Harry Potter și Camera secretelor (vol.2), cap.5-7

 CAPITOLUL V —

SALCIA BĂTĂUŞĂ

Sfârşitul vacanţei de vară veni mai repede decât şi-ar fi dorit Harry. Abia aştepta să se

întoarcă la Hogwarts, dar această lună la Vizuină fusese cea mai fericită perioadă din viaţa

lui. Îi era foarte greu să nu fie gelos pe Ron când se gândea la familia Dursley şi la ce

primire îl aştepta data viitoare, când avea să se întoarcă la casa din Aleea Boschetelor.

În ultima seară, doamna Weasley făcu, prin vrăji, desigur, o cină somptuoasă,

alcătuită din toate felurile de mâncare care îi plăceau lui Harry, inclusiv o budincă de

melasă după care îţi lăsa gura apă. Fred şi George înveseliră seara cu un joc de artificii

Filibuster, umplând bucătăria cu steluţe roşii şi albastre, care săriseră între tavan şi podea

cel puţin o jumătate de oră. Apoi urmă o ultimă cană de ciocolată caldă, după care se

duseră la culcare.

Le luă destul de mult să se pregătească în dimineaţa următoare. Deşi se treziseră de la

cântatul cocoşului, au avut o grămadă de lucruri de făcut. Doamna Weasley dădea buzna

prin camere, prost dispusă, căutând şosete curate şi pene de scris, ei se tot ciocneau pe

scări, pe jumătate îmbrăcaţi şi cu bucăţele de pâine prăjită în mâini, iar domnul Weasley

era să-şi rupă gâtul când îi ducea cufărul lui Ginny la maşină, împiedicându-se de un pui

rătăcit prin casă.

Harry nu putea să înţeleagă cum opt oameni, şase cufere mari, două bufniţe şi un

şobolan aveau să încapă într-un biet Ford. Presupunea, desigur, că avusese grijă domnul

Weasley de... îmbunătăţiri!

— Nici o vorbă lui Molly, îi şopti el lui Harry, când deschise portbagajul şi îi arătă

cum fusese mărit prin farmece, în aşa fel încât cuferele să încapă uşor.

Când într-un sfârşit ajunseră în maşină, doamna Weasley privi spre locurile din spate

unde erau înşiraţi confortabil Harry, Ron, Fred, George şi Percy, şi spuse: - Încuiaţii ştiu

mai multe decât îi credem noi în stare, nu? Ea şi Ginny ocupară locul din faţă, care semăna

acum cu o bancă din parc.

— Vreau să spun, n-ai fi crezut că este atât de spaţioasă, privită de afară, nu-i aşa?

Domnul Weasley porni motorul şi ieşiră din curte, Harry întorcându-se pentru a

vedea casa pentru ultima dată. Nici nu avu timp să se întrebe dacă o va mai vedea vreodată,

că erau înapoi! George îşi uitase cutia de artificii Filibuster! Cinci minute după asta, se

opriră iar brusc, pentru ca Fred să fugă să-şi ia mătura. Ajunseseră aproape la autostradă,

când Ginny miorlăi că şi-a uitat jurnalul. Când se urcară iar în maşină, cu jurnalul, erau

deja în întârziere şi spiritele începuseră să se încingă.

Domnul Weasley se uită întâi la ceas, apoi la soţia lui.

— Molly, dragă...

— Nu, Arthur!

— Nimeni nu ne-ar vedea... Butonul ăsta mic, pe care l-am instalat eu, ne-ar face

invizibili şi ne-am ridica în aer, după care am zbura pe deasupra norilor... Am ajunge în

zece minute şi nimeni n-ar observa nimic...

— Am spus nu, Arthur, nu, pe lumină!

Ajunseră la King's Cross la unsprezece şi un sfert. Domnul Weasley fugi peste drum

să ia cărucioare pentru cufere şi cu toţii se grăbiră spre peron.

Harry luase Expresul de Hogwarts şi anul trecut. Şmecheria era să ajungi pe peronul

9 şi 3/4 invizibil pentru ochii Încuiaţilor. Trebuia să treci prin bariera care despărţea

32

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

peroanele 9 şi 10. Nu era dureros, dar trebuia procedat cu grijă, în aşa fel încât Încuiaţii să

nu observe cum dispăreai.

— Percy primul, spuse doamna Weasley, privind nervoasă la ceasul de deasupra, care

arăta că mai aveau doar cinci minute în care să dispară nestingheriţi prin barieră.

Percy păşi vioi şi dispăru. Apoi trecu domnul Weasley, urmat de Fred şi George.

— Eu merg cu Ginny şi voi doi veniţi imediat după noi, le spuse doamna Weasley lui

Harry şi lui Ron, luând-o pe Ginny de mână şi plecând.

într-o clipită dispărură.

— Hai să mergem împreună, nu mai avem decât un minut, îi spuse Ron lui Harry.

Harry prinse bine de cufăr colivia lui Hedwig şi îşi potrivi căruciorul în faţa barierei.

Era foarte încrezător, era ceva mult mai sigur ca Polenul Zvrr. Amândoi se aplecară peste

cărucioare şi se îndreptară în viteză spre barieră. După câţiva metri...

BUF!

Ambele cărucioare se loviră de barieră şi ricoşară cu putere. Cufărul lui Ron se

răsturnă cu o bufnitură puternică, Harry căzu, iar colivia lui Hedwig ajunse pe pardoseala

lucioasă şi se rostogoli departe, bufniţa ţipând, indignată. Oamenii din jurul lor se holbau şi

un paznic din apropiere strigă la ei:

— Ce Dumnezeu faceţi?

— Am pierdut controlul asupra cărucioarelor, se văită Harry, ridicându-se cu mâinile

încleştate pe coaste.

Ron fugi să o aducă pe Hedwig, care făcea atât de urât, încât toată lumea începuse să

bombăne ceva despre cruzimea faţă de animale...

— De ce nu putem să trecem? îi şopti Harry lui Ron.

— Nu ştiu...

Ron se uită împrejur. Un grup de vreo douăsprezece persoane încă îi mai privea...

— O să pierdem trenul, îi şopti Ron. Nu înţeleg de ce s-a închis trecerea...

Harry se uită la ceasul mare de sus, cu o senzaţie neplăcută în stomac. Zece secunde...

nouă secunde...

Îşi împinse căruciorul cu grijă, până îl lipi de barieră, şi împinse cu toată forţa.

Metalul rămase intact.

Trei secunde...două secunde...o secundă...

— S-a dus, zise Ron, rămânând perplex. A plecat trenul!... Ce facem dacă mama şi

tata nu mai pot să se întoarcă la noi? Ai nişte bani de-ai Încuiaţilor?

Harry râse pierit.

— Familia Dursley nu mi-a mai dat bani de buzunar de vreo şase ani...

Ron îşi puse urechea pe bariera rece.

— Nu pot să aud nimic, spuse el, serios. Ce-o să facem acum? Nu ştiu cât o să le ia

părinţilor mei să se întoarcă la noi.

Se uitau neputincioşi în jur. Oamenii îi mai priveau încă, mai ales din cauza ţipetelor

interminabile ale lui Hedwig.

— Cred că ar trebui să aşteptăm lângă maşină, zise Harry. Cred că atragem atenţia

prea mult...

— Harry! exclamă Ron, cu ochii strălucitori. Maşina!

— Ce-i cu ea?

— Putem să zburăm cu ea la Hogwarts!

— Dar, credeam că...

— Suntem blocaţi, nu? Şi trebuie să ajungem la şcoală, nu-i aşa? Atunci, chiar şi

33

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

vrăjitorii minori au voie să folosească magia dacă e o urgenţă, paragraful nouăsprezece sau

ceva de genul ăsta din Restricţii...

Sentimentul de panică se transformă deodată în nerăbdare şi Harry întrebă:

— Dar ştii s-o conduci prin aer?

— Nici o problemă, spuse Ron, împingând căruciorul spre ieşire. Haide, să mergem,

dacă ne grăbim o să fim imediat pe urmele expresului de Hogwarts!

Trecură prin mulţimea de Încuiaţi curioşi şi ieşiră din gară. Ajunseră la locul unde era

parcat Ford-ul.

Ron deschise portbagajul ultra încăpător cu câteva atingeri de baghetă. Îşi urcară iar

cuferele, o puseră pe Hedwig pe locul din spate şi se aşezară în faţă.

— Vezi dacă se uită cineva, spuse Ron, pornind motorul cu o altă atingere de

baghetă.

Harry scoase capul pe geam. Traficul era aglomerat în zare, dar strada lor era pustie.

— E în ordine, zise el.

Ron apăsă un mic buton argintiu de pe bord. Maşina se făcu nevăzută şi tot aşa şi ei.

Harry simţea cum se mişca scaunul sub el, auzea motorul, îşi simţea mâinile pe genunchi şi

ochelarii pe nas, dar din câte putea să-şi dea seama, nu mai rămăsese din el decât o pereche

de ochi care pluteau la câţiva metri înălţime deasupra unei străzi întortocheate, cu maşini

parcate de o parte şi de alta.

— Să mergem, se auzi vocea lui Ron.

Clădirile murdare de pe ambele părţi deveniră din ce în ce mai mici, cu cât urca

maşina mai sus. În câteva secunde, toată Londra rămăsese sub ei, înceţoşată şi sclipitoare.

Apoi se auzi un pocnet şi Harry şi Ron reapărură.

— Ah, spuse Ron, apăsând de zor butonul care îi făcea invizibili. Nu merge bine...

Îl loviră amândoi cu putere. Maşina dispăru. Apoi reapăru...

— Ţine-te bine! strigă Ron, şi apăsă pe acceleraţie.

Se propulsară dincolo de norii ca de vată şi totul deveni monoton şi ceţos.

— Acum, ce facem? zise Harry privind spre masa de nori care îi apăsa din toate

părţile.

— Trebuie să vedem trenul, ca să ştim în ce direcţie mergem, zise Ron.

— Coboară iar, repede!

Coborâră iar sub nori, răsucindu-se în scaune şi scrutând pământul...

— Îl văd! strigă Harry. În faţă! Acolo!

Expresul de Hogwarts gonea fulgerător, ca un şarpe roşu.

— Spre nord, zise Ron, uitându-se la busola de la bord. Bine, o să verificăm cam la

fiecare jumătate de oră... ţine-te bine!...

Şi ţâşniră iar deasupra norilor. Un minut mai târziu, intrară într-o rază de lumină. O

cu totul altă lume. Roţile maşinii atingeau marea de nori, cerul era de un albastru nesfârşit,

cu un soare palid, abia sclipind.

— Acum nu ne mai facem griji decât pentru avioane, zise Ron.

Se uitară unul la altul şi izbucniră în râs. Şi continuară o bună perioadă de timp!

Se simţeau de parcă fuseseră aruncaţi de cineva într-un vis minunat. „Asta”, se gândi

Harry, „este cel mai indicat mod de a călători: printre rotocoale şi salbe de nori spumoşi,

într-o maşină încălzită de soare, cu bomboane de ciocolată în torpedou şi cu perspectiva

viitoarei întâlniri cu Fred şi George, care vor plesni de invidie, când îi vor vedea aterizând

lin şi spectaculos pe gazonul din faţa castelului Hogwarts!”

Făcură verificări ale parcursului trenului, la ore fixe, ducându-se şi tot ducându-se

34

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

spre nord, fiecare coborâre sub nori oferindu-le altă privelişte. Londra era cu mult în urma

lor, înlocuită de câmpii verzi, care făceau loc din când în când mlaştinilor întinse, satelor

cu nişte bisericuţe ca de jucărie şi unui oraş mare, înţesat de maşini ce păreau mii de furnici

multicolore.

După câteva ore lipsite de evenimente, Harry trebui să recunoască, totuşi, faptul că

distracţia îşi cam pierduse din farmec. Bomboanele le provocaseră o sete cumplită şi nu

aveau nimic de băut. Amândoi îşi scoseseră puloverele. Lui Harry i se lipise tricoul de

spătarul scaunului, iar ochelarii îi alunecaseră de zeci de ori pe nasul transpirat. Stătea şi

observa formele fantastice ale norilor, gândindu-se cu jind la trenul de dedesubt, de unde

puteai să cumperi suc rece de dovleac, de la un cărucior împins de o vrăjitoare plinuţă. De

ce nu putuseră să treacă pe peronul 9 şi 3/4 oare?

— Nu cred că mai avem mult, nu? bombăni Ron, câteva ore mai târziu, când soarele

începuse să se scufunde în plapuma de nori, dându-i reflexe roz-violet. Eşti pregătit pentru

încă o verificare a trenului?

Era chiar sub ei, şerpuind pe lângă un munte cu vârful nins. Era mult mai întuneric

sub pătura de nori.

Ron apăsă pe acceleraţie şi iar se ridicară, dar după această manevră motorul începu

să tuşească şi să dea rateuri.

Harry şi Ron schimbară priviri neliniştite.

— Probabil că a obosit motorul, spuse Ron. Nu s-a mai întâmplat niciodată atât de

departe...

Şi amândoi se prefăceau că nu aud gemetele care se înteţeau, timp în care cerul se

întuneca din ce în ce mai tare. Stelele înfloreau una câte una pe bolta neagră. Harry îşi trase

iar puloverul, încercând să ignore felul în care se mişcau ştergătoarele, vlăguite şi parcă

protestând.

