.jpeg){kind=small}
ALEEA DIAGON
A doua zi, Harry se trezi cu noaptea-n cap, dar, deşi îşi dădea seama că se făcuse
dimineaţă, îşi ţinea ochii strâns lipiţi. „A fost un vis!” îşi spunea el. „Am visat că venise un
gigant, pe nume Hagrid, ca să mă ia la şcoala de vrăjitori. Când o să deschid ochii, o să văd
că sunt iarăşi în nişa mea de sub scări!”
Deodată, auzi o bătaie puternică. „E Mătuşa Petunia care a venit să mă trezească!” îşi
zise el şi inima i se strânse dureros. Dar tot nu deschise ochii. Ce dacă era vis, fusese aşa
frumos!
CIOC! CIOC! CIOC!
— Bine, bine, spuse Harry a lehamite, mă scol îndată!
Se ridică şi haina lui Hagrid căzu la pământ. Coliba era inundată de lumina soarelui,
furtuna încetase, iar Hagrid dormea dus. La fereastră, ciocănea o bufniţă, cu un ziar în cioc.
Harry sări într-un picior. De fericire, i se părea că e uşor ca un fulg. Merse întins la fereastră
şi o deschise. Bufniţa zbură înăuntru şi lăsă ziarul să cadă deasupra lui Hagrid, care însă nu
se trezi. Bufniţa nu se lăsă şi începu să-l tragă pe Hagrid de mânecă.
— De ce nu-l laşi să doarmă? zise Harry, încercând să o alunge, dar aceasta se uită
furios la el şi continuă să încerce să-l trezească pe Hagrid.
— Hagrid, zise Harry, bufniţa asta...
— Plăteşte-o! mormăi Hagrid.
— Ce să fac?
— Dă-i bani pentru ziar. Caută în buzunarul meu. Haina lui Hagrid părea că e făcută
numai din buzunare, în care se găseau legături de chei, cuţitaşe, bucăţele de sfoară,
bomboane de mentă, pliculeţe de ceai... Ah, în sfârşit! Harry scoase un pumn de monede
ciudate.
— Dă-i 5 cnuţi!
— Cnuţi?!
— Monedele alea mici, de bronz...
Harry numără cinci monede de bronz, iar bufniţa ridică picioruşul pentru ca Harry să
pună monedele în punguţa din piele, legată de picior. Apoi zbură prin fereastra deschisă.
După ce căscă, Hagrid se sculă în capul oaselor şi se întinse.
— Avem multe de făcut azi, Harry, zise el. Cel mai bine ar fi să te duc întâi la Londra să
luăm tot ce-ţi trebuie pentru şcoală!
Harry întorcea pe toate părţile monedele găsite în buzunarul lui Hagrid şi le cerceta cu
multă atenţie. Îi trecu ceva prin minte care îi cam dezumflă balonul pe care îl simţise în piept
de la venirea lui Hagrid.
— Hagrid... -Mm?
— Eu... nu am nici un ban... şi... l-ai auzit pe Unchiul Vernon... nu vrea să-mi plătească
şcoala...
— Nu-ţi face griji din pricina asta, zise Hagrid, scărpinându-se în cap. Ce, crezi că
părinţii tăi nu ţi-au lăsat nimic?
— Da, dar dacă totul a fost distrus...
— Doar nu-şi ţineau aurul în casă, băiete! Nuu! Prima dată, ne oprim la Gringotts,
Banca Vrăjitorilor. Ia şi tu un cârnăcior, sunt buni şi reci! Şi cred că n-o să spui nu la o felie
de tort... Eu, unul, de-abia aştept!HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ
30
— Vrăjitorii au bănci?
— Una doar. Gringotts. Condusă de spiriduşi. Harry scăpă din mână bucata de cârnat.
— Spiriduşi?!?
— Da, şi ar trebui să nu fii în toate minţile să încerci să jefuieşti banca, ascultă-mă pe
mine! Să nu te pui niciodată cu spiriduşii, Harry! Gringotts este cel mai sigur loc, în afară de
Hogwarts, probabil. Oricum, tot trebuia să merg la bancă, să rezolv nişte probleme de-ale
domnului Dumbledore, legate de şcoală. Întotdeauna apelează la mine pentru treburile mai
importante! zise Hagrid mândru. Aşa cum a fost şi atunci când te-am adus pe tine la Încuiaţii
de Dursley. Vezi tu, are multă încredere în mine! Gata? Te-ai pregătit? Să mergem!
Harry îl urmă pe Hagrid până în vârful stâncii. Cerul se făcuse senin, iar marea sclipea
sub razele soarelui. Bărcuţa închiriată de Unchiul Vernon era tot acolo, cu o groază de apă pe
fund, de la furtuna din noaptea trecută.
— Cum ai ajuns aici? întrebă Harry, rotindu-şi ochii după altă barcă.
— Am zburat! răspunse Hagrid.
— Ai zburat?
— Dar o să plecăm cu asta, nu trebuie să mai folosesc vrăji, acum că te-am găsit!
Se aşezară în barcă, Harry neputându-şi dezlipi ochii de la Hagrid, imaginându-şi în fel
şi chip cum putea acesta să zboare.
— E o prostie să vâsleşti, totuşi, zise Hagrid, aruncându-i lui Harry una dintre privirile
sale piezişe. Dacă o să... grăbesc lucrurile puţin, n-o să mă spui domnului Dumbledore, nu?
— Sigur că nu! sări Harry, dornic să mai vadă şi alte vrăjitorii.
Hagrid îşi deschise din nou umbrela, bătu de două ori pe una dintre laturile bărcii şi
aceasta porni în viteză spre mal.
— De ce spuneai că trebuie să nu fii în toate minţile ca să jefuieşti Banca Vrăjitorilor?
— Blesteme, farmece..., zise el, în timp ce-şi despăturea ziarul. Se zice că seiful cel
mare este păzit de dragoni. Şi apoi, trebuie să ştii cum să ajungi acolo. Gringotts este la mare
adâncime undeva, în subsolul Londrei, mori de foame pe drumul dus-întors, chiar dacă ar
reuşi cineva să pună mâna pe ceva.
Harry se gândea în linişte la toate astea, în timp ce Hagrid îşi citea ziarul, „Profetul
zilei”. Harry învăţase de la Unchiul Vernon că oamenii trebuiesc lăsaţi în voia lor, când
citesc ziarul, dar îi venea foarte greu să facă lucrul acesta, deoarece avea o mulţime de
întrebări de pus.
— Ministerul Magiei încurcă lucrurile, ca de obicei, mormăi Hagrid, întorcând foaia.
— Există un Minister al Magiei? întrebă Harry, fără să se mai poate abţine.
— Sigur! Îl vor pe Dumbledore la minister! Cred şi eu! Dar el a refuzat să părăsească
Hogwarts, aşa că l-au numit pe bătrânul Cornelius Fudge. Aşa, de formă, bineînţeles! Acum
bufniţele lui o să-l sâcâie în fiecare dimineaţă pe domnul Dumbledore, pentru diverse sfaturi.
— Dar cu ce se ocupă Ministerul Magiei?
— Principala lui sarcină este să păstreze secretul că mai există încă vrăjitori şi magie,
ca nu cumva să afle Încuiaţii!
— Dar de ce?
— De ce? Crede-mă, Harry, toţi ar căuta soluţii magice la toate problemele lor! Nu, să
ne lase în pace, să şi le rezolve singuri!
În acel moment, barca se opri uşor la mal. Hagrid îşi împături ziarul, strânse umbrela şi
urcară pe ţărm.
Trecătorii micului oraş se holbau la Hagrid, în timp ce se îndreptau spre gară. Harry îi
înţelegea prea bine. Hagrid, nu numai că era de două ori mai mare ca oricare dintre ei, dar şi HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ
31
gesticula, arătând spre fel de fel de lucruri obişnuite pentru ceilalţi, cum ar fi aparatele de
taxat din parcări, spunând în gura mare:
— Vezi, Harry, ce inventează Încuiaţii ăştia?
— Hagrid, întrebă Harry, gâfâind un pic, spuneai că sunt dragoni la Gringotts?
— Aşa se spune... Mi-ar plăcea să am un dragon!
— Ţi-ar plăcea?
— Da, de mic mi-am dorit unul!
Ajunseră la gară, unde aflară că pleca un tren spre Londra în cinci minute. Hagrid care
nu se descurca prea bine cu „banii Încuiaţilor”, cum spunea el. Îi dădu bancnotele pe care le
avea lui Harry, ca să cumpere el bilete.
În tren, oamenii se zgâiră la Hagrid, mai mult ca oriunde. Hagrid stătea pe două locuri
şi cosea ceva care semăna cu un uriaş cort de circ, de culoare galbenă.
— Ai luat şi scrisoarea, Harry? întrebă Hagrid, în timp ce număra cusăturile.
Harry se scotoci prin buzunare şi îi arătă scrisoarea.
— Foarte bine! Conţine lista cu tot ce ai nevoie!
Harry mai găsi, într-adevăr, un bileţel, pe care nu-l văzuse în noaptea trecută. Îl
despături şi citi:
HOGWARTS, ŞCOALA DE MAGIE, FARMECE ŞI VRĂJITORII
Uniformă
Primul an de studiu
1. 3 robe obişnuite, pentru munca de zi cu zi (negre)
2. 1 coif ţuguiat (negru), care se poartă ziua
3. 1 pereche de mănuşi de protecţie (din piele de dragon sau ceva asemănător)
4. 1 haină de iarnă (neagră, cu garnituri argintii)
CĂRŢI:
Toţi studenţii trebuie să aibă câte un exemplar din următoarele titluri:
Manual-Standard de vrăji (Treapta I), de Miranda
Şoim timid
Istoria magiei, de Smaranda Hocuspocus
Teoria magiei, de Adalbert Clătită
Ghidul începătorului în ale transfigurării, de Emeric Vjjt
O mie de ierburi şi ciuperci magice, de Filida Spor
Prafuri şi poţiuni magice, de Arsenius Otrăvitus
Animale fantastice şi unde se întâlnesc ele, de Newt
Salamandă
Magia Neagră: un ghid de autoapărare, de Quentin Ştietot
ALTE ECHIPAMENTE:
1 baghetă magică
1 ceaun vrăjit (din cositor)
1 set de eprubete de sticlă sau cristal
1 telescop
1 balanţă de alamăHARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ
32
Studenţii trebuie să aducă o bufniţă sau o pisică sau o broască.
PĂRINŢILOR LI SE PUNE ÎN VEDERE SĂ NU-ŞI LASE COPIII LA ŞCOALĂ CU
MĂTURILE DE ACASĂ!
— Şi putem să cumpărăm toate astea la Londra? întrebă Harry, uimit.
— Da, dacă ştim de unde!
*
Harry nu mai fusese niciodată la Londra. Deşi Hagrid ştia încotro merge, se vedea prea
bine că nu era obişnuit să ajungă acolo pe calea obişnuită. Se înţepeni în bariera de trecere de
la metrou, de la controlul biletelor, şi se plânse în gura mare că locurile erau prea înguste şi
că trenul mergea prea încet.
— Nu ştiu cum se pot descurca Încuiaţii fără vrăjitorii, zise el în timp ce o scară rulantă,
în stare jalnică, îi duse la suprafaţă, într-o stradă pe care se înşiruiau magazine, unul lângă
altul.
Hagrid era aşa mare, că n-avea probleme să se descurce în mulţime, toţi se dădeau la o
parte din calea lui. Harry nu trebuia decât să se ţină foarte aproape de el. Au trecut pe lângă
librării şi magazine de muzică, restaurante şi cinematografe, dar nicăieri nu se vindeau
obiecte de magie. Era o stradă obişnuită, numai cu oameni obişnuiţi. Oare obiectele de
vrăjitorie erau pe undeva, prin subsol? Existau, într-adevăr, magazine care să vândă cărţi de
vrăji şi cozi de mătură?
Oare nu era totul o farsă grosolană, pe care i-o copsese familia Dursley? Nu, era
imposibil, ei n-aveau nici cel mai mic simţ al umorului! Deşi multe din cele spuse de Hagrid
erau greu de crezut, uriaşul îi inspira multă încredere.
— Aici e! spuse Hagrid şi se opri în faţa unui magazin. Faimosul „Ceaunul crăpat”!
Era un magazin micuţ şi sărăcăcios, care semăna cu un bar de zi, de fapt. Dacă nu i l-ar
fi arătat Hagrid, putea să treacă pe lângă el şi să nu-l vadă. Oamenii treceau grăbiţi pe lângă
el şi nu-i aruncau nici o privire.
Era flancat de un magazin de muzică şi de o mare librărie care îţi luau ochii. De fapt,
Harry avea strania bănuială că numai el şi Hagrid îl puteau vedea. Înainte de a avea timp să-i
împărtăşească lucrul acesta lui Hagrid, uriaşul îl împinse înăuntru.
Pentru un loc aşa faimos era cam întunecat şi sărăcăcios. Câteva femei bătrâne stăteau
într-un colţ şi beau vişinată, iar una dintre ele trăgea dintr-o pipă lungă. Un omuleţ cu un coif
ţuguiat vorbea cu barmanul, cu un cap complet chel, semănând cu o mare alună de cauciuc.
Zumzetul de voci se opri când intrară ei. Toţi păreau să-l cunoască pe Hagrid. Îi făceau cu
mâna şi îi zâmbeau, iar barmanul se întinse după un pahar şi îl întrebă:
— Ca de obicei, Hagrid?
— Nu pot, Tom, am venit cu treburi, refuză Hagrid, punându-şi mâna uriaşă pe umărul
lui Harry şi făcându-i genunchii să se îndoaie sub greutate.
— Mii de fulgere! Nu se poate! E... E chiar el? Liniştea se făcu şi mai profundă.
— Să trăieşti, Harry Potter, ce onoare pentru mine! mai zise barmanul.
Se repezi afară de după bar şi, cu ochii în lacrimi, strânse cu putere mâna lui Harry.
— Bine că te-ai reîntors printre noi, domnule Potter, bine ai venit!
Harry nu ştia ce să spună. Toată lumea se uita la el.
Femeia cu pipa pufăia din ea, fără să-şi dea seama că se stinsese. Hagrid nu mai putea
de mândrie.HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ
33
Apoi, se auzi un zgomot de scaune hârşiite pe podea şi toată lumea se adună în jurul lui,
căutând să dea mâna cu el.
— Doris Crockford, domnule Potter, nu credeam să apuc să vă cunosc vreodată!
— Domnule Potter, sunt aşa de mândru... atât de mândru!
— Întotdeauna mi-am dorit să dau mâna cu dumneavoastră, sunt aşa de emoţionat!
— Încântat, domnule Potter, nici nu vă pot spune cât sunt de fericit. Numele meu este
Dedalus Diggle!
— V-am mai văzut o dată, V-aţi înclinat în faţa mea, într-un magazin, zise Harry.
Coiful lui Dedalus Diggle se rostogoli pe jos, atât de emoţionat era posesorul lui.
— Îşi aminteşte! strigă acesta, privindu-i pe toţi, încântat. Aţi auzit? Îşi aminteşte de
mine!
Harry le strânse mâinile tuturor de mai multe ori. Doris Crockford nu se mai sătura!
Un tânăr palid îşi făcu loc în faţă, vizibil emoţionat. Începuse să i se zbată chiar şi un
ochi.
— Profesorul Quirrell! strigă Hagrid. Harry, uite unul dintre profesorii pe care o să-i ai
la şcoală!
— P-P-P-Potter, se bâlbâi Quirrell de emoţie. N-N-Nici nu p-pot să-ţi spun c-c-ce
emoţionat sunt!
— Dar ce predaţi dumneavoastră, domnule profesor? întrebă Hagrid.
— A-A-Apărare contra M-Magiei N-Negre! murmură profesorul Quirrell, ca şi cum nu
i-ar fi făcut mare plăcere nici măcar să se gândească la acel lucru. D-D-Dar dumneavoastră,
n-nu aveţi m-mare nevoie de asta, nu-i aşa? B-Bănuiesc că aţi v-venit să vă luaţi c-cele
n-necesare. Şi eu am v-venit să îmi c-c-cumpăr o carte d-despre v-vampiri!
Numai gândul îl făcu pe profesorul Quirrell să se cutremure.
Dar ceilalţi nu-l lăsară pe profesorul Quirrell să se bucure numai el de prezenţa lui
Harry. De-abia după zece minute, Harry reuşi să se desprindă de ei. În cele din urmă, Hagrid
ridică glasul, ca să se facă auzit.
— Să mergem, Harry, mai avem o mulţime de treburi! zise el, plin de importanţă.
Doris Crockford îi mai strânse mâna pentru ultima oară, iar Hagrid îl conduse pe Harry
într-o curticică, în spatele barului, înconjurată de ziduri înalte şi unde nu se afla nimic în
afară de nişte cutii de gunoi şi câteva buruieni.
Hagrid îi făcu lui Harry cu ochiul.
— Ţi-am spus că eşti faimos! Ai văzut? zise el mândru. Chiar şi profesorul Quirrell
tremura de emoţie. D-apoi, el cam tremură tot timpul...
— De ce e aşa de agitat?
— Bietul de el! O minte strălucită! Se descurca excelent în munca lui de cercetare,
până într-o zi, când şi-a luat o pauză de un an, să facă nişte experimente... Se spune că a
întâlnit nişte vampiri într-o pădure şi a avut ceva probleme să scape de Baba Cloanţa... Bietul
de el, de atunci nu mai e cum a fost! Se teme de studenţi, de propria materie pe care o predă,
de... Ah, unde mi-e umbrela?
Vampiri? Baba Cloanţa? Harry îşi simţi capul învârtindu-i-se. În acest timp, Hagrid
număra cărămizile de deasupra unei cutii de gunoi.
— Trei în sus... două la dreapta..., murmura el. Aici! Dă-te la o parte, Harry!
Ciocăni de trei ori cu umbrela lui în acel punct. Cărămida atinsă începu să se mişte, iar
în mijlocul ei apăru o gaură care se mări şi se tot mări, până se făcu suficient de mare chiar şi
pentru Hagrid, şi amândoi trecură dincolo de zid, pe o străduţă întortocheată, care cotea la
stânga, dispărând din vedere.HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ
34
— Bine ai venit pe Aleea Diagon! îi zise Hagrid.
Zâmbi, când văzu cât era Harry de uluit. Băiatul privi în urma lui şi văzu cum spărtura
din zid se micşora văzând cu ochii, până dispăru de tot. În locul ei rămase numai peretele de
cărămidă. Soarele strălucea puternic deasupra unui maldăr de ceaune, îngrămădite în faţa
unui magazin. Ceaune de toate tipurile şi toate mărimile. De cupru, alamă, cositor, argint.
Care se autoamestecă. Reversibile, spunea o reclamă, atârnată deasupra unui ceaun.
— O să ai şi tu nevoie de unul, dar mai întâi să mergem să scoatem banii de la bancă.
Harry ar fi vrut să aibă cât mai mulţi ochi, ca să nu-i scape nimic. Nu mai ştia la ce să se
uite mai întâi: la magazine, la ce era în faţa lor, la oamenii care cumpărau diverse obiecte. În
faţa unei farmacii, o femeie plinuţă dădea din cap nemulţumită:
— Hm, ingrediente din ficat de dragon, şaptesprezece stecli, suta de grame... Cred că
nu sunt în toate minţile!
Un fâşâit uşor venea dintr-un magazin întunecat, cu un anunţ în vitrină: Bufniţe
ochioase, la kilogram. Dresate sau sălbatice. Zbârlite sau mătăsoase. Cenuşii, maronii,
înspicate sau albe.
În altă parte, câţiva băieţi, de vârsta lui Harry, stăteau cu nasurile lipite de vitrina unui
magazin şi priveau cu jind la cozile de mătură, expuse acolo.
— Uau! spuse unul, încântat. Nimbus 2000, ultimul răcnet! Cea mai rapidă şi cu toate
dotările!
În alte magazine se vindeau telescoape, robe, instrumente stranii de argint, pe care
Harry nu mai le văzuse vreodată, butoaie cu spline de lilieci şi ochi de ţipar, teancuri de cărţi
de vrăji şi farmece, pene şi suluri de pergament, sticluţe cu diferite poţiuni magice, globuri
de cristal şi multe altele.
— Gringotts! anunţă Hagrid.
Ajunseseră în faţa unei clădiri albe, care le domina pe toate celelalte. Lângă uşile din
bronz masiv, îmbrăcat într-o uniformă stracojie, cu fireturi aurii, stătea un...
— Da, ăsta e un spiriduş, dădu din cap Hagrid, în timp ce treceau pe lângă el, pe scările
albe de piatră.
Spiriduşul era cu un cap mai scund ca Harry şi avea o faţă oacheşă şi inteligentă. Harry
mai observă că avea degete şi picioare foarte lungi. Ajunseseră în faţa altei uşi, de argint, de
data asta, pe care erau gravate cuvintele:
Intră, străine, dar ia bine-aminte
Să laşi de-o parte lăcomia din minte,
Căci cei ce iau fără trebuinţă
Vor plăti scump a lor nesăbuinţă.
Dar dacă, totuşi, îndrăzneşti,
Păzea, de noi să te fereşti!
— Aşa cum îţi spuneam, ar trebui să fii complet nesăbuit să încerci să jefuieşti banca,
zise Hagrid.
Doi spiriduşi îi conduseră dincolo de uşile de argint şi cei doi se treziră într-un vast hol
de marmură. Vreo sută de alţi spiriduşi stăteau pe scaune înalte, în spatele unor mese, scriind
în registre mari, cântărind diverse monede pe cântare de alamă sau examinând cu lupa pietre
preţioase. De jur împrejurul holului erau alte zeci de uşi, în faţa cărora stătea câte un spiriduş
care conducea oamenii în încăperile respective. Harry şi Hagrid se îndreptară spre una dintre
mese.
— Bună dimineaţa, se adresă Hagrid unui spiriduş care părea mai liber. Am venit să
scoatem nişte bani din seiful domnului Harry Potter.HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ
35
— Aveţi cheia, domnule?
— Da, o aveam pe aici, pe undeva, spuse Hagrid şi începu să scoată din buzunare tot ce
avea în ele.
Din greşeală, câţiva biscuiţi sfărâmaţi ajunseră pe registrul spiriduşului. Acesta
strâmbă din nas. Harry privea cum un spiriduş, de la o masă alăturată, cântărea nişte rubine
mari cât nişte bucăţi de cărbune încins.
— Am găsit-o! spuse Hagrid într-un târziu şi ridică triumfător în aer o cheiţă aurie.
Spiriduşul o privi cu atenţie câteva clipe.
— Da, pare să fie în ordine, admise el.
— Şi mai am şi o scrisoare de la profesorul Dumbledore, spuse Hagrid plin de
importanţă şi îşi descheie haina la piept. În ea este vorba despre depozitul Ştii-Tu-Care, 713.
Spiriduşul citi scrisoarea cu foarte mare atenţie.
— Da, bine, zise el, o să vină cineva să vă conducă. Socotici!
Socotici era tot un spiriduş care îi conduse la una dintre uşile care duceau undeva,
dincolo de holul vast de marmură.
— Ce înseamnă depozitul Ştii-Tu-Care, 713?
— Asta nu pot să-ţi spun. E un mare secret! zise Hagrid misterios. Ceva în legătură cu
academia. Dumbledore a avut încredere în mine, nu pot să-ţi spun!
Socotici deschise o uşă şi îi pofti să intre. Harry, care se aştepta la o altă sală cu
marmură, rămase surprins. Se aflau într-un tunel de trecere, luminat de torţe aprinse. Drumul
cobora în pantă abruptă, iar pe jos se vedeau şine de cale ferată. Socotici fluieră şi veni un
vagonet, hurducăind pe şine. Se urcară în el, Hagrid cu multă dificultate, şi plecară mai
departe. La început, străbătură un labirint de pasaje subterane. Harry încercă să reţină drumul
- stânga, dreapta, dreapta, stânga, intersecţie, dreapta, stânga - dar până la urmă pierdu şirul.
Vagonetul părea să ştie, totuşi, drumul, fiindcă Socotici nu intervenea deloc. Harry strânse
ochii, când un curent de aer rece îi lovi în plin, dar îi deschise repede, să nu piardă nimic. La
un moment dat, văzu la capătul culoarului o flacără şi se întrebă dacă nu era vreunul dintre
dragoni. Tocmai se întorsese să mai vadă o dată, când drumul coborî şi mai mult, după care
traversară un lac subteran, unde coborau şi urcau din tavan şi din podea uriaşe stalactite şi
stalagmite.
— N-am ştiut niciodată exact care sunt stalactitele şi care stalagmitele, îi strigă el lui
Hagrid.
— Ah, nu-mi pune întrebări acum, simt că mi se face rău, se văită Hagrid.
Se înverzise, într-adevăr, la faţă, şi, când vagonetul se opri în cele din urmă la o uşă,
trebui să se sprijine de zid, ca să-şi oprească tremurul genunchilor.
Socotici descuie uşa. Rotocoale de fum verzui năvăliră afară şi, de îndată ce se risipi
fumul, Harry rămase mut de uimire. Erau grămezi de monede aurite, coloane înalte de argint
şi grămăjoare de cnuţi de bronz.
— Tot ce vezi aici e averea ta! îi spuse Socotici lui Harry.
Al lui! Totul! Incredibil! Probabil că unchiul lui nu ştia despre averea asta, fiindcă altfel
i-ar fi smuls-o cât ai clipi. De câte ori nu se plânseseră cât îi costa întreţinerea lui Harry!... Şi
în tot acest timp, averea asta, care era numai a lui, zăcea adânc îngropată în subsolul Londrei.
Hagrid îl ajută să îngrămădească o parte dintre monede într-o sacoşă.
— Monedele de aur se numesc galeoni, îi explică Hagrid. Şaptesprezece stecli de argint
fac un galeon, un steclu, douăzeci şi nouă de cnuţi, e simplu! Gata! Îţi ajunge atât pentru un
timp, restul rămâne aici, în siguranţă.
Se întoarse spre Socotici şi-i spuse:HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ
36
— Şi acum, la depozitul Ştii-Tu-Care, 713, dar mai încet, te rog!
— N-avem cum, vagonetul nu are decât o singură viteză! Coborâră şi mai mult. Aerul
devenea tot mai rece, drumul tot mai îngust şi întortocheat.
Treceau peste o prăpastie subterană adâncă, iar Harry se aplecă să vadă ce era jos.
Hagrid îl apucă de guler şi îl trase repede înapoi.
Pe uşa depozitului 713 nu se vedea nici o gaură în care ar fi putut să încapă o cheie.
— Staţi la o parte, spuse Socotici cu emfază şi atinse uşor uşa, care dispăru ca prin
farmec, sub privirile lor. Oricine altcineva, în afară de noi, spiriduşii de la Gringotts, ar încerca acest lucru, ar fi pur şi simplu aspiraţi înăuntru!
— Şi cât de des verificaţi ce e înăuntru? întrebă Harry.
— Hm, cam o dată la zece ani! răspunse Socotici, privindu-l răutăcios.
În depozitul ăsta trebuiau să fie comori inestimabile, Harry nu mai avea nici un fel de
îndoială şi se aştepta la tot pasul să vadă cel puţin bijuterii fabuloase. Dar, spre marea lui
uimire, depozitul părea gol, la prima vedere. Apoi observă un pacheţel, învelit în hârtie maro
şi aşezat direct pe podea. Hagrid îl luă şi îl ascunse adânc, în faldurile hainei lui. Harry murea
de curiozitate, dar ştia că nu era cazul să întrebe ce era în pacheţel.
— Hai înapoi, în vagonetul ăla infernal! Să nu-mi adresezi nici un cuvânt, e mai
prudent să ţin gura închisă, zise Hagrid.
*
După o cursă sălbatică, în vagonet, se treziră afară din banca Gringotts, orbiţi de lumina
soarelui. Acum, că avea o mulţime de monede, Harry nu ştia unde să se mai oprească mai
întâi. Nu era nevoie să socotească exact câţi galeoni avea, fiindcă ştia cu siguranţă că avea
mai mulţi bani decât avusese el vreodată, mai mulţi chiar de câţi avea familia Dursley!
— Hai să luăm uniforma întâi, îl îndemnă Hagrid, împingându-l spre magazinul
doamnei Malkin, „Robe şi pelerine pentru toate ocaziile”. Harry, te superi dacă mă duc
puţin la „Ceaunul crăpat”? Am nevoie de o tărie, drumul ăla m-a dat gata!
Hagrid era şi acum palid, aşa că Harry intră singur în magazinul de robe, puţin cam
speriat, fiind pentru prima oară când trebuia să se descurce singur în noua lume.
Doamna Malkin era o vrăjitoare bondoacă, îmbrăcată în mov şi care zâmbea tot timpul.
— Pentru Hogwarts, dragule? Sigur, răspunse tot ea, fiindcă Harry nici nu îndrăznea să
deschidă gura, uite acolo. De fapt, mai e un student care tocmai probează o robă!
În spatele magazinului, un tânăr, palid şi cu faţa prelungă, era urcat pe un scaun, în timp
ce o vrăjitoare îi potrivea tivul. Îl urcă şi pe Harry pe un alt scaun şi îi trase peste cap o robă
neagră şi lungă, după care începu să-i potrivească lungimea.
— Salut! spuse băiatul. Şi tu mergi la Hogwarts?
— Da, răspunse Harry.
— Tatăl meu îmi cumpără cărţile, în magazinul de alături, iar mama îmi alege bagheta
magică, zise el cu o voce monotonă şi tărăgănată. Apoi mergem să vedem o cursă de cozi de
mătură de formula 1. Nu pot să înţeleg de ce nu avem voie şi noi, cei din anul I, să avem o
coadă de mătură... O să încerc să-l conving pe tata să-mi ia una şi văd eu cum o strecor în
şcoală.
Asta îi aminti foarte mult de Dudley.
— Tu ai coada ta de mătură?
— Nu! răspunse Harry.
— Îţi place să joci Vâjthaţ?HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ
37
— Nu, spuse Harry, întrebându-se ce fel de joc o fi fost şi ăla.
— Mie îmi place. Tata spune că e foarte rău să nu fii ales să joci pentru casa ta, şi are
dreptate! Tu ştii în ce casă o să fii?
— Nu, spuse Harry, simţindu-se tot mai prost.
— Da, nimeni nu ştie precis, până nu ajunge acolo, dar eu ştiu că o să fiu la Viperini.
Închipuieşte-ţi, să pici la Astropufi, cred că aş renunţa la şcoală, tu nu?
— Mmm, făcu Harry, încercând să pară mai interesant.
— Ia te uită ce namilă! strigă el, arătând spre fereastră. Era Hagrid, care cumpărase
două îngheţate, cu care nu putea intra în magazin.
— Este Hagrid, zise Harry încântat că, în sfârşit, ştia ceva ce nu ştia băiatul acela
răzgâiat.
— Aaa, am auzit de el, spuse băiatul. E un fel de servitor, nu?
— E păstrătorul cheilor de la Hogwarts şi paznicul vânatului! sări repede Harry, căruia
îi displăcea tot mai mult să stea de vorbă cu acel băiat.
— Da, exact! Este sălbatic şi trăieşte într-o colibă, la marginea pădurii. Se îmbată
adesea şi atunci încearcă să facă vrăji şi-şi dă foc la pat! râse băiatul.
— Mie îmi place foarte mult! îi luă Harry apărarea lui Hagrid.
— Da? E rudă cu tine? Unde sunt părinţii tăi?
— Au murit! răspunse Harry scurt, n-avea chef să intre în amănunte cu nesuferitul ăla.
— Oh, scuză-mă, zise el, dar nu părea să-i pară rău deloc. Dar erau de-ai noştri, nu?
— Da, erau vrăjitori, dacă asta vrei să spui!
— N-ar trebui să-i accepte şi pe ceilalţi, nu crezi? Degeaba, nu au fost educaţi ca noi!
Unii nici măcar nu aud de Hogwarts până primesc scrisoarea. Ar trebui să rămână în familie,
să fie admişi numai copiii vrăjitorilor! Care e numele tău de familie?
Dar, înainte să poată răspunde ceva, doamna Malkin îi zise:
— Poţi să te dai jos, cu tine am terminat!
Harry coborî de pe scaun, fericit că nu mai trebuia să stea de vorbă cu încrezutul ăla!
— Sper să ne vedem la şcoală, spuse băiatul cu voce tărăgănată.
Harry nu scoase un cuvânt cât mâncă îngheţata, pe care i-o adusese Hagrid.
— Ce-ai păţit? întrebă Hagrid.
— Nimic! minţi Harry.
Se mai înveseli puţin când cumpărară o cerneală care îşi schimba culoarea, pe măsură
ce scriai. Când ieşiră din magazin, Harry îl întrebă pe Hagrid:
— Ce-nseamnă Vâjthaţ?
— Vai de mine! Crede-mă că uit mereu că tu nu ştii atâtea lucruri. Auzi, să nu ştie ce-i
aia Vâjthaţ!
— Nu mă face să mă simt şi mai prost! se plânse Harry şi îi povesti despre conversaţia
din magazinul cu robe şi pelerine pentru toate ocaziile:
— Şi a mai spus că toţi cei din familii de Încuiaţi n-ar trebui să fie primiţi la Hogwarts!
— Tu nu eşti dintr-o familie de Încuiaţi! Iar dacă, într-adevăr, părinţii lui sunt vrăjitori,
atunci te asigur că a fost crescut în respect şi admiraţie pentru numele Harry Potter! Doar i-ai
văzut pe cei de la „Ceaunul crăpat”! Oricum, habar n-are ce spune! Majoritatea vrăjitorilor
excelenţi fac parte din familii obişnuite, de Încuiaţi. Uite, mama ta, de exemplu. Ai văzut ce
soră are?
— Hai, spune-mi ce e Vâjthaţ?
— E sportul nostru. Sportul vrăjitorilor. Cam ca fotbalul, în lumea Încuiaţilor! Toată
lumea urmăreşte cu mare interes un joc de Vâjthaţ. Jucătorii zboară în aer pe cozi de mătură. HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ
38
Există patru mingi în joc şi... Oh, e cam greu să-ţi explic regulile!
— Ce sunt Viperinii şi Astropufii?
— Două dintre cele patru case ale şcolii. Se spune că Astropufii sunt cam papă-lapte,
dar...
— Pariez că o să pic la Astropufi! oftă Harry cu năduf.
— De o mie de ori mai bine ca la Viperini! se întunecă Hagrid. Majoritatea celor care
au învăţat acolo, au fost răi! Da, chiar Ştim-Noi-Cine a fost unul dintre ei!
— Cap-de..., scuză-mă, Ştim-Noi-Cine a fost şi el student la Hogwarts?
— Da, cu mulţi ani în urmă, zise Hagrid.
Au cumpărat cărţi de la un magazin, numit „Semne şi Coduri”, în care rafturile, înalte
până în tavan, erau ticsite cu ceasloave mari, ca nişte dale de marmură, legate în piele, sau
mini-ediţii, de mărimea unor timbre, legate în cea mai fină mătase. Erau multe cărţi cu semne
ciudate şi neînţelese, iar altele aveau filele complet albe. Probabil că Dudley, care nu se
omorâse niciodată cu şcoala, ar fi murit de fericire dacă ar fi putut să pună mâna pe un astfel
de manual! Hagrid aproape că îl târî pe Harry de lângă cartea „Farmece şi contra-farmece
(Farmece pentru prieteni şi blesteme pentru duşmani. Ultimele noutăţi: licori de dragoste,
poţiui contra pierderii părului, „picioare ca piftia”, „legarea limbii” şi foarte multe
altele!)”.
— Căutam o vrajă cât mai potrivită pentru Dudley!
— Nu e o idee rea, dar nu trebuie să te foloseşti de vrăji în lumea Încuiaţilor, decât în
ocazii speciale! îl avertiză Hagrid. Şi, oricum, multe din blestemele din cartea aia cer un
studiu şi o pregătire deosebită!
Hagrid nu-l lăsă să cumpere un ceaun din aur masiv (de cositor scria în listă, nu?), dar
cumpărară o balanţă foarte frumoasă, pentru cântărirea ingredientelor din poţiuile magice şi
un telescop de alamă, pliant. Merseră apoi la spiţerie, unde erau o mulţime de lucruri
interesante care te făceau să mai uiţi de mirosul oribil de acolo, o combinaţie de ouă stricate
şi varză fiartă. Puteai vedea butoaie cu o materie gelatinoasă, borcane cu ierburi şi rădăcini
uscate, prafuri fosforescente, legături de pene, colţi înşiruiţi pe sfoară, gheare încovoiate,
atârnate de tavan. În timp ce Hagrid cumpăra ingredientele de bază pentru orice poţiue
magică, Harry se uita încântat la coarnele argintii de unicorni, a câte douăzeci şi unu de
galeoni fiecare, şi la ochişori mici şi strălucitori, de gândaci, cinci cnuţi o cană plină ochi!
Când ieşiră din spiţerie, Hagrid mai cercetă o dată lista.
— Da, mai avem de cumpărat numai bagheta magică şi... Ah, nu ţi-am luat un cadou
pentru ziua ta de naştere!
Harry se înroşi tot.
— Nu-i nevoie, Hagrid, zise el, dar nu cu prea multă convingere.
— Îmi face plăcere să-ţi iau ceva... Ştiu! O să-ţi cumpăr un animal, să-ţi ţină de urât. Nu
broaşte râioase, că s-au demodat, o să râdă toţi colegii de tine, nici pisică, fiindcă nu-mi plac
pisicile, mă fac să strănut. O să-ţi cumpăr o bufniţă! Toţi copiii îşi doresc bufniţe şi sunt şi
foarte folositoare, duc corespondenţa de colo colo sau fel de fel de alte lucruri.
Douăzeci de minute mai târziu, plecau de la „Bufniţe, en gros”, un loc tare întunecos,
unde auziseră la tot pasul fâşieli şi fâlfâieli şi văzuseră puzderie de ochi, scăpărători ca
smaraldele. Harry avea în mână o colivie mare, în care se afla o deosebit de frumoasă bufniţă
albă, care acum dormea liniştit, cu capul sub aripă. Nu mai termina cu mulţumirile, ajungând
să se bâlbâie de fericire, întocmai ca Profesorul Quirrell.
— Mă bucur că-ţi place, zise Hagrid, nu cred că ai primit prea multe cadouri de la
familia Dursley! Hai să cumpărăm o baghetă magică. Şi nu oriunde, ci la „Ollivander”, unde HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ
39
se găsesc cele mai bune baghete!
O baghetă magică! De când îşi dorise aşa ceva!
Magazinul, contrar renumelui, era micuţ şi sărăcăcios. Cu nişte litere aurite, jupuite de
vreme, scria deasupra uşii: „Familia Ollivander: Constructorii celor mai bune baghete
magice, din 382 î.Chr. până azi”, iar în vitrina prăfuită, pe o pernuţă purpurie, decolorată
de-a binelea, trona o singură baghetă magică.
Un clinchet de clopoţel le anunţă intrarea. Era un loc strâmt, unde se afla doar un scaun
rotitor, în care se aşeză Hagrid, aşteptând să apară cineva. Harry se simţi straniu, ca şi cum ar
fi intrat într-o bibliotecă plină cu cărţi vechi, valoroase. Îşi înghiţi mulţimea de întrebări care
îi năvăliseră în minte şi privi la miile de cutii lungi şi înguste, aşezate foarte ordonat, până la
tavan. Simţi ceva pe şira spinării. Praful şi liniştea de aici răspândeau un fior magic.
— Bună ziua, se auzi o voce blândă.
Harry tresări. Probabil că la fel făcu şi Hagrid, căci scaunul scârţâi jalnic. În faţa lor
stătea un bătrânel cu ochi mari, deschişi la culoare, scăpărători ca două astre în întunecimea
din cameră.
— Bună ziua, spuse Harry încurcat.
— O, da! spuse bătrânelul, ştiam că o să te văd în curând, Harry Potter. Nu poţi fi
confundat, ai întocmai ochii mamei tale. Parcă mai ieri a intrat şi ea în magazinul meu, ca
să-şi cumpere prima ei baghetă magică, lungă de treizeci de centimetri, foarte elastică, din
lemn de salcie. Da, bună baghetă pentru farmece!
Domnul Ollivander se trase mai aproape de Harry. Bine ar fi fost dacă mai clipea şi el
din când în când... Ochii aceia argintii îţi cam dădeau fiori.
— Tatălui tău, în schimb, îi plăceau baghetele de mahon, de patruzeci de centimetri,
pliante, cu mai multă putere, excelente pentru transfigurări. Eh, întotdeauna, bagheta magică
spune totul despre vrăjitor!
Ollivander se apropiase atât de mult de Harry, încât aproape că ajunseseră nas în nas.
Harry se oglindea acum în ochii lui.
— Asta e semnul pe care..., zise domnul Ollivander, dar se întrerupse repede, şi îl
atinse cu un deget lung şi foarte alb.
— Îmi pare aşa de rău că de la mine a fost cumpărată bagheta care a făcut aşa ceva.
Avea cincizeci de centimetri. O baghetă foarte puternică, în nişte mâini nepotrivite... Ah,
dacă aş fi ştiut că o cumpără ca să facă numai rău...
Clătină din cap întristat şi, spre marea uşurare a lui Harry, îl observă pe Hagrid.
— Rubeus! Rubeus Hagrid! Vai, cât mă bucur să te văd! Stejar, optzeci de centimetri,
dar foarte flexibilă, nu-i aşa?
— Da, domnule, aşa era! zise Hagrid.
— Ce baghetă bună! Excelentă! Cred că ţi-au rupt-o în două, când te-au exmatriculat
atunci, nu-i aşa? întrebă domnul Ollivander, încruntându-se brusc.
— Da, din păcate... Dar mai am bucăţile, adaugă Hagrid fericit.
— Dar sper că nu le foloseşti, zise Ollivander mustrător.
— Nu, domnule, zise Hagrid repede şi Harry îl observă cum strângea umbrela, în timp
ce vorbea.
— Hmm, mormăi domnul Ollivander, aruncându-i o privire pătrunzătoare. Ia să te
vedem, domnule Potter...
Scoase din buzunar un metru de croitorie, cu marcaje de argint, şi întrebă:
— Care e mâna în care ţii bagheta?
— Păi, dreapta o folosesc cel mai mult! zise Harry. Făcu mai multe măsurători, de la HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ
40
umăr până în vârful degetelor, de la cot la încheietură, de la umăr la pământ, de la genunchi
la subsuoară, îi măsură chiar şi circumferinţa capului. În timp ce măsura, îi explica:
— Orice baghetă Ollivander are un miez magic. Folosim păr de unicorn, pene din
coada unei păsări Phoenix şi artere de dragon. Nu găseşti două baghete Ollivander la fel, aşa
cum nici unicornii, dragonii sau păsările Phoenix nu sunt la fel! Şi te asigur că nu o să obţii
aceleaşi rezultate bune, dacă foloseşti bagheta altui vrăjitor!
De-abia atunci îşi dădu seama Harry că metrul făcea toate acele măsurători de unul
singur, fără să pună nimeni mâna pe el! Domnul Ollivander se plimba printre cutii, căutând
bagheta magică potrivită pentru Harry.
— Asta e! strigă el la un moment dat, moment în care metrul căzu inert, într-o
grămăjoară, la podea. Încearc-o pe asta, domnule Potter. Lemn de fag şi artere de dragon.
Douăzeci şi cinci de centimetri, foarte flexibilă. Fă câteva mişcări cu ea.
Harry o luă ruşinat, nu prea ştiind ce să facă. O arcui prin aer, dar domnul Ollivander
i-o luă repede din mână.
— Încearc-o pe asta de arţar şi cu pene de Phoenix, e un pic mai rigidă.
Harry o încercă şi pe aceea, dar imediat domnul Ollivander i-o luă din mână,
nemulţumit.
— Asta! De abanos şi cu păr de unicorn, de douăzeci şi unul de centimetri! Încearc-o şi
pe ea!
Harry o vântură prin aer, şi iar o vântură, fără să ştie ce dorea să vadă domnul
Ollivander.
Numărul de baghete încercate de Harry creştea văzând cu ochii. Cu cât îi dădea să
încerce mai multe baghete de pe rafturi, cu atât faţa domnului Ollivander se lumina mai tare.
— Hm, un client pretenţios! Nici o grijă, găsim noi bagheta potrivită şi pentru tine! Mă
întreb dacă nu... Da, sigur! O combinaţie neobişnuită, cu pene de Phoenix, din mlădiţe de
stejar, de 40 de centimetri, netedă şi mlădioasă.
Harry luă şi bagheta aceea. Deodată, simţi ceva cald în palmă, iar bagheta păru să i se fi
lipit de mână. O ridică pe deasupra capului şi şficui aerul cu ea, lăsând o urmă de steluţe
strălucitoare, roşii şi aurii, ca nişte focuri de artificii. Hagrid chiui.
— Bravo! îl lăudă domnul Ollivander. Foarte bine! Ce ciudat, totuşi...
Puse bagheta la loc, în cutia ei, şi o împacheta cu hârtie maronie, timp în care nu înceta
să se mire:
— Ciudat... Foarte ciudat...
— Nu vă supăraţi, dar ce e aşa ciudat?
Domnul Ollivander îl fixă cu privirea lui pătrunzătoare.
— Îmi amintesc de toate baghetele pe care le-am vândut... De absolut toate. A mai
existat o astfel de pană de Phoenix ca aceea care este inclusă în bagheta ta. E ciudat că
bagheta care conţinea pana geamănă a fost aceea care ţi-a făcut cicatricea asta...
Harry înghiţi cu greu.
— Da, este straniu că se întâmplă astfel de lucruri. Şi nu uita ce ţi-am spus: bagheta
alege vrăjitorul şi nu invers! Aşa că sunt ferm convins că trebuie să ne aşteptăm la lucruri
mari de la dumneata, domnule Potter! La urma urmelor şi
Cel-Al-Cărui-Nume-Nu-Trebuie-Pomenit a făcut lucruri mari, teribile, dar mari!
Harry se cutremură. Nu era sigur că îl plăcea prea mult pe domnul Ollivander. Plăti
şapte galeoni de aur pentru baghetă, iar domnul Ollivander îi conduse până la uşă.
*HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ
41
Soarele de după-amiază târzie coborâse mult pe cer, când cei doi terminară
cumpărăturile. O luară pe Aleea Diagon şi de acolo, spre zidul prin care intraseră, apoi prin
micul bar, pustiu acum, şi apoi în stradă. Merseră în tăcere până la metrou. Harry nici nu
observă cât de multă lume se zgâia la ei, aşa încărcaţi cum erau, cu fel de fel de pachete
ciudate şi cu bufniţa din braţele lui Harry. Abia într-un târziu, observă că ajunseseră la gară.
— Avem timp să mâncăm ceva până vine trenul, zise Hagrid.
Cumpărară nişte hamburgeri şi se aşezară să-i mănânce. Harry făcu ochii roată. Era
ceva ciudat, totuşi, acolo...
— Te simţi bine, Harry? Ai fost foarte tăcut!
Harry nu ştia cum să-i explice ce simţea. Avusese cea mai frumoasă zi de naştere şi
totuşi... Harry mesteca hamburgerul, încercând să-şi găsească cuvintele potrivite.
— Toată lumea mă consideră deosebit, oamenii aceia de la bar, profesorul Quirrell,
domnul Ollivander... dar eu nu ştiu nimic despre magie. Cum de se aşteaptă toţi la lucruri
mari din partea mea? Sunt faimos şi nici măcar nu-mi amintesc de ce sunt faimos... Nu ştiu
ce s-a întâmplat când Cap-de... scuză-mă... În noaptea în care au murit părinţii mei.
Hagrid se aplecă spre el, pe deasupra mesei. Dincolo de barba ţepoasă şi zbârlită, ochii
lui aveau un zâmbet plin de bunătate.
— Nu te necăji, Harry, îl linişti el. O să înveţi repede tot ce trebuie să ştii. Aşa au
început toţi... În curând, să fii pe propriile tale picioare. Ştiu că e greu, dar tu ai deja un nume,
nu ca mine. Dar şi eu am petrecut clipe minunate acolo.
Hagrid îl conduse la trenul care îl ducea înapoi, la unchii lui, şi îi dădu un plic.
— În plic, e biletul tău de drum până la Hogwarts. Scrie acolo tot, unde trebuie să te
duci, cum să faci, tot! Dacă ai vreo problemă cu familia Dursley, dă-mi de ştire prin bufniţă,
ştie ea unde să mă găsească. Pe curând, Harry!
Trenul plecă din gară. Harry vru să-l petreacă multă vreme cu privirea pe Hagrid şi îşi
lipi nasul de fereastră. Nici nu clipi bine, că Hagrid se şi făcuse nevăzut!HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ
42
— CAPITOLUL VI —
DRUMUL DE LA PERONUL 9 ŞI 3/4
Ultima lună, împreună cu familia Dursley, trecu foarte greu. Dudley era acum atât de
înspăimântat de Harry, încât nu numai că nu-i mai clintea un fir de păr, dar nici nu vroia să
rămână singur cu el în cameră. Mătuşa Petunia şi Unchiul Vernon nu-l mai închideau în nişa
de sub scări, nu-l mai puneau să facă treburi grele şi nici nu mai strigau la el. De fapt, nu-i
mai adresau nici un cuvânt. Pe jumătate speriaţi, pe jumătate jigniţi, se purtau ca şi cum orice
scaun în care era aşezat Harry era gol! Deşi la început, era chiar reconfortant, după un timp,
deveni foarte stresant. Harry stătea singur în camera lui, în compania bufniţei. Se hotărâse
să-i pună numele Hedwig, nume pe care-l întâlnise într-o carte de magie, „Istoria magiei”.
Stătea şi citea până târziu în noapte, în timp ce Hedwig ieşea şi intra pe fereastră, după bunul
ei plac. Bine că Mătuşa Petunia nu-şi mai băga nasul în camera lui, fiindcă Hedwig avea
obiceiul să aducă în casă şoareci morţi. În fiecare noapte, când se ducea la culcare, Harry mai
bifa o zi pe calendarul pe care îl atârnase pe perete, numărând zilele care mai rămăseseră
până la 1 septembrie.
În ultima zi a lui august, Harry se gândi că ar fi bine să stea de vorbă cu Mătuşa Petunia
şi Unchiul Vernon, înainte de a pleca la Hogwarts, a doua zi. Coborî în sufragerie unde cei ai
casei urmăreau un concurs la televizor. Tuşi puţin, ca să-i facă atenţi, moment în care Dudley
o zbughi afară din cameră.
— Unchiule Vernon...
Unchiul Vernon mormăi ceva, ca să vadă Harry că îl auzise.
— Mâine plec la şcoala de magicieni şi vrăjitori. Te superi dacă te rog să mă duci până
la cea mai apropiată gară?
Unchiul Vernon mormăi din nou şi Harry presupuse că unchiul lui era de acord.
— Mulţumesc! spuse el.
Tocmai se pregătea să urce scările înapoi, spre camera lui, când Unchiul Vernon
catadicsi să vorbească.
— Ciudat mod de a te duce la şcoala de vrăjitori! Cu trenul... Când există covoare
zburătoare, nu? întrebă el ironic.
Harry nu răspunse nimic.
— Şi unde este şcoala asta, mă rog?
— Nu ştiu, zise Harry, dându-şi seama că aşa era. Scoase din buzunar biletul pe care i-l
dăduse Hagrid, îl citi şi le spuse:
— Iau trenul de la peronul 9 şi 3/4, la ora 11! Unchiul şi mătuşa lui se priviră uluiţi.
— Care peron?! întrebară ei înţr-un glas.
— 9 şi 3/4!
— Nu mai vorbi prostii! spuse Unchiul Vernon. Nu există un astfel de peron!
— Aşa scrie pe biletul meu...
— Aiuriţi! Turbaţi! Acum vezi şi tu cum sunt cei de teapa lor! Bine, te duc mâine la
gară. Oricum, mergeam mâine la Londra, că altfel nu mă oboseam pentru tine!
— Mergeţi la Londra? repetă Harry, încercând să se poarte cât mai prietenos.
— Da, ca să-l ducem pe Dudley la doctor, urlă Unchiul Vernon, ca să-i îndepărteze
coada aia stupidă până se duce la Smeltings.
*HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ
43
Harry se sculă a doua zi la cinci dimineaţa, atât era de nerăbdător să plece din casa aia.
Se îmbrăcă repede cu blugii lui, fiindcă nu vroia să meargă la gară cu roba şi pelerina de
vrăjitor. O să se schimbe în tren. Verifică din nou lista cu cele necesare pentru şcoală, văzu
că nu lipseşte nimic, o văzu pe Hedwig dormind în colivia ei şi începu să măsoare camera în
lung şi-n lat, în aşteptarea momentului în care se vor trezi şi cei ai casei. Două ore mai târziu,
geamantanul mare şi greu al lui Harry era aşezat în maşina Unchiului Vernon. Mătuşa
Petunia reuşise cu greu să-l convingă pe Dudley să stea pe bancheta din spate, alături de
Harry.
Porniră la drum şi ajunseră la gară, la ora zece şi jumătate. Unchiul Vernon puse
bagajul lui Harry pe un cărucior şi îl împinse spre peron. Harry se gândi că acest lucru era
foarte ciudat din partea Unchiul Vernon, dar se lămuri de ce, când îl văzu oprindu-se în faţa
peroanelor, strâmbând din nas dispreţuitor.
— Gata, am ajuns! Peronul 9, peronul 10... Peronul tău trebuie să fie undeva, pe la
mijloc... dar se pare că nu l-au construit încă, nu-i aşa? zise el batjocoritor.
Avea dreptate, fără nici o îndoială. Era plăcuţa pentru peronul 9 şi cea pentru peronul
10, dar nimic între ele.
— Succes la învăţătură, zise Unchiul Vernon, cu un zâmbet răutăcios, şi îi întoarse
spatele, fără nici un alt cuvânt.
Harry întoarse capul după ei, dar maşina demarase deja. Mureau de râs, toţi trei. Harry
îşi simţi gura uscată. Oare, ce să facă? Atrăgea zeci de priviri, din cauza lui Hedwig. Trebuia
să întrebe pe cineva. Opri un paznic de peron, dar nu îndrăzni să întrebe de peronul 9 şi 3/4.
Întrebă de Hogwarts. Dar omul nu auzise de aşa ceva. Când nu fu în stare să explice în ce
parte a ţării se găsea, Harry începu să se simtă jenat de-a binelea. Omul rămase cu impresia
că Harry îşi bătea joc de el. Disperat, Harry întrebă de trenul care pleca la ora unsprezece, dar
paznicul îi spuse că nu pleca nici un tren la ora aceea. Paznicul se îndepărtă, bombănind ceva
despre plăcerea unora de a-i face pe alţii să-şi piardă timpul. Harry se străduia din greu să nu
intre în panică. După ceasul gării, mai erau zece minute până la ora de plecare a trenului.
Habar n-avea ce să facă. Stătea în mijlocul gării, cu un bagaj pe care abia îl putea clinti din
loc, în mână cu o colivie cu o bufniţă înăuntru.
Probabil că Hagrid uitase să-i spună ceva, ce cărămidă trebuia ciocănită, ca în cazul
Aleii Diagon. Se întrebă dacă nu era cazul să ciocănească uşor cu bagheta magică în
porţiunea dintre peronul 9 şi peronul 10.
În acel moment, trecură prin spatele lui câţiva oameni şi Harry prinse câteva frânturi
din ce discutau ei:
— Hm, ticsit cu Încuiaţi, desigur!
Harry se întoarse brusc şi văzu o femeie plinuţă, cu o claie de păr ca o vâlvătaie, care
vorbea cu patru băieţi şi o fetiţă. Fiecare dintre cei patru băieţi avea un geamantan ca al lui şi
câte o bufniţă.
Cu inima bătând să-i spargă pieptul, Harry împinse căruciorul cu geamantanul după ei.
Grupul celor şase se opri şi la fel făcu şi Harry. Era suficient de aproape, ca să audă ce
vorbeau.
— La ce peron? întrebă mama.
— La 9 şi 3/4, răspunse o fetiţă, şi ea cu părul roşu. Mamă, de ce nu merg şi eu la...
— Fiindcă eşti prea mică, Ginny! Percy, du-te tu primul.
Cel care părea cel mai mare dintre băieţi înaintă în spaţiul dintre cele două peroane.
Harry privi cu atenţie, neîndrăznind nici măcar să clipească, să nu cumva să-i scape ceva din HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ
44
ce făcea băiatul. Dar tocmai atunci, un grup de călători se îmbulzi prin faţa lui, iar băiatul
dispăru ca prin minune, până să-şi dea seama Harry.
— Fred, e rândul tău, zise femeia.
— Eu nu sunt Fred, sunt George, şi mai ai tupeul să zici că eşti mama noastră! zise
băiatul.
— Scuză-mă, dragul meu, spuse femeia.
— Glumeam şi eu! Sunt Fred, mamă, râse băiatul şi se îndreptă spre porţiunea cu
pricina.
— Grăbeşte-te, îi strigă George, fratele lui geamăn.
Şi, într-adevăr, probabil că Fred se grăbise, fiindcă Harry nu-şi dădu nici acum seama
cum făcuse.
Urmă cel de-al treilea frate, care se duse până la limita peroanelor şi curând se evaporă
şi el!
Habar n-avea ce să facă. Trebuia să îndrăznească. Se apropie de femeie:
— Scuzaţi-mă...
— Bună ziua, drăguţule, anul I, nu? Şi Ron este boboc! zise femeia şi arătă spre cel
de-al patrulea băiat, slăbuţ şi deşirat, cu o mulţime de pistrui, cu mâini şi picioare mari şi cu
nas lung.
— Da, răspunse Harry. Problema e că nu ştiu cum...
— Să intri pe peron? întrebă ea, amabilă, şi Harry aprobă din cap. Nu fi îngrijorat, tot ce
ai de făcut este să te îndrepţi spre bariera dintre cele două peroane şi să înaintezi, fără să te
opreşti sau să-ţi fie teamă că te loveşti. Este foarte important să nu-ţi fie frică. Dacă crezi că
n-o să reuşeşti, e mai bine s-o iei la fugă! Hai, du-te acum, înaintea lui Ron!
— Da... Bine...
Împinse căruciorul în viteză spre bariera care părea foarte solidă. Merse cu hotărâre
spre ea, îmbrâncit de oamenii care se grăbeau spre peroanele 9 şi 10. Începu să alerge.
O să se lovească de ea, nu mai era nici o îndoială! Începu să alerge şi mai repede.
Bariera se apropia, văzând cu ochii, dar nu mai era nimic de făcut! Căruciorul prinsese viteză
şi nu mai putea fi oprit în timp util. Închise ochii, pregătindu-se de impactul cu bariera.
Aştepta izbitura...
Dar nu se întâmplă nimic. Continua să alerge, fără să se lovească de nimic. Deschise
ochii. O locomotivă vişinie aştepta lângă peronul înţesat de oameni, în dreptul căreia era o
plăcuţă, pe care scria Expresul pentru Hogwarts. Ora 11. Harry se uită spre capătul
peronului şi văzu altă plăcuţă, pe care stătea scris Peronul 9 şi 3/4. Reuşise!
Locomotiva împrăştia fum peste capetele tuturor celor adunaţi acolo, iar printre
picioarele lor unduiau leneşe o mulţime de pisici. Bufniţele oamenilor priveau maiestuoase,
părând să fie absente la toată acea vânzoleală şi hârşâit de bagaje.
Primele vagoane gemeau de studenţi, unii aplecaţi peste ferestre, ca să îşi ia rămas bun
de la familiile lor, alţii, bătându-se pe locuri. Harry continuă să împingă căruciorul, căutând
din ochi un loc liber. Trecu pe lângă un băiat cu faţa ca o lună plină, care striga disperat:
— Buni, mi-am pierdut broscuţa!
— Oh, Neville, oftă femeia. Iar?
Un băiat cu zulufi se lăsa rugat de mai mulţi copii:
— Lasă-ne să aruncăm şi noi o privire!
Băiatul ridică încet capacul unei cutii şi toţi se dădură îngroziţi înapoi, când din cutie
ieşi un tentacul lung şi păros.
Harry reuşi să găsească un loc liber abia în ultimul vagon. O urcă întâi pe Hedwig şi HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ
45
apoi începu să împingă geamantanul în susul scărilor. Era atât de greu, că şi-l scăpă pe picior
în repetate rânduri.
— Vrei să te ajut? îl întrebă unul dintre cei doi gemeni roşcaţi, care trecuse pe peron
înaintea lui.
— Da, te rog mult!
— Fred, vino şi tu să ne dai o mână de ajutor!
Cu ajutorul gemenilor, Harry urcă geamantanul, punându-l într-un colţ al
compartimentului.
— Mulţumesc, zise Harry, dându-şi la o parte, de pe frunte, părul rebel.
— Ce e asta? întrebă unul din gemeni, arătând spre cicatrice. Oh, nu! Eşti cumva...
— El e! Sigur că da! zise cel de-al doilea frate geamăn.
— Cine?
— Harry Potter! ziseră gemenii într-un glas.
— Oh, el..., se fâstâci Harry. Da, eu sunt!
Cei doi băieţi holbară ochii la el, iar Harry simţi cum se face roşu ca sfecla. Imediat,
spre marea lui uşurare, auzi o voce care răzbătea până la compartimentul lor:
— Fred? George? Unde sunteţi?
— Aici, mami, venim acum!
Aruncând o ultimă privire spre Harry, gemenii coborâră din compartimentul lui.
Harry stătea la fereastră, pe jumătate ascuns, şi asculta tot ce vorbea familia aceea de
roşcaţi. Mama scoase o batistă şi zise:
— Ron, ai ceva pe nas!
Mezinul încercă să scape cu fuga, dar ea îl prinse şi îi frecă locul murdar.
— Mamă, lasă-mă-n pace! se smulse el din mâinile mamei.
— He, he, he! râseră ceilalţi de el. Prâslea are ceva pe năsuc!
— Lăsaţi-mă şi voi în pace!
— Unde e Percy? mai întrebă mama.
— Vine îndată şi el!
Băiatul cel mai mare îşi făcu apariţia. Se schimbase deja în roba de şcoală, cu o insignă
argintie, cu un P înscris pe ea.
— Nu pot să stau mult, mamă, Perfecţii au locuri rezervate în vagonul din faţă...
— Oh, făcu unul dintre gemeni, surprins la culme, eşti Perfect? De ce nu ne-ai spus şi
nouă, habar n-aveam!
— Stai aşa... Parcă a spus ceva, zise celălalt geamăn. O dată...
— Ba de două ori...
— O zi întreagă...
— Ba, toată vacanţa de vară!
— Oh, ia mai terminaţi odată! zise Percy, Perfectul.
— Apropo, de ce Percy are robă nouă? întrebă unul dintre fraţii gemeni.
— Fiindcă e Perfect, de-aia! zise mama cu mândrie. Bine, la revedere, dragul meu!
Succes şi trimite-mi şi mie o bufniţă, când ajungeţi acolo!
Îl sărută pe obraz, iar Percy se îndepărtă. Mama se întoarse spre gemeni.
— Acum, voi doi... Dacă primesc vreo bufniţă cu vestea că aţi aruncat în aer vreo
toaletă sau...
— Să aruncăm în aer o toaletă? N-am făcut niciodată aşa ceva!
— Dar e o idee excelentă, mamă! Mulţumim!
— Nu e nimic de râs! îi mustră ea. Şi să aveţi grijă de Ron!HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ
46
— Nici o grijă, piciul e în siguranţă cu noi!
— Nu vă mai grozăviţi atât! îi repezi Ron, cu nasul încă roşu acolo unde îl frecase
mama lui cu batista.
— Mamă, ghici pe cine am văzut în tren!
Harry se trase şi mai pe spate, ca să nu fie văzut.
— Îţi aminteşti de băiatul acela cu părul negru, care era lângă noi pe peron? Ştii cine e?
— Cine?
— Harry Potter!
Vocea fetiţei răzbătu până la Harry:
— Oh, mami, hai în compartiment, să-l văd şi eu! Te rog!
— L-ai văzut deja, Ginny. Bietul băiat, doar nu e un exponat de la grădina zoologică, să
se zgâiască toată lumea la el! Chiar el era, Fred? De unde ştii?
— L-am întrebat! I-am văzut cicatricea. E chiar ca un fulger!
— Bietul de el! Chiar mă întrebam cum de e singur. A întrebat aşa de politicos unde e
peronul...
— Lasă asta, ce crezi, îşi aminteşte cum arată Ştim-Noi-Cine?
— Nu cumva să-l întrebaţi aşa ceva! Să nu îndrăzneşti, Fred! Nu trebuie să i se
amintească de asta chiar din prima zi de şcoală!
— Bine, bine, nu-ţi ieşi aşa tare din papuci! Se auzi fluierul locomotivei.
— Grăbiţi-vă, le spuse mama şi cei trei băieţi se năpustiră pe scările trenului.
Scoaseră capetele la fereastră şi îşi luară din nou rămas bun. Micuţa Ginny începu să
plângă.
— Ginny, nu mai plânge, o să-ţi trimitem un cârd de bufniţe!
— Şi un scaun de WC!
— George! îl mustră mama.
— Glumeam, mamă!
Trenul se puse în mişcare. Harry o văzu pe mama băieţilor, făcându-le cu mâna, şi pe
Ginny, pe jumătate râzând, pe jumătate plângând, alergând să ţină pasul cu trenul, până când
acesta prinse viteză. Atunci, se opri şi le făcu şi ea cu mâna. Harry le urmări cu privirea, pe
mamă şi pe fetiţa ei, până ce trenul făcu o cotitură. Casele zburau prin faţa ferestrei
compartimentului. Inima lui Harry fu inundată de o mare bucurie. Nu ştia către ce se
îndrepta, dar, cu siguranţă, nu putea fi mai rău decât ce lăsa în urmă. Uşa compartimentului
se dădu de perete şi unul dintre roşcaţi îşi făcu apariţia.
— Stă cineva aici? întrebă el, arătând spre locul din faţa lui Harry. Nu mai găseşti un
loc nicăieri!
Harry clătină din cap şi băiatul se aşeză. Aruncă o privire furişă spre Harry, apoi se uită
repede pe fereastră, ca şi când asta făcuse de când se aşezase. Harry văzu că roşcatului încă
nu-i dispăruse pata neagră de pe nas.
— Hei, Ron, aici erai? întrebară gemenii, băgând capul pe uşă.
— Noi mergem spre mijlocul trenului, Lee Jordan a adus cu el un păianjen uriaş!
— Bine, mormăi Ron.
— Harry, dar nu ne-am prezentat. Suntem Fred şi George Weasley, iar el e Ron, fratele
nostru. Ne vedem mai târziu!
— La revedere, spuseră Harry şi Ron.
Uşa se trânti cu putere în urma gemenilor.
— Chiar eşti Harry Potter? întrebă Ron, parcă nevenindu-i să creadă.
Harry aprobă din cap.HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ
47
— Bine, credeam că e una dintre glumele lui George şi Fred. Şi chiar ai..., spuse Ron,
arătând la frunte.
Harry îşi dădu la o parte ciuful de pe frunte, lăsând să i se vadă cicatricea. Ron tresări la
vederea ei.
— Deci, asta i se datorează lui Ştim-Noi-Cine?
— Da, dar nu-mi amintesc.
— Nu-ţi aminteşti chiar nimic?
— Nu, în afară de o lumină verzuie...
— Uau! spuse Ron cu admiraţie.
Ron se holbă la Harry, iar apoi, ca şi cum abia atunci îşi dădea seama ce făcea, îşi
întoarse repede privirea spre fereastră.
— În familia ta, toţi sunt vrăjitori? întrebă Harry, care îl găsea pe Ron tot atât de
interesant.
— Păi, aşa cred... Parcă mami are un văr de-al doilea care e contabil, dar nu vorbim
niciodată despre el.
— Deci, tu trebuie să ştii multe trucuri până acum... Familia Weasley era cu siguranţă
una dintre acele familii de vrăjitori cu tradiţie, despre care vorbea băiatul palid de la
magazinul din Aleea Diagon.
— Am auzit că ai trăit printre Încuiaţi. Cum erau?
— Groaznici! Ei, nu chiar toţi, dar Mătuşa, unchiul şi vărul meu, da! Ce n-aş da să am
şi eu trei fraţi vrăjitori!
— Cinci! murmură Ron şi nu părea prea fericit. Sunt al şaselea din familia noastră care
merge la Hogwarts. S-ar putea spune că am câteva modele de urmat. Bill şi Charlie au
absolvit deja, Bill era şef de promoţie, iar Charlie era căpitanul echipei de Vâjthaţ. Percy a
devenit Perfect. Fred şi George fac o mulţime de pozne, dar au şi ei note bune şi toată lumea
îi consideră foarte simpatici. Toţi, în afară de mine! Orice fac eu, n-are importanţă, fiindcă ei
au făcut-o înaintea mea! Nu e aşa bine să ai cinci fraţi. Eu port robele lui Bill, mie mi se dă
vechea baghetă magică a lui Charlie şi fostul şobolan al lui Percy...
Ron băgă mâna în buzunar şi scoase un şobolan grăsuţ, care dormea buştean.
Îl cheamă Pungaşul, dar acum nu mai e bun de nimic, abia dacă se mai trezeşte, din
când în când. Percy a primit o bufniţă de la tata, dar nu şi-au mai putut permite să..., adică, eu
am primit şobolanul!
Urechile lui Ron se înroşiră puternic, spusese prea multe. Îşi îndreptă privirea spre
fereastră. Lui Harry nu i se părea ceva atât de groaznic să nu-ţi poţi permite să cumperi o altă
bufniţă, el nu avusese deloc bani până luna trecută. Îi spuse lui Ron toate astea, cum trebuise
el să poarte hainele vechi ale lui Dudley şi cum nu primise niciodată până atunci un cadou
mai deosebit de ziua lui de naştere. Toate astea părură să-l mai binedispună pe Ron.
— Iar până nu mi-a spus Hagrid, habar n-am avut că sunt vrăjitor, ce fel de părinţi am
avut sau despre Cap-de-Mort...
Ron tresări speriat.
— Ce-ai păţit? întrebă Harry.
— I-ai pronunţat numele lui Ştim-Noi-Cine! zise Ron, pe de o parte speriat, pe de alta,
impresionat. Credeam că tu, mai mult ca oricine...
— N-am vrut s-o fac pe grozavul sau mai ştiu eu ce... Până de curând, n-am ştiut că
evitaţi să-i pronunţaţi numele... Oh, mai am atâtea de învăţat! Pariez, spuse el, exprimându-şi
pentru prima oară temerea cu glas tare, că o să fiu cel mai slab din clasă!
— Nu-ţi face griji! Sunt o mulţime care vin din familii de Încuiaţi şi învaţă totul, foarte HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ
48
repede.
În timp ce vorbeau, trenul părăsise Londra. Treceau cu viteză prin câmpiile unde
păşteau turme de vaci de lapte şi oi. Tăcură o clipă, privind câmpiile mănoase.
Pe la douăsprezece şi jumătate, se auzi ceva pe coridor şi o femeie îşi făcu apariţia:
— Nu vi s-a făcut foame, drăguţilor?
Harry, care nu mâncase nimic acasă, sări repede în picioare, dar Ron se înroşi iar până
în vârful urechilor şi mormăi că el avea sandviciuri. Harry ieşi pe coridor. Nu avusese
niciodată banii lui, aşa că acum era gata să-i cumpere femeii toate dulciurile pe care le avea.
Femeia nu avea dulciurile pe care le ştia el, dar avea gumă de mestecat „Vampir”, broscuţe
de ciocolată, prăjituri în formă de ceaun, baghete de zahăr ars şi tot felul de alte ciudăţenii.
Ca să guste din toate, Harry cumpără o mulţime de dulciuri de la vânzătoare, pentru care
plăti unsprezece stecli de argint şi şapte cnuţi de bronz.
Ron holbă ochii, când Harry aduse tot ce cumpărase în compartiment şi le trânti pe un
loc liber.
— S-ar părea că eşti tare flămând!
— Ah, mor de foame, zise Harry, muşcând dintr-o plăcintă de dovleac.
Ron scoase un pacheţel cu patru sandviciuri şi îl despături. Luă un sandvici şi spuse cu
năduf:
— Întotdeauna uită că nu-mi place carnea de vacă!
— Dă-mi mie sandviciul şi ia şi tu ceva de aici! îl îndemnă Harry, îmbiindu-l cu nişte
pateuri.
— N-o să-ţi placă, zise Ron. N-are nimic deasupra... Ştii, mama s-a grăbit, doar suntem
atâţia...
— Haide, ia ceva de aici, zise Harry, bucuros că are şi el ceva să împartă cu alţii.
Ce sentiment plăcut, că putea să împartă cu Ron toate bunătăţile pe care le cumpărase.
De-acum, sandviciurile zăceau uitate pe undeva...
— Ce sunt astea? îl întrebă Harry pe Ron, arătându-i nişte broscuţe de ciocolată. Sper
că nu sunt broaşte adevărate, nu?
Avea sentimentul că nimic nu l-ar mai fi putut mira.
— Nu, spuse Ron, dar vezi ce poză este înăuntru. Îmi lipseşte Agrippa.
— Cine?!?
— Oh, sigur că da, n-ai de unde să ştii. Broscuţele de ciocolată au poze înăuntru, pe
care le colecţionezi, cu vrăjitoare faimoase şi vrăjitori celebri. Deşi am cam cinci sute, n-am
nici poza lui Agrippa, nici a lui Ptolemeu.
Harry îşi desfăcu ciocolata şi înăuntru găsi poza unui bărbat cu ochelari în formă de
semilună, cu nas lung şi păr argintiu, cu barbă şi mustaţă. Sub poză stătea scris Albus
Dumbledore.
— Aşadar, aşa arată Albus Dumbledore! zise Harry.
— Nu-mi spune că nu l-ai mai văzut până acum, se minună Ron. Dă-mi şi mie una, te
rog, poate dau de Agrippa. Mulţumesc.
Harry întoarse poza pe dos şi citi:
Albus Dumbledore, directorul Şcolii de Magie, Farmece şi Vrăjitorii, considerat de
majoritatea drept cel mai mare vrăjitor al timpurilor moderne, este faimos mai ales pentru
victoria sa asupra cruntului vrăjitor, Grindewald, în 1945, pentru descoperirea celor
douăsprezece reţete de folosire a sângelui de dragon şi pentru lucrările sale de alchimie,
împreună cu partenerul său, Nicolas Flamel. Profesorului Albus Dumbledore îi place
muzica de cameră şi jocul de popice cu zece popice.HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ
49
Harry întoarse poza pe dos şi văzu cu stupoare că faţa profesorului Albus Dumbledore
dispăruse.
— Nu mai e!
— Doar nu te aşteptai să rămână aici la nesfârşit, zise Ron. Are atâtea treburi, dar se
reîntoarce el, nici o grijă. N-a fost să fie, am găsit-o iar pe Morgana. Am vreo şase poze cu
ea... O vrei tu? Ar trebui să începi şi tu să colecţionezi.
Ochii lui Ron rămaseră fixaţi pe grămada de broscuţe de ciocolată, de-abia aşteptând să
le desfacă el sau Harry.
— Mai ia, îl invită Harry. În lumea Încuiaţilor, oamenii stau nemişcaţi în fotografii.
— Da? Nu se mişcă deloc? Tare ciudat!
Harry observă că Albus Dumbledore se reîntorsese în poză şi schiţa un zâmbet. Ron era
mai interesat să mănânce ciocolata, decât să se uite la chipurile de vrăjitori şi vrăjitoare
celebre, dar Harry nu-şi putea desprinde privirile de la ei. În curând avea, pe lângă Albus
Dumbledore şi Morgana, pe Hengist de Woodcroft, Alberic Grunnion, Circe, Paracelsus şi
Merlin. Îşi desprinse cu greu ochii de la druida Cliodna, care se scărpina la nas, şi deschise o
pungă de „Boabe de fasole cu toate aromele”.
— Ai grijă cu ele, îl avertiză Ron, chiar că sunt cu toate aromele, de la ciocolată, mentă
şi marmeladă, la spanac, ficat şi caltaboş. Lui George i s-a făcut rău, odată, de la un astfel de
amestec!
Ron luă o boabă de fasole, muşcă un colţ şi se strâmbă:
— Puah! Ce-ţi spuneam? Anghinare!
Se distrară de minune, încercând boabele de fasole.
Harry dădu de unele cu gust de pâine prăjită, nucă de cocos, căpşună, curry, iarbă,
cafea, sardine, ba chiar fu aşa de curajos şi gustă şi o boabă de culoare neagră, pe care Ron o
ocolise, şi care se dovedi a avea gust de ardei iute!
Peisajul care defila acum prin faţa ferestrei devenise mai sălbatic. Câmpiile netezi
fuseseră înlocuite cu păduri şi râuri întortochiate sau dealuri împădurite.
Se auzi un ciocănit la uşă şi băiatul cu faţa rotundă, pe care Harry îl remarcase pe peron,
intră în compartiment. Avea ochii plini de lacrimi.
— Nu vă supăraţi, suspină el, n-aţi văzut cumva broscoiul meu? L-am pierdut... Mereu
dispare de lângă mine!
— Lasă, că vine el înapoi! îl consolă Harry.
— Da, poate, zise trist băiatul. Dacă îl vedeţi...
— Nu ştiu de ce o fi aşa de necăjit, zise Ron. Ce n-aş da eu să-l pierd pe Pungaşul, să nu
mă fac de râs cu el!
Şobolanul dormea liniştit în poala lui Ron.
— Parcă ar fi mort, zise Ron cu dezgust. Am încercat să-l fac alb, ca să fie mai
interesant, dar nu mi-a ieşit... Să-ţi arăt şi ţie...
Răscoli în bagajele sale şi scoase o baghetă magică, tare nostimă. Era sculptată din loc
în loc, iar la un capăt sclipea ceva alb.
— E veche, aproape i-a ieşit părul de unicorn... În fine, asta este...
Tocmai ridicase bagheta, când uşa de la compartiment se deschise şi băiatul cu faţa
rotundă îşi făcu iar apariţia. Nu mai era singur, ci însoţit de o fetiţă. Ea îşi pusese deja roba de
şcoală.
— A văzut cineva broscoiul? Neville iar l-a pierdut! zise ea. Avea o voce autoritară, o
claie de păr castaniu şi nişte dinţi ca nişte lopeţi.
— I-am spus că n-am văzut-o, răspunse Ron, dar fata nu-l mai asculta.HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ
50
Văzuse bagheta în mâna lui şi zise:
— Aaa, faci vrăji? Să vedem! zise ea şi se aşeză.
— Bine..., spuse Ron, cam fâstâcit. Îşi drese glasul şi începu:
— Raze blânde de soare, puf de păpădie şi nalbă, daţi-i şobolanului ăstuia bleg,
culoarea albă!
Agită bagheta, dar... nimic! Pungaşul dormea mai departe, fără nici o grijă.
— Eşti sigur că asta e vraja? întrebă fata. N-a ieşit nimic! Eu am încercat nişte vrăji
simple, ca să exersez, şi mi-au ieşit toate! Nimeni din familia mea nu se pricepe la magie, dar
m-am bucurat foarte tare când am primit invitaţia pentru Hogwarts, e cea mai bună şcoală de
vrăjitori! Am învăţat toate cărţile pe dinafară, sper să fie de ajuns! Eu mă numesc Hermione
Granger, dar pe voi, cum vă cheamă?
Fata spusese toate acestea dintr-o singură suflare. Harry îl privi pe Ron şi înţelese, spre
marea lui uşurare, că nici el nu citise cărţile de şcoală.
— Mă numesc Ron Weasley, murmură băiatul.
— Iar eu, Harry Potter! zise şi Harry.
— Adevărat? Ştiu totul despre tine, desigur, am citit chiar lecturi suplimentare. Numele
tău apare în „Istoria magiei moderne”, în „Înflorirea şi decăderea Magiei Negre” şi în
„Mari vrăjitorii ale secolului XX”.
— Da? întrebă Harry, uluit.
— Chiar nu ştii? Dacă eram în locul tău, aş fi citit absolut tot ce s-a scris despre mine!
spuse Hermione. Ştiţi în ce casă o să fiţi? Am iscodit peste tot şi se pare că o să fiu la Cercetaşi, cea mai bună, se pare. Am auzit că însuşi profesorul Albus Dumbledore a fost în casa
asta, dar se pare că şi Ochi-de-Şoim este foarte bună. Mă duc să mai caut broasca, împreună
cu Neville, iar voi ar trebui să vă puneţi robele, nu mai avem mult.
Hermione plecă, luându-l cu ea şi pe băiatul care îşi pierduse broasca.
— Să pic în orice casă, numai cu ea, nu! spuse Ron cu năduf. Să mai am încredere în
George! El mi-a spus vraja asta! Ştia prea bine că n-o să funcţioneze!
— În ce case sunt fraţii tăi? întrebă Harry.
— La Cercetaşi, răspunse Ron şi tristeţea păru să-l copleşească iar. Şi mama şi tata au
fost în aceeaşi casă. Nu ştiu ce or să spună dacă nu pic şi eu la Cercetaşi... Cred că nici
Ochi-de-Şoim nu e o casă de lepădat, dar parcă văd că o să nimeresc la Viperini.
— Asta e casa în care a fost Cap-de... ăăă... Ştim-Noi-Cine?
— Da, răspunse Ron, amărât.
Se lăsă pe scaun, descurajat de tot.
— Vezi? Pungaşul are vârfurile mustăţilor puţin mai deschise, zise Harry, sperând să-i
mai alunge lui Ron gândurile negre. Şi ce fac fraţii tăi după ce au absolvit şcoala?
Harry se întreba care ar putea fi profesia unui vrăjitor...
— Charlie a plecat în România, ca să studieze vampirii şi dragonii, iar Bill, în Africa,
trimis de Banca Gringotts, spuse Ron. Ai auzit despre Gringotts? A scris şi în „Profetul
Zilei”, dar probabil că tu erai la Încuiaţi, pe atunci. Au încercat să o jefuiască...
— Da? Şi ce s-a întâmplat? întrebă Harry, foarte curios.
— Nimic! De aceea e aşa de curios, hoţii n-au fost prinşi! Tatăl meu spune că trebuie să
fi avut de partea lor un vrăjitor foarte puternic, care practică Magia Neagră, altfel n-ar fi
putut nici măcar să se apropie de seiful central. Dar ce e şi mai curios e că hoţii n-au luat
nimic! În cazuri de-astea, oamenii sunt foarte speriaţi, imediat gândindu-se ca nu cumva
Ştim-Noi-Cine să aibă vreun amestec.
Harry se gândi câteva clipe la tot ce auzise. Nu ştia cum se făcea, dar, de fiecare dată HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ
51
când se întâmpla să fie pomenit Ştim-Noi-Cine, i se strecura o nelinişte în suflet. Bănuia că
asta era urmarea faptului că începea să se integreze în lumea magiei, dar se simţea de o mie
de ori mai bine atunci când pronunţa numele adevărat al lui Cap-de-Mort.
— Cu care echipă de Vâjthaţ ţii? îl întrebă Ron.
— Păi... nu cunosc nici una, mărturisi Harry, ruşinat.
— Cum?!? se miră Ron, neştiind ce să mai creadă. E cel mai frumos joc din lume!
Şi se entuziasmă explicându-i totul despre jocul cu patru mingi, de la poziţiile fiecăruia
din cei şapte jucători, până la descrierea celor mai frumoase meciuri, la care fusese împreună
cu fraţii lui. Îi spuse chiar şi ce fel de coadă de mătură şi-ar cumpăra, dacă ar avea bani. Ron
ajunsese în culmea încântării, vorbind despre fel de fel de faze ale meciurilor, când uşa
compartimentului se deschise. De data asta, nu mai era nici băiatul care îşi pierduse broasca,
nici Hermione Granger.
În compartiment intrară trei băieţi, iar Harry îl recunoscu pe băiatul palid din
magazinul doamnei Malkin. Se uită la Harry cu mult mai mult interes, ca atunci, în
magazinul din Aleea Diagon.
— E adevărat? întrebă el. Se spune prin tot trenul că tu eşti Harry Potter. Aşa e?
— Da, spuse Harry şi privi şi spre ceilalţi doi băieţi.
Amândoi erau solizi şi aveau o înfăţişare răutăcioasă. De o parte şi de alta a băiatului
palid, păreau adevărate gărzi de corp.
— El e Crabbe şi el, Goyle, zise băiatul palid, urmărind privirea lui Harry, iar numele
meu este Reacredinţă, Draco Reacredinţă!
Ron tuşi puţin ca să-şi ascundă zâmbetul. Draco îl privi rece.
— Ce, ţi se pare că am un nume caraghios? Nu mai e nevoie să întreb cine eşti tu, zise
el dispreţuitor, tata mi-a spus deja că toţi cei din familia Weasley au părul roşu, pistrui şi
mult mai mulţi copii decât îşi pot permite!
Draco se reîntoarse spre Harry.
— O să afli în curând că unele familii de vrăjitori sunt mai bune, decât... altele, zise el,
cu un aer superior, şi atunci o să-ţi alegi mai cu grijă prietenii! Te pot ajuta eu, dacă vrei...
Întinse mâna spre Harry, dar acesta nu schiţă nici o mişcare.
— Îmi pot da şi eu seama foarte bine cine îmi poate fi prieten şi cine nu, zise Harry cu
răceală.
Draco nu se înroşi, fiindcă tenul nu-i permitea acest lucru, dar faţa îi căpătă o nuanţă
roz.
— Dacă aş fi în locul tău, aş avea mai multă grijă, Potter, zise el, accentuând cuvintele.
Dacă nu te porţi mai frumos, ai putea avea aceeaşi soartă ca a părinţilor tăi! Nici ei n-au ştiu
să aprecieze ce era bine pentru ei. S-au încurcat cu cei d-alde Weasley sau Hagrid şi văd că şi
tu le calci pe urme!
Harry şi Ron săriră în picioare. Faţa lui Ron se făcuse aproape de culoarea părului.
— Ce-ai spus? Mai spune o dată! îl provocă Ron pe Draco.
— Oh, doar n-ai de gând să te baţi cu noi, nu? strâmbă Draco din nas.
— Nu, dacă ieşi imediat din compartiment, zise şi Harry, mult mai curajos decât se
simţea, mai ales că văzuse prea bine că Goyle şi Crabbe erau de departe mai solizi ca ei.
— Dar noi n-avem de gând să facem aşa ceva, nu-i aşa, băieţi? Ne-am mâncat
mâncarea şi parcă tot am mai avea chef de ceva!
Goyle se întinse spre broscuţele de ciocolată de lângă Ron. Ron se opuse, dar de-abia îl
atinse puţin pe Goyle, că acesta scoase un urlet înfricoşător.
Pungaşul stătea atârnat de degetul lui Goyle, după ce îşi înfipsese colţii ascuţiţi şi în HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ
52
genunchiul lui. Crabbe şi Draco se dădură înapoi, în timp ce Goyle îl învârti pe şobolan,
urlând şi drăcuind, după care îl azvârli în fereastră. Cei trei ieşiră imediat din compartiment,
poate fiindcă crezuseră că mai mişunau şi alţi şobolani printre dulciuri sau pentru că auziseră
paşi pe coridor. În clipa următoare, în compartiment intră ca o vijelie Hermione Granger.
— Ce s-a întâmplat? întrebă ea, văzând dulciurile răspândite pe podea şi şobolanul,
ţinut de coadă de Ron.
— Cred că e ameţit de lovitură, spuse Ron, privindu-l cu atenţie. Nu! Nu pot să cred, a
adormit iar!
Şi, într-adevăr, bătrânul şobolan adormise.
— Te-ai mai întâlnit cu Draco?
Harry îi povesti discuţia avută cu acesta în magazinul din Aleea Diagon.
— Am auzit de familia Reacredinţă. Membrii ei sunt printre primii care au fugit să ni se
alăture, după ce Ştim-Noi-Cine a dispărut. Se spune că sunt blestemaţi, dar tata nu crede
lucrul acesta. Zice că nimeni n-are nevoie de vreo scuză, ca să treacă de partea Răului.
Ron se întoarse spre Hermione şi o întrebă:
— Doreşti ceva de la noi?
— Puneţi-vă robele, l-am întrebat pe mecanic şi mi-a spus că ajungem în curând. Sper
că nu V-aţi bătut cu ei, aţi avea necazuri înainte de a ajunge la Hogwarts.
— Pungaşul s-a luptat cu ei, nu noi, zise Ron, încruntându-se la ea. Eşti aşa bună să ieşi
pe culoar, până ne schimbăm?
— Bine, plec. Am venit la voi, fiindcă ceilalţi se poartă atât de copilăreşte. Se aleargă
pe culoar şi câte altele, spuse ea jignită. Apropo, şi tu ai o pată neagră pe nas, ştiai?
Ron privi în urma ei, în timp ce Harry se aplecă pe fereastră. Se făcea întuneric. Se
puteau vedea munţi şi păduri, sub un cer purpuriu. Trenul încetinise.
Harry şi Ron îşi îmbrăcară robele lungi şi negre. A lui Ron era cam scurtă şi i se vedea
marginea pantalonilor pe dedesubt.
O voce răsună pe culoar:
— În cinci minute, ajungem la Hogwarts! Vă rugăm să vă lăsaţi bagajele în tren, va
veni cineva să le ducă la castel!
Lui Harry i se strânse stomacul de emoţie, iar Ron păli pe sub pistrui. Îşi băgară în
buzunare dulciurile rămase şi se amestecară în mulţimea care se înghesuia pe coridoare.
Trenul începu să frâneze şi apoi se opri de tot. Elevii se îmbulzeau să coboare pe un
peron mic, îngust şi foarte întunecat. Harry se înfioră de aerul rece al nopţii. Apoi, se văzu un
felinar, bălăbănindu-se peste capetele mulţimii şi o voce anunţă:
— Cei din primul an! Anul întâi! Harry, e totul în regulă? întrebă Hagrid, căci el era
omul cu felinarul. Hai cu mine. Mai sunt pentru anul întâi? Toţi ce-i din primul an de studiu
să vină după mine!
Alunecând şi împiedicându-se la tot pasul, copiii îl urmară pe Hagrid, pe o cărare
abruptă. Era aşa de întuneric în jurul lor, încât Harry se gândi că pe margini trebuiau să fie
copaci înalţi. Nimeni nu vorbea. Numai băiatul care pierduse broasca îşi trase nasul de vreo
câteva ori.
— Imediat ce dăm colţul, o să vedeţi castelul, îi anunţă Hagrid peste umăr.
Din toate părţile se auzi un „Ooooh!”
Deodată, pe de o parte a cărării, observară un lac foarte întins şi întunecat. De partea
cealaltă a lacului, sus, pe un vârf de munte, cu ferestrele strălucind alături de stelele de pe
cer, se înălţa un castel impunător, cu o mulţime de turnuri şi creneluri.
— Nu mai mulţi de patru într-o barcă! le zise Hagrid, arătându-le un şir de bărci, HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ
53
aliniate la mal.
Harry şi Ron fură urmaţi în barcă de Neville şi Hermione.
— S-a urcat toată lumea? întrebă Hagrid, aşteptă puţin şi dădu semnalul de plecare.
Toate bărcile porniră în acelaşi timp, alunecând pe lacul neted ca oglinda. Toţi erau
tăcuţi, privind măreţul castel din vârful muntelui.
— Aplecaţi capul! strigă Hagrid, când ajunseră aproape. Toţi plecară capetele, iar
bărcile îi duseră printr-o perdea de iederă, care ascundea o intrare pe faleză. Fură purtaţi apoi
printr-un tunel întunecos, care părea să ducă undeva, pe sub castel, până ce ajunseră la un fel
de port subteran, unde coborâră, pe roci şi pietre de râu.
— Ce-i asta? A cui e broscuţa? întrebă Hagrid, care controlase bărcile în urma lor.
— Trevor! strigă Neville, fericit, întinzând mâinile. Urmându-l îndeaproape pe Hagrid,
trecură printr-un
tunel în stâncă, ajungând, în sfârşit, pe o pajişte cu iarbă moale şi umedă, chiar în
umbra castelului.
Suiră nişte trepte de piatră şi se opriră în faţa unei uşi mari, din stejar masiv.
— Sunteţi toţi? Tu, de colo, n-ai pierdut iar broscuţa?
Hagrid ridică un pumn uriaş şi bătu de trei ori în uşa grea a castelului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu