Harry Potter și Camera secretelor (vol.2), cap.8-11

 — CAPITOLUL VIII —

PETRECEREA DE ZIUA MORŢII

Sosi octombrie, răspândind un aer rece şi umed în împrejurimi şi în castel. Madam

Pomfrey era ocupată până peste cap cu un potop de viroze printre profesori şi elevi.

Poţiunea ei, Ardeiuţ, acţiona instantaneu, deşi îl lăsa pe băutor cu urechile fumegânde, ore

în şir. Percy o convinse şi pe Ginny să bea din poţiune, deoarece arăta cam slăbită. Roşeaţa

care se revărsă pe sub părul ei înfoiat făcea să pară că îi luase capul foc.

Picături de ploaie, mari cât gloanţele, şiroiră pe la ferestrele castelului zile în şir.

Lacul crescu, straturile de flori se transformară în nişte bălţi noroioase, iar dovlecii lui

Hagrid se umflară până la umbrarele sub care îi adăpostise Hagrid. Cu toate acestea,

entuziasmul lui Oliver Baston pentru seriile regulate de antrenamente nu scăzu deloc,

motiv pentru care, într-o după-amiază târzie şi ploioasă de sâmbătă, cu câteva zile înainte

de Halloween, Harry se întorcea la Turnul Cercetaşilor, ud leoarcă şi plin de noroi.

Chiar făcând abstracţie de ploaie şi vânt, nu fusese un antrenament plăcut. Fred şi

George, care spionaseră echipa Viperinilor, văzuseră cu ochii lor viteza acelor Nimbus

2001. Le spuseseră că echipa Viperinilor părea formată din şapte nori verzi, săgetând

văzduhul ca nişte avioane cu reacţie.

Lipăind pe coridorul părăsit, trecu pe lângă cineva care părea la fel de preocupat ca şi

el. Până şi Nick Aproape-Făr-de-Cap, fantoma din Turnul Cercetaşilor, privea posomorât

pe o fereastră, bombănind în şoaptă „...nu întrunesc condiţiile, dacă astea sunt”...

— Bună, Nick, spuse Harry.

— Bună seara, bună seara, zise Nick Aproape-Făr-de-Cap, tresărind şi uitându-se în

jur. Purta o pălărie fermecătoare, cu pană, pe părul său lung şi ondulat, şi o jachetă cu

guler, care fi ascundea gâtul aproape retezat, care abia se mai ţinea într-un tendon. Era

transparent şi de culoarea fumului, Harry putând să vadă prin el cerul întunecat şi ploaia

torenţială de afară.

— Te văd necăjit, tinere Potter, zise Nick, împăturind şi îndesând în căptuşeală o

scrisoare transparentă, în timp ce vorbea cu Harry.

— Şi tu la fel, spuse Harry.

— Ah, făcu Nick Aproape-Făr-de-Cap şi-şi vântură cu eleganţă una dintre mâini, e

ceva neînsemnat... de fapt nici nu am vrut să mă înscriu neapărat... deşi am făcut cerere...,

dar se pare că „nu întrunesc condiţiile”...

În ciuda tonului indiferent, pe faţă îi era întipărită o expresie de dezamăgire profundă.

— Dar nu crezi, răbufni el dintr-o dată, scoţând iar scrisoarea din buzunar, că a fi

lovit de patruzeci şi cinci de ori la gât, cu un topor tocit, te-ar înscrie automat în „Clubul

Decapitaţilor”?

— Oh... da, zise Harry, care trebuia să fie de acord, cum altfel?

— Vreau să spun că nimeni nu-şi doreşte mai mult ca mine să fi fost totul curat şi

rapid şi să-mi fi retezat capul cum trebuie... m-ar fi scutit de durere şi ridicol! Cu toate

astea...

Nick Aproape-Făr-de-Cap desfăcu scrisoarea dintr-o zvâcnitură şi citi mânios:

Nu putem să acceptăm ca. membri pe cei ale căror capete nu s-au despărţit complet

de trupuri. Trebuie să fiţi de acord că ar fi imposibil să participaţi la activităţi de genul

Jonglare-Cu-Capul, din goana calului, şi Polo-Cu-Capete. În consecinţă, cu profund

60

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

regret, trebuie să vă anunţăm că nu întruniţi condiţiile noastre.

Cu stimă, Sir Patrick Delayney-Podmore

Clocotind, Nick Aproape-Făr-de-Cap puse scrisoarea de-o parte.

— Doi centimetri de piele şi tendon care îmi ţin capul pe umeri, Harry! Cei mai mulţi

ar crede că asta înseamnă decapitat, dar nu, nu şi Sir Decapitat-Cum-Trebuie-Podmore!

Nick Aproape-Făr-de-Cap trase de câteva ori aer în piept şi apoi spuse, pe un ton mai

calm:

— Dar pe tine, ce te nelinişteşte? Pot să te ajut cu ceva?

— Nu, zise Harry. Doar în cazul în care poţi să-mi spui de unde pot să fac rost gratis

de şapte mături Nimbus 2001 pentru meciul nostru împotriva echipei Vipe...

Restul propoziţiei lui Harry fu acoperit de un mieunat subţire, care venea de undeva,

de la gleznele sale. Privi în jos şi se trezi uitându-se fix în nişte ochi galbeni, ca nişte lămpi.

Era Doamna Norris, pisica gri, scheletică, pe care Argus Filch, supraveghetorul, o folosea

ca pe un fel de sergent, în războiul lui nesfârşit împotriva elevilor.

— Ar cam trebui să pleci de aici, Harry, spuse Nick, repede. Filch nu este bine

dispus. Are gripă şi nişte elevi din anul III au împrăştiat nişte creier de broască pe tavanul

pivniţei 5. Curăţă la el de dimineaţă şi dacă te vede cum laşi urme de noroi peste tot...

— Da, bine, zise Harry, îndepărtându-se de privirea acuzatoare a Doamnei Norris, dar

nu destul de repede.

Atras de legătura misterioasă care îl lega de pisica lui răutăcioasă, Argus Filch apăru

dintr-o dată din spatele unei tapiserii din dreapta lui Harry, şuierând şi căutându-l cu

privirea pe cel care încălcase regulile. Avea un fular gros în jurul capului şi nasul îi era

neobişnuit de violet.

— Mizerie! strigă el, falca de jos tremurându-i şi ochii holbându-i-se alarmant, în

timp ce arăta spre balta de noroi care se scursese de pe echipamentul de Vâjthaţ al lui

Harry. Mizerie şi gunoi peste tot! Mi-a ajuns! Vino după mine, Potter!

Aşa că Harry trebui să se supună. Îi făcu un semn cu mâna lui Nick Aproape-Făr-de-

Cap şi îl urmă pe Filch la parter, îngroşând urmele de noroi de pe covor.

Harry nu văzuse niciodată cum era biroul lui Filch pe dinăuntru, fiindcă majoritatea

elevilor îl evitau. Camera era soioasă şi fără ferestre, luminată de o singură lampă cu gaz

care atârna de tavanul lăsat. Un miros slab de peşte prăjit impregnase camera. Dulapuri de

lemn umpleau pereţii. După etichete, Harry îşi dădu seama că în ele se găseau detalii

despre fiecare elev pe care îl pedepsise Filch vreodată. Fred şi George Weasley aveau un

sertar numai al lor. O colecţie foarte bine lustruită de lanţuri şi cătuşe era atârnată pe

peretele din spatele biroului lui Filch. Era bine cunoscut faptul că se ruga tot timpul de

Dumbledore să-i dea voie să atârne elevii de glezne, cu capul în jos.

Filch înşfacă o pană de scris dintr-o cutie şi începu să cotrobăie prin cameră după

nişte pergament.

— Bălegar, mormăi el supărat, de la dragonii ăia mari şi afurisiţi... creieri de

broască ... intestine de şobolani... mi-a ajuns ... Trebuie să dau un exemplu... Unde e

formularul... A, da...

Scoase un sul mare de pergament din sertarul biroului şi îl desfăcu dinaintea lui,

înmuind pana neagră în călimară.

— Numele... Harry Potter. Delictul...

— Era doar puţin noroi! zise Harry.

61

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Poate pentru tine era doar puţin noroi, băiete, dar pentru mine este încă o oră de

frecat! strigă Filch, o picătură atârnându-i dezgustător din vârful nasului său borcănat.

Delictul... mânjitul castelului... pedeapsa propusă...

Scormonind în nasul care şiroia, Filch privi răutăcios la Harry, care îl aştepta cu

inima la gură să-şi termine propoziţia.

Dar când Filch îşi coborî pana pentru a scrie pedeapsa, se auzi un BANG! puternic, în

tavanul biroului, zgâlţâind lampa cu gaz.

— PEEVES! răcni Filch, scuturându-şi pana cu furie. Te prind, de data asta, te prind!

Şi fără să se uite înspre Harry, Filch o luă la goană din birou, cu Doamna Norris pe

urmele lui.

Peeves era unul dintre strigoii şcolii, o adevărată pacoste, care rânjea răutăcios şi

plutea prin aer şi care trăia pentru a teroriza pe toată lumea şi a face cât mai multe

stricăciuni. Harry nu îl prea plăcea pe Peeves, dar nu putea să nu îi fie recunoscător pentru

acea bufnitură. Cu ajutorul lui Dumnezeu, orice făcuse Peeves (şi se pare că făcuse ceva

destul de grav de data asta) îl va face pe Filch să uite de Harry.

Gândindu-se că ar trebui să-l aştepte pe Filch să se întoarcă, Harry se aşeză într-un

scaun mâncat de molii, lângă birou. În afară de forma sa nedefinită, un alt lucru ciudat îi

atrase atenţia lui Harry: un plic mare, lucios, violet, care avea ceva scris pe el, cu litere

argintii. Privind repede spre uşă pentru a verifica dacă nu cumva se întorcea Filch, Harry

ridică plicul şi citi:

RAPIDMAGIC

Curs prin corespondenţă

pentru începători în ale magiei

Curios, Harry deschise plicul şi scoase o bucată de pergament din el. Pe prima

pagină, cu nişte litere şi mai argintii, scria:

„Te simţi depăşit în lumea magiei moderne? Te trezeşti inventând scuze pentru a nu

face vrăji simple? Ai fost cumva batjocorit pentru jalnicul mod de manevrare a baghetei?

Există un răspuns pentru toate acestea!

Rapidmagic este un curs nou-nouţ, cu succes 100%, rezultate rapide, uşor de învăţat!

Sute de vrăjitoare şi vrăjitori au profitat de metoda Rapidmagic! Doamna Z. Nettles,

din Topsham, scrie: „Nu puteam să memorez toate incantaţiile, iar poţiunile mele erau

distracţia familiei! Acum, după cursul Rapidmagic, sunt în centrul atenţiei la petreceri şi

prietenii se roagă de mine să le dau reţeta dexterităţii mele!”

Vrăjitorul D. J. Prod, din Didsbury, spune: „Soţia mea obişnuia să râdă de

farmecele mele prăpădite, dar într-o lună, datorită cursului Rapidmagic, am reuşit să o

transform într-un zimbru! Mulţumesc, Rapidmagic!”

Fascinat, Harry frunzări şi restul conţinutului plicului. De ce, pentru numele lui

Dumnezeu, a vrut Filch să comande un curs RAPIDMAGIC? Asta înseamnă că nu se prea

pricepea la vrăji? Harry tocmai citea Lecţia 1: „Cum să ţii bagheta (Câteva şmecherii

folositoare)”, când auzi nişte paşi afară care îi spuneau clar că Filch se întorcea. Îndesă

pergamentul înapoi în plic şi îl aruncă la loc pe birou, exact în clipa în care se deschidea

uşa.

Filch era triumfător.

62

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Dulapul acela care tot dispărea era foarte valoros! îi spunea el vesel Doamnei

Norris. De data asta îl dăm pe Peeves afară, scumpa mea!

Îşi aţinti privirea asupra lui Harry şi apoi se aruncă asupra plicului RAPIDMAGIC,

care se afla la un metru distanţă faţă de poziţia în care îl lăsase Filch, lucru pe care Harry îl

observă mult prea târziu.

Faţa bolnăvicioasă a lui Filch se făcu de un roşu-cărămiziu. Harry se pregăti cât mai

bine pentru o criză de furie.

— L-ai... L-ai citit? bolborosi el.

— Nu, minţi Harry, repede.

Filch îşi frângea mâinile noduroase.

— Dacă aş fi convins că mi-ai citit corespondenţa personală... nu că ar fi a mea... e

pentru un prieten..., dar chiar şi aşa... oricum...

Harry îl privea, speriat. Filch nu fusese niciodată atât de apucat. Ochii i se măreau, un

obraz începuse să-i tremure şi fularul îl spânzura de gât.

— Foarte bine... pleacă... şi să nu sufli o vorbă nimănui... nu că ai fi... oricum, dacă

nu ai citit... Pleacă acum, trebuie să scriu raportul contra lui Peeves... pleacă odată...

Uimit de norocul care dăduse peste el, Harry fugi din birou, pe coridor, şi nu se opri

până sus. Să scapi din biroul lui Filch fără pedeapsă era un record, probabil.

— Harry! Harry! A mers?

Nick Aproape-Făr-de-Cap ieşi în grabă dintr-o clasă. În spatele lui, Harry văzu

rămăşiţele unui dulap mare, negru cu auriu, care părea să fi fost aruncat de la mare

înălţime.

— L-am convins pe Peeves să-l trântească deasupra biroului lui Filch, zise Nick,

entuziasmat. M-am gândit că poate o să-i distragă atenţia...

— Ai făcut tu asta pentru mine? zise Harry, recunoscător. Chiar aşa a şi fost, nici

măcar n-am primit vreo pedeapsă. Mersi, Nick!

Porniră împreună agale, sporovăind de-a lungul coridorului. Nick Aproape-Făr-de-

Cap, observă Harry, încă ţinea în mână scrisoarea de la Sir Patrick.

— Aş vrea să te pot ajuta cu ceva în privinţa „Clubului Decapitaţilor”..., zise Harry.

Nick Aproape-Făr-de-Cap se opri în faţa lui Harry care trecu prin el. Regretă imediat,

fusese ca şi când ar fi păşit printr-un duş rece.

— Ai putea să faci ceva pentru mine, zise Nick, emoţionat. Harry..., oare cer prea

mult... nu ai vrea...

— Ce este? întrebă Harry.

— Păi, de acest Halloween se împlinesc cinci sute de ani de la moartea mea, spuse

Nick Aproape-Făr-de-Cap, stând drept şi încercând să pară demn.

— Ah, zise Harry, neştiind dacă trebuia să fie trist sau fericit. Da...

— Dau o petrecere într-una dintre camerele mai spaţioase din pivniţă. O să vină

prieteni din toată ţara. Ar fi o mare onoare pentru mine, dacă ai veni şi tu... Ar fi bineveniţi

şi domnul Weasley şi domnişoara Granger, desigur... Dar cred că vă duceţi la serbarea de

la şcoală..., zise el, privindu-l în aşa fel, încât Harry nu ştia cum să iasă din acea situaţie.

— Nu, zise Harry, repede, o să vin...

— Dragul meu! Harry Potter la petrecerea de ziua morţii mele! Şi... crezi că ai putea

să-i spui domnului Patrick cât de tare te-am speriat şi cât de deosebit mă găseşti?

— Bi-Bineînţeles, zise Harry.

Nick Aproape-Făr-de-Cap mai avea puţin şi-l lua în braţe.

— O petrecere de ziua morţii? întrebă Hermione, entuziasmată, după ce Harry se

63

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

schimbă în sfârşit de hainele ude şi murdare şi coborî în camera de zi. Pariez că nu sunt

mulţi oameni în viaţă care pot spune că au fost invitaţi la o astfel de petrecere! O să fie

fascinant!

— De ce şi-ar dori cineva să-şi serbeze ziua în care a murit? spuse Ron, care îşi

făcuse tema doar pe jumătate la „Poţiuni” şi era foarte morocănos. Mie mi se pare extrem

de deprimant...

Ploaia încă mai bătea cu furie în ferestre, care acum erau negre ca tuşul, dar înăuntru

era vesel şi cald. Lumina şemineului se revărsa asupra nenumăratelor fotolii moi în care

elevii citeau, discutau, îşi făceau temele, sau, în cazul lui Fred şi George, încercau să afle

ce se întâmplă cu o salamandră dacă îi dai să mănânce artificii Filibuster. Fred „salvase”

reptila de un portocaliu-fosforescent, care trăia în mijlocul flăcărilor, de la o oră de „Grija

faţă de creaturile magice”, iar acum se foia pe masă, sub privirile curioase ale celor din jur.

Harry era pe punctul de a le spune lui Ron şi Hermionei despre Filch şi cursul său

RAPIDMAGIC, când salamandra ţâşni în sus, refugiindu-se în flăcările din şemineu,

scoţând scântei şi pufnituri. Imaginea lui Percy care răcnea la George şi la Fred de răguşise

şi spectacolul minunat al mandarinei de flăcări din gura salamandrei şterseră din mintea lui

Harry şi pe Filch şi cursul RAPIDMAGIC.

Până în ziua de Halloween, Harry regretă promisiunea făcută în grabă lui Nick

Aproape-Făr-de-Cap. Toată şcoala visa cu nerăbdare la serbarea de Halloween. Marea Sală

fusese decorată ca de obicei cu lilieci vii, dovlecii lui Hagrid fuseseră scobiţi şi

transformaţi în felinare enorme, în care puteau să încapă trei oameni, şi circulau zvonuri că

Dumbledore chemase o trupă de schelete dansatoare, pentru animarea atmosferei.

— O promisiune este o promisiune, îi reaminti Hermione lui Harry, autoritar. Ai

promis că te duci la petrecerea de ziua morţii lui Nick.

Aşa că la ora şapte, Harry, Ron şi Hermione trecură chiar pe lângă Marea Sală, care

gemea de lume şi care strălucea ademenitor, din cauza farfuriilor aurite şi a lumânărilor, şi

toţi trei se îndreptară spre pivniţa castelului.

Coridorul care ducea spre petrecerea de ziua morţii lui Nick Aproape-Făr-de-Cap

fusese presărat şi el cu lumânări, deşi efectul era departe de a fi vesel: erau nişte lumânări

lungi, subţiri, cu flacără neagră, toate dând o culoare de un albastru-închis, aruncând o

paloare ca de fantomă pe feţele lor însufleţite. Temperatura scădea cu fiecare treaptă pe

care o coborau. Tremurând, şi strângându-şi mantiile în jurul trupurilor, auziră un sunet ca

un zgâriat de unghii enorme pe o tablă gigantică.

— Asta ar trebui să fie muzică? şopti Ron.

Dădură colţul şi îl văzură pe Nick Aproape-Făr-de-Cap stând în pragul unei uşi,

drapat în catifea neagră.

— Prieteni dragi, spuse el, sumbru, bine aţi venit, bine aţi venit... sunt aşa de fericit

că aţi putut veni...

Îşi scoase pălăria şi îi salută, după care îi pofti în cameră.

Era o privelişte incredibilă. Camera era plină de sute de oameni translucizi, sidefii,

mai mult plutind deasupra ringului de dans, valsând pe o îngrozitoare şi sfredelitoare

muzică a treizeci de ferăstraie, cântată de o orchestră de pe o scenă neagră. Un candelabru

cu mii de lumânări negre arunca o lumină mohorâtă, albastră. Aburul respiraţiei lor se

ridica la un metru pe deasupra capetelor. Era ca şi când ar fi intrat într-un congelator.

— Aruncăm o privire în jur? sugeră Harry, dorind să-şi încălzească picioarele.

— Aveţi grijă să nu păşiţi prin cineva, zise Ron, neliniştit, şi porniră pe marginea

ringului de dans.

64

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Trecură pe lângă un grup de călugăriţe posomorâte, pe lângă un om zdrenţăros, care

purta lanţuri, şi pe lângă Călugărul Barosan, o stafie veselă, din casa Astropufilor, care

vorbea cu un cavaler cu o săgeată înfiptă în frunte. Harry nu se miră deloc să vadă că

Baronul Sângeros, o stafie din casa Viperinilor, fioroasă şi cu privirea holbată, plină de

stropi de sânge, era tratată cu indiferenţă de celelalte fantome.

— O nu, zise Hermione, oprindu-se brusc. Înapoi, înapoi, nu vreau să vorbesc cu

Plângăcioasa Myrtle...

— Cu cine? zise Harry, dându-se repede înapoi.

— Bântuie toaleta fetelor de la primul etaj, zise Hermione.

— Bântuie o toaletă?

— Da, toaleta a fost stricată tot anul, din cauza istericalelor lui Myrtle. A inundat

totul cu plânsetele ei! Oricum, nu am intrat acolo decât dacă a fost neapărat nevoie. Este

îngrozitor să te duci la un W.C., unde geme încontinuu cineva lângă tine...

— Uite, mâncare! zise Ron.

De partea cealaltă a camerei, se afla o masă lungă, acoperită şi ea cu catifea neagră.

Se îndreptară spre ea, entuziasmaţi, dar în momentul următor rămăseseră paralizaţi, scârbiţi

la culme. Mirosul era dezgustător. Peşti mari, în putrefacţie, erau aşezaţi pe nişte frumoase

platouri de argint, prăjiturile, făcute scrum, erau îngrămădite pe tăvi superbe, ţipari de

baltă, pe care mişunau viermii, o bucată de brânză, acoperită de un strat gros de mucegai

verde, şi, la loc de cinste, un enorm tort cenuşiu, în formă de piatră funerară, cu glazură ca

de smoală, care forma cuvintele:

Sir Nicholas de Mimsy-Porpington Mort: 31 Octombrie 1500

Harry văzu cu uimire cum o fantomă impunătoare se apropie de masă, se lăsă pe vine

şi păşi prin masă cu gura căscată atât de tare, încât trecu printr-un întreg somon puturos.

— Poţi să-i simţi gustul dacă treci prin el? îl întrebă Harry.

— Aproape, răspunse stafia, tristă, şi se depărtă.

— Cred că special i-au lăsat să putrezească, pentru a le da un miros mai puternic, să-l

poată simţi şi ei, zise Hermione atotştiutoare, apucându-se de nas şi aplecându-se pentru a

examina un tipar putred.

— Hai să ne dăm mai la o parte, mi-e rău, zise Ron. Abia se întoarseră, când un

strigoi slăbănog ţâşni de sub masă şi se proţăpi în aer, în faţa lor.

— Bună, Peeves, spuse Harry, precaut.

Spre deosebire de celelalte fantome din jur, Peeves nu era transparent şi palid. Din

contră, purta o pălărie mare, portocalie, de petrecere, un papion care se tot rotea, iar faţa lui

diavolească afişa un rânjet sarcastic.

— Vreţi ceva de ronţăit? spuse el, cât mai dulce posibil, oferindu-le un bol cu alune

acoperite de mucegai.

— Nu, mulţumim, zise Hermione.

— Te-am auzit vorbind de biata Myrtle, zise Peeves, cu ochii jucându-i în cap. Ai

fost foarte dură cu biata Myrtle.

Trase aer în piept şi zbieră:

— HEI! MYRTLE!

— O, nu, Peeves, nu-i spune ce-am zis despre ea, o să fie tare supărată, şopti

Hermione, disperată. Nu vorbeam serios, îmi place de ea... ăăă... Bună, Myrtle...

De ei se apropiase stafia ghemuită a unei fete. Avea cea mai posomorâtă faţă dintre

toate câte văzuse Harry, pe jumătate acoperită de părul lins şi des, cu ochelari sidefii.

— Ce-i? zise ea, îmbufnată.

65

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Ce mai faci, Myrtle? zise Hermione, străduindu-se să pară cât mai veselă. Ce bine

că ai ieşit din toaletă.

Myrtle suspină.

— Domnişoara Granger tocmai vorbea de tine, zise Peeves cu viclenie, în urechea lui

Myrtle.

— Doar spuneam... spuneam... cât de bine arăţi în seara asta, spuse Hermione,

fulgerându-l pe Peeves cu privirea.

Myrtle privi bănuitor spre Hermione.

— Îţi baţi joc de mine, spuse ea şi lacrimi argintii i se rostogoliră din ochii ei micuţi.

— Nu... sincer... Nu-i aşa că tocmai spuneam ce bine arată Myrtle astă-seară? zise

Hermione, împungându-i dureros în coaste pe Harry şi pe Ron.

— A, da...

— Aşa e...

— Nu mă minţiţi, icni Myrtle, lacrimile inundându-i faţa, în timp ce Peeves o apucă

fericit de umeri. Ce credeţi, că nu ştiu ce vorbesc oamenii pe la spatele meu? Myrtle cea

Grasă... Myrtle cea urâtă! Îngrozitoarea, plângăcioasa şi jalnica Myrtle!

— Ai uitat şi plină de coşuri, îi şuşoti Peeves în ureche. Plângăcioasa Myrtle izbucni

în hohote chinuite şi ieşi fugind din încăpere. Peeves o luă pe urmele ei, aruncând cu alune

mucegăite în ea, strigând:

. - Plină de coşuri! Plină de coşuri! Sâc! Sâc!

— Dumnezeule, zise Hermione cu tristeţe.

Nick Aproape-Făr-de-Cap pluti spre ei prin mulţime.

— Vă simţiţi bine?

— Da, minţiră ei.

— O petrecere reuşită, spuse Nick Aproape-Făr-de-Cap, mândru. Văduva Îndurerată

a venit tocmai din Kent... Se apropie momentul discursului meu, ar trebui să mă duc să

previn orchestra...

Dar orchestra se opri din cântat chiar în acel moment. Ca tot restul invitaţilor, tăcură

şi ei, privind în jur neliniştiţi, în timp ce trâmbiţa un corn de vânătoare.

— Ah, începe, zise Nick Aproape-Făr-de-Cap, sumbru.

Prin zidul pivniţei năvăliră doisprezece cai-fantomă, fiecare călărit de un călăreţ fără

cap. Mulţimea începu să aplaude puternic. Începu şi Harry să aplaude, dar se opri când

văzu expresia de pe chipul lui Nick.

Caii galopară până în mijlocul ringului de dans şi se opriră, înşirându-se şi făcând un

pas în faţă. O fantomă robustă, din primul rând, care îşi ţinea capul bărbos sub braţ, suflă în

corn, sări jos, îşi ridică deasupra mulţimii capul pentru a îi vedea pe toţi (toată lumea râse

amuzată) şi veni spre Nick Aproape-Făr-de-Cap, punându-şi capul la loc pe umeri.

— Nick! răcni fantoma. Ce mai faci? Mai rezişti?

Râse cu hohote, din toată inima, şi îl bătu pe umăr pe Nick Aproape-Făr-de-Cap.

— Bine ai venit, Patrick, spuse Nick, ţeapăn.

— A, şi d'ăştia, vii! zise Sir Patrick, zărindu-i pe Harry, Ron şi Hermione şi se

prefăcu speriat de moarte, încât îi căzu iar capul de pe umeri (şi din nou izbucni mulţimea

în hohote de râs).

— Foarte comic, n-am ce zice, făcu Nick, posac.

— Nu îl luaţi în seamă pe Nick, zise capul lui Sir Patrick, de pe jos. E încă supărat că

nu l-am admis în „Clubul Decapitaţilor”! Dar uitaţi-vă şi voi la el...

— Cred, zise Harry grăbit, în urma unei priviri sugestive din partea lui Nick, că Nick

66

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

este foarte... înspăimântător şi... hmm...

— Mda! strigă capul lui Sir Patrick. El te-a rugat să spui asta!

— Un moment de atenţie, vă rog, este timpul pentru discursul meu! spuse Nick

Aproape-Făr-de-Cap, tare, îndreptându-se spre podium şi intrând sub un reflector albastru.

— Răposaţii mei, domni şi doamne, este marea mea durere să...

Dar nimeni nu putu auzi restul. Sir Patrick şi călăreţii tocmai începuseră un joc de

Hochei-cu-Capete şi lumea se întorsese pentru a-i urmări. Nick Aproape-Făr-de-Cap încer-

că în zadar să-şi recupereze publicul. Renunţă când capul lui Sir Patrick zbură pe deasupra

lui în urale.

Lui Harry îi era foarte frig, ca să nu mai vorbim de foame...

— Nu mai pot să suport mult timp toate astea, mormăi Ron, cu dinţii clănţănind, în

timp ce orchestra îşi reîncepu „melodia” şi stafiile se reîntoarseră pe ringul de dans.

— Hai să mergem, se învoi Harry.

Se îndreptară spre uşă cu spatele, dând din cap şi zâmbind tuturor celor care îi

priveau, iar peste câteva minute alergau pe coridorul plin de lumânări negre.

— Poate că nu s-a terminat budinca încă, zise Ron, optimist, mergând înainte, spre

Marea Sală.

Şi atunci Harry o auzi din nou.

— ... sfâşii... distrug... omor...

Era aceeaşi voce, aceeaşi voce glacială, criminală, pe care o auzise în biroul lui

Lockhart.

Încremeni, lipit de zidul de piatră, ascultând cu maximă atenţie, uitându-se în jur,

cercetând culoarul prost luminat.

— Harry, ce...

— Vocea aceea... taci puţin...

— ... atât de înfometat... de atâta timp...

— Ascultaţi! strigă Harry, iar Ron şi Hermione înţepeniră locului, privindu-l cu

atenţie pe Harry.

— ... să omor... a venit vremea să omor...

Vocea era din ce în ce mai slabă. Harry era convins că se îndepărta, ducându-se

undeva, în sus. Un amestec de frică şi emoţie puse stăpânire pe el, în timp ce se uita la

tavanul întunecos. Cum putea să se ducă în sus? Era o stafie, pentru care tavanele de piatră

nu contau?

— Pe aici, strigă el, şi începu să urce scările în fugă, spre holul de la intrare.

Era inutil să spere că va auzi ceva, fiindcă glasurile vesele de la Serbarea de

Halloween răzbăteau din Marea Sală. Harry sui pe scara de marmură până la etajul întâi,

urmat de Ron şi Hermione.

— Harry, ce...

— SSST!

Harry îşi ciuli urechile. De departe, de deasupra ringului de dans, din ce în ce mai

încet, auzi iar vocea:

— ... îmi miroase a sânge... MIROS DE SÂNGE!

Stomacul lui Harry se făcuse ghem.

— O să omoare pe cineva! strigă el şi, ignorând feţele stupefiate ale lui Ron şi

Hermione, urcă scările, câte trei trepte deodată, încercând să mai audă vocea, cu tot

zgomotul paşilor săi.

Harry fugi de-a lungul coridorului de la etajul doi, cu Ron şi Hermione gâfâind în

67

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

urma lui, oprindu-se doar când dădură colţul spre un coridor părăsit.

— Harry, ce a fost toată chestia asta? zise Ron, ştergându-şi fruntea transpirată. Eu n-

am auzit nimic...

— UITAŢI!

Ceva strălucea pe peretele din faţa lor. Se apropiară încet, încercând să zărească prin

întuneric. Cuvinte de un cot fuseseră scrijelite pe peretele dintre două ferestre, scânteind în

lumina torţelor aprinse.

CAMERA SECRETELOR A FOST DESCHISĂ! DUŞMANI AI

MOŞTENITORULUI, PĂZIŢI-VĂ!

— Ce este aia... care atârnă dedesubt? zise Ron, cu un tremur uşor în voce.

Apropiindu-se, Harry aproape alunecă pe o baltă enormă de pe jos. Ron şi Hermione

îl prinseră şi se duseră toţi trei lângă inscripţie, cu ochii fixaţi pe silueta întunecată de sub

ea. Toţi îşi dădură seama imediat cine era şi se dădură înapoi cu un PLEOŞC!

Doamna Norris, pisica supraveghetorului, era atârnată de coadă, de suportul torţei!

Ţeapănă, cu ochii larg deschişi, ficşi.

Pentru câteva minute nu se mişcară din loc. Apoi Ron zise repede:

— Hai să plecăm de-aici!

— Nu, ar trebui să rămânem... să dăm o mână de ajutor..., bălmăji Harry.

— Crede-mă, zise Ron, nu e bine să fim găsiţi aici!

Dar era prea târziu. Un zgomot, ca un tunet îndepărtat, îi anunţă că serbarea se

sfârşise. Din ambele capete ale coridorului se auzeau sute de paşi, care urcau scările, şi

vocile fericite ale unor oameni sătui. În secunda următoare, elevii năvăliră din ambele

părţi.

Discuţiile, învălmăşeala, zgomotul se opriră dintr-o dată când zăriră în faţa ochilor

pisica spânzurată de coadă. Harry, Ron şi Hermione erau singuri în mijlocul culoarului.

Teste mulţimea de elevi care se îmbulzeau pentru a se holba la priveliştea sinistră se lăsă o

tăcere de moarte. Apoi cineva ţipă, spărgând liniştea.

— Duşmani ai Moştenitorului, păziţi-vâ! Voi sunteţi urmăitorii, ăştia cu „sânge-mâl”!

Era Draco Reacredinţă. Se împinse în faţa mulţimii, ochii săi verzi şi reci prinzând

viaţă, chipul său, de obicei secat: de sânge, roşi, rânjind la vederea pisicii înţepenite.

68

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— CAPITOLUL IX —

SCRISUL DE PE PERETE

— Ce se întâmplă aici? Ce s-a întâmplat?

Atras fără îndoială de ţipetele lui Reacredinţă, Argus Filch veni, făcându-şi loc cu

coatele prin mulţime. În acel moment o văzu pe Doamna Norris şi se dădu un pas înapoi,

strângându-şi faţa în mâini, disperat.

— Pisica mea! Pisica mea! Ce s-a întâmplat cu Doamna Norris? se jeli el.

Ochii îi căzură pe Harry.

— Tu! icni el. Tu! Tu mi-ai omorât pisica! Ai omorât-o! Te ucid! Te...

— Argus!

Dumbledore sosise la faţa locului, urmat de alţi profesori. În câteva minute, trecu de

Harry, Ron şi Hermione şi o desprinse pe Doamna Norris de pe mânerul torţei.

— Vino cu mine, Argus, îi spuse el lui Filch. Şi voi, domnule Potter, domnule

Weasley şi domnişoară Granger...

Lockhart făcu un pas grăbit în faţă.

— Biroul meu este cel mai aproape, domnule director... chiar deasupra... Vă rog să

binevoiţi să...

— Mulţumesc, Gilderoy, zise Dumbledore.

Mulţimea amuţită se dădu la o parte pentru a le face loc. Lockhart, entuziasmat şi

dându-şi importanţă, îl urmă pe Dumbledore. La fel, profesorii McGonagall şi Plesneală.

De cum intrară în biroul întunecos al lui Lockhart, se simţi un freamăt pe pereţi.

Harry văzu cum câteva dintre pozele lui Lockhart se ascundeau, să nu li se vadă părul pus

pe bigudiuri. Lockhart în carne şi oase aprinse lumânările de pe birou şi se retrase în fundul

camerei. Dumbledore o puse pe Doamna Norris pe biroul lustruit şi începu să o examineze.

Harry, Ron şi Hermione schimbară priviri îngrijorate şi se adânciră în scaunele pe care nu

cădea direct lumina lumânărilor.

Vârful nasului lung şi strâmb al lui Dumbledore era doar la doi centimetri depărtare

de blana Doamnei Norris.

O cercetă cu atenţie prin ochelarii săi, în formă de semilună, degetele-i lungi

împungând-o şi pipăind-o. Profesoara McGonagall era aplecată aproape la fel de mult,

încât ajunsese să se uite cruciş. În spatele lor se desluşea Plesneală, retras cât mai în umbră,

cu o expresie ciudată pe chip, de parcă încerca din răsputeri să nu zâmbească. Iar Lockhart

se plimba în jurul lor, dându-le sfaturi.

— Cu siguranţă a fost omorâtă de un blestem... probabil Tortura Transmogrifă. Am

văzut de multe ori cum este folosită, ce ghinion că nu am fost acolo, ştiu contra-blestemul

care ar fi salvat-o...

Comentariile lui Lockhart erau însoţite de bocetele răscolitoare ale lui Filch. Era

prăbuşit în scaunul de lângă birou, neputând să se uite la Doamna Norris, ascunzându-şi

faţa în mâini. Oricât de mult l-ar fi detestat Harry pe Filch, nu putea să nu-i pară un pic rău

de el, însă nu îl compătimea ea atât de mult, cât se compătimea pe sine. Dacă Dumbledore

îl credea pe Filch, ar fi fost exmatriculat pe viaţă, cu siguranţă.

Dumbledore bombănea cuvinte ciudate încet şi o atingea pe Doamna Norris cu

bagheta, dar nu se întâmplă nimic. Era la fel ca şi până atunci, de parcă tocmai ar fi fost

împăiată.

— ...Îmi amintesc de un incident similar din Oaugadogou, zise Lockhart, o serie de

69

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

atacuri, toată povestea este prezentată în autobiografia mea. Am reuşit să dotez băştinaşii

cu diferite talismane care au rezolvat imediat problema...

Fotografiile lui Lockhart de pe pereţi dădeau din cap aprobator, în timp ce acesta

vorbea. Una dintre ele uitase să-şi scoată bigudiurile.

Până la urmă, Dumbledore se îndreptă din şale.

— Nu este moartă, Argus, spuse el cu blândeţe. Lockhart se opri brusc din

enumerarea crimelor pe care le prevenise el.

— Nu-i moartă? exclamă Filch, uitându-se printre degete la Doamna Norris. Dar de

ce este... rigidă şi îngheţată?

— A fost împietrită, zise Dumbledore („Ah, ştiam eu!” făcu Lockhart.). Dar cum, nu

vă pot spune...

— Întreabaţi-l pe el! icni Filch, întorcându-şi faţa înlăcrimată şi umflată spre Harry.

— Nici un elev din anul II nu ar fi putut să facă vraja asta, zise Dumbledore, ferm. Ar

fi fost nevoie de cea mai elaborată Magie Neagră a...

— El a făcut-o, el a făcut-o! răcni Filch şi faţa încercănată i se învineţi. Aţi văzut ce a

scris pe peretele acela! A găsit... în biroul meu... ştie că sunt... sunt un...

Chipul lui Filch se schimonosi îngrozitor.

— Ştie că sunt un... Non! termină el.

— Nu m-am atins de Doamna Norris! spuse Harry, tare, stânjenit de privirile celor

din jur îndreptate asupra lui, inclusiv ale tuturor pozelor lui Lockhart. Şi nici măcar nu ştiu

ce este un Non!

— Prostii! sări Filch. Mi-a văzut plicul de la RAPIDMAGIC!

— Daţi-mi voie să vorbesc, domnule director, spuse Plesneală din umbră.

Lui Harry i se accentua presentimentul unor nenorociri viitoare. Era sigur că

Plesneală nu era în stare să spună nimic în favoarea lui.

— Potter şi prietenii lui ar fi putut să fie în locul nepotrivit şi la timpul nepotrivit,

spuse el, un zâmbet prefigurându-se în colţul gurii sale, de parcă s-ar fi îndoit de ce spunea,

dar există nişte dubii totuşi. De ce se aflau pe coridorul de sus, oricum? De ce nu erau la

serbarea de Halloween?

Harry, Ron şi Hermione începură să le explice totul, amintind de petrecerea de ziua

morţii lui Nick.

— Erau prezente sute de stafii, care pot să vă spună că am fost acolo...

— Dar de ce nu v-aţi întors la serbare după aceea? zise Plesneală, ochii săi negri

sclipind în lumina lumânărilor. Ce căutaţi pe coridor?

Ron şi Hermione se uitară la Harry.

— Pentru că... pentru că..., începu Harry.

Inima îi bătea cu putere, ceva îi spunea că ar fi întins coarda prea tare dacă le-ar fi

spus că au fost aduşi acolo de o voce din neant, pe care numai el putea să o audă...

— ... pentru că eram obosiţi şi vroiam să ne ducem la culcare! termină el.

— Fără să cinaţi? întrebă Plesneală, un zâmbet triumfător facându-şi apariţia pe faţa

sa sfrijită. Nu ştiam că fantomele au mâncare potrivită pentru oameni, la petrecerile lor...

— Nu ne era foame, spuse Ron, tare, stomacul său scoţând un ghiorţăit puternic.

Zâmbetul răutăcios al lui Plesneală i se întinse pe toată faţa.

— Vă sugerez, domnule director, că Potter nu este sincer pe deplin, spuse el. Ar fi o

idee bună dacă ar fi privat de anumite privilegii, până când va fi gata să ne spună tot ade-

vărul. Personal, eu cred că ar trebui scos din echipa de Vâjthaţ a Cercetaşilor, până va

învăţa să fie cinstit.

70

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Serios, Severus? făcu profesoara McGonagall, tăios. Nu văd nici un motiv pentru

care să i se interzică băiatului să joace Vâjthaţ. Pisica asta nu a fost lovită în cap cu o

mătură. Nu este absolut nici o dovadă că Potter a greşit cu ceva.

Dumbledore îl cerceta pe Harry cu privirea. Privirea sa de un albastru-deschis îl făcea

pe Harry să se simtă de parcă ar fi fost examinat cu raze X.

— Nevinovat până când se va dovedi contrariul, Severus, zise el cu hotărâre.

Plesneală era furios. Ca şi Filch, de altfel.

— Pisica mea a fost împietrită! izbucni el, cu ochii ieşindu-i din orbite. Vreau să fie

pedepsit cineva!

— O vom vindeca, Argus, zise Dumbledore, răbdător. Doamna Lăstar a reuşit să

cultive nişte mătrăgune, numai bune ca antidot. Cum ajung la mărimea potrivită, voi cere

să se prepare o poţiune, care o va învia pe Doamna Norris.

— O voi face eu, se băgă şi Lockhart în discuţie. Cred că am mai făcut-o de cel puţin

o sută de ori, aş putea să fac o Poţiune de Refacere chiar şi în somn...

— Scuzaţi-mă, îl întrerupse Plesneală, glacial, dar cred că eu sunt maestrul poţiunilor

în şcoala asta...

Urmă o pauză nefirească.

— Puteţi să plecaţi, le spuse Dumbledore lui Harry, Ron şi Hermionei.

Plecară cât mai repede posibil, dar fără să alerge. Când ajunseră la etaj, deasupra

biroului lui Lockhart, intrară într-o clasă goală şi închiseră uşa după ei. Harry privea spre

feţele întunecate ale prietenilor săi.

— Credeţi că ar fi trebuit să le spun despre vocea pe care am auzit-o?

— Nu, zise Ron, fără ezitare. Să auzi voci pe care nu le mai poate auzi nimeni

altcineva nu e de bine, nici chiar în lumea noastră...

Ceva din tonul lui Ron îl făcu pe Harry să întrebe:

— Dar tu mă crezi, nu?

— Bineînţeles, zise Ron, repede. Dar... trebuie să recunoşti că e ciudat ...

— Ştiu că este ciudat, spuse Harry. Toată chestia e stranie. Ce era scris, oricum?

Camera a fost deschisă... Ce ar trebui să însemne asta?

— Ştii, parcă îmi sună cunoscut, zise Ron încet. Parcă cineva mi-a spus odată o

poveste despre existenţa unei camere secrete la Hogwarts... S-ar putea să fi fost Bill...

— Şi ce Dumnezeu este un Non? zise Harry.

Spre uimirea lui, Ron îşi înăbuşi un chicotit.

— Păi... de fapt nu este nimic de râs..., dar fiind vorba de Filch..., spuse el. Un Non

este cineva care a fost născut într-o familie de vrăjitori, dar nu are puteri magice deloc.

Într-un fel, opusul vrăjitorilor născuţi din Încuiaţi, dar aceşti Non sunt foarte stranii. Dacă

Filch încearcă să înveţe magia printr-un curs RAPIDMAGIC, presupun că trebuie să fie un

Non. Asta ar explica multe. De exemplu, de ce urăşte elevii atât de mult.

Ron zâmbi satisfăcut.

— De-aia este aşa de înverşunat împotriva noastră!

Un ceas bătu undeva.

— Miezul nopţii, spuse Harry. Ar trebui să ne ducem la culcare, înainte să ne

găsească Plesneală şi să ne acuze de cine ştie ce altceva.

*

Timp de câteva zile, şcoala nu mai vorbea despre nimic altceva, decât de atacul

71

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

împotriva Doamnei Norris. Filch menţinea proaspăt acest gând în minţile tuturor, plimbân-

du-se în jurul locului faptei, de parcă ar fi crezut că atacatorul ar putea să se întoarcă. Harry

îl văzuse frecând mesajul de pe perete cu Îndepărtătorul de Mizerie al doamnei Skowers,

bun la toate, dar fără succes. Cuvintele străluceau mai tare ca niciodată pe peretele de

piatră. Când Filch nu păzea locul crimei, scruta cu ochi roşii şi holbaţi, pândind elevii

neştiutori şi încercând să-i pedepsească pentru lucruri de genul „respiraţiei prea

zgomotoase” sau fiindcă „păreau fericiţi”.

Ginny Weasley fusese foarte afectată de soarta Doamnei Norris. Din câte spunea

Ron, era o mare iubitoare de pisici.

— Dar tu nu ai apucat să o cunoşti bine pe Doamna Norris, îi spuse Ron, binevoitor,

de-aia o plângi atât. Sincer, ne este mult mai bine fără ea!

Buza de jos a lui Ginny începu să tremure.

— De obicei nu se întâmplă astfel de lucruri la Hogwarts, o linişti Ron. O să-l prindă

pe nebunul care a făcut-o şi îl vor da afară cât ai zice peşte. Tot ce sper este să aibă timp

să-l împietrească şi pe Filch, înainte de a fi exmatriculat. Glumeam..., adăugă Ron repede,

văzând că Ginny se albise la faţă.

Atacul avusese consecinţe şi asupra Hermionei. Era chiar foarte normal pentru

Hermione să petreacă foarte mult timp citind, dar acum nu mai făcea nimic altceva decât

asta. Până miercurea următoare, nici Harry şi nici Ron nu primiră nici un răspuns din

partea ei la întrebarea „Ce mai faci?”

Harry fusese reţinut după ora de „Poţiuni”, Plesneală punându-l să cureţe resturile de

viermi de pe bănci. După un prânz rapid, urcă la bibliotecă, să-l întâlnească pe Ron, şi îl

văzu venind spre el pe Justin Finch-Fletchley, băiatul de la Astropufi, pe care îl cunoscuse

la ora comună de „Ierbologie”. Harry tocmai deschisese gura să-l salute, când Justin, care îl

zărise cu siguranţă, se întoarse şi plecă grăbit în partea opusă.

Harry îl găsi pe Ron în bibliotecă, făcându-şi tema la „Istoria magiei”. Profesorul

Binns le ceruse o compunere lungă de un metru despre „Consiliul medieval al vrăjitorilor

europeni”.

— Nu-mi vine să cred, tot mai am nevoie de şaptesprezece centimetri..., zise Ron,

enervat, dând drumul pergamentului care se strânse la loc, iar Hermione a scris un metru şi

jumătate, şi are şi un scris mic!

— Ea unde e? întrebă Harry, înşfăcând ruleta şi măsurându-şi lucrarea.

— Acolo, zise Ron, arătând spre rafturi, caută altă carte. Cred că vrea să citească

toată biblioteca până la Crăciun.

Harry îi povesti lui Ron despre Justin Finch-Fletchley, care fugise de el.

— Şi ce-ţi pasă, eu cred că e cam idiot, spuse Ron, scriind cât de mare putea. Toate

prostiile alea cu Lockhart, care este atât de minunat...

Hermione ieşi dintre rafturi şi, deşi părea irascibilă, era totuşi pregătită să stea de

vorbă cu ei.

— Toate exemplarele „Hogwarts: Scurtă istorie” au fost împrumutate, spuse ea,

aşezându-se lângă Harry şi Ron. Şi este o listă de aşteptare de două săptămâni, ca să pui

mâna pe carte. Cât de rău îmi pare că am uitat-o acasă, dar nu mai avea loc în cufăr, cu

toate cărţile lui Lockhart.

— De ce o cauţi? o întrebă Harry.

— Din acelaşi motiv ca toată lumea, zise Hermione, să citesc despre legenda Camerei

Secretelor.

— Ce-i asta? spuse Harry, repede.

72

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Tocmai asta este problema. Nu-mi pot aminti, zise Hermione, muşcându-şi buza.

Şi nu găsesc povestea altundeva...

— Hermione, lasă-mă să-ţi citesc compunerea, spuse Ron, disperat, uitându-se la

ceas.

— Nu, spuse Hermione, serioasă deodată. Ai avut zece zile să o termini.

— Nu mai îmi trebuie decât cinci centimetri, haide, te rog...

Sună clopoţelul. Ron şi Hermione se duseră spre ora de

„Istoria Magiei”, ciondănindu-se tot drumul.

„Istoria Magiei” era materia cea mai plictisitoare din orarul lor. Profesorul Binns,

care o preda, era singurul profesor-fantomă şi cel mai interesant lucru la orele sale era când

intra în clasă prin tablă. Bătrân şi cocârjat, mulţi oameni ziceau că nici nu-şi dăduse seama

că a murit. Pur şi simplu se dusese la ore într-o zi şi îşi lăsase corpul într-un fotoliu din faţa

şemineului din cancelarie, iar viaţa lui nu se schimbase cu nimic de atunci.

În acea zi era mai plictisitor ca niciodată. Profesorul Binns se uită pe notiţe şi începu

să citească, mormăind monoton, ca un aspirator vechi, până când aproape toţi elevii din

clasă aţipiră, trezindu-se din când în când să mai scrie un nume sau o dată, pentru ca apoi

să adoarmă la loc. Vorbea de o jumătate de oră, când se petrecu ceva ce nu se mai

întâmplase niciodată până atunci. Hermione ridică mâna.

Profesorul Binns, întrerupându-se dintr-o lectură îngrozitor de obositoare despre o

Întrunire Vrăjitorească Internaţională din 1289, o privi uimit.

— Domnişoară... ăăă...

— Granger, domnule profesor. Mă întrebam dacă aţi putea să ne spuneţi câte ceva

despre Camera Secretelor, zise Hermione cât se putea de clar.

Dean Thomas, care până atunci căscase gura pe fereastră, tresări pe scaun, Lavander

Brown îşi înălţă capul de pe braţe şi cotul lui Neville alunecă de pe bancă. Profesorul Binns

clipi.

— Eu predau „Istoria Magiei”, zise el cu o voce uscată, şuierătoare. Eu am de-a face

cu faptele, domnişoară Granger, nu cu mituri şi legende.

Îşi drese vocea cu un zgomot ca de cretă ruptă şi continuă:

— În luna septembrie a acelui an, un comitet de vrăjitori din Sardinia...

Se întrerupse iar, fiindcă mâna Hermionei era din nou în aer.

— Domnişoară Grant?

— Domnule, dar legendele nu sunt bazate întotdeauna pe fapte?

Profesorul Binns o privea atât de mirat, încât Harry fu convins că până atunci nu mai

fusese întrerupt vreodată de nimeni, viu sau mort.

— Păi, zise profesorul Binns încet, da, s-ar putea spune şi aşa, presupun...

Se uită la Hermione de parcă nu mai văzuse cu adevărat nici un elev până atunci.

— Pe de altă parte, legenda despre care vorbeşti este o poveste extraordinar de

senzaţională, ridicolă chiar...

Toată clasa sorbea acum fiecare vorbă a profesorului Binns. Privi sumbru la toţi şi

văzu că fiecare chip se întoarce spre el. Harry îşi dădu seama că era total nepregătit pentru

atenţia acordată subit.

— Ei bine, spuse el încet. Să vedem... Camera Secretelor... Ştiţi cu toţii, desigur, că

Hogwarts a fost fondat acum mai bine de o mie de ani... data precisă nu este cunoscută... de

patru dintre cei mai mari vrăjitori ai tuturor timpurilor. Cele patru case ale şcolii au fost

numite după ei: Godric Cercetaş, Helga Astropuf, Rowena Ochi-de-Şoim şi Salazar Vi-

perin. Au construit acest castel împreună, departe de ochii iscoditori al Încuiaţilor, având în

73

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

vedere că era o epocă în care oamenii obişnuiţi se temeau de vrăjitori şi vrăjitoare, pe care

îi persecutau şi-i prigoneau fără milă.

Făcu o pauză, aruncă o privire prin clasă, şi continuă:

— Vreme de câţiva ani, fondatorii au colaborat în armonie, căutând tineri care dădeau

semne că ar fi fost capabili de vrăji şi îi aduceau la castel pentru a-i educa. Au început apoi

neînţelegerile. Se produse o ruptură între Viperini şi ceilalţi. Viperinii doreau o

selecţionare mai atentă a elevilor care erau admişi la Hogwarts. Credeau că magia ar fi

trebuit să fie păstrată şi transmisă din tată în fiu. Nu erau de acord cu primirea elevilor care

proveneau din părinţi Încuiaţi, crezând că erau nedemni de încredere. După un timp, Vipe-

rinii se certară crunt cu Cercetaşii şi părăsiră şcoala.

Profesorul Binns luă iar o pauză, ţuguindu-şi buzele şi arătând ca o broască ţestoasă

bătrână şi uscată.

— Surse istorice de încredere ne spun doar atât, continuă el, dar aceste fapte

adevărate au fost uitate în favoarea legendei despre Camera Secretelor, o născocire foarte

măiestrit alcătuită. Povestea spune că Viperinii au construit o cameră secretă în castel,

despre care ceilalţi fondatori nu au ştiut nimic. Conform legendei, Viperinii ar fi sigilat

Camera Secretelor în aşa fel, încât să nu poată fi deschisă decât în momentul în care

Moştenitorul ar sosi în şcoală. Numai acesta putea să desigileze Camera Secretelor, să

dezlănţuie oroarea din ea şi să o folosească pentru a purifica şcoala de toţi cei nedemni să

studieze magia.

În toată clasa se lăsase o adâncă tăcere când Binns termină de povestit legenda, dar nu

era tăcerea somnoroasă care se instala la orele profesorului Binns. Plutea un sentiment de

nelinişte în aer, în timp ce toată lumea continua să îl privească, sperând la mai mult.

Profesorul Binns era puţin enervat.

— Toate astea sunt nişte prostii, desigur, zise el. Normal că şcoala a fost examinată

de multe ori de cei mai înţelepţi vrăjitori şi vrăjitoare, pentru a se găsi dovezi despre

existenţa acestei camere. Această cameră nu există! Un basm pentru a-i speria pe creduli!

Mâna Hermionei zvâcni iar în aer.

— Domnule... la ce anume v-aţi referit când aţi spus „oroarea” din Cameră?

— Se crede că este vorba de un monstru, pe care doar Moştenitorul lui Salazar

Viperin îl poate controla, zise profesorul Binns pe un ton strident.

Elevii schimbară priviri speriate.

— Vă spun, nu există o astfel de cameră, zise profesorul Binns, răsfoindu-şi notiţele.

Şi nici un monstru!

— Dar, domnule, zise Seamus Finnigan, dacă nu poate fi deschisă decât de

moştenitorul adevărat al lui Viperin, atunci nimeni altcineva nu ar putea să o găsească, nu-i

aşa?

— Aiureli, O'Flaherty, zise profesorul Binns, cu o voce gravă. Dacă generaţii întregi

de directori şi directoare de la Hogwarts nu au găsit-o...

— Dar domnule profesor, sări şi Parvati Patil, cred că ai fi nevoit să foloseşti Magia

Neagră ca să o deschizi...

— Doar pentru că un vrăjitor nu foloseşte Magia Neagră, nu înseamnă că nu o

cunoaşte, domnişoară, sări profesorul Binns. Repet, dacă unul ca Dumbledore...

— Dar poate că trebuie să fii înrudit cu Salazar Viperin, aşa că Dumbledore nu ar

putea să..., începu Dean Thomas, dar profesorului Binns i se umpluse paharul.

— De ajuns, le-o tăie el. Este un mit! Nu există! Nu este nici o dovadă că Viperinii ar

fi construit nici măcar un dulap de mături! Îmi pare rău că v-am spus o poveste atât de

74

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

stupidă! Ne vom întoarce, cu voia dumneavoastră, la istorie, la fapte, singurele veridice şi

credibile!

Şi în cinci minute, clasa reveni la starea ei obişnuită de somnolenţă.

— Întotdeauna am ştiut că Salazar Viperin a fost un bătrân smintit şi anormal, le

spuse Ron lui Harry şi Hermionei, după ce se terminase lecţia, în timp ce urcau pe cori-

doarele supraaglomerate, pentru a-şi lăsa ghiozdanele înainte de cină. Dar niciodată nu am

bănuit că el a început toată chestia asta cu „sânge-pur”. N-aş sta la Viperini, nici dacă m-ar

plăti. Serios, dacă Jobenul Magic m-ar fi trimis la Viperini, aş fi luat trenul înapoi spre casă

în trei secunde...

Hermione dădu aprobator din cap, dar Harry nu spuse nimic. Simţea însă un nod în

stomac.

Harry nu le spusese niciodată lui Ron şi Hermionei că Jobenul Magic se gândise

serios să îl pună la Viperini. Îşi amintea, de parcă ar fi fost ieri, micuţa voce care îi vorbise

în ureche, când îşi pusese jobenul pe cap, în urmă cu un an. Harry auzise deja de reputaţia

casei Viperinilor de a fi dat mulţi vrăjitori periculoşi şi se gândise, disperat: „Doamne, nu

la Viperini! Nu la Viperini!” „Nu la Viperini, da?” zisese vocea. „Eşti sigur? Ai toate

calităţile, iar această casă te-ar putea ajuta să devii şi mai faimos!”

Şi vocea îl repartizase la Cercetaşi, până la urmă.

Strecurându-se prin mulţime, Colin Creevey trecu pe lângă ei.

— Bună, Harry!

— Bună Colin, zise Harry din reflex.

— Harry..., Harry..., un băiat de la mine din clasă spune că eşti...

Dar Colin era atât de mic încât nu se putea lupta cu valul de oameni care îl împingea

spre Marea Sală. Îi auziră vocea subţire chiţăind:

— Pe curând, Harry!

Şi Colin fu luat de şuvoiul mulţimii.

— Oare ce spune un băiat de la el din clasă despre tine? se întrebă Hermione.

— Că sunt moştenitorul lui Viperin, presupun, zise Harry, nodul din stomac mărindu-

i-se cu vreo doi centimetri, amintindu-şi cum fugise Justin Finch-Fletchley de el.

— Ăştia sunt în stare să creadă orice, spuse Ron, dezgustat. Mulţimea se rări şi putură

să urce scările în linişte.

— Chiar ai crezut că există o Cameră a Secretelor? o întrebă Ron pe Hermione.

— Nu ştiu, spuse ea, încruntându-se. Dumbledore nu a putut s-o vindece pe Doamna

Norris şi asta mă face să cred că orice a atacat-o s-ar putea să nu fie... uman!

În timp ce Hermione spunea toate acestea, dădură colţul şi se regăsiră la capătul

aceluiaşi coridor, unde avusese loc atacul asupra Doamnei Norris. Se opriră şi se uitară.

Totul era ca în noaptea aceea, în afară de pisica atârnată de torţă, iar la perete fusese pus un

scaun care acoperea mesajul „CAMERA SECRETELOR A FOST DESCHISĂ!

DUŞMANI AI MOŞTENITORULUI, PĂZIŢI-VĂ!”

— Aici cred că stă Filch de pază, mormăi Ron. Se uitară unul la altul. Culoarul era

părăsit.

— Nu moare nimeni dacă aruncăm o privire, zise Harry, punându-şi ghiozdanul pe

jos şi aşezându-se în genunchi şi în coate, căutând indicii.

— Urme de arsură! zise el. Aici... şi aici...

— Vino să vezi asta! spuse Hermione. Ciudat...

Harry se ridică şi se duse la fereastra de lângă peretele inscripţionat şi Hermione arătă

75

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

spre gemuleţul cel mai de sus, unde roiau vreo douăzeci de păianjeni care, după câte îşi

dădeau ei seama, se băteau care să iasă primul prin crăpătura micuţă din pervaz. Un fir

lung, argintiu atârna ca o funie din locul acela, de parcă ar fi urcat cu toţii pe ea, grăbindu-

se să iasă afară.

— Ai mai văzut vreodată păianjeni care să se comporte aşa? zise Hermione,

neliniştită.

— Nu, spuse Harry, dar tu, Ron? Ron?

Se uită în spate. Ron stătea la mare depărtare de ei, părând a lupta din greu cu

impulsul de a o lua la goană.

— Care-i problema? zise Harry.

— Nu... nu îmi plac... păianjenii, îngăimă Ron, încordat.

— N-am ştiut până acum, zise Hermione, uitându-se la Ron, uimită. Dar i-ai folosit

de multe ori în poţiuni...

— Nu mă deranjează dacă sunt morţi, zise Ron, care evita precaut să se uite spre

fereastră, pur şi simplu nu-mi place cum se mişcă...

Hermione chicoti.

— Ce ţi s-o fi părând aşa de amuzant, nu ştiu, zise Ron, supărat. Dacă chiar vrei să

ştii, când aveam trei ani, Fred mi-a transformat ursuleţul de pluş într-un păianjen mare şi

urât

pentru că îi stricasem mătura de jucărie. Nici ţie nu ţi-ar plăcea dacă ţi-ai ţine

ursuleţul în braţe şi dintr-o dată ar avea mult prea multe picioare şi...

Ron se întrerupse, tremurând. Hermione se strădui să nu râdă. Simţind că era

momentul să schimbe subiectul, Harry spuse:

— Vă amintiţi de toată apăraia aia de pe jos? De unde apăruse? Cineva a şters-o,

probabil...

— Era cam pe aici, zise Ron, reuşind să se reculeagă pentru a face câţiva paşi spre

scaunul lui Filch. În faţa uşii ăsteia...

Atinse clanţa de aramă, dar îşi retrase mâna imediat, de parcă l-ar fi ars.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Harry.

— Nu pot să intru aici, zise Ron cu seriozitate, este o toaletă de fete.

— Ah, Ron, dar n-are cum să fie nimeni înăuntru, spuse Hermione, ridicându-se şi

apropiindu-se. Este locul Plângăcioasei Myrtle. Haideţi, să ne uităm.

Ignorând cu totul semnul mare pe care scria „Defect”, ea deschise uşa.

Era cea mai sumbră şi mai deprimantă baie în care in- trase Harry vreodată. Sub o

oglindă mare, spartă şi pătată, se aflau nişte chiuvete ciobite, rânduite la perete. Podeaua

era udă şi în ea se reflectau luminile de la cioturile câtorva lumânări pâlpâitoare. Uşile de

lemn dinspre toalete erau zgâriate şi dezmembrate, ba chiar una dintre ele era scoasă din

balamale.

Hermione le făcu semn să tacă şi se îndreptă spre cabina din fund. Când ajunse la ea,

Hermione spuse:

— Bună, Myrtle, ce mai faci?

Harry şi Ron se duseră şi ei să vadă. Plângăcioasa Myrtle plutea pe rezervorul W.C.-

ului, ştergându-şi bărbia.

— Aceasta este toaleta fetelor, făcu ea, privindu-i bănuitoare pe Ron şi pe Harry. Ei

nu sunt fete...

— Nu, zise Hermione. Am vrut doar să le arăt cât... hm... de frumos este aici...

Făcu un semn spre oglinda veche şi murdară şi spre podeaua umedă.

76

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Întreab-o dacă nu a văzut ceva, îi suflă Harry lui Hermione printre dinţi.

— Ce i-ai şoptit? întrebă Myrtle, holbându-se la el.

— Nimic, spuse Harry repede. Vroiam să te întrebăm...

— Tare aş vrea ca oamenii să nu mă mai vorbească pe la spate! zise Myrtle, cu vocea

înecată de lacrimi. Am şi eu sentimente, să ştiţi, chiar dacă sunt moartă...

— Myrtle, nimeni nu vrea să te supere, zise Hermione, Harry a vrut doar...

— Nimeni nu vrea să mă supere! Ce glumă bună! exclamă Myrtle. Viaţa mea a fost

îngrozitoare aici şi acum vin oamenii şi se iau de mine chiar şi după moarte!

— Vroiam să te întrebăm dacă nu ai văzut ceva ciudat în ultimul timp, zise Hermione,

repede, pentru că a fost atacată o pisică exact în faţa uşii tale, în noaptea de Halloween.

— Ai văzut pe cineva pe aici, în noaptea aia? spuse Harry.

— Nu eram atentă, zise Myrtle cu dramatism. Peeves m-a supărat atât de tare, încât

am venit aici cu gând să mă sinucid. Apoi, desigur, mi-am amintit că sunt... că sunt...

— Deja moartă, zise Ron, încercând să o ajute.

Myrtle icni tragic, se ridică în aer, se întoarse şi plonjă cu capul înainte, în toaletă,

împroşcându-i cu apă din cap până-n picioare, şi se făcu nevăzută. După sunetul suspinelor

ei, se oprise undeva în curbura în formă de U.

Harry şi Ron rămăseseră cu gura căscată, dar Hermione ridică din umeri, vlăguită, şi

zise:

— Dacă vreţi să ştiţi, a fost aproape veselă de data asta... Hai să mergem!

Harry abia închisese uşa, lăsând în urmă suspinele lui Myrtle, când o voce puternică îi

făcu pe toţi trei să tresară. -RON!

Percy Weasley se oprise în capul scărilor, cu insigna de Perfect strălucind, şi pe chip

cu o expresie şocată.

— Este o toaletă de fete! exclamă el. Ce căutaţi...

— Doar aruncam o privire, ridică Ron din umeri. Indicii, ştii tu...

Percy se umflă într-un fel care-i aminti perfect lui Harry de doamna Weasley.

— Plecaţi d-de a-acolo, striga el, venind spre ei şi uşuindu-i cu bătăi din palme. Nu

vă pasă ce ar putea crede lumea? Să vă întoarceţi iar aici, când toată lumea este la cină...

— Şi de ce nu ar trebui să fim aici? întrebă Ron, pornit, oprindu-se brusc şi privind

spre Percy. Ascultă, noi n-am atins nici măcar un fir de păr de pe pisica aia!

— I-am spus şi eu acelaşi lucru lui Ginny, zise Percy, furios, dar tot mai crede că o să

fiţi exmatriculaţi. N-am mai văzut-o până acum atât de supărată, plânge de mama focului.

Ar trebui să te gândeşti la ea, toţi cei din primul an sunt foarte impresionaţi de chestia

asta...

— Puţin îţi pasă ţie de Ginny, zise Ron, ale cărui urechi se înroşeau tot mai tare. Ţi-e

teamă doar să nu-ţi stric şansele de a deveni Şef de Promoţie!

— O să iau cinci puncte de la Cercetaşi! îi anunţă Percy, atingându-şi insigna de

Perfect. Şi sper că V-aţi învăţat minte! Fără detectivisme, sau îi scriu mamei!

Şi se depărtă, cu ceafa la fel de roşie, ca şi urechile lui Ron.

*

Harry, Ron şi Hermione se aşezară cât mai departe de Percy în camera de zi, în acea

seară. Ron era încă foarte prost dispus şi făcea pată după pată pe tema pentru „Farmece”.

Când încercă să ia bagheta şi să le şteargă, aprinse pergamentul. Scoţând aproape la fel de

mult fum ca şi tema lui, Ron închise furios „Manualul-Standard de vrăji”, pentru anul II.

77

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Spre uimirea lui Harry, Hermione procedă în acelaşi fel.

— Dar cine poate fi, totuşi? spuse ea cu o voce calmă, ca şi când ar fi continuat o

discuţie, pe care tocmai o începuseră. Cine ar vrea să-i elimine de la Hogwarts pe Non şi pe

cei cu părinţi Încuiaţi?

— Să ne gândim, zise Ron, bătându-şi joc de ea. Care dintre bunele noastre

cunoştinţe crede că cei care provin din Încuiaţi sunt gunoaie?

Se uită la Hermione. Hermione se uită la el, fără să se lase convinsă.

— Dacă te referi la Reacredinţă...

— Bineînţeles că la el! zise Ron. Ai auzit, doar, chestia cu „sânge-mâl”. Ei, şi tu,

Hermione, nu este nevoie decât să te uiţi la mutra lui de şobolan, ca să-ţi dai seama că este

vorba despre el...

— Reacredinţă, moştenitorul lui Viperin? întrebă Hermione sceptic.

— Gândeşte-te şi la familia lui, zise Harry, închizându-şi cărţile. Fiecare dintre ei au

fost la Viperini, tot timpul se laudă cu asta. Ar putea fi foarte bine descendenţii lui Viperin.

Tatăl lui e foarte rău.

— Ar putea să aibă cheia Camerei Secretelor de secole! zise Ron. Transmiţând-o din

tată în fiu...

— Păi, zise Hermione prudentă, presupun că este posibil...

— Dar cum o putem dovedi? întrebă Harry, sumbru.

— Putem într-un fel, zise Hermione, încet, coborându-şi şi mai tare vocea şi aruncând

o privire spre Percy. Desigur, va fi foarte greu. Şi periculos, foarte periculos... Am încălca

vreo cincizeci de reguli ale şcolii, presupun...

— Dacă o să ai chef să ne explici în decursul viitoarei luni, să ne anunţi şi pe noi, da?

făcu Ron, enervat.

— Bine, zise Hermione, rece. Trebuie să aflăm cum putem să intrăm în camera de zi

a Viperinilor şi să-l întrebăm pe Reacredinţă câteva lucruri, fără ca el să-şi dea seama că

suntem noi.

— Dar este imposibil, zise Harry, în timp ce Ron se prăpădea de râs.

— Nu, nu este, spuse Hermione. Am putea, dacă am face rost de PoliPoţiune!

— Ce mai e şi asta? întrebară Ron şi Harry într-un glas.

— Ne-a pomenit ceva despre ea Plesneală acum câteva lecţii...

— Poate crezi că noi nu avem altceva mai bun de făcut la „Poţiuni”, decât să-l

ascultăm pe Plesneală..., bombăni Ron.

— Te transformă în altcineva. Gândiţi-vă! Ne-am putea preschimba în unii de la

Viperini. Nu şi-ar da seama nimeni că suntem noi. Draco ne-ar spune totul. Probabil că

deja trâmbiţează despre asta, chiar acum în camera lor de zi... Numai dacă l-am putea

auzi...

— Chestia asta, PoliPoţiunea, mi se pare cam riscantă, zise Ron, încruntându-se. Ce

s-ar întâmpla dacă am rămâne nişte Viperini pentru totdeauna?

— Trece după un timp, zise Hermione, fluturându-şi mâna, nerăbdătoare, dar o să fie

foarte greu să facem rost de reţetă. Plesneală a zis că se află într-o carte care se numeşte

„Poţiuni extrem de puternice” şi sunt sigură că este în partea interzisă a bibliotecii.

Exista un singur mod de a scoate o carte din zona interzisă: trebuia să ai un bilet

semnat de un profesor.

— Totuşi nu văd de ce am avea nevoie de cartea asta, zise Ron, dacă nu avem de

gând să preparăm poţiuni din ea.

— Cred, spuse Hermione, că dacă am lăsa impresia că avem nevoie de ea doar pentru

78

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

a o citi, ca să pătrundem mai bine teoria poţiunilor, am avea o şansă...

— Ah, fiţi serioşi, n-o să ne creadă nici un profesor, zise Ron. Ar trebui să fie tare

tâmpit...

79

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— CAPITOLUL X —

BALONUL-GHIULEA

La evenimentul dezastruos cu zânele, Profesorul Lock hart nu mai adusese creaturi vii

în clasă. În schimb, le citea pasaje din cărţile lui şi câteodată dădea viaţă momentelor mai

interesante. De obicei îl chema pe Harry să-l ajute cu acele exemplificări. Harry ajunsese

să fie, rând pe rând, un sătean transilvănean, pe care Lockhart îl vindecase de un Blestem

de Bâlbâială, un Yeti care răcise la cap şi un vampir care nu mai putea mânca decât salată,

de când avusese de-a face cu Lockhart.

Şi în timpul următoarei ore de „Apărare contra Magiei Negre”, Harry fu adus în faţa

clasei, de data aceasta jucând rolul unui vârcolac. Dacă nu ar fi avut un motiv foarte bine

întemeiat pentru a-l menţine pe Lockhart bine dispus, ar fi refuzat.

— Un urlet frumos şi puternic, Harry... perfect! Şi atunci, nici n-o să vă vină să

credeţi, am ţâşnit... uite aşa... l-am trântit la podea... astfel... şi cu o mână, am reuşit să-l ţin

acolo... Cu cealaltă, i-am pus bagheta la gât... şi cu ultimele puteri am săvârşit extrem de

complicata vrajă, Homorphus... Atunci a scos un geamăt demn de milă... haide, Harry... pe

un ton mai înalt... Bravo!... blana a dispărut... colţii s-au retras... şi s-a transformat din nou

în om. Simplu, dar eficace! Şi aşa, oamenii dintr-un alt sat îşi vor aminti de mine ca de un

erou care i-a salvat de teroarea atacurilor vârcolacului, din fiecare lună.

Clopoţelul sună şi Lockhart se ridică de la catedră.

— Temă: scrieţi o poezie despre felul în care l-am înfrânt eu pe vârcolacul Wagga

Wagga! Un exemplar al cărţii mele „Frumosul de mine” cu autograf, celui care compune

cea mai bună poezie!

Elevii începură să plece. Harry se întoarse în fundul clasei, unde îl aşteptau Ron şi

Hermione.

— Gata? bombăni Harry.

— Să mai aşteptăm până pleacă toată lumea, spuse Hermione, emoţionată. Acum...

Se apropie de catedra lui Lockhart, cu mâna încleştată pe o foaie, Harry şi Ron, în

spatele ei.

Aăă... Domnule profesor Lockhart..., începu Hermione. Vroiam să iau cartea aceasta

din bibliotecă. Pentru cultura mea generală.

Întinse hârtia, mâna tremurându-i puţin. Dar am o problemă... este în sectorul interzis

al bibliotecii, aşa că am nevoie de semnătura unui profesor... Sunt convinsă că m-ar ajuta

să înţeleg mai bine ce vreţi să spuneţi în „Hoinărind cu vampirii” despre otrăvuri cu efect

întârziat...

— Ah, „Hoinărind cu vampirii”! făcu Lockhart, luând biletul de la Hermione şi

zâmbindu-i larg. Cred că este cartea mea preferată. Ţi-a plăcut?

— O, da, zise Hermione, entuziasmată. Cât de ingenios aţi fost când l-aţi prins pe

ultimul vampir cu strecurătoarea de ceai...

— Ei bine, sunt sigur că nu se va supăra nimeni dacă îi voi oferi celei mai bune eleve

a anului puţin ajutor, zise Lockhart, entuziasmat, şi scoase o pană enormă de păun. Da, fru-

moasă, nu? spuse el, citind greşit expresia revoltată de pe faţa lui Ron. De obicei o păstrez

pentru autografe.

Făcu o semnătură mare şi şerpuită pe bilet şi i-l dădu înapoi Hermionei.

— Deci, Harry, zise Lockhart, în timp ce Hermione împături biletul cu degete

nesigure şi îl strecură în geantă, mâine este primul joc de Vâjthaţ al sezonului, dacă nu mă

80

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

înşel... Cercetaşii împotriva Viperinilor, nu? Am auzit că eşti un jucător important. Şi eu

am fost căutător. Am fost solicitat să mă alătur Echipei Naţionale, dar am preferat să-mi

dedic viaţa cercetării şi înfrângerii Magiei Negre. Totuşi, dacă simţi că ai nevoie de puţin

antrenament separat, nu ezita să mă anunţi. Întotdeauna sunt fericit să le împărtăşesc din

experienţa mea jucătorilor mai puţin pricepuţi...

Harry scoase un sunet neclar din gâtlej şi plecă grăbit după Ron şi Hermione.

— Nu-mi vine să cred! exclamă el, toţi trei examinând semnătura de pe bilet. Nici

măcar nu s-a uitat ce carte vroiam!...

— Pentru că este un tembel fără creier, zise Ron. Dar cui îi pasă, am obţinut ce

doream.

— Ia, te rog, nu este un tembel fără creier, zise Hermione, tăios, în timp ce aproape

fugeau spre bibliotecă.

— Da, fiindcă a spus că eşti cea mai bună elevă a anului...

Îşi coborâră vocile, fiind înconjuraţi de liniştea sufocantă a bibliotecii.

Madam Pince, bibliotecara, era o femeie slabă şi enervantă, care arăta ca un vultur

malnutrit.

— „Poţiuni extrem de puternice”? repetă ea, bănuitoare, încercând să ia biletul din

mâna Hermionei, dar ea nu îi dădu drumul.

— Mă întrebam dacă nu aş putea să păstrez biletul..., spuse ea pe nerăsuflate.

— Of, haide, zise Ron, smulgându-i-l din mână şi dându-i-l lui Madam Pince. O să-ţi

facem rost de un alt autograf. Lockhart ar semna orice care stă nemişcat suficient de mult

timp.

Madam Pince puse biletul în lumină, de parcă ar fi vrut să vadă dacă nu-i falsificat,

dar trecu testul. Se plimbă printre rafturile impresionante şi se întoarse peste câteva secun-

de cu o carte mare, aparent mucegăită. Hermione o puse cu grijă în ghiozdanul ei şi

plecară, încercând să nu meargă prea repede şi să nu pară prea vinovaţi.

Cinci minute mai târziu, erau baricadaţi iar în baia defectă a Plângăcioasei Myrtle.

Hermione ignorase protestele lui Ron care subliniau faptul că era ultimul loc în care ar

intra orice om în deplinătatea facultăţilor mintale. Aveau intimitatea asigurată. Myrtle

plângea în toaleta ei, dar ei o ignorau complet, aşa cum făcea şi ea, de altfel.

Hermione deschise cu grijă cartea „Poţiuni extrem de puternice” şi toţi trei se

aplecară asupra paginilor pătate de umezeală. Chiar de la prima privire era evident de ce se

afla în sectorul interzis. Unele dintre poţiuni aveau urmări groteşti, de neconceput, şi mai

erau şi nişte ilustraţii foarte neplăcute, de exemplu, un om care părea că fusese întors pe

dos şi o vrăjitoare din al cărei cap creşteau mai multe perechi de mâini.

— Uite-o, zise Hermione, emoţionată, găsind pagina intitulată „PoliPoţiunea”.

Era ilustrată cu desene cu oameni transformaţi pe jumătate în alţi oameni. Harry spera

din tot sufletul că artistul îşi imaginase doar expresia durerii insuportabile de pe chipul lor.

— Este cea mai complicată poţiune despre care am citit în viaţa mea, zise Hermione,

în timp ce examinau reţeta. Aripi dantelate de muşte, lipitori, alge culese după flux şi

ghemotoace de iarbă, şopti ea, urmărind cu degetul lista ingredientelor. Păi, se găsesc

destul de uşor, sunt în dulap, la îndemâna elevilor, putem să ne servim de acolo. Aaaah,

uite, pudră de corn de Bicorn... nu ştiu de unde o s-o luăm pe asta... Piele sfâşiată de

bizon... nici asta nu va fi uşor... şi, bineînţeles, puţin din persoana în care vrem să ne

preschimbăm.

— Poftim? spuse Ron, tăios. Ce vrei să spui, puţin din persoana în care vrem să ne

preschimbăm? Eu nu am de gând să beau nimic care să conţină unghiile de la picioarele lui

81

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Crabbe...

Hermione continuă de parcă nici nu-l auzise.

— Nu avem de ce să ne facem griji pentru asta, părţile alea se pun la sfârşit...

Ron se întoarse, fără grai, spre Harry, care avea alte griji însă.

— Îţi dai seama cât va trebui să furăm, Hermione? Piele sfâşiată de bizon, asta nu se

găseşte, cu siguranţă, în dulapul elevilor. Ce o să facem, o să intrăm în depozitele personale

ale lui Plesneală? Nu cred că este o idee foarte bună...

— Ei bine, dacă voi daţi bir cu fugiţii, foarte bine, spuse ea. Avea pete roz în obraji şi

ochii îi erau mai strălucitori ca de obicei.

— Eu nu vreau să încalc regulile, ştiţi prea bine, dar cred că a-i ameninţa pe cei cu

părinţi Încuiaţi este mult mai grav, decât a prepara o poţiune complicată. Dar dacă nu vreţi

să aflaţi dacă este vorba de Reacredinţă, mă duc chiar acum la Madam Pince şi returnez

cartea...

— N-ara crezut că voi trăi ziua când tu ne vei convinge pe noi să încălcăm regulile,

zise Ron. Bine, o s-o facem... Dar fără unghiile de la picioare, da?

— Oricum, cât timp ne va lua s-o facem? întrebă Harry, în timp ce Hermione, care

părea mai fericită acum, deschise din nou cartea.

— Păi, având în vedere că algele de după flux trebuiesc culese când este lună plină şi

aripile dantelate trebuie să fiarbă douăzeci şi una de zile... cred că va fi gata cam într-o

lună, dacă vom putea găsi toate ingredientele.

— O lună? zise Ron. Reacredinţă i-ar putea ataca pe toţi cei care provin din Încuiaţi

până atunci!

Dar ochii Hermionei se subţiară iarăşi periculos şi adăugă cu calm:

— Dar este cel mai bun plan pe care-l avem... Cu toată viteza înainte!

Însă, în timp ce Hermione verifica dacă puteau să plece din baie fără să-i vadă

nimeni, Ron îi şopti lui Harry:

— Ar fi mult mai simplu dacă l-ai putea da jos pe Draco de pe mătură, mâine.

*

Harry se trezi devreme în sâmbăta aceea şi se gândi puţin la meciul de Vâjthaţ care

urma. Avea emoţii, mai ales când îşi imagina la ce ar spune Baston dacă ar pierde

Cercetaşii, dar şi la gândul de a înfrunta o echipă cu cele mai rapide mături de competiţie

de pe lume. Niciodată până atunci nu-şi dorise să-i bată pe Viperini atât de tare ca în acel

moment.

După o jumătate de oră de când stătea în pat, cu un gol în stomac, se sculă şi se duse

devreme la micul dejun, unde găsi restul echipei Cercetaşilor, la masa lungă, goală, toţi

părând încordaţi şi vorbind puţin.

Ora unsprezece se apropia şi toată şcoala începu să se îndrepte spre stadionul de

Vâjthaţ. Era o zi cam înnorată, cu un iz de ploaie în aer. Înainte să intre în vestiar, Ron şi

Hermione veniră repede la Harry să îi ureze baftă. Echipa îşi puse mantiile roşii ale

Cercetaşilor, apoi se aşeză să asculte tradiţionalul discurs de îmbărbătare al lui Baston,

dinainte de meci.

— Viperinii au mături mai bune ca noi, începu el, nu are rost să negăm asta. Dar noi

avem oameni mai buni pe mături. Ne-am antrenat mult mai mult ca ei, am zburat pe orice

vreme... („Foarte adevărat”, bombăni George Weasley. „Nu am apucat să mă usuc cum

trebuie din august şi până acum!”)... şi îi vom face să regrete ziua în care l-au lăsat pe

82

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

viermele ăla de Reacredinţă să cumpere postul de căutător din echipa lor.

Cu pieptul umflat de emoţie, Baston se întoarse spre Harry.

— Depinde de tine, Harry, să demonstrezi că un căutător trebuie să aibă ceva mai

mult decât banii lui babacu'. Prinde hoţoaica aurie înaintea lui Reacredinţă sau mori

încercând, Harry, pentru că trebuie să câştigăm astăzi, trebuie.

— Deci, fii relaxat, Harry, spuse Fred, făcându-i cu ochiul.

Când ajunseră pe teren, îi întâmpină un potop de zgomote, majoritatea urale, deoarece

Ochii-de-Şoim şi Astro-pufii abia aşteptau să-i vadă învinşi pe Viperini, dar din mulţime se

auzeau şi Viperinii, huiduind şi fluierând. Madam Hooch, arbitrul de Vâjthaţ, le ceru lui

Baston şi Flint să dea mâna, ceea ce şi făcură, aruncând-mi priviri aprige, strângându-şi

mâinile chiar mai tare decât ar fi fost cazul.

— La semnalul meu, zise Madam Hooch, trei... doi... unu! În uralele mulţimii, care le

dădeau aripi, cei paisprezece jucători se ridicară spre cerul plumburiu. Harry zbură mai sus

decât toţi ceilalţi, încercând să zărească hoţoaica.

— Ce mai faci, Însemnatule? strigă Reacredinţă, ţâşnind pe sub Harry, de parcă ar fi

vrut să-i demonstreze viteza măturii sale.

Harry nici nu avu timp să răspundă. În clipa aceea, veni în viteză spre el un balon-

ghiulea, mare şi negru. Îl evită în ultima clipă, simţind chiar că îi atinge părul, când trecu

pe lângă el.

— Era gata-gata, Harry! zise George, venind lângă el cu bâta în mână, pregătit să

trimită balonul-ghiulea înapoi spre unul dintre Viperini. Harry îl văzu pe George lovind cu

putere spre Adrian Pucey, dar balonul-ghiulea îşi schimbă direcţia în aer şi veni iar ţintă

spre Harry.

Harry coborî repede pentru a-l evita şi George reuşi să îl lovească tare, trimiţându-l

spre Draco. Pentru a doua oară, balonul-ghiulea coti iar ca un bumerang şi se îndreptă spre

capul lui Harry.

Harry acceleră şi o zbughi spre capătul opus al terenului. Auzea clar balonul-ghiulea

şuierând în spatele lui. Dar ce se întâmpla? Baloanele-ghiulea nu se concentrau niciodată

asupra unui singur jucător, în felul acela, rolul lor era să dea jos de pe mătură cât mai mulţi

jucători...

Fred Weasley aşteptă balonul-ghiulea la capătul celălalt. Harry se feri, timp în care

Fred lovi balonul-ghiulea cu toată forţa.

— Gata! strigă Fred, fericit, dar se înşela.

Ca şi când ar fi fost atras de Harry, ca de un magnet puternic, balonul-ghiulea goni iar

spre el şi Harry fu nevoit să se îndepărteze cu toată viteza.

Începuse să plouă. Harry simţi picăturile grele pe faţă, stropindu-i ochelarii. Habar nu

avea cum decurgea jocul, până nu îl auzi pe Lee Jordan, comentatorul, spunând: „Viperinii

conduc cu şaizeci de puncte la zero!”

Măturile superioare ale Viperinilor îşi făceau evident treaba, iar balonul-ghiulea

continua să facă orice ca să-l dea pe Harry jos de pe mătură. Fred şi George zburau atât de

aproape de el acum, de o parte şi de alta, încât Harry nu putea să vadă altceva în afară de

mâinile lor şi nu avea nici cum să caute hoţoaica, darămite să o mai şi prindă.

— Cineva... i-a făcut... ceva... acestui balon-ghiulea..., mormăi Fred, lovindu-l cu

toată puterea, în timp ce acesta începuse un nou atac asupra lui Harry.

— Trebuie să cerem timp de odihnă, zise George, încercând în acelaşi timp să-i facă

semn şi lui Baston şi nici să nu lase balonul-ghiulea să-i spargă nasul lui Harry.

Baston receptase cu siguranţă mesajul. Fluierul lui Madam Hooch se auzi iar. Harry,

83

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Fred şi George se avântară spre pământ, încă încercând disperaţi să evite balonul-ghiulea

care îşi ieşise din minţi.

— Ce se întâmplă? zise Baston.

În timp ce toată echipa Cercetaşilor se strânsese în jurul lui Baston, galeria

Viperinilor îi huiduia.

— Fred, George, unde eraţi când balonul-ghiulea a oprit-o pe Angelina să dea gol?

— Eram cu douăzeci de metri deasupra ei, Oliver, zise George supărat, oprind celălalt

balon-ghiulea care era gata să-l omoare pe Harry. Cineva l-a vrăjit... nu-l lasă pe Harry în

pace, doar pe el l-a atacat tot jocul. Probabil că e mâna Viperinilor aici!

— Dar baloanele-ghiulea au fost închise în biroul lui Madam Hooch, imediat după

ultimul nostru antrenament... şi atunci nu aveau nimic..., zise Baston, neliniştit.

Madam Hooch venea spre ei. Peste umărul ei, Harry zări echipa Viperinilor râzând şi

arătând cu degetul spre el.

— Ascultaţi, spuse Harry, în timp de Madam Hooch se apropia tot mai mult, cu voi

doi zburând în jurul meu tot timpul, singurul mod în care aş putea prinde hoţoaica ar fi

doar dacă mi-ar sări drept în poală, zise Harry. Aveţi grijă de restul echipei şi lăsaţi-mă pe

mine să mă descurc cu balonul-ghiulea...

— Nu fi încăpăţânat, zise Fred. O să-ţi zboare capul! Baston privea când la Harry,

când la băieţii Weasley.

— Oliver, e o nebunie, zise Alicia Spinnet, supărată. Nu-l poţi lăsa pe Harry să-i ţină

piept singur chestiei ăleia turbate. Hai să cerem o investigaţie!...

— Dacă ne oprim acum, pierdem meciul! zise Harry. Şi nici măcar nu pierdem în faţa

Viperinilor, ci doar din cauza unui balon-ghiulea nebun! Oliver, spune-le să mă lase în

pace!

— Numai din cauza ta, îi strigă George, supărat, lui Baston. „Prinde hoţoaica... sau

mori încercând”, auzi, ce aiureală!

Madam Hooch veni lângă ei.

— Putem să reluăm meciul? îl întrebă ea pe Baston. Baston privi expresia hotărâtă de

pe chipul lui Harry.

— Bine, spuse el. Fred, George, l-aţi auzit pe Harry... Lăsaţi-l în pace să se descurce

singur cu balonul-ghiulea!

Ploaia cădea şi mai puternic acum. La fluierul lui Madam Hooch, Harry ţâşni în

văzduh şi auzi fâsâitul balonului-ghiulea în spatele lui. Se roti şi coti în spirale, zigzaguri şi

rostogoliri. Deşi puţin ameţit, îşi ţinea ochii larg deschişi. Ploaia îi şiroia de pe ochelari în

nări, în timp ce zbura cu faţa în sus, evitând un alt atac sălbatic al balonului-ghiulea. Auzea

râsetele mulţimii din tribune, ştia că arăta cât se poate de caraghios, dar balonul-ghiulea era

greoi şi nu îşi putea schimba direcţia la fel de uşor ca el. Începu un traseu ca de montagne-

russe, pe marginea stadionului, străduindu-se să zărească porţile echipei Cercetaşilor,

printre stropii argintii de ploaie, la care încerca să ajungă Adrian Pucey, dacă trecea de

Baston...

Un şuierat pe la urechea lui Harry îl anunţă că scăpase iar ca prin urechile acului de

balonul-ghiulea. Se întoarse din drum şi goni în direcţia opusă.

— Te antrenezi la balet, Potter? strigă Draco, Harry fiind nevoit să se rotească de-a

dreptul caraghios prin aer pentru a se feri.

Harry ţâşni iar, balonul-ghiulea urmându-l la câţiva metri distanţă. În acea clipă,

privind înapoi cu ură spre Draco, zări hoţoaica aurie! Plutea la câţiva centimetri pe lângă

urechea stângă a acestuia, dar el, fiind mult prea ocupat să se distreze pe seama lui Harry,

84

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

nu o văzuse.

Urmă un moment de derută, Harry plutind nehotărât în aer. Nu îndrăznea să se

repeadă spre Draco, de teamă ca acesta să nu ridice privirile şi să vadă hoţoaica...

TRONC!

Şovăise prea mult. O secundă în plus şi balonul-ghiulea îl izbise în umăr, iar Harry

avu senzaţia că i se desprinde mâna. Ameţit, năucit de durerea sfredelitoare, alunecă de pe

mătura lui îmbibată de ploaie, rămânând prins de ea doar cu genunchiul, braţul drept

atârnându-i inutil pe lângă el. Balonul-ghiulea se întoarse înapoi pentru un al doilea atac,

de data aceasta ţintind spre faţă. Harry se dădu la o parte din calea lui cu repeziciune, cu un

singur gând în mintea lui amorţită: să ajungă la Draco!

Printr-o ceaţă de ploaie şi cu o durere cumplită, ţâşni spre chipul de sub el, care rânjea

satisfăcut. Văzu cum ochii lui Draco i se măresc de frică, crezând că Harry avea de gând

să-l atace.

— Ce..., se fâstâci el, dându-se la o parte din drumul lui Harry.

Harry îşi dezlipi de pe mătură singura mână care îi mai rămăsese şi o întinse înainte.

Îşi simţi degetele amorţite încleştându-i-se pe hoţoaica rece, dar acum nu se mai ţinea de

mătură decât cu picioarele. Mulţimea izbucni în urale, în timp ce el plonja spre pământ,

încercând din răsputeri să nu-şi piardă cunoştinţa.

Cu o bufnitură răsunătoare căzu în noroi şi se rostogoli de pe mătură. Mâna îi atârna

într-un unghi foarte ciudat. Zăpăcit de durere, auzi din depărtare nenumărate urale, flu-

ierături şi strigăte. Se concentră asupra hoţoaicei, încleştate în mâna lui zdravănă.

— Ah, zise el, slăbit, am câştigat!

Şi leşină.

Se trezi cu ploaia şiroindu-i pe faţă, zăcând încă pe teren, cu cineva aplecat deasupra

lui. Văzu nişte dinţi sclipitori.

— O nu, nu tu! se vaită el.

— Delirează, spuse Lockhart mulţimii neliniştite a Cercetaşilor, care se îmbulzea în

jurul lor. Nu-ţi face griji, Harry, îţi pun eu mâna la loc!

— Nu! sări Harry. E bine aşa cum e, mulţumesc... Încercă să se ridice, dar durerea era

îngrozitoare. Auzi un ţăcănit cunoscut în apropiere.

— Nu vreau o poză acum, Colin, zise el cât putu de tare.

— Lasă-te pe spate, Harry, spuse Lockhart, încercând să-l liniştească. Este un truc

simplu pe care l-am folosit de mii de ori.

— De ce nu mă duceţi la spital? se rugă Harry printre dinţii încleştaţi.

— Cam aşa ar trebui, domnule profesor, întări Baston, plin de noroi.

Nu se putea abţine să nu zâmbească, deşi căutătorul lui era rănit.

— Ai prins-o superb, Harry, foarte spectaculos, cel mai bine de până acum,

îndrăznesc să spun.

Printre pădurea de picioare din jurul său, Harry îi zări pe Fred şi George Weasley,

încercând să pună într-o cutie balonul-ghiulea care le făcuse atâtea probleme şi care încă se

mai opunea cu vehemenţă.

— Daţi-vă la o parte, strigă Lockhart şi îşi suflecă mânecile de culoarea jadului.

— Nu... nu..., abia putu Harry să îngaime, dar Lockhart îşi învârti bagheta şi o

secundă mai târziu o aţinti spre braţul lui Harry.

O stranie şi neplăcută senzaţie îl fulgeră pe Harry, începând de la umăr şi până în

vârfurile degetelor. Simţi cum parcă i se dezumfla mâna. Nu îndrăzni să se uite la ce se în-

tâmpla. Închise ochii, întoarse capul în partea opusă braţului său, dar cele mai negre

85

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

gânduri îi fură confirmate de strigătele uluite ale mulţimii de deasupra lui şi de Colin

Creevey care făcea poze frenetic. Nu-l mai durea braţul... însă nici nu-l mai simţea ca pe un

braţ normal.

— Ah, zise Lockhart. Da... Uneori se mai poate întâmpla şi asta. Important este că

oasele nu mai sunt rupte. Deci, Harry du-te tu frumos în aripa spitalului... Ah, domnule

Weasley, domnişoară Granger, îl puteţi escorta?... Şi Madam Pomfrey vă va... hm... curăţa

puţin...

Ridicându-se, Harry simţi că îşi pierde echilibrul. Trăgând aer în piept, privi cu teamă

spre mâna lui stângă. Ce văzu aproape că îl făcu să leşine din nou.

Din mâneca veşmintelor se ivea ceea ce părea a fi o mănuşă de cauciuc, groasă, de

culoarea pielii. Încercă să-şi mişte degetele. Nu se întâmplă nimic.

Lockhart nu pusese la loc oasele de la mâna lui Harry. I le scosese, pur şi simplu!

Madam Pomfrey nu fu încântată deloc.

— Ar fi trebuit să vii direct la mine! răcni ea, ridicând jalnica rămăşiţă beteagă a ceea

ce fusese cândva un braţ normal. Pot să lipesc oase la loc într-o secundă... dar să le fac din

nou...

— Dar o să puteţi, nu? întrebă Harry, disperat.

— Sigur că da, dar va fi dureros, spuse Madam Pomfrey, sumbru, aruncându-i lui

Harry o pijama. Va trebui să rămâi aici la noapte...

Hermione aşteptă lângă paravanul tras în jurul patului lui Harry, în timp ce Ron îl

ajuta să-şi pună pijamaua. Le luă ceva timp până îndesară în mânecă mâna cauciucată,

dezosată.

— Acum o să-i mai iei apărarea lui Lockhart, Hermione, ei, ce zici? strigă Ron,

trăgând prin manşetă de degetele inerte ale lui Harry. Dacă Harry ar fi dorit o dezosare, ar

fi cerut-o, nu crezi?

— Oricine poate greşi, zise Hermione, şi oricum nu te mai doare, nu-i aşa Harry?

— Nu, spuse Harry, dar nici nu pot să fac nimic cu el!... Se prăbuşi pe pat, braţul

căzându-i inert pe lângă trup. Hermione şi Madam Pomfrey ieşiră de după paravan.

Madam Pomfrey avea o sticlă cu ceva, pe care scria „PlusSchelet”.

— Te aşteaptă o noapte grea, zise ea, întinzându-i un pahar din care ieşeau aburi.

Creşterea oaselor nu e o treabă uşoară...

Ca şi băutul PlusSchelet-ului, de altfel! Îi arse gura şi gâtul, coborând spre stomac,

făcându-l să tuşească şi să se zbată. Încă bombănind ceva despre profesorii inapţi, Madam

Pomfrey se retrase, lăsându-i pe Ron şi pe Hermione să-l ajute pe Harry să bea nişte apă.

— Am câştigat totuşi, zise Ron, un zâmbet apărându-i pe chip. Ai prins-o, nu glumă!

Dacă i-ai fi văzut faţa lui Draco... Te-ar fi sfâşiat!

— Vreau să ştiu cum a vrăjit balonul ăla ghiulea..., zise Hermione, îngândurată.

— Putem adăuga asta la lista lucrurilor de care îl vom întreba după ce vom lua

PoliPoţiunea, spuse Harry, adâncindu-se în pernele de la spatele său. Sper să fie mai bună

la gust decât chestia asta...

— Cu bucăţi de Viperini în ea? Cred că glumeşti, zise Ron.

În acel moment, uşa spitalului se dădu de perete. Murdari şi uzi leoarcă, restul

membrilor echipei Cercetaşilor veniseră să-l vadă pe Harry.

— Un zbor incredibil, Harry, zise George. Tocmai l-am văzut pe Marcus Flint urlând

la Reacredinţă. Ceva în legătură cu faptul că avea hoţoaica deasupra capului şi n-a văzut-

o... Draco nu părea prea mulţumit.

Aduseseră prăjituri, dulciuri şi sticle cu suc de dovleac. Se adunară în jurul patului lui

86

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Harry şi iniţiară ceea ce părea a fi o petrecere reuşită, când Madam Pomfrey intră ca o fur-

tună, strigând:

— Băiatul ăsta are nevoie de odihnă, are treizeci şi trei de oase care trebuie să-i

crească la loc! Afară! AFARA!

Şi Harry rămase singur, cu nimic altceva care să-l distragă de la durerile sfredelitoare

din braţul amorţit.

*

Câteva ore mai târziu, Harry se trezi deodată în întunericul ca tăciunele şi scoase un

geamăt de durere. Acum îşi simţea mâna de parcă ar fi fost plină cu aşchii mari. Pentru

moment, crezu că durerea îl trezise. Apoi, străfulgerat de groază, îşi dădu seama că cineva

îi ştergea fruntea în întuneric.

— Dă-te la o parte! strigă el. Dobby!

Ochii bulbucaţi ca nişte mingi de tenis ai spiriduşului de casă îl fixau pe Harry prin

noapte. O singură lacrimă aluneca pe nasul său lung şi ascuţit.

— Harry Potter s-a întors la şcoală, şopti el, dezamăgit. Dobby l-a prevenit iar şi iar

pe Harry Potter. Ah, domnule, de ce nu i-a dat Harry Potter ascultare lui Dobby? De ce nu

s-a întors Harry Potter acasă, când a pierdut trenul?

Harry se ridică pe perne şi îndepărtă bureţelul cu care îi ştergea Dobby fruntea.

— Ce cauţi aici? spuse el. Şi de unde ştii că am pierdut trenul?

Buza lui Dobby tremură, iar Harry fu brusc cuprins de o bănuială.

— Tu ai fost! şopti el. Tu ai făcut ca bariera să nu ne lase să trecem!

— Într-adevăr, domnule, zise Dobby, dând din cap cu putere, cu urechile fluturându-i

de o parte şi de alta. Dobby s-a ascuns şi l-a urmărit pe Harry Potter şi a blocat bariera,

apoi Dobby a trebuit să-şi ardă mâinile cu fierul de călcat...

Îi arătă lui Harry zece degete lungi, bandajate...

— ... dar lui Dobby nu i-a păsat, domnule, pentru că îl credea pe Harry Potter în

siguranţă, şi nu s-a gândit Dobby nici măcar o secundă că Harry Potter va ajunge pe altă

cale la şcoală!

Se legănă înainte şi înapoi, scuturându-şi capul hidos.

— Dobby a fost atât de şocat când a auzit că Harry Potter s-a întors la Hogwarts,

încât a ars mâncarea stăpânilor! De o asemenea biciuire Dobby nu a mai avut parte

niciodată în viaţa lui, domnule...

Harry căzu iar între perne.

— Eu şi Ron era să fim exmatriculaţi din cauza ta, spuse el, aprig. Ar fi bine să

dispari înainte să mi se formeze oasele la loc, Dobby, sau s-ar putea să te sugrum.

Dobby îşi suflă nasul în colţul pernei murdare pe care o purta, arătând atât de jalnic,

încât Harry simţi cum îi scădea furia, împotriva voinţei lui.

— De ce porţi chestia aia? întrebă el, curios.

— Asta, domnule? zise Dobby, trăgând de faţa de pernă murdară. Este semnul

sclaviei unui spiriduş de casă, domnule. Familia are grijă ca nu cumva să-i dea lui Dobby

vreo şosetă, domnule, pentru că atunci ar fi liber să plece din casa lor pentru totdeauna.

Dobby îşi şterse ochii bulbucaţi şi spuse deodată:

— Harry Potter trebuie să se întoarcă acasă! Dobby a crezut că balonul-ghiulea îl va

convinge să...

— Tu ai făcut asta? zise Harry, înfuriindu-se iar. Cum adică, tu l-ai pus să mă

87

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

omoare?

— Nu să vă omoare, domnule, niciodată să vă omoare! zise Dobby, şocat. Dobby

vrea să-i salveze viaţa lui Harry Potter! Mai bine să fie trimis acasă, grav rănit, decât să

rămână aici, domnule! Dobby nu a vrut, domnule, decât ca Harry Potter să fie atât de tare

rănit, încât să fie trimis acasă!

— A, doar atât? spuse Harry, supărat. Ce drăguţ din partea ta! Presupun că o să-mi

spui de ce ai vrut să fiu trimis acasă în bucăţi?

— Ah, dacă ar şti Harry Potter! gemu Dobby, cu lacrimile curgându-i şiroaie pe

jerpelita faţă de pernă. Dacă ar şti Harry Potter cât înseamnă el pentru noi, cei săraci,

sclavii, scursurile lumii magiei! Dobby îşi aminteşte cum era când Cel-Al-Cărui-Nume-

Nu-Trebuie-Rostit era în culmea puterii sale, domnule! Noi spiriduşii de casă eram trataţi

ca nişte nimicuri, domnule! Desigur, Dobby încă mai este tratat ca un nimic, domnule, dar

pentru cei mai mulţi din neamul meu, domnule, viaţa a devenit mai suportabilă, de la

triumful dumneavoastră asupra Celui-Al-Cărui-Nume-Nu-Trebuie-Ros-tit. Harry Potter a

supravieţuit, iar puterea Lordului Întunericului s-a sfârşit, şi a însemnat un nou început,

domnule, iar Harry Potter a strălucit ca un simbol al speranţei pentru cei care credeau că

zilele întunecate nu se vor termina niciodată, domnule... Iar acum, la Hogwarts, se vor

întâmpla lucruri groaznice, poate chiar se întâmplă deja, şi Dobby nu-l poate lăsa pe Harry

Potter să rămână aici, acum că se repetă istoria şi Camera Secretelor este deschisă din

nou...

Dobby încremeni, îngrozit, apoi înşfacă repede carafa cu apă de pe noptiera lui Harry

şi se pocni în cap cu ea. După câteva minute, se târî iar pe pat, uitându-se saşiu şi bom-

bănind:

— Dobby rău, Dobby foarte rău...

— Deci, există o Cameră a Secretelor? şopti Harry. Şi... ai spus că a mai fost deschisă

şi înainte? Spune-mi, Dobby, te rog!

Apucă încheietura osoasă a spiriduşului, în momentul în care mâna lui Dobby se

îndrepta iar spre carafa cu apă.

— Dar eu nu am părinţi Încuiaţi... cum pot fi pus în pericol de cel ce este în Cameră?

— Ah, domnule nu mai întrebaţi nimic, nu-l mai întrebaţi nimic pe bietul Dobby,

exclamă spiriduşul, ochii săi părând şi mai holbaţi în întuneric. Faptele întunecate sunt

plănuite în acest loc, iar Harry Potter nu trebuie să fie aici când se vor întâmpla. Duceţi-vă

acasă... Harry Potter nu trebuie să se amestece în asta, domnule, este mult prea periculos...

— Cine este, Dobby? spuse Harry, ţinându-l bine pe Dobby de încheietură, pentru a-l

opri să se lovească iar cu carafa de apă. Cine a deschis-o? Cine a deschis-o ultima dată?

— Dobby nu poate, domnule, Dobby nu poate, Dobby nu trebuie să spună! chiţăi

spiriduşul. Întoarce-te acasă, Harry Potter, întoarce-te acasă!

— Nu mă duc nicăieri! spuse Harry, hotărât. Una dintre prietenele mele are părinţi

Încuiaţi, va fi prima pe listă, acum, că a fost deschisă Camera...

— Harry Potter îşi pune viaţa în pericol pentru prietenii săi! gemu Dobby,

entuziasmat, dar şi deprimat, în acelaşi timp. Atât de nobil! Atât de curajos! Dar trebuie să

se salveze, Harry Potter nu trebuie să...

Dobby încremeni deodată, urechile sale ca de liliac tremurând. Şi Harry auzise.

Răzbăteau paşi de pe coridorul de afară.

— Dobby trebuie să plece! zise spiriduşul, îngrozit.

Se auzi un pocnet puternic şi dintr-o dată Harry simţi că nu mai are nimic în pumnul

încleştat. Se culcă, cu ochii aţintiţi pe uşa întunecată. Paşii se apropiau.

88

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

În câteva minute, Dumbledore intră cu spatele pe uşa dormitorului, purtând un halat

gros de lână şi o căciuliţă de noapte. Căra un capăt a ceea ce părea a fi o statuie. Profesoara

McGonagall apăru o secundă mai târziu, cărând partea de jos a statuii. Împreună, o aşezară

pe un pat.

— Cheam-o pe Madam Pomfrey, şopti Dumbledore şi profesoara McGonagall trecu

grăbită pe lângă patul lui Harry şi dispăru.

Harry stătea cât putea de nemişcat, prefăcându-se că dormea. Auzi voci neliniştite şi

profesoara McGonagall apăru iar, urmată îndeaproape de Madam Pomfrey, care îşi punea o

jachetă peste cămaşa de noapte. Auzi o exclamaţie uimită.

— Un alt atac, zise Dumbledore. Minerva l-a găsit pe scări.

— Erau nişte ciorchini de struguri lângă el, spuse profesoara McGonagall. Credem că

se furişa aici să-l vadă pe Harry Potter.

Stomacul lui Harry se strânse, ghiorţăind. Încet şi cu grijă, se ridică puţin pentru a

putea privi statuia de pe pat. O rază a lunii îi lumină faţa îngrozită a statuii.

Era Colin Creevey. Ochii săi erau holbaţi şi mâinile înţepenite în faţa lui, cu aparatul

de fotografiat în ele.

— Împietrit? şopti Madam Pomfrey.

— Da, zise profesoara McGonagall. Dar mă cutremur la gândul... dacă Albus nu ar fi

coborât scările ca să-şi ia nişte ciocolată fierbinte, cine ştie ce s-ar fi...

Toţi trei îl examinară pe Colin. Apoi Dumbledore se aplecă peste el şi îi smulse

aparatul de fotografiat din mâinile rigide.

— Crezi că a reuşit să-i facă o poză atacatorului? întrebă profesoara McGonagall,

plină de speranţă.

Dumbledore nu răspunse. Deschise aparatul de fotografiat.

— Dumnezeule Mare! zise Madam Pomfrey.

Un jet de abur ţâşni din aparatul de fotografiat. Harry, trei paturi mai încolo, simţi

mirosul neplăcut de plastic topit.

— S-a topit, zise Madam Pomfrey, nedumerită, s-a topit de tot...

— Ce înseamnă asta, Albus? întrebă speriată profesoara McGonagall.

— Înseamnă, zise Dumbledore, că într-adevăr Camera Secretelor a fost iar deschisă!

Madam Pomfrey îşi duse mâinile la gură. Profesoara McGonagall îl privi disperată pe

Dumbledore.

— Dar Albus... eşti sigur... cine?...

— Nu cine este întrebarea, zise Dumbledore, uitându-se la Colin. Întrebarea este

cum...

După cum vedea Harry pe chipul întunecat al profesoarei McGonagall, nici ea nu ştia

mai multe decât el.

89

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

CAPITOLUL XI —

CLUBUL DUELIŞTILOR

Harry se trezi duminică dimineaţa în dormitorul scăldat în lumina sclipitoare a iernii

şi cu mâna cu oase din nou, dar ţeapănă. Se ridică repede şi privi spre patul lui Colin, care

fusese însă ascuns după paravanul înalt, în spatele căruia se schimbase Harry ieri. Văzând

că era treaz, Madam Pomfrey veni cu o tavă cu mâncare şi începu să-i îndoaie şi să-i

întindă degetele şi cotul.

— Totul este în ordine, zise ea, în timp ce el mânca neîndemânatic, cu mâna stângă.

După ce termini de mâncat, poţi să pleci.

Harry se îmbrăcă cât de repede putu şi se îndreptă grăbit spre Turnul Cercetaşilor,

dorind cu disperare să le spună lui Ron şi Hermionei despre Colin şi Dobby, dar nu erau

acolo. Harry porni în căutarea lor, întrebându-se unde ar putea fi şi fiind puţin jignit la

gândul că puţin le păsa lor dacă el avea iar oase sau nu.

Trecând pe lângă bibliotecă, Percy Weasley ieşi repede de acolo, părând mult mai

fericit decât ultima dată când îl văzuse.

— A, bună, Harry, spuse el. Ai zburat excelent ieri, chiar formidabil! Cercetaşii sunt

în fruntea clasamentului în Cupa Caselor... Ne-ai adus cincizeci de puncte!

— I-ai văzut cumva pe Ron şi pe Hermione? întrebă Harry.

— Nu, nu i-am văzut, zise Percy, pierindu-i zâmbetul. Sper că Ron nu este în vreo

altă toaletă de fete...

Harry se strădui să schiţeze un zâmbet, îl aşteptă să se îndepărteze şi apoi se duse

direct spre toaleta Plângăcioasei Myrtle. Nu putea să înţeleagă de ce s-ar fi dus iar Ron şi

Hermione acolo, dar după ce se asigură că nici Filch sau vreun Perfect nu erau prin

apropiere, deschise uşa şi auzi voci dintr-o cabină închisă.

— Eu sunt, spuse el, închizând uşa în urma lui. Se auzi o bufnitură, un PLEOSC! şi

un icnet din cabină. Văzu un ochi prin gaura cheii.

— Harry! zise Hermione. Ne-ai speriat de moarte. Vino... Cum îţi mai este mâna?

— Bine, zise Harry, strecurându-se în cabină.

Un ceaun vechi era plasat pe toaletă şi un sfârâit îl anunţă pe Harry că fusese aprins

un foc sub el. A încropi focul prin farmece era una dintre specialităţile Hermionei.

— Am fi venit să te luăm, dar ne-am hotărât să începem prepararea PoliPoţiunii, îi

explică Ron, în timp ce Harry închidea cu greu cabina, în urma lor. Am căzut de acord că

este cea mai bună ascunzătoare.

Harry începu să le spună despre Colin, dar Hermione îl întrerupse.

— Ştim deja, am auzit-o pe profesoara McGonagall povestindu-i profesorului

Flitwick, azi-dimineaţă. De-asta ne-am hotărât că trebuie să ne apucăm de treabă cât mai

repede...

— Cu cât obţinem mai repede o mărturisire de la Reacredinţă, cu atât mai bine, se

burzului Ron. Ştiţi ce cred? Că era atât de prost dispus după meciul de Vâjthaţ, încât s-a

răzbunat pe Colin.

— Mai este ceva, zise Harry, privind-o pe Hermione cum rupea smocuri de iarbă, pe

care le arunca în licoare. Dobby a venit să mă vadă în miezul nopţii...

Ron şi Hermione ridicară privirea, uimiţi. Harry le spuse tot ce aflase de la Dobby.

Ron şi Hermione ascultau cu gurile căscate.

— Camera Secretelor a mai fost deschisă înainte? zise Hermione.

— Asta e confirmarea, zise Ron cu o voce triumfătoare. Lucius Reacredinţă a deschis

Camera când era el la Hogwarts şi acum i-a spus scumpului său fiu cum să o facă la rândul

lui. Este clar ca lumina zilei! Totuşi, ar fi fost tare bine dacă ţi-ar fi spus Dobby ce fel de

monstru este înăuntru. Vreau să ştiu cum de nu l-a văzut nimeni.

— Poate că se poate face invizibil, zise Hermione, azvârlind lipitori în cazan. Sau

poate că se poate camufla... Sau se poate preface într-o armură sau altceva de genul ăsta.

Am citit despre vampirii-cameleoni...

— Citeşti prea mult, Hermione, spuse Ron, turnând peste lipitori aripile dantelate de

muşte.

Mototoli punga în care fuseseră aripile de muşte şi privi spre Harry.

— Deci Dobby nu ne-a lăsat să ne urcăm în tren şi ţi-a rupt mâna... Ştii ce, Harry?

Dacă nu renunţă să mai încerce să te salveze, o să te omoare!...

Până luni dimineaţa, vestea despre atacul asupra lui Colin Creevey şi faptul că acum

zăcea ca mort în aripa spitalului se răspândise în toată şcoala. Cei din anul I se mişcau

acum prin castel în grupuri compacte, de parcă le-ar fi fost frică să nu fie atacaţi dacă ar fi

fost singuri.

Ginny Weasley, care stătea lângă Colin Creevey la ora de „Farmece”, era distrusă, iar

Harry era convins că Fred şi George aleseseră o cale greşită de a o înveseli. Săreau pe rând

asupra ei, din spatele statuilor, acoperiţi cu blană şi plini de coşuri. Încetară numai când

Percy, turbat de furie, îi ameninţă că o să-i scrie doamnei Weasley că Ginny avea

coşmaruri din cauza lor.

Între timp, pe la spatele profesorilor, se organizase un târg straşnic de amulete,

talismane şi alte obiecte protectoare sau aducătoare de noroc. Neville Poponeaţă cumpără o

ceapă mare, verde şi urât mirositoare, un cristal mov, în colţuri, şi o coadă de triton

putrezită, înainte ca ceilalţi băieţi de la Cercetaşi să-i atragă atenţia că nu era în pericol

având sângele curat, deci puţin probabil să fie atacat.

— Filch a păţit-o primul, zise Neville, cu chipul său dolofan şi înfricoşat, şi toată

lumea ştie că sunt aproape un Non...

În cea de-a doua săptămână a lunii decembrie, profesoara McGonagall veni ca de

obicei să facă o listă cu cei care aveau să-şi petreacă sărbătorile de Crăciun la şcoală.

Harry, Ron şi Hermione se trecură pe listă. Auziseră că Draco rămânea şi el, ceea ce li se

părea foarte curios. Sărbătorile erau momentul cel mai potrivit pentru a vedea puterile

PoliPoţiunii şi să stoarcă o mărturisire de la Draco.

Din nefericire, licoarea era terminată doar pe jumătate. Încă mai aveau nevoie de

cornul de Bicorn şi de pielea de bizon, şi singurul loc de unde puteau să facă rost de ele era

depozitul secret al lui Plesneală. Harry era de părere că mai degrabă ar înfrunta monstrul

din Camera Secretelor, decât să-l prindă Plesneală furând din biroul său.

— Având în vedere că se apropie ora de „Poţiuni”, împreună cu Viperinii, de joi

după-amiază, avem nevoie, îi anunţă Hermione, vioaie, de o diversiune. Apoi unul dintre

noi se poate strecura în biroul lui Plesneală, să ia ce ne trebuie!

Harry şi Ron se uitară la ea, speriaţi.

— Cred că eu ar trebui să execut furtul propriu-zis, continuă Hermione, pe un ton

care nu admitea contrazicere. Voi doi veţi fi exmatriculaţi, dacă mai faceţi vreo boacănă,

eu am... dosarul curat! Deci, voi nu trebuie decât să faceţi o harababură de nedescris, care

să-l ţină ocupat pe Plesneală pentru aproximativ cinci minute.

Harry surâse stânjenit. Să provoci o harababură cu bună ştiinţă în timpul orei de

„Poţiuni”, în timp ce Plesneală preda, era ca şi când ai înţepa în ochi un dragon adormit.

91

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Lecţia de „Poţiuni” fu ţinută în una dintre camerele mari ale pivniţei. Ora din acea

după-amiază de joi decurgea ca de obicei. Douăzeci de ceaune fierbeau între mesele de

lemn, pe care erau aşezate cântare de aramă şi borcane cu ingrediente. Plesneală se plimba

printre aburi, făcând remarci usturătoare despre experienţele Cercetaşilor, în timp ce Vi-

perinii rânjeau mulţumiţi. Draco Reacredinţă, care era elevul preferat al lui Plesneală, se tot

zgâia la Ron şi la Harry, ştiind că ar fi fost pedepsiţi cât ai zice „nedrept”, dacă ar fi făcut şi

ei acelaşi lucru.

Poţiunea Umflătoare a lui Harry era mult prea diluată, dar el se gândea la lucruri mai

importante în acel moment. Aştepta semnalul Hermionei şi abia îl auzea pe Plesneală, care

se oprise să-şi bată joc de poţiunea lui apoasă. Când Plesneală se îndreptă spre Neville, cu

coada ochiului, Harry o văzu pe Hermione făcându-i semn cu capul.

Harry se lăsă încet pe vine, în spatele cazanului său, scoase un artificiu Filibuster, pe

care îl luase de la Fred, şi îl atinse cu bagheta. Artificiul începu să sfârâie şi să scoată

scântei. Ştiind că avea doar două secunde la dispoziţie, Harry se ridică, fixă ţinta şi azvârli

artificiul drept în cazanul lui Goyle.

Poţiunea lui Goyle explodă, împroşcând toată clasa. Toţi ţipau, fiind stropiţi cu

Poţiune Umflătoare. Draco fu nimerit chiar pe faţă şi nasul începu să i se umfle ca un

balon. Goyle bâjbâia, cu mâinile la ochi, care se făcuseră cât nişte farfurii. In acest timp,

Plesneală încerca să păstreze linişte şi să-şi dea seama ce se întâmplase. Prin toată nebunia

aceea, Harry o văzu pe Hermione strecurându-se pe uşă.

— Linişte! LINIŞTE! răcni Plesneală. Toţi cei care aţi fost stropiţi, veniţi aici să vă

dau Esenţa contra umflăturilor. Când o să aflu cine a fost de vină...

Harry încercă să nu râdă, văzându-l pe Draco grăbindu-se în faţă, cu capul plecat sub

greutatea nasului ca un pepene micuţ. Jumătate din clasă se îmbulzi în jurul catedrei lui

Plesneală, unii cu mâinile cât nişte plăcinte, alţii neputând să vorbească, cu buzele şi limba

umflate... Harry o văzu pe Hermione întorcându-se în încăpere, cu veşmintele umflate.

După ce toată lumea luă o gură de antidot şi umflăturile se retraseră, Plesneală se

apropie de ceaunul lui Goyle şi începu să scobească prin rămăşiţele negre ale artificiului.

Se simţi un freamăt în jur.

— Dacă aflu cine l-a aruncat, şopti Plesneală, voi avea grijă să fie exmatriculat!

Harry îşi compuse faţa, sperând să pară a avea o expresie nedumerită. Plesneală se

uita direct la el, iar clopoţelul, care sună zece minute mai târziu, fu o adevărată binefacere.

— Ştia că eu am fost, îi zise Harry lui Ron şi Hermionei, în timp ce se îndreptau

grăbiţi spre toaleta Plângăcioasei Myrtle. Ascultaţi-mă pe mine...

Hermione aruncă noile ingrediente în ceaun şi începu să amestece cu putere.

— Va fi gata peste două săptămâni, spuse ea, bucuroasă.

— Plesneală nu are cum să dovedească că tu eşti vinovatul, îl asigură Ron pe Harry.

Ce ar putea să-ţi facă?

— După câte îl cunosc eu pe Plesneală, ceva rău, zise Harry.

În tot acest timp, poţiunea bolborosea şi se învolbura.

O săptămână mai târziu, Harry, Ron şi Hermione treceau pe lângă holul de la intrare

când văzură un grup de colegi care se strânseseră lângă avizier, citind un pergament care

abia fusese pus. Seamus Finnigan şi Dean Thomas se dădură la o parte, părând

entuziasmaţi.

— Se înfiinţează Clubul Dueliştilor! zise Seamus. Prima întâlnire e în seara asta! Nu

mi-ar strica nişte lecţii de duel, cine ştie când mi-ar putea fi de ajutor...

— Ce, crezi că monstrul lui Viperin se duelează? întrebă Ron, dar citi şi el cu mult

92

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

interes anunţul.

— Pot fi folositoare, făcu Harry către Hermione, în timp ce mergeau la cină. Mergem

şi noi?

Harry şi Hermione se hotărâră, aşa că la ora opt, în aceeaşi seară, se duseră în grabă

în Marea Sală. Mesele lungi dispăruseră şi apăruse o scenă aurită, de-a lungul unui perete,

luminată de mii de lumânări care pluteau pe deasupra. Tavanul era negru, catifelat, şi toată

şcoala părea strânsă sub el, toţi având baghetele cu ei şi părând emoţionaţi.

— Mă întreb pe cine vom avea ca profesor? zise Hermione, alăturându-se mulţimii

care fremăta. Cineva mi-a spus că Flitwick era campion la dueluri când era tânăr, poate că

el e profesorul...

— Doar să nu fie..., începu Harry, dar se opri cu un geamăt: Gilderoy Lockhart urca

pe scenă, în toată splendoarea lui, în veşminte de culoarea prunei, însoţit de nimeni altul

decât de Plesneală, care era îmbrăcat ca de obicei, în negru.

Lockhart făcu un semn, cerând linişte, şi zise:

— Veniţi, veniţi! Mă vede toată lumea? Mă aude toată lumea? Excelent!

— Iată, profesorul Dumbledore mi-a dat permisiunea să înfiinţez acest club, să vă

antrenez pentru cazul în care veţi fi nevoiţi să vă apăraţi, cum am făcut şi eu de nenumărate

ori... Pentru mai multe detalii, consultaţi lucrările mele deja publicate. Daţi-mi voie să vi-l

prezint pe asistentul meu, profesorul Plesneală, zise Lockhart, zâmbind. Am înţeles că şi el

ştie câte ceva despre arta duelului şi a fost amabil să mă ajute să vă ofer o mică

demonstraţie scurtă, înainte să începem. Acum nu vreau ca dragii de voi să vă îngrijoraţi...

profesorul vostru de „Poţiuni” va scăpa întreg şi nevătămat... nu vă temeţi!

— N-ar fi perfect dacă s-ar lichida unul pe altul? şopti Ron în urechea lui Harry.

Buza de sus a lui Plesneală se încordase. Harry nu înţelegea de ce Lockhart continua

să zâmbească... Dacă Plesneală l-ar fi privit pe el aşa crunt, ar fi rupt-o la fugă în direcţie

opusă!

Lockhart şi Plesneală se aşezară faţă-n faţă şi se înclinară. Cel puţin, Lockhart se

înclină, fluturându-şi mâinile, în timp ce Plesneală îşi clătina enervant capul. Îşi ridicară

baghetele ca pe nişte săbii.

— După cum puteţi vedea, ţinem baghetele în poziţia standard de duel, spuse

Lockhart către mulţimea tăcută. După ce numărăm până la trei, facem primele farmece.

Desigur nici unul dintre noi nu va încerca să-şi ucidă adversarul.

— Eu n-aş fi atât de sigur, bombăni Harry, uitându-se la dinţii rânjiţi ai lui Plesneală.

— Unu... doi... trei!

Amândoi îşi aruncară baghetele peste umăr. Plesneală răcni:

— Expelliarmus!

Se produse o străfulgerare orbitoare, o lumină roşie, şi Lockhart fu luat pe sus. Zbură

în spatele scenei, unde se izbi de un perete, după care alunecă pe jos, întinzându-se pe po-

dea cât era de lung.

Draco şi alţi câţiva de la Viperini aclamară. Hermione era disperată.

— Credeţi că a păţit ceva? şopti ea printre degete.

— Cui îi pasă? ziseră Harry şi Ron într-un glas. Lockhart se ridică încetişor. Îi căzuse

pălăria şi părul lui ondulat i se ridicase măciucă.

— Iată! spuse el, târându-se înapoi pe scenă. Aceasta a fost o Vrajă Dezarmantă...

după cum vedeţi, mi-am pierdut bagheta... Ah, mulţumesc, domnişoară Brown. Într-adevăr,

a fost o idee foarte bună să le arătaţi asta elevilor, domnule profesor Plesneală, dar nu vă

supăraţi că vă spun, era evident ce aveaţi de gând să faceţi. Dacă aş fi vrut să vă opresc, ar

93

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

fi fost extrem de uşor. Am crezut însă că ar ti educativ să-i las să vadă cum...

Plesneală plesnea de nervi. Probabil că Lockhart observă asta, pentru că spuse

imediat:

— Gata cu demonstraţiile! Mă voi plimba printre voi şi vă voi grupa pe perechi.

Profesore Plesneală, dacă vreţi să mă ajutaţi...

Trecură prin mulţime, aranjând parteneri. Lockhart îl puse pe Neville cu Justin Finch-

Fletchley, dar Plesneală ajunse primul la Harry şi Ron.

— Cred că a venit momentul să despărţim echipa de şoc, rânji el. Weasley, tu cu

Finnigan. Potter...

Harry se duse automat spre Hermione.

— Nu prea cred, zise Plesneală, zâmbind cu răutate. Domnule Reacredinţă, vino aici.

Să vedem cum te descurci cu faimosul Potter... Şi tu, domnişoară Granger... vei fi partenera

domnişoarei Bulstrode.

Reacredinţă veni spre Harry, rânjind. În spatele său, venea o fată de la Viperini, care

îi amintea de o ilustraţie din cartea „Vacanţe cu vrăjitoare”. Era mare şi pătrată, iar

maxilarul ei greoi se mişca ameninţător. Hermione schiţă un zâmbet, la care nu primi nici

un răspuns.

— Aşezaţi-vă faţă-n faţă cu partenerii voştri! strigă Lockhart, întorcându-se pe

platformă, şi faceţi o plecăciune!

Harry şi Reacredinţă abia îşi înclinară capetele, nedezlipindu-şi ochii unul de la

celălalt.

— Baghetele pe poziţii! ţipă Lockhart. Când număr până la trei, aruncaţi vrăjile

pentru a vă dezarma adversarii... doar să-i dezarmaţi... n-avem nevoie de accidente. Unu...

doi... trei!

Harry îşi aruncă bagheta peste umăr, dar Reacredinţă începuse de la „doi”. Vraja lui îl

lovi atât de tare pe Harry, încât se simţi de parcă l-ar fi pocnit cineva cu o tigaie în cap. Se

dezechilibra, dar totul părea să fie în ordine. Fără să mai piardă vremea, Harry îşi îndreptă

bagheta direct spre Draco şi strigă:

— Rictusempra!

Un jet argintiu îl lovi pe Draco în stomac. Acesta se chirci, gemând.

— Am spus doar să vă dezarmaţi adversarul! strigă Lockhart, alarmat, peste capetele

mulţimii înverşunate, în timp ce Draco pică în genunchi.

Harry îl lovise cu o Vrajă de Gâdilat şi Draco se tăvălea pe jos de râs. Harry se dădu

în spate, cu sentimentul că ar fi nedrept să continue să-l vrăjească pe Reacredinţă, atâta

timp cât era la pământ, dar se înşela amarnic. Luând o gură de aer, Reacredinţă aţinti

bagheta către genunchii lui Harry şi spuse sufocat de râs:

— Tarantallegra!

În secunda următoare, picioarele lui Harry, scăpate de sub control, începură să se

mişte în ritm de tarantelă.

— Opriţi-vă! Opriţi-vă! strigă Lockhart, dar Plesneală preluă controlul.

— Finite Incantatem! strigă el.

Picioarele lui Harry se opriră din dansat. Reacredinţă se opri din râs şi amândoi

reuşiră să ridice privirile.

Un abur verzui invadase scena. Neville şi Justin zăceau pe jos, gâfâind. Ron încerca

să-i ţină piept unui Seamus, negru la faţă de furie, cerându-şi scuze pentru ceea ce făcuse

bagheta lui ruptă. Doar Hermione şi Milicent Bulstrode încă se mai luptau. Milicent o

blocase pe Hermione sub ea şi Hermione gemea de durere. Ambele baghete erau uitate pe

94

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

jos. Harry sări în ajutor şi o dădu pe Milicent la o parte. Ceea ce nu a fost chiar atât de

uşor, având în vedere că era mult mai solidă ca el.

— Dumnezeule, Dumnezeule, zise Lockhart, strecurându-şe prin mulţime şi

cercetând ravagiile duelurilor. Ridică-te, Macmillan... încetişor... domnişoară Fawcett...

ţine strâns, se opreşte din sângerare într-o secundă, Boot...

— Cred că ar trebui să vă învăţ cum să blocaţi farmecele rău intenţionate, zise

Lockhart, stând siderat în centrul camerei.

Se uită la Plesneală, ai cărui ochi negri scânteiau, şi privi repede în altă parte.

— O pereche... cine vrea? Poponeaţă şi Finch-Fletchley, ce ziceţi?

— E o idee proastă, profesore Lockhart, zise Plesneală, apropiindu-se ca un liliac

mare şi răuvoitor. Poponeaţă provoacă dezastre chiar şi cu cele mai simple vrăji. Iar ce a

mai rămas din Finch-Fletchley se va trimite la spital, într-o cutie de chibrituri.

Faţa roz şi rotundă a Iui Neville se făcu şi mai roz.

— Ce zici de Reacredinţă şi de Potter? zise Plesneală, cu un zâmbet strâmb.

— O idee excelentă! spuse Lockhart, aducându-i pe Harry şi pe Reacredinţă în

mijlocul sălii, în timp ce mulţimea se dădu la o parte pentru a le face loc.

— Acum, Harry, zise Lockhart, când Draco îşi va îndrepta bagheta spre tine, tu fă

aşa...

Îşi ridică propria baghetă, încercă să o arunce şi să o întoarcă, dar o scăpă din mână.

Plesneală rânji, în timp ce Lockhart o ridică repede, spunând:

— Uuuups!... Bagheta mea este puţin cam prea entuziasmată...

Plesneală se apropie de Reacredinţă, se aplecă şi îi şopti ceva la ureche. Draco rânji.

Harry îl privi speriat pe Lockhart şi spuse:

— Domnule profesor, puteţi să îmi mai arătaţi o dată chestia aceea cu blocatul?

— Ţi-e frică? mormăi Draco, în aşa fel încât să nu-l audă Lockhart.

— Ai vrea tu! zise Harry din colţul gurii. Lockhart îl bătu pe umăr vesel pe Harry.

— Fă doar ce am făcut eu, Harry!

— Ce, să scap bagheta? Dar Lockhart nu era atent.

— Trei... doi... unu... Start! strigă el. Reacredinţă îşi ridică repede bagheta şi ţipă:

— Serpensotia!

Capătul baghetei sale explodă. Harry privi îngrozit cum un şarpe negru şi lung ţâşni

din ea, căzu greoi pe podea între ei şi se ridică, pregătit să atace. Se auziră ţipete, în timp ce

mulţimea se dădu în lături, încetişor, eliberând podeaua.

— Nu te mişca, Potter, zise Plesneală leneş, evident bucurându-se să-l vadă pe Harry

încremenit, ochi în ochi cu şarpele furios. Te scap eu de el...

— Lasă-mă pe mine! strigă Lockhart.

Îndreptă bagheta spre şarpe şi se auzi un zgomot puternic. Şarpele, în loc să dispară,

zbură la opt metri în aer şi căzu iar pe podea cu o bufnitură puternică. Mânios şi şuierând

furios, se târî până la Finch-Fletchley şi se ridică iarăşi, cu colţii dezgoliţi, pregătit să atace.

Harry nu putu spune sigur ce anume îl determinase să acţioneze aşa. Nici măcar nu îşi

dădu seama când se hotărâse să o facă. Tot ce ştia era că picioarele îl purtaseră înainte, de

parcă ar fi alunecat pe roţi, şi că strigase stupid la şarpe:

— Lasă-l!

Şi ca prin minune... inexplicabil... şarpele se prăbuşi la podea, docil ca un furtun de

grădină mai gros şi negru, acum privindu-l în ochi pe Harry. Harry simţi cum frica i se

scurge din corp. Ştia că şarpele nu va mai ataca pe nimeni de acum înainte. Deşi ştia acest

lucru, nu avea cum să îl explice.

95

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Se uită la Justin, zâmbind, aşteptându-se să-l vadă bucuros sau năucit sau chiar

recunoscător... dar cu siguranţă nu se aştepta să-l vadă supărat şi îngrozit!...

— Ce, îţi arde de joacă? strigă el şi, înainte ca Harry să-i poată spune ceva, Justin se

întoarse şi ieşi ca o furtună din sală.

Plesneală înaintă un pas, făcu un semn cu mâna şi şarpele dispăru într-un nor mic,

negru. Şi Plesneală se uita la Harry într-un fel neaşteptat: o privire şireată şi calculată, care

nu-i plăcea deloc lui Harry. Era conştient şi de şoaptele celor de lângă perete. Apoi simţi că

îl trage cineva de mantie, de la spate.

— Hai, îi spuse Ron la ureche. Mişcă-te... hai...

Ron îl scoase din sală şi Hermione veni după ei. În timp ce ieşeau pe uşă, cei de pe

ambele părţi se dădură la o parte de parcă le-ar fi fost frică să nu se molipsească de ceva de

la el. Harry habar nu avea ce se întâmpla şi nici Ron sau Hermione nu îi explicară, până nu

îl duseră în camera de zi din Turnul Cercetaşilor. Acolo, Ron îl împinse într-un fotoliu şi îi

spuse:

— Eşti un Reptomit. De ce nu ne-ai spus?

— Sunt un ce? întrebă Harry.

— Un Reptomit! zise Ron. Poţi să vorbeşti cu şerpii!

— Ah, da, spuse Harry. Adică, este doar a doua oară când am făcut acest lucru. L-am

speriat fără să vreau pe vărul meu, Dudley, cu un boa constrictor, odată, la Grădina

Zoologică... e o poveste lungă..., dar şarpele îmi spunea că nu văzuse niciodată Brazilia şi

într-un fel l-am eliberat fără să fiu conştient de ce fac. Asta era înainte să aflu că sunt

vrăjitor...

— Un boa constrictor ţi-a spus că nu a văzut niciodată Brazilia? repetă Ron, abia

şoptit.

— Şi ce? zise Harry. Sunt sigur că mulţi dintre cei de aici o pot face...

— Ba nu pot, zise Ron. Nu este un dar des întâlnit. Harry, e de rău...

— Ce e de rău? zise Harry, începând să se enerveze. Ce-aţi păţit cu toţii? Ascultaţi,

dacă nu i-aş fi spus şarpelui să-l lase în pace pe Justin...

— Ah, asta i-ai spus?

— Ce vrei să spui? Erai acolo... m-ai auzit doar...

— Te-am auzit vorbind limba reptomită, zise Ron, limba şerpilor. Ai fi putut să-i spui

orice. Nici nu mă mir că Justin a intrat în panică, suna de parcă ai fi pus şarpele să atace pe

cineva sau ceva. A fost înfricoşător, să ştii.

Harry rămase tablou.

— Am vorbit o altă limbă? Dar... nu mi-am dat seama... Cum pot vorbi o limbă fără

să-mi dau seama că pot să o vorbesc?

Ron ridică din umeri. Şi el şi Hermione arătau de parcă ar fi murit cineva. Harry nu

înţelegea ce era atât de groaznic.

— Vreţi să-mi spuneţi cu ce am greşit oprind un şarpe mare şi urât să-l muşte pe

Justin de cap? spuse el. Ce mai contează cum am făcut-o, atâta timp cât Justin nu se va ală-

tura Clubului Decapitaţilor?

— Contează, zise Hermione, spunând ceva într-un sfârşit, pe un ton scăzut, pentru că

vorbitul cu şerpii era lucrul care l-a făcut celebru pe Salazar Viperin. De aceea, simbolul

casei Viperinilor este un şarpe.

Harry rămase cu gura căscată.

— Exact, zise Ron. Şi acum toată şcoala o să creadă că eşti stră-stră-stră-stră-stră-

nepotul lui sau ceva de genul ăsta...

96

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Dar nu sunt, zise Harry, cuprins de o panică, pe care nu putea să şi-o explice.

— O să vezi că o să-ţi fie foarte greu să dovedeşti că n-ai nimic de-a face cu ei! spuse

Hermione. A trăit acum vreo două sute de ani, ai putea fi...

Harry rămase treaz ore întregi în acea noapte. Printr-o gaură dintre draperiile de la

patul lui, privea cum zăpada începea să cadă dincolo de fereastra turnului şi îşi punea zeci

de întrebări.

Ar fi putut fi descendent din Salazar Viperin? Nu ştia nimic despre familia din partea

tatălui, dacă stătea să se gândească... Familia Dursley îi interzisese întotdeauna să pună

întrebări despre rudele sale din lumea magiei.

Încet, Harry încercă să spună ceva în limba reptomită. Cuvintele nu vroiau să-i iasă

din gură. Se părea că trebuia să fie faţă în faţă cu şarpele, pentru a putea să o facă.

„Dar sunt Cercetaş”, se mai gândi Harry. „Jobenul Magic nu m-ar fi trimis aici, dacă

aş fi avut sânge Viperin...”

„Ei”, îi zise o voce răutăcioasă din capul său, „dar Jobenul Magic a ezitat dacă să te

pună la Viperini sau nu îţi mai aminteşti...”

Harry se întoarse pe partea cealaltă. Avea să-l vadă pe Justin ziua următoare la

„Ierbologie” şi o să-i explice că i-a spus şarpelui să plece, nu îl incita să-l atace, lucru de

care (gândi el supărat, lovind perna) şi-ar fi putut da seama orice prost...

Dar în dimineaţa următoare, ninsoarea care începuse noaptea se transformă într-un

viscol atât de puternic, încât ultima oră de „Ierbologie” din acel trimestru fu amânată.

Profesoara Lăstar vroia să le pună şosete şi fulare mătrăgunelor, o operaţie foarte delicată

pe care vroia să o facă ea însăşi, acum că era atât de important ca mătrăgunele să crească

repede şi să-i învie pe Doamna Norris şi pe Colin Creevey.

Harry stătea lângă focul din camera de zi din Turnul Cercetaşilor, chinuit de aceleaşi

gânduri sumbre, în timp ce Ron şi Hermione profitau de ora liberă pentru a juca şahul

vrăjitorilor.

— Pentru numele lui Dumnezeu, Harry, zise Hermione, exasperată, mai ales că un

nebun de-al lui Ron îi doborâse calul şi îl târâse în afara tablei de şah, du-te şi vorbeşte cu

Justin, dacă este atât de important pentru tine!

Aşa că Harry se ridică şi plecă prin gaura portretului, întrebându-se unde ar putea să

fie Justin.

Era mai întunecat decât de obicei în timpul zilei, din cauza zăpezii gri care se zbătea

pe la ferestre. Tremurând, Harry trecu pe lângă clasele unde se ţineau orele, aruncând câte

o privire pentru a vedea ce se întâmpla înăuntru. Profesoara McGonagall ţipa la cineva

care, din câte putu să-şi dea el seama, îşi transformase prietenul într-un bursuc. Rezistând

tentaţiei de a vedea ce se întâmplă în continuare, Harry merse mai departe, gândindu-se că

Justin ar putea să repete la vreo materie în ora sa liberă, şi se hotărî să se ducă întâi la

bibliotecă.

Într-adevăr, un grup de Astropufi care ar fi trebuit să aibă ora de „Ierbologie” erau

aşezaţi în fundul bibliotecii, dar nu păreau să înveţe. Printre lungile şiruri de rafturi cu

cărţi, Harry le putea vedea capetele apropiate purtând o discuţie ce părea captivantă. Nu îşi

putea da seama dacă era şi Justin printre ei. Se îndreptă spre ei, când îi ajunse la urechi câte

ceva din ce spuneau. Se opri să asculte, ascunzându-se după rafturi.

— Deci, oricum, zicea un băiat voinic, i-am spus lui Justin să se ascundă în camera

noastră. Vreau să spun, dacă Potter l-a marcat drept următoarea sa victimă, ar fi mai bine să

se dea la fund pentru un timp. Desigur, Justin se aştepta să se întâmple ceva de genul ăsta,

de când i-a scăpat de faţă cu Potter că avea părinţi Încuiaţi... Justin i-a spus chiar că fusese

97

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

înscris la Eton. Nu este ceva despre care ar trebui să vorbeşti cu moştenitorul lui Viperin

prin preajma ta, nu-i aşa?

— Eşti sigur că e Potter, Ernie? zise o fată cu codiţe blonde, cu o voce neliniştită.

— Hannah, zise băiatul voinic, pe un ton sumbru, este un reptomit. Toată lumea ştie

că ăsta este semnul vrăjitorilor experţi în Magia Neagră. Ştii vreun vrăjitor decent care

poate să se adreseze şerpilor? Viperin însuşi era poreclit Limbă-de-şarpe!

Urmară nişte şoapte referitoare la asta şi Ernie continuă:

— Ţineţi minte ce era scris pe perete? Duşmani ai Moştenitorului, păziţi-vă! Potter a

cam avut probleme cu Filch. Şi ce să vezi, tocmai pisica lui Filch este atacată! Elevul acela

din primul an, Creevey, îl enervase pe Potter la meciul de Vâjthaţ, făcându-i poze când era

căzut în noroi. Şi, ce să vezi, Creevey este atacat!

— Dar pare atât de drăguţ..., zise Hannah, nesigură, şi, doar vă amintiţi, el este cel

care l-a făcut pe Ştiţi-Voi-Cine să dispară... Nu poate să fie rău... de tot, nu?

Ernie îşi coborî vocea, misterios. Astropufii se aplecară şi mai tare şi Harry se duse

mai aproape ca să poată auzi ce spunea Ernie.

— Nimeni nu ştie exact cum a supravieţuit atacului Ştiţi-Voi~Cui. Adică, era doar un

bebeluş când s-a întâmplat asta. Ar fi trebuit să fie făcut arşice. Numai un expert în Magia

Neagră, foarte puternic, ar fi putut să supravieţuiască unui astfel de blestem.

Îşi coborî vocea atât de tare, încât ajunsese doar o şoaptă, şi spuse:

— Probabil că de asta vroia Ştiţi-Voi-Cine să-l omoare... Ce nevoie avea de un alt

Lord al Întunericului, cu care să se ia la întrecere? Mă întreb ce alte puteri mai ascunde

Potter?!...

Harry nu mai putea să suporte. Tuşind destul de tare, ieşi din spatele rafturilor. Dacă

nu ar fi fost atât de furios, ar fi considerat scena foarte amuzantă: toţi Astropufii arătau de

parcă ar fi fost împietriţi de cum l-au văzut, iar lui Ernie îi dispăruse culoarea din obraji.

— Bună, zise Harry. Îl caut pe Justin Finch-Fletchley.

Cele mai groaznice gânduri ale Astropufilor se adeveriseră. Îl priviră speriaţi pe

Ernie.

— Ce treabă ai cu el? zise Ernie, cu o voce nesigura.

— Vroiam să-i explic ce s-a întâmplat cu adevărat cu şarpele, la Clubul Dueliştilor,

zise Harry.

Ernie îşi muşcă buzele golite de sânge, apoi, trăgând aer în piept, spuse:

— Eram cu toţii acolo. Am văzut ce s-a întâmplat...

— Deci, aţi observat că după ce am vorbit cu el, şarpele s-a oprit? zise Harry.

— Tot ce am văzut eu, zise Ernie, cu încăpăţânare, deşi tremura tot, a fost că tu

vorbeai reptomita, instigând şarpele împotriva lui Justin.

— Nu l-am îndemnat să-l atace! spuse Harry, vocea tremurându-i de supărare. Nici

măcar nu l-a atins!

— A fost foarte aproape, zise Ernie. Şi în caz că ai vreo nelămurire, adăugă el grăbit,

poţi să verifici că familia mea este formată din nouă generaţii de vrăjitoare şi vrăjitori, iar

sângele meu este mai curat ca al oricui, aşa că...

— Nu-mi pasă ce fel de sânge ai! spuse Harry, mânios. De ce aş vrea să-i atac pe cei

care au părinţi Încuiaţi?

— Am auzit că îi urăşti pe Încuiaţii cu care ai trăit, spuse Ernie, încet.

— Este imposibil să trăieşti cu familia Dursley şi să nu-i urăşti, spuse Harry. Mi-ar

plăcea să încerci şi tu o lună...

Se întoarse pe călcâie şi ieşi ca o furtună din bibliotecă, având parte de o privire

98

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

reprobatoare din partea lui Madam Pince, care lustruia coperta aurită a unei cărţi de vrăji.

Gonea pe coridor, abia văzând ce se întâmpla în jurul lui, negru de supărare. Ca

urmare, intră în ceva, mare şi tare, care îl făcu să cadă pe spate.

— Ah, salut, Hagrid, zise Harry, privind în sus.

Faţa lui Hagrid era ascunsă cu totul sub o căciulă mare de lână, plină de zăpadă, dar

nu putea să fie vorba de altcineva, având în vedere că haina din blană de cârtiţă umpluse tot

coridorul. Un cocoş, mare şi fără viaţă, atârna din mâinile sale gigantice, îmbrăcate în cele

mai groase mănuşi de pe Pământ.

— Totu' bine, Harry? întrebă el, ridicându-şi căciula pentru a putea vorbi. De ce nu

eşti la ore?

— S-a amânat un curs, zise Harry, ridicându-se. Ce faci aici? Hagrid îi arătă cocoşul

mort.

— Al doilea omorât pe trimestrul ăsta, îi explică el. Ori sunt vulpi, ori urşi-vampiri.

Am nevoie de permisiunea directorului ca să pun o vrajă pe coteţul de găini.

Îl privi şi mai de aproape pe Harry pe sub sprâncenele sale groase şi pline de zăpadă.

— Sigur e totu' bine? Pari înfierbântat tot şi „călcat pe nervi”...

Harry nu fu în stare să repete tot ce auzise de la Ernie şi ceilalţi Astropufi despre el.

— E o nimica toată, spuse el. Ar cam trebui să plec, Hagrid, urmează ora de

„Transfigurare” şi trebuie să-mi iau cărţile.

Se îndepărtă, în minte răsunându-i încă vorbele lui Ernie: Justin se aştepta să se

întâmple ceva de genul ăsta, de când i-a scăpat de faţă cu Potter că avea părinţi Încuiaţi...

Harry urcă scările în fugă şi ajunse pe un alt coridor, neobişnuit de întunecat. Torţele

fuseseră stinse de un vânt puternic, rece ca gheaţa, care venea pe un geam deschis. Era la

jumătatea culoarului, când se împiedică de ceva şi căzu cât era de lung.

Se întoarse pentru a vedea de ce se împiedicase şi simţi cum i se goleşte stomacul.

Justin Finch-Fletchley zăcea pe jos, rigid şi rece, cu o privire speriată şi împietrită pe

chip, ochii săi fiind aţintiţi în gol, spre tavan. Şi asta nu era tot, lângă el era o altă „stană”,

cel mai ciudat lucru pe care îl văzuse Harry în viaţa lui.

Era Nick Aproape-Făr-de-Cap, care nu mai era alb-sidefiu şi transparent, ci negru şi

plin de fum. Plutea inert, orizontal, la cinci centimetri de podea. Capul său se desprinsese

pe jumătate, iar expresia îngrozită de pe faţa sa era identică cu cea a lui Justin.

Harry se ridică, respirând repede şi sacadat, inima zbătându-i-se între coaste în ritmul

tobelor. Cercetă coridorul părăsit în lung şi-n lat şi văzu un şir lung de păianjeni, fugind cât

de repede puteau din preajma corpurilor inerte. Singurele sunete erau vocile şterse ale

profesorilor din clasele, aflate de pe o parte şi de alta a culoarului.

Ar fi putut fugi şi nimeni nu ar fi bănuit că fusese vreodată acolo. Dar nu putea să

plece şi să-i lase aşa... trebuia să se ducă după ajutor. Oare o să-l creadă cineva că nu

avusese nici o legătură cu toate astea?

În timp ce stătea acolo, cuprins de panică, o uşă de lângă el se deschise cu o

bufnitură. Peeves, vampirul ţâşni din ea.

— Ia te uită, Potter, cel mic şi îngâmfat! strigă Peeves, mişcându-i ochelarii lui Harry

pe nas şi ţopăind pe lângă el. Ce pune Potter la cale? De ce se furişează Potter...

Peeves se opri, la jumătatea unui salt în aer. Cu susul în jos îi zări pe Justin şi pe Nick

Aproape-Făr-de-Cap. Se îndreptă, trase o gură bună de aer în piept, şi înainte ca Harry să-l

poată opri ţipă:

— ATAC! ATAC! UN ALT ATAC! NICI UN MURITOR ŞI NICI O FANTOMĂ

NU MAI ESTE ÎN SIGURANŢĂ! SALVAŢI-VĂ! ATAAAAAAC!

99

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

ZBANG! ZBANG! ZBANG! se deschise uşă după uşă de-a lungul coridorului şi toţi

se îmbulziră afară din clase. Pentru câteva minute bune, fu aşa o nebunie, încât Justin era

să fie călcat în picioare şi toţi intrau prin Nick Aproape-Făr-de-Cap.

Harry se trezi înghesuit la perete şi profesorii făcură linişte. Profesoara McGonagall

veni în fugă, urmată de propriii ei elevi. Îşi folosi bagheta pentru a face un zgomot pu-

ternic, care aduse tăcerea, şi îi băgă pe toţi în clase. Cum se eliberă puţin locul, apăru din

senin, la locul crimei, Ernie, gemând din toţi rărunchii.

— Prins în flagrant delict! strigă Ernie, alb ca varul, arătând cu degetul, acuzator, spre

Harry.

— Încetează, Macmillan! spuse profesoara McGonagall, tăios.

Peeves se foia pe deasupra, zâmbind răutăcios, survolând locul faptei. Peeves adora

haosul. În timp ce profesorii se aplecară peste Justin şi Nick Aproape-Făr-de-Cap, Peeves

începu să-l sâcâie pe Harry:

— Vai, Potter, răule, ce ai făcut, omori elevi, şi cu ce plăcere...

— Destul, Peeves! zbieră profesoara McGonagall, iar strigoiul se îndepărtă, zburând

cu spatele şi scoţând limba la Harry.

Justin fu cărat în aripa spitalului de către profesorul Flitwick şi de profesorul Sinistra,

de la departamentul de Astronomie, dar nimeni nu ştia cum să procedeze cu Nick Aproape-

Făr-de-Cap. Într-un târziu, profesoara McGonagall făcu să apară prin farmece un ventilator

mare, pe care i-l dădu lui Ernie şi-l îndemnă să-l împingă cu grijă pe Nick Aproape-Făr-de-

Cap în sus, pe scări. Ernie îi suflă pe Nick pe scări, conducându-l ca pe un zmeu negru.

Astfel, Harry rămase singur cu profesoara McGonagall.

— Pe aici, Potter, spuse ea.

— Doamnă profesoară, zise Harry imediat, jur că nu am...

— Nu depinde de mine, Potter, zise profesoara McGonagall, sumbru.

Dădură tăcuţi colţul şi se opriră înaintea unei statui, extrem de mare şi de urâtă.

— Şerbet de lămâie! zise ea.

Era evident o parolă, deoarece statuia prinse brusc viaţă şi se dădu la o parte, peretele

din spatele ei despărţindu-se în două. Deşi îngrozit de ce îl aştepta, Harry nu putea să nu fie

fascinat. În spatele peretelui era o scară în spirală care se mişca încet în sus, ca un lift.

Urcându-se pe ea, împreună cu profesoara McGonagall, Harry auzi peretele închizându-se

în spatele lor cu o bufnitură.

Se ridicară în cercuri, mai sus şi mai sus, până la un moment dat, când Harry, puţin

ameţit, văzu o uşă strălucitoare, de stejar, cu un mâner în formă de grifon.

Ştia unde fusese dus. Probabil că aici locuia Dumbledore.

100