păstrându-mă pe mine cel de la şaisprezece ani între

paginile lui, în aşa fel încât într-o zi, cu puţin noroc, voi putea să conduc pe altcineva pe

urmele mele şi să duc la bun sfârşit nobilele dorinţe ale lui Salazar Viperin.

— Ei bine, nu ai reuşit, zise Harry, triumfător. Nu a murit nimeni de data aceasta, nici

măcar pisica. În câteva ore, esenţa de mătrăgună va fi gata şi toţi cei care au fost pietrificaţi

se vor însufleţi din nou.

— Ah, nu ţi-am spus, zise Cruplud, încet, că de mult nu mă mai interesează să-i omor

pe cei cu „sânge-mâl”, ei nu mai contează pentru mine... De luni de zile, noua mea ţintă

eşti... tu!

Harry îl privi, nedumerit.

— Imaginează-ţi cât de supărat am fost când am deschis jurnalul şi era Ginny care

îmi scria, nu tu. A văzut jurnalul la tine, înţelegi, şi a intrat în panică. Dacă ai fi aflat cum

să-l foloseşti şi ţi-ar fi spus toate secretele ei? Dar dacă, şi mai grav, ai fi aflat cine

strangula cocoşii? Aşa că zgâtia nesăbuită a aşteptat până când nu mai era nimeni în

dormitorul tău şi l-a furat. Dar ştiam ce trebuie să fac. Îmi devenise clar că erai pe urma

moştenitorului lui Viperin. Din câte îmi spusese Ginny despre tine, ştiam că te vei duce

până-n pânzele albe pentru a rezolva misterul... mai ales dacă una dintre prietenele tale ar fi

fost atacată. Tot Ginny mi-a spus că toată şcoala vuia din cauză că tu puteai să vorbeşti

reptomita... Aşa că am făcut-o pe Ginny să-şi scrie propriul sfârşit pe perete şi să vină aici

să aştepte. S-a zbătut mult şi a plâns... a devenit extrem de plictisitoare. Dar nu mai e prea

multă viaţă în ea: a dăruit o parte mult prea mare din ea jurnalului, mie, adică. Destul

pentru ca eu să pot ieşi, în sfârşit, dintre paginile sale. Ştiam că vei veni. Am multe

întrebări să-ţi spun, Harry Potter.

— Ca de exemplu? răcni Harry, cu pumnii încă încleştaţi.

— Păi, zise Cruplud, zâmbind mulţumit, cum a reuşit un bebeluş, fără aptitudini

magice ieşite din comun, să-l învingă pe cel mai mare vrăjitor al tuturor timpurilor? Cum ai

scăpat doar cu o cicatrice, în timp ce puterile Lordului Cap-de-Mort au fost distruse?

Acum în ochii săi nesătui apăruse o stranie strălucire roşiatică.

— Şi ce-ţi pasă ţie cum am scăpat? zise Harry, accentuând cuvintele. Cap-de-Mort a

trăit la multă vreme după tine.

— Cap-de-Mort, zise Cruplud, perfid, este trecutul, prezentul şi viitorul meu, Harry

Potter...

Scoase bagheta lui Harry din buzunar şi începu să scrie în aer trei cuvinte plutitoare:

TOMAS DORLENT CRUPLUD.

Apoi făcu un semn cu bagheta şi literele se amestecară şi se rearanjară:

SUNT LORDUL CAP-DE-MORT!

— Vezi? şopti el. Era un nume pe care îl foloseam deja la Hogwarts, dar numai în

faţa prietenilor mei dragi, bineînţeles. Crezi că aveam de gând să folosesc pentru totdeauna

numele mizerabilului meu tată, cel mai stupid dintre Încuiaţi? Eu, în ale cărui vene curge

sângele lui Salazar Viperin, însuşi? Din partea mamei, desigur... Eu, să păstrez numele

unui prostănac de Încuiat, care m-a părăsit chiar înainte să mă nasc, doar pentru că a aflat

că soţia lui era vrăjitoare? Nu, Harry! Mi-am fabricat un nume nou, un nume de care ştiam

că într-o zi tuturor vrăjitorilor le va fi teamă chiar să-l rostească, când urma să devin cel

154

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

mai puternic vrăjitor din lume!

Creierul lui Harry părea să se fi blocat. Îl privea pierdut pe Cruplud, băiatul orfan care

crescuse şi îşi omorâse proprii părinţi şi pe mulţi alţii... Până la urmă făcu un efort şi vorbi.

— Nu eşti, zise el, glasul fiindu-i plin de ură.

— Nu sunt ce? se răsti Cruplud.

— Nu eşti cel mai mare vrăjitor din lume, zise Harry, respirând grăbit. Îmi pare rău că

trebuie să te dezamăgesc, dar cel mai mare vrăjitor din lume este Albus Dumbledore. Toată

lumea ştie. Chiar şi când erai puternic nu ai îndrăznit să încerci să cucereşti Hogwarts.

Dumbledore şi-a dat seama ce zăcea în tine, de când erai la şcoală, şi chiar şi acum îţi este

teamă de el, oriunde te-ai ascunde.

Zâmbetul pierise de pe chipul lui Cruplud, fiind înlocuit cu o expresie hidoasă.

— Dumbledore a fost alungat din acest castel numai de simpla mea amintire! şuieră

el.

— Nu este atât de departe pe cât crezi! exclamă Harry. Vorbea la întâmplare, vrând

să-l sperie pe Cruplud, dorindu-şi mai degrabă acest lucru, decât crezând că era adevărat.

Cruplud deschise gura, dar se opri ca împietrit.

Se auzea o muzică de undeva. Cruplud se întoarse, pentru a se uita prin camera goală.

Muzica se auzea tot mai tare. Era stranie, nepământeană, trimiţându-ţi fiori pe şira spinării.

Lui Harry i se făcuse părul măciucă şi simţea că inima îi crescuse, mărindu-se de două ori

faţă de dimensiunile ei normale. Apoi, muzica atinse o notă atât de înaltă, încât Harry o

simţi vibrându-i în coşul pieptului, iar pe vârful celei mai apropiate coloane izbucniră

flăcări.

Apăru o pasăre de un roşu-intens, cât o lebădă, cântându-şi trilul ciudat către tavanul

boltit. Avea o coadă strălucitoare, aurită şi lungă cât a unui păun, şi gheare de aur,

încleştate pe o grămăjoară ponosită.

O clipă mai târziu, pasărea zbură direct spre Harry. Lăsă lucrul acela jerpelit la

picioarele lui şi apoi ateriză greoi pe umărul său, strângându-şi aripile maiestuoase. Harry

îşi ridică privirea şi observă că avea un cioc lung, ascuţit, de aur şi el, iar ochii îi erau negri,

ca nişte mărgeluţe.

Pasărea se opri din cântat. Stătea nemişcată lângă obrazul lui Harry, privind fix spre

Cruplud.

— E un phoenix..., zise Cruplud, uitându-se viclean la pasăre.

— Fawkes? şopti Harry şi simţi ghearele aurite ale păsării strângându-i umărul cu

blândeţe.

— Iar acela, zise Cruplud, privind la lucrul peticit pe care îl lăsase Fawkes, acela este

vechiul Joben Magic.

Chiar el era. Peticit, murdar şi ponosit, jobenul zăcea inert la picioarele lui Harry.

Cruplud începu iar să râdă. Râdea atât de tare încât camera întunecată răsuna de parcă

ar fi râs zece indivizi în acelaşi timp.

— Asta îi trimite Dumbledore apărătorului său! O pasăre cântătoare şi un joben

jerpelit! Te simţi curajos acum, nu, Potter? Te simţi în siguranţă, da?

Harry nu răspunse. Nu înţelegea încă în ce fel l-ar fi putut ajuta Fawkes sau Jobenul

Magic, însă de acum nu mai era singur şi aşteptă, adunându-şi tot curajul care îi mai ră-

măsese, să înceteze Cruplud cu râsul.

— Să trecem la lucruri serioase, Harry, zise Cruplud, încă zâmbind larg. Ne-am

întâlnit de două ori, o dată în trecutul tău, a doua oară, în viitorul meu... Şi de două ori nu

am reuşit să te omor. Cum de-ai supravieţuit? Spune-mi totul. Cu cât vorbeşti mai mult,

155

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

adăugă el, mieros, cu atât te menţii mai mult în viaţă.

Harry gândea repede, cântărind şansele pe care le avea. Cruplud avea bagheta. El,

Harry, îl avea pe Fawkes şi Jobenul Magic, care nu i-ar fi fost deloc de ajutor în cazul unui

duel. Era cât se putea de rău. Însă cu cât Cruplud stătea mai mult acolo, cu atât mai multă

viaţă se scurgea din Ginny... În timpul acela, Harry observă cum conturul lui Cruplud

devenea tot mai clar, mai real. Dacă urma să se dea o luptă între ei, mai bine atunci, decât

mai târziu.

— Nimeni nu ştie de ce ţi-ai pierdut puterile când m-ai atacat, zise Harry, tăios. Nici

eu nu ştiu. Dar ştiu de ce nu m-ai putut omorî. Pentru că mama mea a murit salvându-mă.

Mama mea cu părinţi Încuiaţi, adăugă el, tremurând şi abia reuşind să-şi ţină în frâu mânia.

Ea nu ţi-a dat voie să mă omori. Şi am văzut anul trecut cine eşti tu cu adevărat. Eşti o

ruină. Abia mai trăieşti. Rezişti, fiindcă te ascunzi. Eşti un nimic!

Chipul lui Cruplud se strâmbă de furie. Apoi se chinui să zâmbească.

— Deci, mama ta a murit ca să te salveze. Da, este un contra-farmec puternic... Acum

înţeleg... Nu ai nimic special, până la urmă. Mi-am pus întrebările astea, vezi tu, pentru că

între noi sunt nişte legături interesante, Harry Potter. Chiar şi tu cred că ţi-ai dat seama.

Amândoi avem sângele jumătate-jumătate, suntem orfani, crescuţi de Încuiaţi. Probabil că

suntem singurii vorbitori de reptomită care au trecut vreodată pe la Hogwarts, de la marele

Viperin încoace. Chiar semănăm şi la înfăţişare... Şi, totuşi, numai un noroc chior te-a

salvat. Asta este tot ce vroiam să ştiu.

Harry rămase nemişcat, încordat, aşteptând ca Tom să-şi ridice bagheta. Dar zâmbetul

strâmb al lui Cruplud se lărgise iar.

— Acum, Harry, o să te învăţ ceva. Hai să ne măsurăm puterile: Lordul Cap-de-Mort

moştenitorul lui Salazar Viperin, contra celebrului Harry Potter, înzestrat cu cele mai bune

arme pe care i le poate da Dumbledore!

Îşi aruncă o privire ironică asupra lui Fawkes şi a Jobenului Magic, apoi se îndepărtă.

Harry simţi teama răspândindu-se din cap până-n picioare, dar continuă să-l privească pe

Cruplud, care se opri între două coloane înalte şi, uitându-se la chipul de piatră al lui

Viperin, mult deasupra lui, în semiîntuneric, Cruplud deschise gura larg şi sâsâi, dar Harry

înţelese prea bine ce spunea.

— Vorbeşte-mi, Viperin, cel mai mare dintre Cei Patru de la Hogwarts!

Harry se întoarse pentru a se uita la statuie, cu Fawkes, balansâdu-i-se pe umăr.

Chipul gigantic se mişcă. Îngrozit, Harry văzu cum i se deschide gura, mai mult şi

mai mult, transformându-se într-o gaură neagră, imensă.

Ceva se zvârcolea în gura statuii. Ieşise din străfundurile ei.

Harry se trase în spate până atinse peretele, şi, închizându-şi ochii, simţi aripa lui

Fawkes mângâindu-i obrazul, când îşi luă zborul de pe umărul lui. Harry ar fi dorit să

strige: „Nu mă lăsa!” dar ce şanse avea un phoenix împotriva Regelui Şerpilor?

Ceva enorm lovi podeaua de piatră a încăperii şi Harry se cutremură. Ştia ce se

întâmpla, îl simţea, aproape că putea să vadă cum şarpele gigantic se descolăcea din gura

lui Viperin. Apoi auzi sâsâitul lui Cruplud: „Omoară-l!”

Baziliscul venea spre Harry. Îl auzea cum îşi târa corpul masiv şi greoi pe podeaua

prăfuită. Cu ochii încă strâns închişi, Harry începu să fugă ca un orb, cu mâinile întinse în

faţă, pipăind în jur. Cruplud râdea...

Harry se împiedică şi căzu. Se lovi tare de podeaua de piatră, şi simţi gustul sângelui.

Şarpele era la câţiva metri de el, îl auzea venind spre el.

Urmă un sunet puternic, exploziv, ca un bici deasupra capului său, şi apoi ceva greu îl

156

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

lovi pe Harry atât de tare, încât fu izbit de perete. Aşteptând să simtă din clipă în clipă colţi

enormi înfingându-se în corpul lui, Harry auzi alt şuierat nebun, ceva care lovea cu

sălbăticie coloanele.

Nu se mai putu stăpâni. Deschise ochii atât cât să poată vedea ce se întâmpla.

Şarpele enorm, verde-intens, gros cât un trunchi de stejar, se ridicase în aer, iar capul

său gigantic şi turtit îşi făcea loc frenetic printre coloane. Tremurând, Harry se pregăti să-şi

închidă iar ochii, dacă monstrul se întorcea spre el, dar văzu că altceva captase pentru

moment atenţia şarpelui.

Fawkes zbura agitat în jurul capului şarpelui, iar acesta îl ataca furios cu colţii lui

lungi şi subţiri ca nişte săbii.

Fawkes coborî brusc în picaj. Ciocul său aurit nu se mai văzu câteva clipe, după care

podeaua fu împroşcată cu un sânge vâscos şi negru. Coada şarpelui plesni cu putere, ra-

tându-l de puţin pe Harry, şi, înainte ca Harry să apuce să închidă ochii, baziliscul se

întoarse. Harry îl privi direct în faţă şi văzu că ochii săi bulbucaţi şi galbeni fuseseră

înţepaţi de ciocul păsării phoenix. Sângele şiroia pe podea iar şarpele scuipa în toate

părţile.

— Nu! îl auzi Harry pe Cruplud strigând. Lasă pasărea! Lasă pasărea! Băiatul e în

spatele tău! Îl mai poţi mirosi! Omoară-l!

Orbit, şarpele se ridică, derutat, dar încă periculos. Fawkes continua să zboare în jurul

capului şarpelui, trâmbiţând cântecul său straniu, şi înţepând din loc în loc botul acoperit

cu solzi al monstrului, în timp ce din ochii acestuia şiroia sângele.

— Ajutor, strigă Harry, să mă ajute cineva, oricine! Coada şarpelui mătură iar

podeaua. Harry se feri. Ceva moale îi lovi faţa.

Era Jobenul Magic. Harry îl înşfăcă rapid. Era tot ce îi mai rămăsese, ultima lui

speranţă. Şi-l puse pe cap şi se aruncă la podea, în timp ce coada baziliscului trecu iar pe

lângă el.

— „Ajută-mă... ajută-mă...,” gândi Harry, strângând ochii sub joben. „Te rog, ajută-

mă!”

Nu îi răspunse nici o voce, ca odinioară. În schimb, jobenul se strâmtă, de parcă o

mână invizibilă îl strângea cu putere.

Ceva foarte tare şi greu îl izbi pe Harry în cap, lăsându-l aproape inconştient. În faţa

ochilor îi luceau zeci de steluţe. Apucă jobenul de vârf şi îl trase de pe cap. Din joben

apăru o sabie strălucitoare, de argint, cu mânerul încrustat cu rubine de mărimea unor ouă.

— Omoară băiatul! Lasă pasărea! Băiatul este în spatele tău! Miroase... adulmecă!

Harry era în picioare, aşteptând pregătit. Capul baziliscului se lăsa tot mai jos, corpul

i se încolăcea printre coloane, dărâmându-le, în timp ce şarpele se întorcea cu faţa spre

Harry. Vedea ochii lui enormi, însângeraţi, gura deschizân-du-se larg, tot mai mare, cât să-l

poată înghiţi cu totul, pe marginea ei sclipind colţii lungi cât sabia pe care o avea Harry în

mână. Ascuţiţi, plini cu venin...

Atacă orbeşte. Harry se feri şi baziliscul lovi peretele Camerei. Atacă iar şi limba

bifurcată îl atinse puţin pe Harry. Harry ridică sabia deasupra capului, cu amândouă

mâinile.

Baziliscul se pregăti să atace iarăşi, iar de data aceea nu avea cum să mai greşească.

Harry îşi adună toate forţele şi împlântă sabia în cerul gurii şarpelui.

Dar în timp ce mâinile lui Harry erau stropite de sânge cald, băiatul simţi o durere

sfredelitoare deasupra cotului. Un colţ lung şi veninos intra din ce în ce mai adânc în braţul

său, pe care aproape că i-l sfârtecă, în timp ce baziliscul se prăbuşi, zvârcolindu-se pe jos.

157

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Harry alunecă lângă perete, prinse colţul care împrăştia otravă în corpul său şi îl

scoase afară. Dar ştia că era prea târziu. O durere albă şi fierbinte se răspândea încet, dar

sigur, din rană. Când lăsă colţul jos şi îşi privi propriul său sânge de pe haine, vederea i se

înceţoşă. Camera se dizolvă într-un vârtej de culori mohorâte.

Văzu o pată roşie şi auzi lângă el zgomotul unor gheare.

— Fawkes, zise Harry cu greu. Ai fost extraordinar, Fawkes... Simţi cum pasărea îşi

puse capul ei minunat pe locul prin care intrase colţul şarpelui.

Auzi paşi răsunând în apropiere şi în faţa lui apăru o pată neagră.

— Eşti mort, Harry Potter, se auzi vocea lui Cruplud de deasupra lui. Mort! Chiar şi

pasărea lui Dumbledore o ştie. Vezi ce face, Potter? Plânge!

Harry clipi. Pentru o secundă, văzu clar capul lui Fawkes. Lacrimi ca nişte perle

alunecau pe penele-i lucioase.

— O să stau aici şi o să mă uit la tine cum mori, Harry Potter. Stai liniştit, nu mă

grăbesc...

Harry simţi că i se făcea somn. Totul în jurul său părea să se învârtească.

— Iată sfârşitul celebrului Harry Potter, se auzi vocea tot mai îndepărtată a lui

Cruplud. Singur în Camera Secretelor, părăsit de prietenii săi, învins în sfârşit de Lordul

Întunericului pe care l-a provocat cu nesăbuinţă. În curând te vei reîntâlni cu iubita ta

mamă cu „sânge-mâl”, Harry... Ai mai trăit doisprezece ani datorită ei, dar te-am prins în

sfârşit, aşa cum ştiai că era normal să se întâmple.

Dacă asta însemna să moară, se gândi Harry, nu era atât de rău. Îi dispăruse chiar şi

durerea...

Dar chiar murea?! În loc să se întunece, Camera părea să îşi recapete contururile.

Harry îşi scutură uşor capul şi îl văzu pe Fawkes, încă odihnindu-şi capul pe braţul lui. La-

crimi sidefii străluceau în jurul rănii... doar că nu mai era nici o rană!

— Pleacă, pasăre, se auzi deodată vocea lui Cruplud. Pleacă de lângă el. Am zis, să

pleci!

Harry îşi înălţă capul. Cruplud aţinti bagheta lui Harry spre Fawkes. Se auzi o

pocnitură ca de pistol şi Fawkes îşi luă iar zborul într-un vârtej auriu cu irizaţii roşii.

— Lacrimi de phoenix..., zise Cruplud încet, privind braţul lui Harry. Desigur...

puteri vindecătoare... am uitat... Dar nu contează. De fapt, prefer să fie aşa. Doar noi doi,

Harry Potter... tu şi cu mine...

Ridică bagheta.

Apoi, într-o bătaie de aripi, Fawkes apăru iar deasupra şi ceva căzu lângă Harry...

Jurnalul!

Preţ de o secundă, şi Harry şi Cruplud, cu bagheta încă ridicată, se uitară la el. Apoi,

fără să stea pe gânduri, fără nici o ezitare, de parcă ştia că asta trebuia să facă încă de la

început, Harry luă de pe jos colţul cu care îl înţepase bazilis-cul şi îl înfipse chiar în centrul

jurnalului.

Se auzi un răcnet lung, sfredelitor, înfiorător. Cerneala ţâşni din jurnal în torente,

şiroind pe mâinile lui Harry şi inundând podeaua. Cruplud se zvârcolea şi se răsucea, ţipa

şi afurisea, după care...

Dispăru! Bagheta lui Harry căzu pe jos, zăngănind, şi se lăsă tăcerea. Se mai auzea

doar un pic-pic... Era cerneala care încă se mai scurgea din jurnal. Veninul baziliscului ar-

sese o gaură mare prin el.

Tremurând tot, Harry se ridică în picioare. Capul i se învârtea, de parcă ar fi călătorit

kilometri întregi cu Polenul Zvrr. Încet-încet, ridică de pe jos bagheta şi Jobenul Magic,

158

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

apoi trase cu putere, scoţând sabia scânteietoare din gura baziliscului.

Se auzi un geamăt pierit din fundul Camerei. Ginny se mişcase. În timp ce Harry fugi

spre ea, fetiţa se ridică în capul oaselor. Se uită speriată şi nedumerită, de la enormul

bazilisc mort la Harry, la veşmintele lui îmbibate cu sânge, apoi la jurnalul din mâna lui.

Oftă din toţi rărunchii şi lacrimile începură să-i şiroiască pe obraji.

— Harry... ah... Harry... am încercat să-ţi spun la micul dejun, dar n-am putut să o

spun de faţă cu Percy. Eu am deschis Camera, Harry..., dar..., dar jur că n-am vrut... Cru-

Cruplud m-a pus, a intrat în gândurile mele şi... Dar cum ai omorât... creatura aia? U-Unde

e Cruplud? Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este cum a ieşit din jurnal...

— S-a sfârşit totul, zise Harry, arătându-i lui Ginny gaura din jurnal, Cruplud e

terminat. Uite! El şi baziliscul! Haide Ginny, să plecăm mai repede de aici...

— O să fiu exmatriculată! se plânse Ginny, în timp ce Harry o ajută să se ridice în

picioare. Mi-am dorit să vin la Hogwarts de când a fost primit Bi-Bill aici şi acum o să tre-

buiască să plec... şi... ce... ce-o să zică mami şi taţi?

Fawkes îi aştepta, plutind deasupra intrării în Cameră. Harry o împinse pe Ginny în

faţa lui. Trecură peste inelele inerte ale baziliscului mort, prin întunericul care răsuna la tot

pasul şi ajunseră iar în tunel. Harry auzi uşile de piatră închizându-se în urma lor cu un

sâsâit prelung.

După câteva minute de mers prin tunel, un zgomot îndepărtat, de pietre dislocate de la

locul lor, ajunse la urechile lui Harry.

— Ron! strigă Harry, mărind pasul. Ginny e bine! E cu mine!

Îl auzi pe Ron chiuind şi după colţul următor văzu o faţă entuziasmată, privindu-l

printr-o gaură destul de mare în zidul de pietre.

— Ginny! strigă Ron şi scoase braţul prin gaură, pentru a o trage pe ea prima.

Trăieşti! Nu-mi vine să cred! Ce s-a întâmplat?

Încercă să o îmbrăţişeze, dar ea îl respinse, plângând.

— Dar, Ginny, eşti bine, zise Ron, zâmbind spre ea. S-a terminat, eşti... De unde a

apărut pasărea asta?

Fawkes se strecurase prin gaură după Ginny.

— E trimisă de Dumbledore, zise Harry, strecurându-se şi el prin gaură.

— Şi de unde ai sabia? zise Ron, privind nedumerit arma scânteietoare din mâna lui

Harry.

— Îţi explic când ieşim de aici, zise Harry, aruncând o privire spre Ginny.

— Dar...

— Mai târziu, zise Harry repede.

Nu credea că era momentul potrivit să-i spună lui Ron cine deschisese Camera

Secretelor, cel puţin nu de faţă cu Ginny.

— Unde e Lockhart?

— Acolo, zise Ron, zâmbind şi făcând un semn cu capul spre tunelul care se

deschidea în ţeava. Nu-i e bine deloc. Vino să-l vezi.

Conduşi de Fawkes, ale cărui aripi radiau o lumină aurie în întuneric, ajunseră la gura

ţevii. Gilderoy Lockhart stătea acolo, fredonând încetişor o melodie.

— Şi-a pierdut memoria, zise Ron. Vraja Uitării a acţionat asupra lui, în loc să ne

atingă pe noi. Habar n-are cine e, unde e sau cine suntem noi. I-am zis să aştepte aici. E un

pericol chiar şi pentru el.

Lockhart îi privi cu bunăvoinţă.

— Bună, zise el. Cam ciudat locul ăsta, nu? Locuiţi aici?

159

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Nu, zise Ron, ridicându-şi sprâncenele către Harry.

Harry se aplecă şi privi în sus, de-a lungul ţevii întunecate.

— Te-ai gândit cum vom urca pe chestia asta? îl întrebă Harry pe Ron.

Ron clătină din cap, dar Fawkes zburase pe lângă Harry şi acum bătea din aripi în faţa

lui, cu ochii ca două mărgele strălucind în întuneric. Îşi flutura coada cu pene lungi şi aurii.

Harry îl privi nedumerit.

— Cred că vrea să îl apuci de..., zise Ron, zăpăcit. Dar eşti mult prea greu ca să te

poată trage până sus.

— Fawkes, zise Harry, nu este o pasăre obişnuită. Se întoarse repede către ceilalţi.

— Trebuie să ne ţinem unii de alţii. Ginny ia-l pe Ron de mână. Profesore Lockhart...

— Se referă la tine, îi zise Ron, tăios, lui Lockhart.

— ... luaţi-o pe Ginny de cealaltă mână...

Harry îşi fixă sabia şi Jobenul Magic la centură, Ron îl apucă pe Harry de haine, şi

Harry întinse mâna şi apucă penele cozii lui Fawkes, straniu de fierbinţi.

O lumină extraordinară păru să-i cuprindă tot corpul şi în clipa următoare, zburau în

sus, prin ţeavă. Harry îl auzea pe Lockhart în spate, uimit peste măsură:

— Extraordinar! Extraordinar! Parcă e vrăjită!

Aerul rece biciuia faţa lui Harry, dar înainte să nu îi mai placă această călătorie, ea se

termină! Toţi patru ajunseseră pe podeaua umedă din baia Plângăcioasei Myrtle, iar în timp

ce Lockhart îşi aranja pălăria, chiuveta care masca ţeava reapăru la loc.

Myrtle îi privi cu ochii cât cepele.

— Trăieşti, îi spuse ea lui Harry, cam nemulţumită.

— Nu e nevoie să pari dezamăgită, îi spuse el sumbru, ştergându-şi petele de sânge şi

mizeria de pe ochelari.

— Ei bine... mă gândeam şi eu... Dacă ai fi murit ai fi fost bine venit în toaleta mea,

zise Myrtle, de emoţie căpătând o culoare argintie.

— Ce să spun!... zise Ron, când ieşiră din toaletă în coridorul întunecat şi părăsit.

Harry! Cred că Myrtle cam ţine la tine! Ginny, ai o rivală!

Dar lacrimile continuau să curgă şiroaie pe obrajii lui Ginny.

— Acum unde mergem? zise Ron, aruncându-i o privire bucuroasă lui Ginny.

Harry arătă cu mâna. Fawkes îi conducea, împrăştiind o culoare aurie pe tot coridorul.

Câteva minute mai târziu, se treziră în biroul profesoarei McGonagall. Harry bătu la uşă şi

apoi deschise.

160

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— CAPITOLUL XVIII —

DOBBY ESTE RĂSPLĂTIT

Pentru moment, se lăsă tăcere când Harry, Ron, Ginny şi Lockhart rămaseră în prag,

plini de mizerie, uzi şi stropiţi cu sânge. După care, se auzi un ţipăt:

— Ginny!

Era doamna Weasley, care până atunci stătuse plângând în faţa focului. Sări în

picioare, urmată imediat de domnul Weasley, amândoi aruncându-se asupra fetiţei lor.

Harry, pe de altă parte, îşi roti privirile prin cameră. Profesorul Dumbledore stătea

lângă şemineu, zâmbind, lângă profesoara McGonagall, care se străduia să respire cât mai

adânc, pentru a se linişti, apăsându-se cu mâinile pe piept. Fawkes zbură pe lângă Harry şi

se aşeză pe umărul lui Dumbledore, chiar în momentul în care Harry şi Ron se treziră

sufocaţi de îmbrăţişarea drăgăstoasă a doamnei Weasley.

— Aţi salvat-o! Aţi salvat-o! Cum aţi reuşit?

— Cred că asta am vrea cu toţii să ştim, zise profesoara McGonagall, abia şoptit.

Doamna Weasley îi dădu drumul lui Harry, care ezită o clipă, apoi se îndreptă spre

birou şi puse pe el Jobenul Magic, sabia încrustată cu rubine şi ce mai rămăsese din jur-

nalul lui Cruplud.

Apoi le povesti totul de-a fir-a-păr. Vorbi aproape un sfert de oră de unul singur, în

tăcerea ca de mormânt. Le spuse de vocea fără trup, pe care o auzise, cum şi-a dat seama

Hermione până la urmă că era un bazilisc prin ţevile din pereţii castelului, cum el şi Ron

urmăriseră păianjenii în pădure, că Aragog le spusese unde fusese găsită ultima victimă a

monstrului din Camera Secretelor, cum presupuseseră că era vorba de Plângăcioasa Myrtle

şi astfel se gândiseră că intrarea în Camera Secretelor ar fi putut să fie în toaleta ei...

— Foarte bine, spuse profesoara McGonagall neîntârziat, când el făcu o pauză, deci

aţi aflat unde era intrarea, făcând praf o sută de reguli ale şcolii între timp, dar cum

Dumnezeu aţi ieşit teferi de acolo, Potter?...

Aşa că Harry, care răguşise de atâta vorbit, le spuse de sosirea lui Fawkes la

momentul potrivit şi despre Jobenul Magic care i-a dat sabia. Apoi se opri. Până acum

evitase să zică ceva despre jurnalul lui Cruplud... sau de Ginny. Ea stătea cu capul sprijinit

de umărul doamnei Weasley, cu lacrimile încă prelingându-i-se pe obraji. Şi dacă o

exmatriculau? se gândi Harry intrând în panică. Jurnalul lui Cruplud nu mai funcţiona...

Cum ar fi putut dovedi că el fusese cel care o determinase să facă toate acele lucruri?

Instinctiv, se uită la Dumbledore, care zâmbi, lumina focului oglindindu-se în

ochelarii săi în formă de semilună.

— Ce vreau eu să ştiu, zise Dumbledore, blând, este cum a reuşit Cap-de-Mort să o

farmece pe Ginny, dat fiind că sursele mele îmi spun că el se ascunde de obicei în pădurile

Albaniei...

O grea şi uriaşă piatră i se luă lui Harry de pe inimă.

— Po-Poftim? zise domnul Weasley cu o voce uimită. Ştim-Noi-Cine? A fermecat-o

pe Ginny? Dar n-a fost Ginny... nu-i aşa?

— Cu jurnalul acesta, zise Harry repede, luându-l şi arătându-i-l lui Dumbledore.

Cruplud l-a scris când avea şaisprezece ani.

Dumbledore luă jurnalul de la Harry şi privi entuziasmat paginile arse şi îmbibate cu

cerneală.

— Sclipitor, zise el, încet. Bineînţeles! A fost cel mai sclipitor elev din toate

161

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

timpurile, pe care l-a dat Hogwarts!

Se întoarse către soţii Weasley, care erau pur şi simplu uluiţi.

— Foarte puţini oameni ştiu că Lordul Întunericului s-a numit odată Tomas Cruplud.

A fost chiar elevul meu, acum cincizeci de ani la Hogwarts. A dispărut după ce a terminat

şcoala... a călătorit peste mări şi ţări... s-a adâncit tot mai mult în Magia Neagră şi s-a

întovărăşit cu cei mai răi reprezentanţi ai neamului nostru, a trecut prin zeci de vrăji

periculoase, care l-au transformat în Lordul Cap-de-Mort, devenind aproape de

nerecunoscut. Puţini sunt cei care au făcut legătura dintre Lordul Cap-de-Mort şi Şeful de

promoţie, inteligent şi chipeş, de altădată.

— Dar Ginny, zise doamna Weasley, ce legătură are Ginny a noastră cu... cu... el?

— Ju-Jurnalul lui! izbucni iar în plâns Ginny. Am scris în el, şi el mi-a ră-răspuns la

rândul lui tot anul...

— Ginny! zise domnul Weasley, supărat. Chiar nu ai învăţat nimic de la mine? Ce ţi-

am spus eu întotdeauna? Niciodată să nu ai încredere în ceva care gândeşte de unul singur,

dacă nu vezi unde îi este creierul. De ce nu ne-ai arătat jurnalul, mie sau mamei tale? Un

obiect suspect ca acela era evident Magie Neagră!

— Nu am ştiut, suspină Ginny. L-am găsit în una dintre cărţile pe care mi le-a luat

mama. Am cre-crezut că îl lăsase cineva acolo şi că uitase de el...

— Domnişoara Weasley ar trebui să se ducă imediat în aripa spitalului, o întrerupse

Dumbledore, cu o voce care nu admitea contrazicere. A fost un calvar pentru ea. Şi nu va fi

pedepsită. Vrăjitori mai bătrâni şi mai înţelepţi decât ea au fost prinşi în mrejele lui Cap-

de-Mort.

Se duse spre uşă şi o deschise.

— Odihnă la pat şi poate o cană cu ciocolată fierbinte. Pe mine mă înveseleşte

întotdeauna, adăugă el, făcându-i prietenos cu ochiul. O să vezi că Madam Pomfrey este

trează şi la ora asta. Tocmai administrează poţiunea de mătrăgune... Îndrăznesc să

presupun că victimele baziliscului se pot trezi în orice moment...

— Deci Hermione e bine! spuse Ron, bucuros.

— Răul nu este ireversibil, zise Dumbledore.

Doamna Weasley plecă împreună cu Ginny, iar domnul Weasley le urmă, încă

profund marcat.

— Ştii, Minerva, spuse profesorul Dumbledore cu înţelepciune, cred că toate acestea

merită o sărbătorire frumoasă. Pot să te rog să te duci să anunţi la bucătărie?

— Sigur că da, zise profesoara McGonagall, crispat, ducându-se şi ea spre uşă. Te las

pe tine să te descurci cu Potter şi Weasley, da?

— Negreşit, zise Dumbledore.

Plecă, iar Harry şi Ron îl priviră nedumeriţi pe Dumbledore. Ce vrusese să spună

profesoara McGonagall când a zis să se descurce cu ei? Doar nu... Nu, nu era posibil să fie

pedepsiţi...

— Îmi amintesc că v-am spus amândurora că veţi fi exmatriculaţi dacă veţi mai

încălca regulile, zise Dumbledore.

Ron deschise gura, îngrozit.

— Asta demonstrează că şi eu îmi mai pot încălca... promisiunile, continuă

Dumbledore, zâmbind. Amândoi veţi primi Premii Speciale pentru servicii aduse şcolii şi...

ia să vedem... da, cred că veţi primi două sute de puncte fiecare pentru Cercetaşi.

Ron se făcuse la fel de roz-intens ca florile lui Lockhart de Sfântul Valentin, şi

închise gura la loc.

162

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Văd însă că unul dintre participanţii la această aventură periculoasă este extrem de

tăcut..., adăugă Dumbledore. De ce eşti atât de modest, Gilderoy?

Harry tresări. Uitase complet de Lockhart. Se întoarse şi îl văzu pe Lockhart stând în

colţul camerei, încă zâmbind şters. Când i se adresă, Lockhart se uită în stânga şi în dreapta

pentru a vedea cu cine vorbea Dumbledore.

— Domnule profesor Dumbledore, zise Ron, repede, a avut loc un accident în

Camera Secretelor, domnul profesor Lockhart...

— Sunt profesor?! zise Lockhart, destul de uimit. Vai de mine, cred că eram un

dezastru, nu-i aşa?

— A încercat să facă o Vrajă a Uitării iar bagheta a ricoşat, îi explică Ron lui

Dumbledore.

— Măi să fie, zise Dumbledore, dând din cap şi zâmbind pe sub mustaţa argintie.

Înjunghiat de propria sabie, Gilderoy!

— Sabie? N-am nici o sabie... Însă băiatul acela are, zise Lockhart, nedumerit, şi

arătă spre Harry. Poate ţi-o dă el...

— Te rog să-l duci şi pe profesorul Lockhart în aripa spitalului, îi spuse Dumbledore

lui Ron. Aş mai avea ceva de discutat cu Harry...

Lockhart ieşi. Ron aruncă o privire nedumerită către Dumbledore şi Harry, închizând

uşa în urma lui.

Dumbledore se duse spre unul dintre scaunele de lângă şemineu.

— Ia loc, Harry, spuse el.

Şi Harry se aşeză, extrem de emoţionat.

— În primul rând, Harry, vreau să-ţi mulţumesc, zise Dumbledore, ai cărui ochi îşi

recăpătaseră scânteierea obişnuită. Probabil că mi-ai fost foarte loial şi te-ai gândit intens la

mine în Camera Secretelor. Numai asta ar fi putut să-l aducă pe Fawkes la tine.

Mângâie pasărea phoenix, care poposise pe genunchiul lui. Harry zâmbi jenat, în timp

ce Dumbledore îl privea cu atenţie.

— Deci l-ai întâlnit pe Tomas Cruplud, zise Dumbledore gânditor. Presupun că era

foarte interesat de tine...

Deodată, lui Harry îi ieşi din gură ceva care îl neliniştea de mult.

— Domnule profesor Dumbledore... Cruplud a zis că sunt ca el. Asemănări stranii,

zicea el...

— Da, aşa a zis? zise Dumbledore, privindu-l gânditor pe Harry, pe sub sprâncenele

argintii şi stufoase. Şi tu, ce crezi, Harry?

— Nu cred că sunt ca el! zise Harry mai tare decât ar fi vrut. Adică, eu sunt... sunt la

Cercetaşi, sunt...

Dar tăcu, îndoiala din mintea lui ieşind iar la suprafaţă.

— Domnule profesor, continuă el după o clipă, Jobenul Magic mi-a spus că... că m-aş

fi descurcat bine şi la Viperini. Un timp, toată lumea a crezut că eram moştenitorul lui

Viperin... pentru că pot să vorbesc reptomita ...

— Poţi vorbi limba asta, Harry, zise Dumbledore cu calm, deoarece Cap-de-Mort,

care este ultimul descendent al lui Salazar Viperin, vorbeşte şi el reptomita. Dacă nu mă

înşel, ţi-a transferat o parte din propriile sale puteri, în noaptea în care ţi-a făcut cicatricea.

N-ar fi dorit asta, sunt convins...

— Cap-de-Mort a pus ceva din el în mine? spuse Harry, şocat.

— Se pare că da...

— Atunci ar trebui să fiu la Viperini, zise Harry, privindu-l disperat pe Dumbledore.

163

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Jobenul Magic a văzut puterile astea în mine şi...

— Te-a trecut la Cercetaşi, zise Dumbledore, calm. Ascultă-mă, Harry. Se întâmplă

ca tu să ai multe dintre calităţile preţuite de Salazar Viperin la discipolii lui. Darul extrem

de rar de a cunoaşte reptomita... perseverenţa... ingeniozitatea... o anumită înclinaţie către

sfidarea regulilor, adăugă el, mustăcind. Totuşi Jobenul Magic te-a repartizat la Cercetaşi.

Ştii de ce. Gândeşte-te bine...

— Singurul motiv pentru care m-a pus la Cercetaşi, spuse Harry, cu o voce învinsă, a

fost pentru că l-am rugat eu să nu mă trimită la Viperini...

— Exact, zise Dumbledore, zâmbind larg. Ceea ce te face foarte diferit de Tomas

Cruplud. Sunt deciziile noastre, Harry, care arată cine suntem cu adevărat, mult mai mult

decât însuşirile noastre.

Harry rămase nemişcat în scaun, uluit.

— Harry, dacă vrei dovezi că locul tău este la Cercetaşi, te sfătuiesc să te uiţi cu

atenţie la asta.

Dumbledore se întinse şi luă de pe birou sabia de argint, pătată cu sânge, şi i-o întinse

lui Harry. Încă mâhnit, Harry o întoarse pe partea cealaltă şi rubinele străluciră la lumina

focului. Şi atunci văzu numele gravat chiar sub mâner: Godric al Cercetaşilor.

— Doar un Cercetaş adevărat ar fi putut să o scoată din Joben, Harry, zise

Dumbledore.

Pentru o clipă, nici unul dintre ei nu zise nimic. Apoi Dumbledore deschise un sertar

de la biroul profesoarei McGonagall şi scoase o pană şi o călimară.

— Harry, acum n-ai nevoie decât de mâncare şi somn. Îţi sugerez să te duci la

serbare, în timp ce eu scriu la Azkaban că îl vrem pe Hagrid înapoi. Trebuie să scriu şi un

anunţ pentru „Profetul zilei”, adăugă el gânditor. O să avem nevoie de un nou profesor de

„Apărare contra Magiei Negre”. Dumnezeule, îi schimbăm ca pe şosete, nu-i aşa?

Harry se ridică şi se îndreptă către uşă. Întinse mâna spre clanţă, dar chiar atunci uşa

fu deschisă cu atâta putere, încât zgudui peretele.

În prag stătea Lucius Reacredinţă, negru de furie. Iar sub braţul său, tremurând şi

sufocat de bandaje, era Dobby!...

— Bună seara, Lucius, zise Dumbledore, binevoitor. Domnul Reacredinţă aproape că

îl trânti la pământ pe Harry, când trecu pe lângă el, traversând camera. Dobby avea

întipărită pe chip o expresie de teroare profundă.

— Deci, zise Lucius Reacredinţă, cu ochii săi verzi şi reci aţintiţi asupra lui

Dumbledore, te-ai întors... Guvernatorii te-au suspendat, dar tu ai considerat că ar fi mai

bine să te întorci la Hogwarts.

— Păi, vezi tu, Lucius, zise Dumbledore, zâmbind senin, toţi ceilalţi unsprezece

guvernatori au luat legătura cu mine azi-dimineaţă. Sincer să fiu, m-am simţit de parcă aş fi

fost prins într-o furtună de bufniţe. Auziseră că fiica lui Arthur Weasley fusese omorâtă şi

vroiau să mă întorc imediat. Păreau să creadă că sunt cel mai potrivit om până la urmă. Mi-

au mai spus şi nişte poveşti ciudate... Mai mulţi dintre ei mi-au zis că i-ai ameninţat că le

blestemi familiile, dacă nu vor fi de acord să mă dea afară.

Domnul Reacredinţă se făcu chiar mai palid decât de obicei, dar ochii încă îi ardeau

de furie.

— Să înţeleg că ai oprit atacurile? rânji el. L-ai prins pe vinovat?

— Da, zise Dumbledore, zâmbind.

— Da? zise domnul Reacredinţă, tăios. Cine este?

— Aceeaşi persoană de data trecută, Lucius, spuse Dumbledore. Dar de data asta,

164

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Cap-de-Mort s-a folosit de cineva. Cu ajutorul unui jurnal...

Îi arătă micuţul carneţel, negru, cu o gaură mare în mijloc, nescăpându-l din ochi pe

domnul Reacredinţă. Harry, pe de altă parte, se uita la Dobby.

Spiriduşul făcea ceva foarte straniu. Cu ochii săi bulbucaţi, fixaţi asupra lui Harry, tot

arăta când spre jurnal, când spre domnul Reacredinţă, apoi se lovea cu pumnul tare în cap.

— Înţeleg..., îi zise domnul Reacredinţă încet lui Dumbledore.

— Un plan isteţ, spuse Dumbledore pe un ton calm, continuând să-l privească în ochi

pe domnul Reacredinţă. Dacă Harry, aici de faţă — domnul Reacredinţă îi aruncă o privire

tăioasă lui Harry — şi prietenul său, Ron, nu ar fi descoperit acest jurnal, atunci... vina ar fi

căzut asupra lui Ginny Weasley. Nimeni nu ar fi putut dovedi că nu a acţionat din proprie

iniţiativă...

Domnul Reacredinţă nu spuse nimic. Faţa i se împietri deodată, devenind ca o mască.

— Şi, imaginează-ţi, continuă Dumbledore, ce s-ar fi întâmplat atunci... Familia

Weasley este una dintre cele mai importante familii cu „sânge-pur” din lumea noastră...

Imaginează-ţi ce efect ar fi avut asta asupra lui Arthur Weasley şi a Legii sale pentru

Protecţia Încuiaţilor, dacă s-ar fi aflat că propria lui fiică ataca şi omora elevi provenind din

părinţi Încuiaţi... Ce noroc că jurnalul a fost găsit şi că amintirile lui Cruplud au fost şterse

din el. Cine ştie ce consecinţe ar fi putut avea...

Domnul Reacredinţă se strădui să vorbească.

— Mare noroc, într-adevăr, spuse el, fără să i se mişte nici un muşchi de pe faţă.

Prin spatele lui, Dobby încă arăta când spre jurnal, când spre domnul Reacredinţă,

apoi îşi dădea una în cap.

Harry înţelese deodată ce vroia să spună spiriduşul. Îi făcu un semn lui Dobby, care

se duse într-un colţ să-şi răsucească urechile pentru a se pedepsi.

— Nu vreţi să ştiţi cum a ajuns jurnalul la Ginny, domnule Reacredinţă? întrebă

Harry.

Lucius Reacredinţă se întoarse către el.

— De unde să ştiu eu cum a ajuns jurnalul la o fetiţă slabă de minte? zise el.

— Pentru că dumneavoastră i l-aţi dat, zise Harry. În magazinul „Caligrafie şi pete”.

I-aţi ridicat de pe jos cartea de „Transfigurări” şi i-aţi strecurat jurnalul în ea, nu-i aşa?

Văzu cum mâinile albe ale domnului Reacredinţă începură să se frământe,

încleştându-se şi descleştăndu-se necontrolat.

— Demonstrează dacă poţi, şuieră el.

— Ah, nimeni nu poate să facă asta, zise Dumbledore, zâmbindu-i lui Harry. Nu

acum când a dispărut Cruplud din el. Însă, te sfătuiesc, Lucius, să nu mai dai în stânga şi-n

dreapta alte lucruri de-ale lui Cap-de-Mort, de pe vremea când era la şcoală. Dacă mai

ajunge vreunul dintre ele în mâinile vreunui nevinovat, cred că Arthur Weasley va avea

grijă ca ancheta să dezvăluie că erau de la tine...

Lucius Reacredinţă rămase nemişcat pentru o clipă, iar Harry văzu cum mâna dreaptă

îi zvâcni, de parcă ar fi dorit să-şi scoată bagheta. În schimb, se întoarse către spiriduşul

casei sale.

— Plecăm, Dobby!

Deschise uşa exact când spiriduşul veni în fugă, lovindu-l pur şi simplu cu ea. Îl

auziră pe Dobby gemând de durere de-a lungul coridorului. Harry stătu un moment,

gândindu-se. Apoi îi veni ideea.

— Domnule profesor Dumbledore, spuse el grăbit, vă rog, pot să-i dau jurnalul înapoi

domnului Reacredinţă?

165

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Bineînţeles, Harry, zise Dumbledore, calm. Dar grăbeşte-te. Serbarea... nu uita...

Harry înşfacă jurnalul şi ieşi val-vârtej din birou. Auzea gemetele lui Dobby de după

colţ. Repede, întrebându-se dacă planul său va avea sorţi de izbândă, Harry îşi scoase un

pantof, îşi dădu jos şoseta murdară şi slinoasă şi îndesă jurnalul în ea. Apoi fugi pe hol.

Îi ajunse din urmă la capătul scărilor.

— Domnule Reacredinţă, zise el, punând o frână bruscă, am ceva pentru

dumneavoastră.

Îi puse cu forţa în mână şoseta urât mirositoare.

— Ce...

Domnul Reacredinţă scoase şoseta cu care era învelit jurnalul şi o aruncă într-o parte,

apoi privi mânios când la caieţelul jerpelit, când la Harry.

— O să vezi, Harry Potter, că vei avea acelaşi sfârşit mizerabil ca şi părinţii tăi, zise

el, ameninţător. Şi ei au fost nişte netrebnici inconştienţi, la fel ca tine...

Şi se întoarse să plece.

— Vino, Dobby. Vino, am zis!

Dar Dobby nu se mişcă. Ţinea şoseta transpirată a lui Harry în braţe de parcă ar fi fost

o comoară nepreţuită.

— Stăpânul i-a dat lui Dobby o şosetă, zise spiriduşul, uluit. Stăpânul i-a dat-o lui

Dobby!...

— Poftim? răcni domnul Reacredinţă. Ce-ai spus?

— Dobby are o şosetă, zise Dobby, nevenindu-i să creadă. Stăpânul a aruncat-o,

Dobby a prins-o şi Dobby... Dobby e liber!

Lucius Reacredinţă îngheţă, uitându-se la spiriduş. Apoi se repezi la Harry.

— Din cauza ta mi-am pierdut servitorul! Dar Dobby strigă:

— Nu te atinge de Harry Potter!

Se auzi o pocnitură puternică şi domnul Reacredinţă fu aruncat pe spate. Căzu pe

scări, câte trei trepte odată, aterizând cu o tumbă chinuită la etajul inferior. Se ridică şi îşi

scoase bagheta, cu faţa neagră de furie, dar Dobby ridică un deget lung şi ameninţător.

— Acum o să pleci în linişte, zise el, inspirându-i teamă domnului Reacredinţă. N-o

să te atingi de Harry Potter. Pleacă!

Lucius Reacredinţă nu avu de ales. Le aruncă o ultimă privire ucigătoare amândurora,

îşi flutură pelerina şi plecă, grăbit şi furios.

— Harry Potter l-a eliberat pe Dobby! zise spiriduşul chiuind, privind în sus la Harry

şi lumina lunii i se reflecta în ochii ca de liliac. Harry Potter l-a eliberat pe Dobby!

— Măcar atât să fac pentru tine, Dobby, zise Harry, zâmbind. Însă promite-mi că nu

o să mai încerci niciodată să-mi salvezi viaţa!...

Urâtul chip maroniu al spiriduşului parcă se crăpă în două de zâmbetul lui, larg şi

dinţos.

— Nu am decât o întrebare, Dobby, zise Harry, în timp ce Dobby îşi puse şoseta lui

Harry, teribil de emoţionat, tremurându-i şi mâinile de fericire. Mi-ai spus că nu avea nici o

legătură cu Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit, îţi aminteşti? Şi...

— Era un indiciu, domnule, zise Dobby, gogonându-şi ochii şi mirându-se că Harry

nu se gândise la un lucru atât de evident. Dobby îţi dădea un indiciu. Lordul Întunericului,

înainte de a-şi schimba numele, când i se putea rosti numele fără grijă, înţelegeţi acum?

— Da, zise Harry, încet. Ei bine, ar trebui să plec. Are loc o serbare şi prietena mea,

Hermione, trebuie să se fi trezit de-acum...

Dobby îşi aruncă braţele în jurul lui Harry şi îl îmbrăţişa cu drag.

166

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Harry Potter este de departe mult mai grozav decât a crezut Dobby! suspină el de

bucurie. Rămâi cu bine, Harry Potter!

*

Harry fusese la multe serbări la Hogwarts, dar niciodată la una ca aceea. Toată lumea

era în pijamale, iar festivităţile ţinură toată noaptea. Mai târziu, Harry nu se putea hotărî

care fusese partea cea mai frumoasă: când venise Hermione, fugind spre el şi strigând: „Ai

reuşit! Ai reuşit!” sau când venise Justin de la masa Astropufilor, grăbit să dea mâna cu el

şi cerându-şi scuze la nesfârşit că îl suspectase, sau când venise Hagrid, la trei şi jumătate,

şi îi bătu pe Harry şi pe Ron pe umeri cu atâta putere, încât aproape că ajunseseră cu

capetele în farfuriile cu budincă, sau când li se dădură, lui şi lui Ron, cele patru sute de

puncte pentru Cercetaşi, asigurându-le Cupa Caselor pentru al doilea an la rând, sau când

se ridică profesoara McGonagall şi le spuse că examenele au fost anulate, ca o favoare din

partea şcolii („O, nu!” exclamase Hermione.), sau când Dumbledore anunţă că, din păcate,

profesorul Lockhart nu va mai putea să predea anul viitor, din cauza faptului că plecase în

lume pentru a-şi recăpăta memoria. La uralele de bucurie care întâmpinară această veste

participară chiar şi câţiva profesori...

— Păcat, făcu Ron, luând o gogoaşă cu gem. Începuse să îmi placă de el.

*

Trecu şi restul trimestrului, scăldat în lumina strălucitoare a soarelui. Hogwarts

revenise la normal, doar cu nişte mici diferenţe: orele de „Apărare contra Magiei Negre”

fuseseră anulate („Oricum, am făcut destulă practică!” îi spuse Ron Hermionei, care era

foarte dezamăgită.), iar Lucius Reacredinţă fusese concediat din postul de Guvernator al

şcolii. Draco nu se mai plimba prin şcoală de parcă ar fi fost a lui. Din contră, părea

deprimat şi nemulţumit. Pe de altă parte, Ginny Weasley era din nou extrem de fericită.

Veni — mult prea repede — şi momentul călătoriei spre casă cu Expresul de

Hogwarts. Harry, Ron, Hermione, Fred, George şi Ginny primiră un compartiment numai

pentru ei. Profitară cât de mult putură de ultimele ore când aveau voie să facă vrăji înainte

de vacanţă. Jucară Pocnitoarea Explozivă, Fred şi George lansară ultimele Artificii

Filibuster şi exersară între ei dezarmarea prin magie. Harry era deja expert în acest

domeniu.

Aproape ajunseră la staţia King's Cross, când Harry îşi aminti ceva.

— Ginny... ce-ai văzut că făcea Percy, atunci când nu vroia să spui nimănui?

— A, da, zise Ginny, chicotind. Păi... Percy are o prietenă!

Fred scăpă un teanc de cărţi în capul lui George.

— Poftim?

— Este şi ea Perfect la Ochi-de-Şoim, Luminiţa Limpede, zise Ginny. Ei i-a scris

Percy toată vara. Se întâlnea cu ea prin şcoală, în secret. I-am văzut când se sărutau în

taină, într-o clasă goală. A fost atât de supărat când a fost... ştiţi voi... atacată. N-o să-l

tachinaţi, da? adăugă ea, grăbită.

— Nici nu ne-a trecut prin minte, zise Fred, care arăta de parcă ar fi fost ziua lui.

— Cu siguranţă, zise şi George, râzând cu gura până la urechi.

Expresul de Hogwarts încetini şi apoi se opri. Harry îşi scoase pana şi o bucăţică de

pergament şi se întoarse către Ron şi Hermione.

167

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Ăsta se numeşte număr de telefon, îi spuse el lui Ron, notându-l de două ori.

Rupse pergamentul şi le dădu câte o bucăţică fiecăruia. I-am explicat vara trecută tatălui

tău cum să folosească telefonul, îţi arată el. Sunaţi-mă la familia Dursley, bine? Nu cred că

o să pot suporta să vorbesc numai cu Dudley două luni întregi...

— Mătuşa şi unchiul tău vor fi mândri de tine, nu? zise Hermione, pe când coborau

din tren şi se alăturau mulţimii care se îndrepta către bariera fermecată. Ce fericiţi or să fie

când or să audă ce-ai făcut anul ăsta!

— Mândri? zise Harry. Fericiţi? Ai înnebunit? Or să fie negri de supărare...

Şi trecură împreună hotarul către lumea Încuiaţilor.