— Nu mai este mult, mai avem puţin, zise Ron, adresându-se mai mult maşinii decât

lui Harry, şi bătu cu degetele pe volan, cu multă nervozitate.

Când coborâră iar sub nori, puţin mai târziu, căutară cu înfrigurare prin întuneric un

semn cunoscut.

— Acolo! strigă Harry, făcându-i să tresară pe Ron şi pe Hedwig. Drept înainte!

Abia ghicindu-se în depărtarea întunecată, sus, pe stânca de pe lac, se zăreau

foişoarele şi turnurile castelului Hogwarts.

Dar maşina începu să tremure din toate încheieturile şi să piardă viteză.

— Haide, spuse Ron, mieros, scuturând puţin volanul, aproape am ajuns, hai...

Motorul gemu mai tare ca până atunci. Dâre subţiri de fum ieşeau de sub capotă.

Harry se trezi ţinându-se strâns de scaun, pe când zburau cu viteză spre lac.

Maşina se zgudui şi mai tare. Privind pe fereastră, Harry văzu la un kilometru sub ei

suprafaţa apei, netedă, întunecată şi sticloasă. Încheieturile mâinilor lui Ron se albiseră pe

volan. Maşina tremură iarăşi.

— Haide..., o rugă Ron.

Trecură de lac... Castelul era chiar în faţă... Ron acceleră. Se auzi o pufnitură, apoi o

bufnitură puternică şi motorul muri de tot.

— Off... Ahh..., se auzi Ron, în tăcerea din jur.

Botul maşinii se înclină periculos. Cădeau, prinzând viteză tot mai mare, se îndreptau

exact în zidul castelului.

— Nuuuuuu! strigă Ron, învârtind volanul.

Ratară zidul numai cu câţiva centimetri, maşina se întoarse într-un arc de cerc,

35

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

trecând de serele întunecate, apoi de grădina de legume şi peste spaţiile verzi, pierzând

mereu din înălţime, în tot acest timp.

Ron dădu drumul volanului şi îşi scoase bagheta din buzunarul de la spate.

— OPREŞTE-TE ! OPREŞTE-TE odată! strigă el, lovind cu bagheta bordul şi

parbrizul, însă erau încă în picaj, pământul venind ameninţător spre ei.

— AI GRIJĂ LA POM! strigă Harry, aruncându-se spre volan, dar era prea târziu...

ZDRANG!

Cu un zgomot asurzitor, hârşâit de metal pe lemn, se izbiră de trunchiul gros şi căzură

cu o zdruncinătură puternică. Fumul ieşea în valuri de sub capota şifonată. Hedwig cârâia,

îngrozită, şi un cucui cât o minge de golf pulsa pe scăfârlia lui Harry, acolo unde se lovise

de parbriz. De lângă el, Ron scoase un geamăt disperat.

— Eşti întreg? întrebă Harry, imediat.

— Bagheta mea, zise Ron, cu o voce tremurândă. Uită-te la bagheta mea!...

Se rupsese aproape în două. Vârful atârna fără vlagă, ţinut doar de nişte aşchii.

Harry deschise gura, vrând să spună că era sigur că o puteau repara la şcoală, dar nu

apucă. Chiar atunci, ceva lovi maşina, pe partea lui, cu puterea unui taur furios, aruncându-

l în Ron. O altă lovitură, de aceeaşi intensitate, lovi capota.

— Ce se întâm...

Lui Ron i se tăie respiraţia, uitându-se prin parbriz. Şi Harry văzu o cracă mare cât un

piton, care căzu pe maşină. Salcia de care se loviseră îi ataca! Trunchiul se îngroşase

aproape de două ori, bombardând cu crengile noduroase fiecare centimetru al maşinii.

— Aaahh! ţipă Ron, în timp ce o altă ramură crestă o gaură mare în portiera din

partea lui.

Parbrizul tremura sub loviturile repetate ale crengilor, ca o ploaie de pumni bine

plasaţi, şi o ramură groasă cât un butuc lovea cu sălbăticie acoperişul maşinii, care părea

gata să cedeze din clipă în clipă...

— Fugi! ţipă Ron, împingându-se cu toată greutatea în portieră, dar în următoarea

secundă era aruncat în poala lui Harry de o altă rafală de lovituri ale altei crengi agresive.

— S-a zis cu noi! se văită el, observând cum se deforma acoperişul, dar deodată

maşina începu să vibreze sub ei... Motorul prinsese iar viaţă!

— Dă înapoi! strigă Harry şi maşina ţâşni în spate.

Copacul mai încerca încă să-i lovească. Auzeau rădăcinile scrâşnind, aproape

rupându-se, întinzându-se după ei, pe măsură ce se îndepărtau tot mai mult.

— Ca prin urechile acului! răsuflă Ron, uşurat. Bravo, maşinuţo!

Maşina, pe de altă parte, era la capătul puterilor. Cu două bufnituri scurte, portierele

se deschiseră şi Harry simţi cum se răstoarnă scaunul. În secunda următoare se trezi pe

pământul umed. Trosneli puternice îl făcură să-şi dea seama că maşina le arunca bagajele

afară din portbagaj. Colivia lui Hedwig zbură prin aer şi se deschise. Hedwig ieşi din ea şi

cu un strigăt supărat zbură ca o săgeată spre castel, fără a privi înapoi. Apoi, găurită,

zgâriată şi fumegând, maşina se pierdu în întuneric, farurile din spate scăpărând furioase.

— Vino înapoi! ţipă Ron după ea, fluturându-şi bagheta ruptă. O să mă omoare tata!

Dar maşina dispăru, cu un ultim pufăit obosit.

— Îţi vine să crezi ce ghinion am avut? făcu Ron, trist, aplecându-se să-l ridice pe

Pungaşul. Dintre toţi copacii de care ne-am fi putut lovi, trebuia să ne izbim de salcia asta

agresivă!

Privi spre bătrânul copac care îşi mai agita încă ameninţător crengile.

— Hai, spuse Harry, vlăguit, să intrăm în şcoală...

36

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Nu era sosirea triumfală pe care şi-o imaginaseră. Abia mişcându-se, îngheţaţi şi

loviţi, se apucară să-şi târască după ei cuferele, pe panta de iarbă, spre uşile masive de

stejar.

— Cred că petrecerea de bun venit a început deja, zise Ron, lăsându-şi cufărul la

picioarele scărilor de la intrare şi ducându-se încet să privească pe fereastra luminată

puternic.

— Hei, Harry, vino să vezi! E momentul sortatului! Jobenul Magic!

Harry se grăbi şi împreună cu Ron cercetară Marea Sală.

Nenumărate lumânări pluteau în aer, deasupra celor patru mese lungi, pline cu

bunătăţi, făcând farfuriile şi cupele de aur să strălucească. Şi mai sus, tavanul vrăjit, care

întotdeauna oglindea cerul de pe partea cealaltă, era plin de stele sclipitoare.

Prin pădurea de coifuri negre, ascuţite, caracteristice pentru Hogwarts, Harry văzu un

şir de elevi speriaţi din anul I, care intrau în sală. Era şi Ginny printre ei, uşor de

recunoscut după părul ei ţip Weasley. În acest timp, profesoara McGonagall, o vrăjitoare

cu ochelari şi cu părul strâns în coc, punea faimosul Joben Magic pe un scaun, în faţa

bobocilor.

În fiecare an, acest joben vechi, peticit, ponosit şi murdar, sorta noii elevi şi îi

repartiza în cele patru case de la Hogwarts: Cercetaşii, Astropufii, Ochii-de-Şoim şi

Viperinii. Harry îşi amintea foarte bine cum şi-a pus şi el pe cap jobenul, exact în urmă cu

un an, şi cum aştepta îngrozit decizia lui. Timp de câteva secunde îi fusese o teamă

cumplită că va fi repartizat la Viperini, casa din care au ieşit cei mai mulţi vrăjitori de

temut şi vrăjitoare rele, în comparaţie cu oricare altă casă, dar picase la Cercetaşi, cu Ron,

Hermione şi restul familiei Weasley. Semestrul trecut, Harry şi Ron ajutaseră casa

Cercetaşilor să câştige Campionatul Caselor, învingându-i pe Viperini, pentru prima dată

după şapte ani.

Un băieţel micuţ, cu părul ca de şoricel, fusese chemat în faţă să-şi pună jobenul pe

cap. Ochii lui Harry se mutară asupra profesorului Dumbledore, directorul, care privea

operaţiunea de sortare de la masa profesorilor. Lunga lui barbă argintie şi ochelarii în

formă de semilună luceau în lumina lumânărilor. Câteva locuri mai încolo, Harry îl văzu pe

Gilderoy Lockhart, îmbrăcat în straie bleumarin. La un capăt al mesei stătea Hagrid, mare

şi păros, bând cu nesaţ din cupa lui.

— Stai puţin..., îi şopti Harry lui Ron. Este un scaun gol la masa profesorilor... Unde

e Plesneală?

Profesorul Severus Plesneală era cel care-i plăcea lui Harry cel mai puţin. Întâmplarea

făcea ca şi Harry să fie elevul cel mai puţin iubit de Plesneală. Crud, sarcastic şi urât de

toată lumea, în afară de elevii din propria sa casă, Viperinii, Plesneală preda „Poţiunile

magice”.

— Poate că e bolnav! făcu Ron, fericit.

— Poate că a plecat, zise Harry, pentru că a pierdut iar catedra de „Apărare contra

Magiei Negre”!

— Sau poate că a fost dat afară! zise Ron, entuziasmat. Doar toată lumea îl urăşte...

— Sau poate, spuse o voce glacială din spatele lor, aşteaptă să audă de ce nu aţi venit

cu trenul şcolii...

Harry se întoarse. În spatele lor, cu mantia neagră bătută de vântul rece, stătea

Severus Plesneală, slab, cu pielea pământie, cu nasul coroiat şi unsuros, cu părul negru

până la umeri. În acel moment, zâmbea într-un fel care le spunea lui Harry şi lui Ron că

aveau mari probleme!...

37

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Veniţi după mine, comandă Plesneală.

Neîndrăznind nici să se uite unul la celălalt, urcară după el în holul vast, luminat de

torţe. Un miros îmbietor de mâncare venea dinspre Marea Sală, dar Plesneală îi duse

departe de căldură şi lumină, pe o scară îngustă, de piatră, care ducea spre pivniţa unde

preda el.

— Înăuntru! zise el, deschizând o uşă de la jumătatea coridorului rece şi arătând cu

degetul.

Intrară în biroul lui Plesneală, tremurând din tot trupul. Pereţii întunecaţi erau plini de

rafturi cu borcane mari de sticlă, în care pluteau tot felul de lucruri scârboase, despre care

Harry nu vroia să ştie nimic în acel moment. În şemineul întunecat nu ardea focul.

Plesneală închise uşa şi se întoarse spre ei.

— Deci, spuse el încet, trenul nu este destul de bun pentru celebrul Harry Potter şi

mâna sa dreaptă, Weasley... Aţi vrut să veniţi cu tam-tam, aşa e, băieţi?

— Nu, domnule, bariera de la King's Cross a fost de vină, nu s-a...

— Linişte! zise Plesneală, rece. Ce aţi făcut cu maşina?

Ron înghiţi în sec. Nu era pentru prima dată când Harry avea impresia că Plesneală

citea gândurile. Dar în momentul următor, îşi dădură seama că Plesneală răsfoia ziarul

„Profetul de seară”.

— Aţi fost văzuţi, şuieră el, arătându-le titlul: UN FORD ZBURĂTOR ÎI

ÎNGROZEŞTE PE ÎNCUIAŢI! Şi începu să citească cu voce tare. „Doi Încuiaţi din

Londra sunt convinşi că au văzut o maşină veche, zburând pe deasupra turnului poştei...

Pe la prânz, în Norfolk, doamna Hetty Bayliss, în timp ce îşi punea rufele la uscat...

domnul Angus Fleet, din Peebles, au raportat poliţiei”... În total şapte Încuiaţi. Dacă nu

mă înşel, tatăl tău lucrează la Oficiul de Folosire Neregulamentară a Obiectelor Făcute de

Încuiaţi, nu? spuse el, uitându-se la Ron şi zâmbind şi mai răutăcios ca înainte. Vai, vai,

vai... propriul său fiu...

Harry se simţi de parcă l-ar fi lovit în stomac una dintre ramurile salciei înfuriate.

Dacă ar fi aflat cineva că domnul Weasley vrăjise maşina... nu se gândise la asta...

— Am observat, în timpul preumblării mele prin parc, că nepreţuita Salcie Bătăuşă a

fost vătămată considerabil..., continuă Plesneală.

— Ba ea ne-a vătămat pe noi!...

— Linişte! se răsti iar Plesneală. Din păcate, nu sunteţi în casa mea şi decizia de a vă

exmatricula nu-mi revine mie. Mă duc să-i aduc pe cei care au acest privilegiu minunat.

Aşteptaţi aici!

Harry şi Ron se uitau unul la celălalt, pieriţi. Lui Harry nu-i mai era foame deloc.

Acum îi era doar foarte rău. Încercă să-şi abată privirile de la acel ceva verde şi scârbos de

pe raftul din spatele biroului lui Plesneală. Dacă Plesneală se dusese să o cheme pe

profesoara McGonagall, stăpâna casei Cercetaşilor, nu aveau de ce să se bucure. O fi fost

ea mai dreaptă ca Plesneală, dar era totuşi extrem de severă.

Trei minute mai târziu, Plesneală se întoarse şi cea care venise cu el era, bineînţeles,

profesoara McGonagall. Harry o mai văzuse supărată şi cu alte ocazii, dar ori uitase ce

buze subţiri putea să facă, ori nu o mai văzuse niciodată atât de supărată. Îşi ridică bagheta

chiar din clipa în care intră pe uşă. Harry şi Ron tresăriră amândoi, dar ea doar o îndreptă

spre căminul gol, de unde începură să se ridice, dintr-o dată flăcări.

— Staţi jos, spuse ea şi amândoi se prăbuşiră în scaunele de lângă foc.

— Să aud! tună ea, ochelarii strălucindu-i ameninţător.

Ron începu să-i povestească, începând cu bariera din gară care nu îi lăsase să treacă.

38

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— ...aşa că nu am avut de ales, doamnă profesoară, nu ne puteam urca în tren.

— De ce nu ne-aţi trimis o scrisoare via-bufniţă? Ai o bufniţă, dacă nu mă înşel, nu?

îi spuse rece profesoara McGonagall lui Harry.

Harry oftă. Acum că menţionase lucrul acela, era evident că aşa ar fi trebuit să facă.

— Nu... nu m-am gândit...

— Da, asta e clar! făcu profesoara McGonagall, ironic.

Cineva bătu la uşa biroului şi Plesneală, care acum arăta mai fericit ca niciodată, se

duse să deschidă. Era directorul, profesorul Dumbledore.

Lui Harry îi amorţi tot corpul. Dumbledore era deosebit de grav. Îl privi pe deasupra

ochelarilor, de pe nasul său strâmb, şi Harry îşi dori mai degrabă ca el şi Ron să fi fost

pocniţi în continuare de Salcia Bătăuşă.

Urmă o tăcere adâncă. Apoi Dumbledore zise cu blândeţe:

— Vă rog să-mi explicaţi de ce aţi făcut asta...

Ar fi fost mai bine dacă ar fi ţipat. Harry era distrus de dezamăgirea din vocea lui.

Din acest motiv, nu fu în stare să-l privească pe Dumbledore în ochi, ci vorbi cu ochii la

genunchii lui. Îi spuse lui Dumbledore totul de-a fir-a-păr, în afară de faptul că maşina

vrăjită era a domnului Weasley, făcând să pară că el şi Ron au găsit din întâmplare maşina

zburătoare, parcată chiar în faţa gării. Ştia că Dumbledore va citi imediat printre rânduri,

dar Dumbledore nu întrebă nimic de maşină. Se mulţumi doar să îi privească prin ochelari,

cînd Harry termină de povestit.

— Mergem să ne luăm lucrurile, zise Ron, pe un ton mai mult decât descurajat.

— Despre ce vorbeşti, Weasley? lătră profesoara McGonagall.

— Păi, ne exmatriculaţi, nu? zise Ron.

Harry se uită repede la Dumbledore.

— Nu astăzi, domnule Weasley, spuse Dumbledore, dar trebuie să vă fac pe amândoi

să înţelegeţi seriozitatea faptelor voastre. Le voi scrie familiilor voastre în această seară.

Însă trebuie să vă previn că dacă mai faceţi aşa ceva, nu voi avea de ales şi vă voi

exmatricula.

Plesneală avea o expresie de parcă s-ar fi amânat Crăciunul. Îşi drese vocea şi spuse:

— Domnule profesor Dumbledore, aceşti băieţi au încălcat Decretul Restricţiei

impuse vrăjitorilor minori, au vătămat un copac foarte bătrân şi valoros... cu siguranţă,

asemenea fapte...

— Las pedepsirea lor la latitudinea profesoarei McGonagall, Severus, zise

Dumbledore, cu calm. Sunt în casa ei, în consecinţă, responsabilitatea îi revine ei.

Se întoarse către profesoara McGonagall şi îi spuse:

— Trebuie să mă întorc la banchet, Minerva, trebuie să fac câteva anunţuri. Vino,

Severus, avem o tartă cu un aspect delicios, trebuie s-o gustăm neapărat!

Plesneală aruncă o privire plină de venin către Harry şi Ron, fiind nevoit să accepte să

fie luat pe sus din propriul său birou, lăsându-i singuri cu profesoara McGonagall, care

încă îi mai privea ca un vultur mânios.

— Ar fi bine să te duci în aripa spitalului, Weasley, sângerezi!

— Nu mult, spuse Ron, ştergând repede cu mâneca tăietura de deasupra ochiului.

Doamnă profesoară, am vrut să văd repartizarea surorii mele...

— Ceremonia Sortării s-a terminat, zise profesoara McGonagall. Şi sora ta este la

Cercetaşi.

— Ce bine! exclamă Ron.

— Şi apropo de Cercetaşi, începu profesoara McGonagall, tăios, dar Harry o

39

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

întrerupse imediat.

— Doamnă profesoară, când am luat maşina, semestrul nu începuse încă, aşa că...

Cercetaşii nu ar trebui sancţionaţi, nu? zise el, privind-o rugător.

Profesoara McGonagall îi aruncă o privire pătrunzătoare, dar Harry era sigur că

aproape zâmbise. Buzele îi erau mai puţin subţiri, oricum!...

— Nu voi sancţiona casa Cercetaşilor, spuse ea şi lui Harry i se luă o piatră de pe

inimă, dar amândoi veţi fi pedepsiţi.

Era mult mai bine decât se aşteptaseră. Cât despre scrisoarea lui Dumbledore către

familia Dursley, asta nu însemna nimic. Harry ştia foarte bine că alor lui doar le-ar fi părut

rău că nu îl strivise Salcia Bătăuşă.

Profesoara McGonagall ridică iar bagheta şi o aţinti spre biroul lui Plesneală. O

farfurie mare cu sandviciuri, două cupe de argint şi o carafă cu suc rece de dovleac apăru

ca prin farmec.

— Veţi mânca aici şi apoi vă veţi duce direct în camera voastră, spuse ea. Eu trebuie

să mă întorc la serbare.

Când se închise uşa, Ron fluieră uşurat.

— Am crezut că atât ne-a fost, zise el, înşfăcând un sandvici.

— Şi eu, spuse Harry, luând şi el unul.

— Ce noroc pe noi, totuşi, de necrezut! spuse Ron cu gura plină de pui şi şuncă. Dar

şi ghinion! Cred că Fred şi George au zburat cu maşina de vreo cinci sau şase ori şi nu i-a

văzut nici un Încuiat.

Înghiţi cu poftă şi mai luă o îmbucătură enormă.

— De ce nu am putut să trecem de barieră?

Harry dădu din umeri.

— De acum înainte va trebui să fim foarte atenţi, spuse el, luând o înghiţitură bună de

suc de dovleac. Mi-ar fi plăcut să fi putut merge şi noi la banchet...

— S-a temut să nu ne grozăvim, să creadă ceilalţi că este frumos şi bine să vii la

şcoală cu o maşină zburătoare.

După ce au mâncat câte sandviciuri au putut (farfuria se tot umplea singură) se

ridicară şi ieşiră din birou, urmând drumul bine cunoscut spre Turnul Cercetaşilor. Castelul

era tăcut, se părea că petrecerea se terminase. Trecură pe lângă portrete care bombăneau şi

armuri scârţâitoare şi urcară scările înguste de piatră până ajunseră în sfârşit la locul unde

era intrarea secretă în Turnul Cercetaşilor, în spatele acelui tablou în ulei al unei femei

foarte grase, într-o rochie roz, de mătase.

— Parola? zise ea, când se apropiară.

— Păi..., făcu Harry.

Nu ştiau parola din anul acela, având în vedere că nu făcuseră cunoştinţă cu Perfectul

Cercetaşilor, dar ajutorul sosi aproape imediat. Auziră paşi în spatele lor, se întoarseră şi o

văzură pe Hermione, fugind spre ei.

— Aici eraţi! Unde aţi fost? Am auzit cele mai ridicole zvonuri! Cineva a zis că aţi

fost exmatriculaţi, fiindcă aţi distrus o maşină zburătoare...

— Ei bine, nu am fost exmatriculaţi, a liniştit-o Harry.

— Doar nu vreţi să spuneţi că într-adevăr aţi zburat până aici? spuse Hermione,

aproape la fel de severă ca profesoara McGonagall.

— Lasă predicile, zise Ron, nerăbdător, şi spune-ne noua parolă.

— Este „împletitură” zise Hermione, neliniştită, dar nu asta e...

Fu întreruptă însă. Tabloul doamnei grase se deschise şi răsună o furtună de aplauze.

40

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Părea că toată casa Cercetaşilor era încă trează, înghesuită în camera de zi, stând la mesele

înclinate, pe fotoliile moi, aşteptându-i să sosească. O mulţime de mâini ieşiră din portret

pentru a-i trage înăuntru pe Harry şi pe Ron, lăsând-o pe Hermione să se strecoare în urma

lor.

— Superb! strigă Lee Jordan. Magnific! Ce intrare! Să zbori cu o maşină exact în

Salcia Bătăuşă, lumea o să vorbească despre asta ani de zile de-acum înainte!

— Bravo, zise un elev din anul V, cu care Harry nu mai vorbise până atunci.

Cineva îl bătea pe spate, de parcă ar fi câştigat un maraton. Fred şi George răzbătură

în faţa mulţimii şi spuseră într-un glas:

— De ce nu ne-aţi chemat şi pe noi înapoi, ei?

Ron se înroşise şi zâmbea ruşinat, dar Harry observă o persoană care nu era

mulţumită deloc. Percy ieşea în evidenţă între cei din anul I şi părea că încerca să vină

suficient de aproape, ca să le spună să termine odată. Harry îi dădu un cot lui Ron şi îi făcu

semn cu capul spre Percy. Ron se prinse imediat.

— Trebuie să ne ducem în dormitor... suntem puţin obosiţi, spuse el, şi amândoi

începură să-şi croiască drum spre uşa din partea opusă a camerei, care ducea la o scară

circulară spre dormitoarele lor.

— Noapte bună, îi spuse Harry lui Hermione, care era la fel de încruntată ca şi Percy.

Reuşiră să ajungă în partea opusă a camerei, şi apoi la scară, bătuţi încontinuu pe

spate. Urcară grăbiţi până sus, şi într-un sfârşit nimeriră la uşa lor, care avea acum o

plăcuţă, pe care scria „Anul II”. Intrară în familiara cameră rotundă, cu cele cinci sau patru

afişe agăţate cu catifea roşie, cu ferestre înguste în partea de sus. Cuferele fuseseră aduse şi

puse la capetele paturilor.

Ron zâmbi cu vinovăţie spre Harry.

— Ştiu că nu ar trebui să mă bucur, dar...

Uşa de la cameră se dădu de perete şi intrară ceilalţi băieţi din anul II, de la Cercetaşi,

Seamus Finnigan, Dean Thomas şi Neville Poponeaţă.

— Incredibil! izbucni Seamus.

— Super! zise şi Dean.

— Uimitor! făcu Neville, copleşit de admiraţie.

Harry nu se putu stăpâni. Zâmbi şi el.

41

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— CAPITOLUL VI —

GILDEROY LOCKHART

Dar în ziua următoare, Harry abia dacă mai zâmbi o singură dată. Lucrurile i-au mers

din ce în ce mai rău, începând chiar cu micul dejun din Marea Sală. Cele patru mese lungi

erau încărcate cu castronele cu terci de ovăz, platouri cu scrumbii afumate, munţi de pâine

prăjită şi farfurii cu ouă şi costiţă afumată, sub tavanul fermecat (noros şi trist, în acea zi).

Harry şi Ron se aşezară la masa Cercetaşilor, lângă Hermione. Exemplarul ei din

„Expediţii cu vampiri” stătea deschis lângă o cană cu lapte. Simţiră o anumită răceală în

felul în care le spuse „'Neaţa!”, ceea ce însemna că încă nu era de acord cu modul în care

veniseră. Neville Poponeaţă, pe de altă parte, îi întâmpină voios. Neville era un băiat cu

faţa rotundă, cu înclinaţie către accidente şi cu cea mai proastă memorie pe care o întâlnise

Harry până atunci la cineva.

— Poşta trebuie să vină în orice moment... cred că bunica îmi trimite nişte lucruri pe

care le-am uitat.

Harry abia începuse să-şi mănânce terciul de ovăz, când se auzi un zgomot ca de

asediu pe deasupra lor şi vreo sută de bufniţe năvăliră în sală, dându-i ocol şi lăsând

scrisori şi pachete mulţimii înfierbântate. Un pachet mare pică în capul lui Neville şi o

secundă mai târziu, ceva mare şi gri căzu în cana Hermionei, împroşcând pe toată lumea cu

lapte şi pene.

— Errol! zise Ron, trăgând bufniţa de picioare.

Errol se prăbuşi inconştient pe masă, cu picioarele în aer şi cu un plic roşu în cioc.

— O, nu! exclamă Ron.

— N-are nimic, este încă în viaţă, spuse Hermione, împungându-l cu vârful degetului.

— Nu el... ăla...

Ron arătă spre plicul roşu. Pentru Harry era un plic obişnuit, dar Ron şi Neville se

uitau la el de parcă urma să explodeze.

— Care e problema? întrebă Harry.

— Mi-a... mi-a trimis o... Urlătoare, zise Ron, terminat.

— Ar trebui s-o deschizi, Ron, şopti Neville, timid. O să fie şi mai rău dacă n-o

deschizi... Mi-a trimis şi mie bunica odată şi am ignorat-o şi... a fost groaznic, crede-mă!

Harry îşi mută privirea de la feţele lor năucite la plicul roşu.

— Ce este o urlătoare? întrebă el.

Dar toată atenţia lui Ron era concentrată asupra scrisorii, care începuse să scoată fum

pe la colţuri.

— Deschide-o, îl grăbi Neville. O să se termine totul în câteva minute...

Ron întinse o mână tremurătoare, luă uşor plicul din ciocul lui Errol şi îl desfăcu.

Neville îşi puse degetele în urechi. O secundă mai târziu, Harry ştiu de ce! Pentru moment

crezuse că explodase ceva... Un bubuit ca de tunet umplu sala enormă, scuturând praful din

tavan.

— ... SĂ FURI MAŞINA, NICI NU M-AŞ FI MIRAT DACĂ TE-AR FI

EXMATRICULAT, STAI SĂ VEZI CE-ŢI FAC CÂND PUN MÂNA PE TINE!

PRESUPUN CĂ NU TE-AI GÂNDIT LA MINE ŞI LA TATĂL TĂU CÂND AM

VĂZUT CĂ MAŞINA A DISPĂRUT...

Ţipetele doamnei Weasley, de o sută de ori mai puternice decât de obicei, făcură ca

farfuriile şi lingurile să zăngăne pe mese şi răsunară la nesfârşit din pereţii de piatră. Cei

42

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

din sală se uitau curioşi în jur, să vadă cine primise urlătoarea şi Ron se afundă atât de tare

în scaun, încât i se mai vedea numai fruntea roşie.

— ... AM PRIMIT SCRISOAREA DE LA DUMBLEDORE ASEARĂ... EU ŞI

TATĂL TĂU AM CREZUT CĂ O SĂ MURIM DE RUŞINE, NU TE-AM CRESCUT

CA SĂ TE PORŢI AŞA, AŢI FI PUTUT SĂ MURIŢI AMÂNDOI, ŞI TU ŞI HARRY ...

Chiar se întrebase Harry când îi va menţiona şi numele lui... Încercă în zadar să pară

că nu auzea vocea care îi făcea timpanele să păcăne.

— ...PUR ŞI SIMPLU SUNTEM DEZAMĂGIŢI, TATĂL TĂU VA FI

INVESTIGAT LA SERVICIU! ESTE NUMAI VINA TA ŞI DACĂ MAI SARI CALUL,

FIE ŞI NUMAI CU UN MILIMETRU, TE ADUCEM ACASĂ IMEDIAT!

Se lăsă o tăcere asurzitoare. Plicul roşu, care căzuse din mâna lui Ron, luă foc şi se

făcu scrum. Harry şi Ron rămaseră împietriţi, de parcă ar fi trecut un uragan peste ei.

Câţiva râseră şi încet-încet se reînnodară discuţiile despre fel de fel de nimicuri.

Hermione închise cartea „Expediţii cu vampiri” şi se uită spre creştetul lui Ron.

— Păi, nu ştiu la ce te aşteptai Ron, dar ai...

— Să nu-mi spui că am meritat-o, sări Ron.

Harry dădu terciul la o parte, era ros de vină. Domnul Weasley avea să fie investigat

la serviciu. Şi asta, după tot ce făcuseră domnul şi doamna Weasley vara aceea pentru el...

Dar nu avea timp să cadă pe gânduri. Profesoara McGonagall venea spre masa

Cercetaşilor, împărţind orare. Şi văzu că la început avea două ore de „Ierbologie” cu As-

tropufii.

Harry, Ron şi Hermione ieşiră din castel împreună, traversară stratul de legume şi o

luară spre sere, unde erau ţinute plantele magice. Cel puţin, urlătoarea se soldase cu ceva

bun: se pare că Hermione credea că au fost pedepsiţi îndeajuns şi era iar prietenoasă cu ei,

ca de obicei.

Apropiindu-se de sere, văzură restul clasei stând afară, aşteptând-o pe profesoara

Lăstar. Harry, Ron şi Hermione tocmai li se alăturaseră, când profesoara se ivi pe gazon,

însoţită de Gilderoy Lockhart. Profesoara Lăstar avea în braţe o mulţime de bandaje, şi

Harry văzu, cuprins de un alt val de vină, că Salcia Bătăuşă avea câteva crengi imobilizate

în atele.

Profesoara Lăstar era o vrăjitoare bondoacă şi purta o pălărie peticită, peste părul

zburătăcit. De obicei avea pământ pe haine, iar unghiile ei ar fi făcut-o pe Mătuşa Petunia

să leşine. Gilderoy Lockhart, pe de altă parte, era imaculat, în nişte veşminte dărâmătoare,

turcoaz, iar părul auriu îi strălucea pe sub pălăria cu ornamente aurii.

— Aaaa, salutare! strigă Lockhart, ţâşnind spre grupul de elevi. Tocmai i-am arătat

doamnei profesoare Lăstar cum trebuie tratată o Salcie Bătăuşă! Dar nu vreau să credeţi că

sunt mai bun la „Ierbologie” decât ea! Se întâmplă însă să ştiu mai multe despre plantele

exotice din călătoriile mele...

— La Sera 3, astăzi, elevi! anunţă profesoara Lăstar, care era extrem de nemulţumită;

nu era nicidecum veselă, ca de obicei.

Deveniră brusc interesaţi. Lucraseră doar în Sera 1 până atunci... Sera 3 adăpostea

nişte plante mult mai interesante şi mai periculoase. Profesoara Lăstar luă o cheie mare de

la curea şi deschise uşa. Harry simţi o boare de pământ umed, bine fertilizat, amestecat cu

mirosul pregnant al unor flori de mărimea umbrelelor şi care atârnau din tavan. Exact când

vroia să-i urmeze înăuntru pe Ron şi pe Hermione, Lockhart îl prinse de umăr.

— Harry! Vroiam să vorbim... Nu te superi dacă întârzie câteva minute, nu, doamnă

Lăstar?

43

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Dacă luai în calcul fruntea încruntată a doamnei Lăstar, se supăra, dar Lockhart spuse

repede:

— Aşa te vreau!

Şi îi închise uşa în nas.

— Harry, zise Lockhart, dinţii lui mari şi albi scânteind în soare, în timp ce dădea din

cap. Harry, Harry, Harry...

Complet zăpăcit, Harry nu zise nimic.

— Când am auzit... Ei bine, a fost vina mea, bineînţeles.

Îmi venea să-mi dau pumni!

Harry habar nu avea despre ce vorbea. Chiar vroia să-i spună acest lucru, dar

Lockhart continuă.

— Nu ştiu de când n-am mai fost atât de şocat... Să zbori cu o maşină la Hogwarts!

Ei, desigur, am ştiut imediat de ce ai făcut-o. Se vedea de la o poştă. Harry, Harry, Harry...

Era remarcabil cum i se vedea fiecare dinte strălucitor, chiar şi când nu vorbea.

— Ai gustat din publicitate, nu-i aşa? spuse Lockhart. Ţi-am transmis boala. Ai

apărut pe prima pagină a ziarului cu mine şi abia ai aşteptat să o faci din nou!

— O, nu, domnule profesor, ştiţi...

— Harry, Harry, Harry, zise Lockhart, întinzând mâna şi luându-l de după umeri.

Înţeleg... Era normal să mai vrei după ce ai gustat o dată... şi mă învinuiesc că ţi-am

transmis morbul ăsta, pentru că era inevitabil să ţi se urce la cap... Dar, mă înţelegi, tinere,

nu poţi să te apuci să zbori cu maşinile, ca să atragi atenţia asupra ta. Potoleşte-te, da? Ai

destul timp pentru asta când vei mai creşte. Da, da, ştiu la ce te gândeşti: „Îi convine, el e

deja un vrăjitor celebru, pe plan internaţional!” Dar când aveam doisprezece ani, eram un

nimeni, ca şi tine. De fapt, aş spune că eram un nimeni şi mai mare! Mă refer la faptul că

pe tine te cunosc deja mai mulţi oameni, nu-i aşa? Toate chestiile acelea extraordinare cu

Cel-Al-Cărui-Nume-Nu-Trebuie-Rostit!...

Privi la cicatricea în formă de fulger de pe fruntea lui Harry.

— Ştiu, nu este chiar la fel de bine ca în cazul în care ai fi câştigat de cinci ori la rând,

ca mine, premiul pentru Cel Mai Fermecător Zâmbet, oferit de săptămânalul „Vrăji-

toarea”..., dar este un început, Harry, este un început...

Îi zise „şmecherule” şi îi făcu încurajator cu ochiul, după care se îndepărtă. Harry

rămase tablou pentru câteva secunde, apoi, amintindu-şi că ar fi trebuit să fie în seră,

deschise uşa şi se strecură înăuntru.

Profesoara Lăstar stătea în spatele unei bănci puse chiar în centrul serei. Pe bancă

erau vreo douăzeci de perechi de căşti de urechi, în culori diferite. Când îşi ocupă locul

între Ron şi Hermione, profesoara spuse:

— Vom replanta mătrăgună astăzi. Cine îmi poate spune caracteristicile mătrăgunei?

Nu surprinse pe nimeni când mâna lui Hermione se ridică prima.

— Mătrăguna sau Mandragora, este un mijloc puternic de refacere, zise Hermione,

părând că înghiţise manualul, ca de obicei. Este folosită pentru a readuce la normal

oamenii care au fost transfiguraţi sau blestemaţi.

— Excelent! Zece puncte pentru Cercetaşi, spuse profesoara Lăstar. Mătrăguna este

ingredientul cel mai important a majorităţii antidoturilor. Dar este şi foarte periculoasă.

Cine poate să-mi spună de ce?

Mâna Hermionei rată de puţin ochelarii lui Harry, ţâşnind iar în aer.

— Plânsul mătrăgunei este fatal pentru toţi cei care îl aud, zise ea prompt.

— Întocmai! Alte zece puncte, zise profesoara Lăstar. Mătrăgunele pe care le plantăm

44

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

astăzi sunt încă foarte tinere...

Şi arătă spre un rând de tăvi adânci, în timp ce vorbea. Toată lumea se îmbulzi să

vadă mai bine. Cam o sută de mănunchiuri de plante micuţe, verzi, cu reflexe mov, stăteau

în şiruri, în răsaduri. Erau complet nesemnificative pentru Harry care nu înţelesese nimic

din ce zisese Hermione despre „plânsul” mătrăgunei.

— Toată lumea să-şi ia o pereche de căşti de urechi, zise profesoara Lăstar.

Urmă o îmbulzeală de nedescris, toţi căutând o pereche de căşti, care să nu fie roz şi

pufoase.

— Când vă voi spune să vi le puneţi, asiguraţi-vă că urechile vă sunt acoperite

complet, spuse profesoara Lăstar. Când va trece pericolul, ridic degetele în sus. În ordine,

căştile pe urechi!

Harry îşi puse căştile pe urechi. Nu se mai auzea absolut nici un sunet prin ele.

Profesoara Lăstar îşi puse pe urechi o pereche roz şi pufoasă, îşi suflecă mânecile, înşfăcă

bine o plăntuţă şi o trase cu putere.

Harry scoase un strigăt surprins, pe care nu îl putu auzi nimeni.

În loc de rădăcini, din pământ ieşi un copil extrem de mic, murdar şi urât. Frunzele îi

creşteau chiar din cap. Avea pielea verde-pal, marmorată, şi era evident că urla cât îl ţineau

plămânii.

Profesoara Lăstar luă un ghiveci mare de sub masă şi plantă mătrăguna în el, după

care o acoperi cu îngrăşământ, până nu se mai văzură decât frunzuliţele. Profesoara Lăstar

îşi scutură mâinile, ridică degetele şi îşi scoase căştile.

— Având în vedere că mătrăgunele noastre sunt doar răsaduri, plânsetul lor nu ucide

încă, spuse ea cu calm, de parcă doar udase o begonie. Pe de altă parte, vă pot face inconş-

tienţi câteva ore bune şi, cum sunt sigură că nici unul dintre voi nu vrea să piardă prima zi

de şcoală, aveţi grijă să aveţi căştile bine puse la urechi cât lucraţi. Vă voi face semn când

trebuie să vă pregătiţi de plecare.

— Patru la o tavă cu răsaduri! Aveţi destule ghivece aici... îngrăşământ, în sacii

aceia... şi feriţi-vă de tentaculele lor veninoase, pişcă serios!

Plesni cu putere o plantă ţepoasă, de un roşu-închis, făcând-o să-şi retragă tentaculele

care se strecuraseră în apropiere de umărul ei.

Lui Harry, Ron şi Hermione li se alătură un băiat cu părul creţ de la Astropufi, pe

care Harry îl ştia din vedere, dar cu care nu vorbise niciodată.

— Justin Finch-Fletchley, zise el voios, dând mâna cu Harry. Ştiu cine eşti, desigur,

celebrul Harry Potter... Şi tu eşti Hermione Granger... totdeauna prima la toate. (Hermione

se înroşi, când băiatul îi strânse mâna)... Şi Ron Weasley! Nu cumva a ta era maşina

zburătoare?

Ron nu schiţă nici un zâmbet. Era clar că se mai gândea încă la urlătoare...

— Lockhart ăla este tare deosebit, nu-i aşa? spuse Justin, bucuros, în timp ce îşi

umpleau ghivecele cu îngrăşământ de balegă de dragon. Un tip foarte curajos! I-aţi citit

cărţile? Aş fi murit de frică dacă aş fi fost închis într-o cabină telefonică de către un

vârcolac, dar el a rămas calm şi — ZBANG! — pur şi simplu fantastic! Ştiţi, eram înscris

la Eton... Nici nu vă pot spune cât mă bucur că am venit aici. Desigur, mama a fost puţin

dezamăgită, dar de când am pus-o să citească din cărţile lui Lockhart cred că a început să

îşi dea seama cât de folositor este să ai un vrăjitor bine pregătit şi educat în familie...

După aceea, nu au mai prea apucat să vorbească. Căştile le erau bine fixate pe urechi

şi trebuiau să se concentreze la mătrăgune. Profesoara Lăstar făcuse ca totul să pară foarte

uşor, dar nu era chiar aşa. Mătrăgunelor nu le plăcea să fie scoase din pământ, dar nici nu

45

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

vroiau să se întoarcă în el. Se zbăteau, loveau, îşi agitau pumnii mici şi ascuţiţi şi îşi

dezgoleau dinţii. Harry se chinui zece minute să bage un copil mai grăsuţ în ghiveci.

La sfârşitul orei, Harry, ca toţi ceilalţi, era transpirat, extenuat şi plin din cap până-n

picioare de pământ şi băligar. Se târâră până la castel şi se spălară rapid, după care

Cercetaşii se grăbiră la ora de „Transfigurări”.

Orele profesoarei McGonagall însemnau întotdeauna muncă grea, dar în acea zi totul

fu deosebit de greu. Tot ce învăţase Harry anul trecut părea să i se fi scurs din cap pe

parcursul verii. Ar fi trebuit să transforme un cărăbuş într-un nasture, dar reuşi doar să

antreneze bine cărăbuşul, pe când acesta se tot ferea de bagheta lui şi alerga pe toată banca.

Ron avea probleme mult mai mari. Îşi lipise el bagheta cu nişte Magicscotch, dar se

pare că era distrusă de tot. Scrâşnea şi scotea scântei încontinuu, în cele mai neplăcute mo-

mente, şi, de fiecare dată când Ron vroia să transforme cărăbuşul în nasture, scotea un fum

negru, înnecăcios, care mirosea a ouă stricate şi învăluia totul în jur. Pentru că nu putea să

vadă ce făcea, Ron strivi cărăbuşul cu cotul şi trebui să ceară un altul, spre nemulţumirea

profesoarei McGonagall.

Harry răsuflă uşurat când auzi clopoţelul care anunţa prânzul. Îşi simţea creierul ca un

burete stors. Toţi ieşiră din clasă, în afară de el şi de Ron, care îşi izbea furios bagheta de

bancă.

— Ce proastă... inutilă...

— Cere alta de acasă, îi sugeră Harry, în timp ce bagheta începu să scoată o serie de

scântei, ca nişte artificii.

— A, da, şi să primesc o urlătoare în schimb, zise Ron, îndesând bagheta care şuiera

acum. E numai vina ta că ţi s-a rupt bagheta!...

Se duseră la masă, unde Ron nu se simţi bine deloc, văzând pumnul plin cu nasturi

perfecţi, făcuţi de Hermione la ora de „Transfigurare”.

— Ce avem după-amiază? întrebă Harry, ca să-i abată atenţia.

— „Apărare contra Magiei Negre”, zise Hermione îndată.

— De ce..., exclamă Ron, luându-i orarul, ai pus toate orele lui Lockhart în

inimioare?

Hermione îi smulse orarul din mâini, roşind furioasă.

Terminară de mâncat şi ieşiră afară, îndreptându-se spre curtea întunecată. Hermione

se aşeză pe o piatră şi se cufundă iar în „Expediţii cu vampiri”. Harry şi Ron vorbiră despre

Vâjthaţ câteva minute, înainte ca Harry să-şi dea seama că era privit îndeaproape. Ridicând

privirea, îl văzu pe băieţelul care semăna cu un şoricel, cel pe care îl văzuse când îşi punea

Jobenul Magic, seara trecută. Se uita la Harry, ca hipnotizat. Strângea în mână ceea ce

părea să fie un aparat de fotografiat de-al Încuiaţilor. În momentul în care Harry se uită la

el, se făcu roşu ca focul.

— Bună ziua, Harry, eu... sunt Colin Creevey, spuse acesta pe nerăsuflate, păşind

spre el. Şi eu sunt la Cercetaşi! Crezi că aş putea... ar fi posibil... să-ţi fac o poză ?

Şi ridică aparatul de fotografiat, entuziasmat.

— O poză? repetă Harry, absent.

— Ca să mă creadă lumea că te-am cunoscut, zise Colin Creevey, nerăbdător,

apropiindu-se şi mai tare. Ştiu totul despre tine. Mi-au povestit toţi câte ceva... Cum ai

supravieţuit când a vrut să te omoare Ştii-Tu-Cine şi cum acesta a dispărut fără urmă... şi

cum ai rămas cu o cicatrice în formă de fulger pe frunte (ochii săi cercetară fruntea lui

Harry)... Un băiat de la mine din cameră a spus că dacă developez filmul cu emulsia

potrivită, pozele or să se mişte.

46

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Colin trase în piept o gură de aer, emoţionat şi continuă:

— Este superb aici, nu? Nu am ştiut că toate lucrurile ciudate pe care le făceam erau

magie, până când am primit o scrisoare de la Hogwarts. Tatăl meu este lăptar, nici lui nu i-

a venit să creadă. Aşa că fac multe poze, ca să i le trimit acasă. Şi ar fi extraordinar dacă aş

avea una şi cu tine...

Îl privi smerit pe Harry şi îndrăzni să întrebe:

— N-ar putea prietenul tău să ne facă poza? Aşa aş putea să stau lângă tine... Şi după

aceea, vrei să mi-o semnezi? Te rooog...

— Poze semnate? Dai autografe, Potter?

Tare şi usturătoare, vocea lui Draco Reacredinţă răsună în toată curtea. Se oprise

chiar în spatele lui Colin, însoţit ca de obicei, de amicii săi solizi şi bătăuşi, Crabbe şi

Goyle.

— Toată lumea să stea la coadă! răcni Reacredinţă către mulţime. Harry Potter dă

poze cu autograf!

— Nu, nu dau, spuse Harry supărat, cu pumnii încleştaţi. Taci odată, Draco!

— Eşti gelos, de-aia! ciripi Colin, al cărui trup era cât gâtul lui Crabbe.

— Gelos? făcu Reacredinţă, care nu mai era nevoit să ţipe, jumătate de curte fiind

atentă la ce se întâmpla. Pe ce, mă rog? N-am nevoie de nici o cicatrice scârboasă pe

frunte, mersi!... Eu unul nu cred că dacă ţi s-a crăpat capul înseamnă că eşti celebru!

Crabbe şi Goyle rânjeau ca proştii.

— Ia mai tacă-ţi fleanca, Reacredinţă! îl ameninţă Ron, supărat.

Crabbe se opri din râs şi începu să-şi frece pumnii într-un mod ameninţător.

— Ai grijă, Weasley, se răţoi Reacredinţă. Doar nu vrei să ai necazuri şi să vină

mămica să te ia acasă.

După care spuse, cu o voce subţire, sfredelitoare: „Dacă mai sari calul o dată, fie şi

numai cu un milimetru...”

Câţiva elevi din anul V, de la Viperini, se amuzară copios de maimuţăreala lui Draco.

— Weasley ar vrea o poză cu autograf, Potter, rânji Reacredinţă. Ar valora mai mult

decât toată casa lor!

Ron îşi scoase bagheta lipită cu Magicscotch, dar Hermione şopti, închizând rapid

„Expediţii cu vampiri”:

— Vine!

— Ce se întâmplă aici, ce se întâmplă aici?

Gilderoy Lockhart venea spre ei, cu straiele sale turcoaz fluturând în urma lui.

— Cine dă poze cu autograf?

Harry începu să spună ceva, dar fu întrerupt de Lockhart, care îi trecu un braţ pe după

umeri şi zise voios:

— Ah, dar nici nu ar mai fi trebuit să întreb!... Ne întâlnim iar, Harry!

Imobilizat de Lockhart şi umilit până în măduva oaselor, Harry îl văzu pe Draco

rânjind şi pierzându-se în mulţime.

— Haide atunci, domnule Creevey, zise Lockhart, privind radios spre Colin. Fă-ne la

amândoi o poză bună şi o semnăm!

Năucit, Colin îşi luă aparatul de fotografiat şi făcu poza, când tocmai suna clopoţelul,

care anunţa începutul orelor de după-amiază.

— Hai, ce mai staţi, împrăştiaţi-vă, voi, de colo! strigă Lockhart spre ceilalţi şi porni

înapoi spre castel, ţinându-l tot mai strâns pe Harry, care îşi dorea să fi ştiut o vrajă bună

prin care să se facă nevăzut!

47

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Un sfat, Harry, zise Lockhart, părinteşte, în timp ce intrau în clădire pe o uşă

lăturalnică. Te-am acoperit acum, cu tânărul Creevey... Dacă m-a fotografiat şi pe mine,

colegii tăi nu mai pot crede că încercai să te grozăveşti...

Surd la explicaţiile lui Harry, Lockhart îl târî pe un hol plin de elevi, cu ochii cât

cepele, şi apoi sus, pe o scară.

— ... dar dă-mi voie să-ţi spun că împărţitul pozelor cu autograf în acest stadiu al

carierei tale nu este indicat... o să pari puţin înfumurat, Harry, ca să fiu sincer. Va veni la

un moment dat o vreme când, ca şi mine, vei fi nevoit să ai un teanc de poze la îndemână

oriunde mergi, dar... mai ai până atunci! chicoti Lockhart.

Ajunseră la clasa lui Lockhart şi acesta îi dădu drumul lui Harry, în sfârşit. Harry îşi

aranjă hainele şi se îndreptă spre fundul clasei, unde îşi stivui în faţa ochilor cele şapte cărţi

ale lui Lockhart, pentru a evita să vadă originalul.

Restul clasei intră, îmbulzindu-se şi hârjonindu-se, iar Ron şi Hermione se aşezară de

o parte şi de alta a lui Harry.

— Aş putea să prăjesc ouă pe faţa ta, zise Ron. Spre binele tău, sper să nu se

întâlnească Creevey cu Ginny şi să formeze un club de fani Harry Potter!

— Taci şi tu, sări Harry.

Ultimul lucru pe care l-ar fi dorit era să audă Lockhart cuvintele „club de fani Harry

Potter”.

Când se aşeză toată clasa, Lockhart tuşi şi se lăsă tăcerea. Întinse mâna, luă

exemplarul lui Neville Poponeaţă, „Călătorii cu spiriduşii,” şi îl ridică pentru ca toată

lumea să-i vadă portretul şmecher, de pe copertă, de unde făcea cu ochiul.

— Asta sunt eu, spuse el, arătând spre poză şi făcu cu ochiul ca în poză, Gilderoy

Lockhart, Ordinul lui Merlin, clasa a III-a, Membru de Onoare al Ligii Apărării Împotriva

Magiei Negre şi câştigător de cinci ori la rând al premiului pentru Cel Mai Fermecător

Zâmbet, oferit de săptămânalul „Vrăjitoarea”! Dar nu prea vorbesc despre asta, doar n-am

scăpat de strigoi numai zâmbindu-le, nu?

Se aştepta ca toată clasa să izbucnească în râs, dar nu obţinu decât câteva zâmbete

anemice.

— Văd că v-aţi cumpărat toţi setul complet al cărţilor mele... Bravo! M-am gândit să

începem astăzi cu un mic test. Nu aveţi de ce să vă faceţi griji... vreau doar să verific cât de

bine le-aţi citit, cât aţi asimilat...

După ce împărţi lucrările se întoarse în faţa clasei şi spuse:

— Aveţi treizeci de minute, începeţi! Acum!

Harry privi lucrarea şi citi:

J. Care este culoarea favorită a lui Gilderoy Lockhart?

2. Care este dorinţa secretă a lui Gilderoy Lockhart?

3. Care, din punctul vostru de vedere, este cea mai mare realizare de până acum a

lui Gilderoy Lockhart?

Şi aşa se întindeau întrebările de-a lungul a trei foi, până la:

54. Când este ziua lui Gilderoy Lockhart şi care ar fi cadoul ideal pentru el?

O jumătate de oră mai târziu, Lockhart strânse testele şi le răsfoi în faţa clasei.

— Tţţ!... Măi să fie! Doar câţiva dintre voi şi-au amintit de culoarea mea favorită,

48

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

lila... Spun asta în „Un an cu Yeti”. Iar unii dintre voi trebuie să citească cu mai multă

atenţie „La braţ cu un vârcolac”, unde spun clar, în capitolul al doisprezecelea, că de ziua

mea cadoul ideal ar fi înţelegere şi armonie între popoare, magicieni şi non-magicieni...

Însă nu aş refuza nici o sticlă de „Ogden's Old Firewhisky”!

Şi le mai făcu o dată cu ochiul. Ron îl privea acum pe Lockhart cu o expresie de

neîncredere întipărită pe faţă. Seamus Finnigan şi Dean Thomas, care stăteau în primele

rânduri, abia se stăpâneau să nu izbucnească în râs. Hermione însă n-avea ochi decât pentru

el şi îl asculta cu o atenţie de neclintit. Tresări când îşi auzi numele.

— ... dar domnişoara Hermione Granger ştia că dorinţa mea secretă este să scap

lumea de rele şi să-mi comercializez propria linie de loţiuni de păr... Bravo, fetiţo! De

fapt..., se opri el şi întoarse foaia pe partea cealaltă, n-ai nici o greşeală! Cine este

domnişoara Hermione Granger?

Hermione ridică o mână tremurândă.

— Excelent! exclamă Lockhart, chiar formidabil! Zece puncte pentru Cercetaşi! Şi

acum, la treabă!

Se aplecă şi ridică o cuşcă mare, acoperită, pe care o aşeză pe catedră.

— Acum, mare atenţie! Datoria mea este să vă pregătesc împotriva celor mai

îngrozitoare creaturi cunoscute în lumea vrăjitorilor! S-ar putea să vă confruntaţi cu cele

mai groaznice coşmaruri în această cameră. Să ştiţi însă că nu puteţi păţi nimic, atâta timp

cât sunt cu voi. Nu vă cer decât să vă păstraţi calmul.

Contrar dorinţei lui, Harry se aplecă peste mormanul de cărţi pentru a vedea mai bine

cuşca. Lockhart puse o mână pe învelitoare. Dean şi Seamus nu mai râdeau acum. Neville

murea de frică, în locul său din primul rând.

— Trebuie să vă rog să nu ţipaţi, zise Lockhart pe un ton jos. S-ar putea să le

provoace.

Toată clasa era cu sufletul la gură... Lockhart dădu la o parte învelitoarea.

— Da, zise el dramatic. Zâne de Cornish, recent capturate!

Seamus Finnigan nu putu să se mai abţină. Pufni în râs, un hohot pe care nici măcar

Lockhart nu îl putea confunda cu un strigăt de spaimă.

— Da? zâmbi el la Seamus.

— Păi, nu sunt... nu sunt foarte... periculoase, nu? se înecă Seamus de râs.

— Nu fi atât de sigur! zise Lockhart, fluturând un deget spre Seamus. Sunt

înşelătoare, pot fi adevărate belele diavoleşti!

Zânele erau de un albastru-fosforescent şi de vreo douăzeci de centimetri înălţime, cu

feţe ascuţite şi nişte voci atât de stridente, încât parcă ascultai nişte piţigoi certându-se. În

secunda în care colivia fusese descoperită, începuseră să protesteze şi să se zbată în cuşcă,

zăngănind barele şi strâmbându-se în toate felurile la cei din primele rânduri.

— Bine, spuse Lockhart, tare. Să vedem ce ziceţi de ele!

Şi deschise cuşca. Era iadul pe pământ. Zânele ţâşniră în toate direcţiile, ca nişte

rachete. Două din ele îl apucară pe Neville de urechi şi îl ridicară în aer. Câteva trecură,

pur şi simplu, prin fereastră, împrăştiind bucăţele de sticlă pe tot rândul din spate. Celelalte

se puseră pe distrugeri, mai eficiente ca rinocerii turbaţi. Luară călimările şi împroşcară

cerneală prin toată clasa, făcură ferfeniţă cărţile şi hârtiile, smulseră afişele de pe pereţi,

întoarseră coşurile de gunoi cu fundul în sus, înşfăcară ghiozdanele şi cărţile şi le aruncară

prin fereastra spartă. În câteva minute, jumătate din clasă era sub bănci şi Neville atârna de

candelabru.

— Haideţi, împresuraţi-le, prindeţi-le, sunt doar nişte zâne..., strigă Lockhart, ironic.

49

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Îşi suflecă mânecile, îşi învârti bagheta şi urlă din toate puterile:

— Peskipiski Pesternomi!

Cuvintele magice nu avură absolut nici un efect, una dintre zâne luându-i bagheta lui

Lockhart şi aruncând-o şi pe ea pe fereastră. Lockhart înghiţi în sec şi aproape se ascunse

sub catedră, reuşind să evite în ultima clipă să fie strivit de Neville care căzu peste catedră,

când candelabrul de care se ţinea cedă.

La scurt timp, sună clopoţelul şi toţi se buluciră spre ieşire. În liniştea relativă care

urmă, Lockhart se ridică, îi zări pe Harry, Ron şi Hermione, care ajunseseră aproape de

uşă, şi le spuse:

— Ei bine, vă rog să le băgaţi voi în cuşcă pe cele care au mai rămas!

După care se strecură pe lângă ei şi închise repede uşa în urma lui.

— Nu pot să cred! exclamă Ron, în timp ce una dintre zâne îl muşcă sălbatic de

ureche.

— Urmăreşte să ne facă să câştigăm experienţă pe teren, spuse Hermione,

imobilizând două zâne dintr-un foc, cu o bine executată Vrajă de Imobilizare, îndesându-le

la loc în cuşcă.

— Pe care teren? zise Harry, încercând să pună mâna pe o zână, care îi scăpa printre

degete şi scotea limba de-un cot la el. Hermione, ăsta habar n-are despre ce vorbeşte!

— Prostii, spuse Hermione. Nu i-ai citit cărţile... toate lucrurile extraordinare pe care

le-a făcut...

— Pe care zice că le-a făcut, bombăni Ron.

50

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— CAPITOLUL VII —

ŞOAPTE ŞI „SÂNGE-MÂL”

În următoarele zile, Harry petrecu cea mai mare parte a timpului, ascunzându-se ori

de câte ori îl vedea pe Gilderoy Lockhart pe coridoare. Şi mai greu de evitat era Colin

Creevey, care parcă învăţase pe de rost orarul lui Harry. Nimic nu părea să-l mulţumească

pe Colin mai mult decât aventura de a spune „Ce mai faci Harry?” de vreo şase-şapte ori pe

zi şi să-l audă pe Harry spunând „Bună, Colin!”, oricât de exasperat părea a fi Harry când

spunea acest lucru.

Hedwig era încă supărată pe Harry pentru îngrozitoarea călătorie cu maşina, şi

bagheta lui Ron era tot stricată. În timpul orei de „Farmece”, ţâşnea din mâna lui Ron,

lovindu-l pe micuţul şi bătrânul profesor Flitwick în frunte, exact între ochi, făcând să-i

apară un cucui mare şi verde, zvâcnitor, în locul respectiv. Una peste alta, Harry era foarte

fericit că venea sfârşitul de săptămână. El, Ron şi Hermione vroiau să se ducă să-l vadă pe

Hagrid sâmbătă, de dimineaţă. Dar Harry fu trezit cu câteva ore bune mai devreme decât

şi-ar fi dorit, de Oliver Baston, căpitanul echipei de Vâjthaţ a Cercetaşilor.

— Ce se întâmplă? făcu Harry, morocănos.

— Antrenament de Vâjthaţ! spuse Baston. Haide!

Harry privi pe fereastră. Era un strat subţire de ceaţă peste cerul roz-auriu. Se trezise

de-a binelea acum, întrebându-se cum de putuse dormi cu toată zarva pe care o făceau

păsările.

— Oliver, mormăi Harry, abia se crapă de ziuă...

— Exact, zise Baston.

Era un brunet înalt şi voinic din anul VI, cu ochii scânteietori, cu un entuziasm nebun.

— Asta face parte din noul nostru program de antrenamente. Haide, ia-ţi mătura şi să

mergem, zise Baston, binevoitor. Nici una dintre celelalte echipe de Vâjthaţ n-a început

antrenamentele încă, vom fi primii anul acesta...

Căscând şi tremurând puţin, Harry se dădu jos din pat şi încercă să-şi găsească

echipamentul de Vâjthaţ.

— Aşa te vreau, zise Baston. Ne întâlnim pe teren în cincisprezece minute!

După ce îşi găsi echipamentul şi îşi puse mantia ca să se încălzească, Harry îi scrise

un bilet lui Ron, explicându-i unde trebuise să se ducă, şi coborî pe scara în spirală spre

camera mare de zi, cu mătura lui, Nimbus 2000, pe umăr. Tocmai ajunsese la gaura din

portret, când auzi un zăngănit în spatele său şi Colin Creevey sosi alergând pe scara circu-

lară, cu aparatul de fotografiat la gât şi cu ceva în mână.

— Am auzit pe cineva pronunţându-ţi numele pe scări, Harry! Uite ce am aici! L-am

developat, am vrut să-ţi arăt...

Harry se uită năucit la poza pe care i-o vântura Colin pe sub nas.

Un Lockhart mişcător, alb-negru, scutura cu putere o mână pe care Harry şi-o

recunoscu ca fiind a lui. Constată mulţumit că imaginea lui fotografică se opunea cu

îndârjire şi refuza să apară în cadru. În timp ce Harry privea poza, Lockhart se dădu bătut şi

se sprijini, gâfâind, de marginea albă a fotografiei.

— Mi-o semnezi? întrebă Colin, nerăbdător.

— Nu, zise Harry, scurt, aruncând o privire în jur pentru a se asigura că într-adevăr

nu auzise nimeni. Iartă-mă, Colin, mă grăbesc... antrenament de Vâjthaţ!

Se caţără prin gaura portretului.

51

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Mamă, Doamne! Aşteaptă-mă şi pe mine! Nu am mai fost niciodată la un joc de

Vâjthaţ până acum!

Colin se strecură prin gaură după el.

— O să fie foarte plictisitor, zise Harry, repede, dar Colin nici nu-l auzi, cu faţa

luminată toată de emoţie.

— Ai fost cel mai tânăr jucător din ultimii o sută de ani, nu-i aşa Harry? Nu-i aşa?

zise Colin, ţopăind pe lângă el. Trebuie să fii extraordinar! Eu n-am zburat niciodată. E

uşor? Aceea este mătura ta? Cea mai bună din toate care există?

Harry nu ştia cum să se descotorosească de el. Era ca şi când ar fi avut o umbră

extrem de vorbăreaţă.

— Eu nu prea înţeleg jocul ăsta, zise Colin, pe nerăsuflate. Este adevărat că sunt patru

mingi? Şi două dintre ele zboară înjur, încercând să dea jucătorii jos de pe mături?

— Da, spuse Harry grav, împăcat cu ideea că trebuia să-i explice regulile complicate.

Se numesc baloane-ghiulea. Există doi prinzători în fiecare echipă, cu bâte pentru a

expedia baloanele-ghiulea afară din terenul lor de joc. Fred şi George sunt prinzătorii

Cercetaşilor.

— Şi pentru ce sunt celelalte mingi? întrebă Colin, împiedicându-se de câteva trepte,

pentru că îl privea absorbit, cu gura căscată, pe Harry.

— Păi, balonul este mingea roşie, mai mărişoară... cea cu care se dau golurile. Trei

înaintaşi din fiecare echipă aruncă mingea de la unul la celălalt şi încearcă să o treacă

printre stâlpii de goluri, de la capătul terenului... trei stâlpi înalţi, cu coşuri la vârf.

— Şi a patra minge?...

— Este hoţoaica aurie, zise Harry, foarte mică, foarte rapidă şi greu de prins. Dar

asta au de făcut căutătorii, pentru că un joc de Vâjthaţ nu se termină până nu este prinsă

hoţoaica. Şi când unul dintre cei doi căutători ai echipelor prinde hoţoaica, atunci câştiga

pentru echipa din care face parte o sută cincizeci de puncte.

— Tu eşti căutătorul Cercetaşilor, nu-i aşa? zise Colin cu veneraţie.

— Da, spuse Harry, părăsind castelul şi luând-o prin iarba stropită de rouă. Şi mai

este şi portarul. El păzeşte stâlpii de gol. Cam asta este...

Dar Colin continuă să-l întrebe pe Harry o groază de alte chestii tot drumul spre

terenul de Vâjthaţ. Harry reuşi să scape de el doar la vestiar. Colin strigă după el, pe o voce

piţigăiată:

— Mă duc să ocup un loc bun, Harry!

Şi se grăbi spre tribune.

Restul echipei Cercetaşilor era deja în vestiar. Baston era singurul care părea cu

adevărat treaz. Fred şi George Weasley stăteau, cu ochii lipiţi şi părul ciufulit, lângă Alicia

Spinnet din anul IV, care părea că aţipise, sprijinită de peretele din spatele său. Vizavi,

colegele ei, înaintaşele Katie Bell şi Angelina Johnson, căscau, una lângă alta.

— Ai venit, Harry, unde ai fost? zise Baston, plin de vioiciune. Vroiam să vorbesc cu

voi înainte să ajungem pe teren, fiindcă mi-am petrecut vara gândindu-mă la o nouă serie

de antrenamente, care cred că vor schimba complet lucrurile...

Baston ridică în faţa ochilor lor o diagramă a terenului de Vâjthaţ, pe care erau trasate

multe linii, săgeţi şi X-uri, cu cerneală, în culori diferite. Îşi scoase bagheta, atinse partea

de sus a schemei şi săgeţile începură să se zbată ca nişte omizi. În timp ce Baston începuse

un discurs despre noile sale tactici, capul lui Fred Weasley se prăbuşi pe umărul Aliciei

Spinnet şi începu să sforăie.

Baston le explică prima schemă în douăzeci de minute, dar sub ea se mai aflau o a

52

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

doua şi o a treia schemă. Harry căzu în amorţire, în timp ce Baston pălăvrăgea în continu-

are.

— Deci, zise Baston, în sfârşit, trezindu-l pe Harry dintr-un vis despre toate lucrurile

pe care le-ar fi putut mânca în acel moment la castel, este clar? Întrebări?

— Eu am o întrebare, Oliver, zise George, care se trezise speriat. De ce nu ne-ai spus

toate astea ieri, când eram treji?

Baston se strâmbă, nemulţumit.

— Uite ce e, isteţilor, spuse el, uitându-se urât la toţi, am fi putut să câştigăm cupa

Vâjthaţ anul trecut. Suntem de departe cea mai bună echipă. Dar din nefericire, datorită

unor împrejurări care ne-au depăşit...

Harry se îndreptă în scaun, simţindu-se cu musca pe căciulă. Zăcuse inconştient în

aripa spitalului anul trecut, în timpul ultimului meci, adică echipa Cercetaşilor a avut un

jucător în minus şi suferise cea mai puternică înfrângere din ultimii trei sute de ani.

Baston făcu un moment de pauză pentru a-şi reveni. Era evident că ultima înfrângere

încă îl mai afecta.

— Deci, în acest an, ne vom antrena mai mult ca niciodată... În ordine, să mergem şi

să punem noile scheme în practică! strigă Baston, luându-şi mătura şi călăuzindu-i afară

din vestiare.

Cu picioarele amorţite şi căscând încă, echipa îl urmă, supusă.

Stătuseră atât de mult în vestiare, încât acum răsărise soarele de-a binelea, deşi pe

iarba umedă de pe stadion rămăseseră încă urme de rouă. Ieşind pe teren, îi văzu pe Ron şi

pe Hermione în tribune.

— Aţi terminat? întrebă Ron, neîncrezător.

— Nici măcar nu am început, zise Harry, uitându-se invidios şi pofticios la pâinea

prăjită cu gem, cu care veniseră Ron şi Hermione din Marea Sală. Baston ne învaţă

manevre tactice noi...

Încalecă mătura şi lovi pământul, avântându-se în aer. Aerul rece al dimineţii îi atinse

faţa, trezindu-l mai repede ca toată vorbăria lui Baston. Era minunat să fie iar pe terenul de

Vâjthaţ. Goni în jurul terenului, întrecându-se cu Fred şi George.

— Ce este sunetul ăla ţăcănitor, ciudat? întrebă Fred, planând într-un colţ al terenului.

Harry se uită în tribune. Colin stătea pe unul dintre cele mai înalte scaune, cu aparatul

la ochi, făcând poze după poze, ţăcănitul bliţului fiind amplificat de stadionul pustiu.

— Uită-te la mine, Harry! Aici! se rugă el, stăruitor.

— Cine mai e şi ăla? întrebă Fred.

— Habar n-am, minţi Harry, accelerând atât de tare, încât îl lăsă mult în urmă pe

Colin.

— Ce se întâmplă? spuse Baston, încruntându-se, în timp ce plutea spre ei. De ce face

ăla din anul I poze? Nu-mi place!... Ar putea fi un spion al Viperinilor, care încearcă să afle

mai multe despre noul meu program de antrenamente...

— Este de la Cercetaşi, zise Harry, repede.

— Şi cei de la Viperini n-au nevoie de spioni, Oliver, spuse George.

— Ce te face să spui asta? zise Baston, bănuitor.

— Pentru că au venit aici în păr, zise George, arătând spre un grup.

Mai mulţi tipi în veşminte verzi se plimbau pe teren, cu măturile în mâini.

— Nu-mi vine să cred! sâsâi Baston, mânios. Am închiriat terenul pentru astăzi! Mai

vedem noi!

Baston ţâşni spre pământ şi, din cauză că era aşa de furios, ateriză mai brusc decât ar

53

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

fi vrut. Se clătină puţin când descălecă. Harry, Fred şi George îl urmară.

— Flint! strigă Baston către căpitanul Viperinilor. Este timpul nostru de antrenament!

Ne-am sculat în mod special aşa devreme! Eliberaţi terenul imediat!

Marcus Flint era chiar mai solid ca Baston. Afişă o expresie de viclenie şi zise:

— Este destul loc pentru toţi, Baston!

Veniseră şi Angelina, Alicia şi Katie. În echipa Viperinilor nu existau fete. Stăteau

toţi înşiraţi în faţa Cercetaşilor, privindu-i răutăcios.

— Dar am reţinut terenul! zise Baston, scuipând de-a dreptul, cu mânie. L-am

închiriat, auziţi?

— Ah, zise Flint, dar eu am un bilet special semnat de profesorul Plesneală: Eu,

profesorul S. Plesneală, acord echipei Viperinilor permisiunea de a juca astăzi pe terenul

de Vâjthaţ, obligaţi fiind să îşi antreneze noul lor căutător.

— Aveţi un nou căutător? zise Baston, zăpăcit. Unde?

Din spatele celor şase matahale din faţă se ivi al şaptelea jucător, mai mic, zâmbind

ironic cu toată faţa lui ascuţită şi palidă. Era Draco Reacredinţă.

— Nu cumva eşti fiul lui Lucius Reacredinţă? zise Fred, privindu-l pe Draco cu

dispreţ.

— Ce coincidenţă să vorbeşti de tatăl lui Draco, spuse Flint, făcând toată echipa să

zâmbească şi mai tare. Dă-mi voie să-ţi arăt generosul cadou pe care l-a făcut echipei

noastre!

Toţi şapte îşi arătară măturile. Şapte cozi de mătură, perfect şlefuite, cu mânere nou-

nouţe şi şapte seturi de inscripţii aurite, pe care se vedeau cuvintele „Nimbus 2001”, stră-

luceau sub nasurile Cercetaşilor în soarele dimineţii.

— Ultimul model! Sunt pe piaţă doar de o lună, zise Flint, scuturând indiferent un fir

de praf de pe mătura lui. Cred că este de departe infinit mai bună decât vechile serii

2000!... Cât despre vechile tipuri, Măturin V, zâmbi răutăcios, privind ironic către Fred şi

George, care strângeau amândoi în mâini astfel de mături, sunt bune de şters praful de pe

tabela de marcaj!

În acel moment, nici unuia dintre Cercetaşi nu-i veni nici o replică. Reacredinţă

rânjea atât de tare, încât ochii săi glaciali fuseseră reduşi la nişte cute.

— A, uitaţi! spuse Flint. Invazie pe teren!

Ron şi Hermione traversau gazonul stadionului în fugă, pentru a vedea ce se

întâmplă.

— Ce se întâmplă? îl întrebă Ron pe Harry. De ce nu jucaţi? Ce caută el aici?

Se uită spre Reacredinţă, observându-i noul echipament de Vâjthaţ.

— Sunt noul căutător de la Viperini, Weasley, zise Reacredinţă, îngâmfat. Tocmai

ne-au fost admirate măturile, pe care ni le-a cumpărat tata...

Ron rămase tablou, cu gura căscată, în faţa superbelor mături.

— Bune, nu? zise Reacredinţă, mieros. Dar probabil că şi echipa Cercetaşilor va face

o chetă să-şi ia nişte mături ca lumea. Acum e momentul să scăpaţi de Măturin V alea...

Presupun că muzeele ar licita mult pentru ele!

Echipa Viperinilor izbucni în râs.

— Cel puţin, nimeni din echipa Cercetaşilor nu a fost nevoit să-şi cumpere postul în

echipă, spuse Hermione, tăios. Au fost aleşi fiindcă au talent, nu ca alţii...

Expresia de înfumurare de pe faţa lui Reacredinţă pieri.

— Nu ţi-a cerut nimeni părerea, afurisită mică, „sânge-mâl” ce eşti, răbufni el.

Harry ştiu imediat că Reacredinţă spusese ceva foarte grav, pentru că imediat izbucni

54

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

furtuna. Flint trebui să se arunce în faţa lui Reacredinţă, pentru a-l feri de pumnii lui Fred şi

George, care tăbărâseră pe el. Alicia strigă:

— Cum îndrăzneşti, nesuferitule?

Ron îşi afundă mâna în mantie şi îşi scoase bagheta, strigând:

— Vei plăti pentru asta, Draco!

Şi o îndreptă, furios, pe sub braţul lui Flint, spre faţa lui Reacredinţă.

Răsună o bufnitură puternică pe stadion şi din capătul opus al baghetei lui Ron ţâşni

un jet de lumină verde, lovindu-l în stomac chiar pe el şi aruncându-l pe spate, în iarbă.

— Ron! Ron! Ai păţit ceva? se sperie Hermione.

Ron deschise gura să vorbească, dar nu scoase nici un cuvânt. În schimb scoase un

râgâit puternic şi din gură îi ţâşniră în poală câţiva melci scârboşi, fără căsuţă.

Echipa Viperinilor se ţinea cu mâinile de burtă de atâta râs. Flint era pe jos,

sprijinindu-se de noua sa mătură. Draco era în patru labe, bătând pământul cu pumnii.

Cercetaşii erau strânşi în jurul lui Ron, care continua să râgâie melci mari şi lucioşi. Toţi se

fereau să-l atingă.

— Ar trebui să-l ducem la Hagrid, este cel mai aproape, îi spuse Harry lui Hermione,

care dădu din cap cu hotărâre, şi amândoi îl susţinură de subsuori.

— Ce s-a întâmplat, Harry? Ce s-a întâmplat? E bolnav? Dar îl puteţi vindeca, nu?

Colin coborâse de la locul său şi acum ţopăia în jurul lor, părăsind terenul împreună

cu ei. Ron oftă din toţi rărunchii şi o altă porţie de melci se adună la picioarele lui.

— Ooooh, exclamă Colin, fascinat, ridicându-şi aparatul de fotografiat. Poţi să-l ţii

nemişcat, Harry?

— Dă-te la o parte, Colin! strigă Harry, supărat.

El şi Hermione îl scoaseră pe Ron de pe stadion, ducându-l spre marginea pădurii.

— Încă puţin, Ron, zise Hermione, văzând cabana lui Hagrid. O să te faci bine în

câteva minute... încă puţin...

Erau la vreo zece metri depărtare de casa lui Hagrid, când se deschise uşa, dar nu ieşi

Hagrid, ci Gilderoy Lockhart, îmbrăcat în acea zi cu nişte veşminte de un mov-pal.

— Repede, să ne ascundem aici, şopti Harry, trăgându-l pe Ron în spatele unui tufiş

din apropiere. Hermione îi urmă, cam împotriva voinţei ei.

— E o nimica toată, dacă ştii ce trebuie să faci! îi spunea Lockhart, în gura mare, lui

Hagrid. Dacă ai nevoie de ajutor, ştii unde mă găseşti! O să-ţi dau un exemplar din cartea

mea, mă mir că nu ai unul deja. O să-ţi semnez unul diseară şi ţi-l trimit. Ei bine, la

revedere!

Şi Lockhart se îndreptă spre castel.

Harry aşteptă până nu îl mai văzu pe Lockhart, apoi îl trase pe Ron din boschet până

la uşa lui Hagrid. Ciocăniră în uşă, grăbiţi.

Hagrid apăru imediat, foarte morocănos, dar i se lumină faţa când văzu cine era la uşa

lui.

— Chiar mă întrebam când o să veniţi să mă vedeţi... Intraţi, intraţi... Am crezut că s-

a întors profesoru' Lockhart...

Harry şi Hermione îl târâră pe Ron peste prag, în cabana cu o singură cameră, în care

era un pat enorm, într-un colţ, şi un foc trosnea vesel, în celălalt. Hagrid nu părea afectat de

problema lui Ron, pe care i-o explică rapid Harry, în timp ce îl aşeza pe Ron într-un scaun.

— Mai bine afară decât înăuntru, spuse el voios, punând un lighean mare în faţa lui

Ron. Scoate-i pe toţi, Ron!

— Nu cred că putem face altceva decât să aşteptăm să se oprească, zise Hermione

55

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

nerăbdătoare, privindu-l pe Ron aplecându-se deasupra ligheanului. Este un blestem foarte

greu de îndepărtat, oricum, darămite cu o baghetă ruptă...

Hagrid se învârtea în jurul lor, făcându-le ceai, iar Colţ, câinele lui Hagrid, îi lingea

mâna lui Harry.

— Ce-a vrut Lockhart de la tine, Hagrid? îl întrebă Harry, scărpinându-i urechile lui

Colţ.

— Mi-a dat sfaturi cum să scot nişte alge dintr-o fântână, mormăi Hagrid, dând la o

parte de pe masă un cocoş jumulit pe jumătate şi punând ceainicul în locul lui. De parcă eu

nu ştiu! Şi-mi tot povestea ceva despre nu ştiu ce strigoi a gonit el... Dacă-i adevărat fie şi

numai un cuvânt, eu mănânc ibricul ăsta!

Era foarte ciudat ca Hagrid să critice un profesor de la Hogwarts şi Harry se uită

uimit la el. Hermione, pe de altă parte, spuse pe un ton mai înalt decât de obicei:

— Cred că eşti puţin nedrept, Hagrid, se pare că profesorul Dumbledore este convins

că Lockhart este omul potrivit pentru...

— A fost singurul om pe care l-a găsit, zise Hagrid, oferindu-le o farfurie cu

caramele, timp în care Ron tot scuipa melci în ligheanul lui. Şi subliniez: singurul! A

devenit foarte greu să găseşti pe cineva care să vrea să predea „Apărarea contra Magiei

Negre”. Vedeţi voi, lumea nu prea vrea să accepte asemenea post. Au început să creadă că-

i piază rea. Nimeni nu a rezistat prea mult într-un astfel de post, în ultimul timp. Spuneţi-

mi, zise Hagrid, întorcându-şi capul spre Ron, pe cine încerca Ron să blesteme?

— Reacredinţă i-a zis Hermionei... cumva... Trebuie să fi fost tare grav pentru că

toată lumea a înnebunit.

— A fost grav, zise Ron răguşit, ridicându-şi capul deasupra mesei, palid şi

transpirat. Reacredinţă a făcut-o „sânge-mâl”, Hagrid...

Ron îşi aplecă iar capul deasupra ligheanului, în timp ce apărea un val nou de melci

proaspeţi. Hagrid era stupefiat.

— Nu se poate! făcu el către Hermione.

— Ba da, zise ea. Dar nu ştiu ce înseamnă, însă mi-am dat seama că a fost foarte

grosolan...

— Este lucrul cel mai jignitor care i-ar fi putut trece prin minte, icni Ron, ridicându-

se. „Sânge-mâl” este cea mai gravă insultă pentru o persoană care are părinţi Încuiaţi... ştii

tu, părinţi obişnuiţi, nu magicieni.... Sunt unii vrăjitori, ca Reacredinţă de pildă, care cred

că sunt superiori pentru că au ceea ce numesc ei „sânge-pur”.

Scoase un mic râgâit şi în mâna lui întinsă căzu doar un singur melc. Îl aruncă în

lighean şi continuă:

— Vreau să spun, că ceilalţi ştiu că nu este nici o diferenţă. Uită-te la Neville

Poponeaţă, de exemplu: are sânge curat şi de-abia poate pune ceaunul de vrăji cum trebuie.

— Şi nu s-a inventat încă vraja, pe care Hermione a noastră să nu o poată face, zise

Hagrid, mândru, făcând-o pe Hermione să capete o culoare magenta, sclipitoare.

— E groaznic să faci pe cineva aşa, zise Ron, ştergându-şi fruntea transpirată cu

mâna tremurândă, ... sânge... murdar, înţelegeţi. Sânge obişnuit. Este o nebunie.

Majoritatea vrăjitorilor de astăzi au sângele juma' juma'... Oricum, dacă nu ne-am fi

căsătorit cu Încuiaţi am fi dispărut până acum.

Se încovoie şi se ascunse iar sub masă.

— Păi, nu te învinuiesc c-ai încercat să-l blestemi, Ron, spuse Hagrid, tare, acoperind

zgomotul făcut de melcii care se prăvăleau în lighean. Da' poate a fost mai bine că nu ţi-a

mers bagheta. Presupun că Lucius Reacredinţă ar fi venit în doi timpi şi trei mişcări la

56

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

şcoală, dacă i-ai fi blestemat fiul... Măcar aşa, nu ai probleme.

Harry ar fi vrut să evidenţieze faptul că probleme mai mari decât a scuipa melci pe

gură nu erau uşor de găsit, dar nu putu, deoarece caramelele lui Hagrid îi încleştaseră

fălcile.

— Harry, zise Hagrid dintr-o dată, de parcă i-ar fi trecut un gând fulgerător prin cap,

am ceva de discutat cu tine. Am auzit că dai poze cu autograf. Eu cum de n-am primit una?

Furios, Harry îşi descleştă dinţii.

— Nu am împărţit poze cu autograf, spuse el, înfierbântat. Dacă Lockhart continuă să

mai vorbească despre...

Dar atunci văzu că Hagrid râdea.

— Glumeam, zise el, bătându-l pe Harry pe spate, trimiţându-l cu capul înainte, până

atinse masa cu bărbia. Ştiam eu că tu nu poţi face aşa ceva. I-am spus lui Lockhart că n-ai

nevoie de aşa ceva. Eşti mai celebru decât el făr' să vrei!

— Pariez că nu i-a prea plăcut asta, zise Harry, ridicându-se şi frecându-şi bărbia.

— Da, aşa cred şi eu, zise Hagrid, zâmbind pişicher. Şi atunci i-am spus că nu am

citit nici una dintre cărţile lui şi aşa l-am făcut să plece. Nişte caramele, Ron?

— Nu, mulţumesc, zise Ron, slăbit. Mai bine nu risc.

— Veniţi să vedeţi ce-am plantat, zise Hagrid, după ce Harry şi Hermione îşi băură

ceaiul.

În spatele casei lui Hagrid, în grădina de zarzavaturi, creşteau cei mai mari dovleci pe

care îi văzuse Harry vreodată. Fiecare era cât un bolovan.

— Au crescut frumos, nu? întrebă Hagrid, fericit. Pentru serbarea de Halloween... Ar

trebui să fie destul de mari până atunci!

— Cu ce i-ai hrănit? zise Harry.

Hagrid se uită peste umăr pentru a verifica dacă erau singuri.

— Păi, le-am dat... ştii tu... o mână de ajutor...

Harry privi spre umbrela înflorată, roz, care stătea sprijinită de peretele casei. Avea

toate motivele să creadă că umbrela aceea era mai mult decât părea, de fapt... Era convins

că în ea era ascunsă vechea baghetă a lui Hagrid.

Hagrid nu avea voie să facă vrăji. Fusese exmatriculat de la Hogwarts în anul III, dar

Harry nu aflase niciodată de ce. De fiecare dată când aducea vorba despre asta, Hagrid

tuşea şi surzea până se schimba subiectul.

— O Vrajă de înfulecare, presupun..., zise Hermione, la jumătatea drumului dintre

dezaprobare şi amuzament. Ei bine, ai făcut treabă bună!

— Asta a spus şi surioara ta, am văzut-o chiar ieri, zise Hagrid, privind spre Ron şi

făcându-i cu ochiul lui Harry. A zis că a venit doar să vadă terenurile, dar eu cred că spera

să dea peste cineva anume în casa mea (şi îi mai făcu o dată cu ochiul lui Harry). După

părerea mea, nu cred că ar refuza o poză cu...

— Ah, taci, zise Harry.

Ron pufni în râs, zgomotos, de ajuns ca să înceapă să plouă iar cu melci peste tot.

— Ai grijă! mormăi Hagrid, îndepărtându-l pe Ron de iubiţii săi dovleci.

Era aproape ora prânzului şi având în vedere că Harry nu mâncase decât o caramea de

dimineaţă, era hotărât să se întoarcă la şcoală să mănânce. Îşi luară la revedere de la Hagrid

şi porniră spre castel, Ron sughiţând din când în când, dar fără să scuipe decât unul sau doi

melci micuţi.

Abia intraseră în holul de la intrare, când răsună o voce bine cunoscută.

— Aici eraţi, Potter, Weasley!

57

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Profesoara McGonagall venea spre ei, încruntată.

— Amândoi vă veţi ispăşi pedepsele în seara asta!

— Ce avem de făcut, doamnă profesoară? spuse Ron, înăbuşindu-şi un râgâit.

— Tu o să lustruieşti argintăria din Camera Trofeelor, împreună cu domnul Filch,

spuse profesoara McGonagall. Şi fără magie! Doar cu cârpa!

Ron înghiţi în sec. Argus Filch, îngrijitorul, era urât de toţi elevii şcolii.

— Iar tu, Potter, o să-l ajuţi pe profesorul Lockhart să răspundă scrisorilor de la

admiratori, zise profesoara McGonagall.

— O, nu... nu pot să merg şi eu la lustruit? zise Harry, disperat.

— În nici un caz, spuse profesoara McGonagall, ridicându-şi sprâncenele. Profesorul

Lockhart te-a cerut în mod special.

La opt fix, începeţi! Amândoi!

Harry şi Ron îşi târâră paşii în Marea Sală, cât se poate de cătrăniţi. Hermione îi urmă

cu o expresie, de genul „păi aţi încălcat regulile şcolii”. Harry nu aprecie pe cât se aştepta

plăcinta de la masa de seară. Era convins că şi el şi Ron nimeriseră cât se putea de prost.

— Filch o să mă ţină acolo toată noaptea, zise Ron, chinuit. Fără magie! Cred că sunt

mai mult de o sută de cupe şi medalii în camera aia. Nu sunt foarte bun la curăţenie, în

stilul Încuiaţilor...

— Aş face schimb oricând, zise Harry privind în gol. Eu m-am antrenat din greu la

familia Dursley. Să răspund la scrisorile admiratorilor lui Lockhart... un adevărat coşmar...

După-amiaza din sâmbăta aceea se topi ca o părere şi într-o clipă se făcu opt fără

cinci minute. Harry îşi târşâia picioarele pe holul de la etajul doi, spre biroul lui Lockhart.

Scrâşni din dinţi şi bătu la uşă.

Uşa se deschise la perete, imediat. Lockhart se aruncă spre el.

— Ah, iată haimanaua noastră! glumi el. Intră, Harry, intră.

Pe pereţi se aflau puzderie de poze ale lui Lockhart, strălucind în lumina

nenumăratelor lumânări. Unele dintre ele aveau chiar autografe. Un alt teanc gros de poze

era pregătit pe biroul său.

— Tu o să scrii adresele pe plicuri! îi spuse Lockhart lui Harry, de parcă era o mare

onoare. Prima este pentru Gladys Gudgeon, Dumnezeu s-o binecuvânteze, o mare ad-

miratoare a mea.

Minutele treceau ca melcul. Harry auzea din când în când vocea lui Lockhart,

spunând „Mm...” şi „Aşa” sau „Da”. Ocazional, se auzeau fraze stupide, de genul „Cele-

britatea este un prieten înşelător, Harry” sau „Faima este ca faima, ţine minte, Harry”.

Lumânările ardeau, micşorându-se, făcând lumina să danseze pe portretele lui

Lockhart care îl priveau de pe pereţi. Harry apucă pixul cu mâna înţepenită deja şi se apucă

să scrie ceea ce părea a fi plicul cu numărul 2000, pentru Veronica Smethley. „Cred că s-a

făcut timpul să plec”, gândi Harry, terminat, „Te rog, Doamne, fa să nu mai am decât

puţin...”

Şi apoi auzi ceva... ceva diferit de sfârâitul lumânărilor şi de poveştile lui Lockhart

despre admiratorii lui.

Era o voce, o voce care te îngheţa până la os, o voce care te lăsa fără suflare, un venin

rece ca gheaţa.

— Vino... vino la mine... lasă-mă să te rup... lasă-mă să te sfâşii... lasă-mă să te

omor...

Harry sări în sus ca ars şi o pată mare şi mov apăru pe strada Veronicăi Smethley.

— Ce-i asta? strigă el.

58

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Ştiu! zise Lockhart. Şase luni întregi în fruntea listei cu cele mai bine vândute

romane! Am spart toate recordurile!

— Nu, zise Harry, îngrozit. Vocea aceea!

— Poftim? zise Lockhart, privindu-l descumpănit. Care voce?

— Aceea... care a spus... N-aţi auzit-o?

Lockhart se uită la Harry uimit peste măsură.

— Despre ce vorbeşti, Harry? Poate eşti puţin somnoros? Sfinte, Doamne... uită-te la

ceas! Suntem aici de aproape patru ore! N-aş fi crezut... Cum a zburat timpul, nu-i aşa?

Harry nu răspunse. Îşi ciuli urechile pentru a auzi vocea aceea din nou, dar nu se mai

auzi nimic, în afară de Lockhart care îi spunea că nu ar trebui să se aştepte la asemenea

favoruri de fiecare dată când primeşte pedepse. Simţindu-se ameţit, Harry plecă.

Era atât de târziu, încât camera comună din Turnul Cercetaşilor era aproape goală.

Harry se duse direct în camera lui. Îşi puse pijamaua, se băgă în pat şi aşteptă. O jumătate

de oră mai târziu, sosi şi Ron, masându-şi mâna dreaptă şi aducând în camera întunecată un

miros pregnant de soluţie de lustruit.

— Mi-au amorţit toţi muşchii, se plânse el, cufundându-se în patul său. De

paisprezece ori m-a pus să şterg cupa aia de Vâjthaţ, până să fie mulţumit. Şi apoi am avut

o altă criză de melci peste un Premiu Special pentru servicii aduse şcolii. Mi-a luat secole

să îndepărtez toată murdăria... Cum a fost la Lockhart?

Păstrând vocea destul de joasă, încât să nu-i trezească pe Neville, Dean şi Seamus,

Harry îi povesti lui Ron ce auzise.

— Şi Lockhart a zis că nu a auzit vocea? spuse Ron şi Harry îl văzu încruntându-se în

lumina lunii. Crezi că minţea? Dar nu înţeleg... chiar şi cineva invizibil ar fi trebuit să

deschidă uşa... Ai fi văzut...

— Ştiu, zise Harry, întinzându-se la loc şi privind spre pânza baldachinului de

deasupra sa. Nici eu nu înţeleg...

59

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR