Harry Potter și Camera secretelor (vol.2), cap. 1-4

 HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— CAPITOLUL I —

CEA MAI GROAZNICĂ ZI DE NAŞTERE

Nu era pentru prima oară când se isca o ceartă la micul dejun, în casa de la numărul 4,

de pe Aleea Boschetelor. Domnul Vernon Dursley fusese trezit dis-de-dimineaţă de un

zgomot asurzitor care venea din camera nepotului său, Harry.

— A treia oară pe săptămâna asta! răcni el peste masă. Dacă nu poţi să stăpâneşti

bufniţa aia, va trebui să plece din casa mea!

Harry încercă din nou să-i explice:

— S-a plictisit... Este obişnuită să zboare în aer liber. Dacă aş putea s-o las afară

măcar noaptea...

— Am eu faţă de prost? se răţoi Unchiul Vernon, o bucăţică de ou prăjit atârnându-i

din mustaţa stufoasă. Ştiu ce-o să se întâmple dacă i se va da drumul afară!

Şi schimbă nişte priviri sumbre cu soţia lui, Petunia. Harry încercă să-l contrazică, dar

fu repede acoperit de râgâitul zgomotos al lui Dudley, fiul soţilor Dursley.

— Mai vreau nişte costiţă afumată!

— A mai rămas în tigaie, scumpete, zise Mătuşa Petunia, aruncându-şi ochii

înlăcrimaţi spre corpolentul ei fiu. Trebuie să te hrănim acum, cât mai putem... Nu-mi

place cum sună felurile alea de mâncare de la cantina şcolii...

— Prostii, Petunia, nu mi-a fost niciodată foame cât am fost la Smeltings! zise

Unchiul Vernon cu patimă. Dudley mănâncă suficient, nu-i aşa fiule?

Dudley, care era atât de gras, încât fundul i se revărsa pe ambele părţi ale scaunului

de bucătărie, se întoarse rânjind spre Harry:

— Dă-mi tigaia!

— Ai uitat cuvintele magice, zise Harry pe un ton iritat. Efectul pe care îl avu această

simplă propoziţie asupra familiei fu de necrezut! Lui Dudley i se tăie brusc respiraţia şi se

prăbuşi de pe scaun, zguduind toată bucătăria, doamna Dursley scoase un mic ţipăt şi îşi

acoperi gura cu mâinile, domnul Dursley fu în picioare dintr-o săritură, cu venele

clocotindu-i la tâmple.

— Am vrut să spun acel... te rog! zise Harry repede. N-am vrut să spun...

— CE ŢI-AM SPUS EU, tună unchiul lui, răspândind salivă peste masă, DESPRE

PRONUNŢAREA CUVÂNTULUI CU „M” ÎN CASA NOASTRĂ?

— Dar eu...

— CUM ÎNDRĂZNEŞTI SĂ-L AMENINŢI PE DUDLEY? răcni Unchiul Vernon,

bătând cu pumnul în masă.

— Eu doar...

— TE-AM AVERTIZAT! NU VOI TOLERA MENŢIONAREA ANORMALITĂŢII

TALE SUB ACEST ACOPERIŞ!

Harry îşi plimbă privirea de la unchiul său, verde-albastru, la mătuşa lui, albă ca

varul, care încerca să-l pună pe picioare pe Dudley.

— Bine, zise Harry, bine...

Unchiul Vernon se aşeză la loc, respirând ca un rinocer rănit, urmărindu-l

îndeaproape pe Harry cu coada ochilor săi mici şi ageri.

De când venise Harry acasă, în vacanţa de vară, Unchiul Vernon îl trata ca pe o

bombă care era gata să explodeze în orice moment, pentru că Harry nu era un băiat normal.

De fapt, era cât se putea de anormal!

1

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Harry Potter era vrăjitor, proaspăt absolvent al anului I la Hogwarts, Şcoala de Magie,

Farmece şi Vrăjitorii. Şi dacă familia Dursley nu era mulţumită să-l aibă la ei, asta era o

nimica toată pe lângă felul în care se simţea Harry. Îi era atât de dor de Hogwarts, încât

parcă ar fi avut o durere continuă în stomac. Îi era dor de castel, cu fantomele şi culoarele

sale secrete, de lecţiile lui (deşi poate nu şi de orele lui Plesneală, stăpânul poţiunilor

magice), de poşta via-bufniţe, banchetele din Marea Sală, de somnul în patul său din

dormitorul din turn, de vizitele la Hagrid, paznicul vânatului, în baraca acestuia de lângă

Pădurea Interzisă şi mai ales de Vâjthaţ, cel mai iubit sport din lumea vrăjitorilor (şase

stâlpi de porţi, patru mingi zburătoare şi paisprezece jucători pe mături).

Toate cărţile de vrăji ale lui Harry, bagheta, pelerinele, cazanul şi superba lui coadă

de mătură, performanta Nimbus 2000, fuseseră închise de Unchiul Vernon în nişa de sub

scări, chiar din clipa în care Harry pusese piciorul în casă. Ce îi păsa familiei Dursley dacă

Harry şi-ar fi pierdut locul din echipa de Vâjthaţ pentru că nu exersase toată vara? Ce îi

păsa familiei Dursley dacă Harry se întorcea la şcoală fără să-şi fi făcut temele? Membrii

familiei Dursley erau nişte Încuiaţi (nici un pic de sânge magic în venele lor), iar din

punctul lor de vedere, a avea un vrăjitor în familie era cea mai înjositoare ruşine dintre

toate. Unchiul Vernon îi pusese şi bufniţa, pe Hedwig, sub lacăt. O încuiase în colivie

pentru a o împiedica să transmită mesaje cuiva din lumea vrăjitorilor.

Harry nu semăna deloc cu restul familiei. Unchiul Vernon era masiv şi fără gât, cu o

enormă mustaţă neagră. Mătuşa Petunia era uscăţivă şi ciolănoasă, cu faţă de cal. Dudley

era blond, roz, cu aspect de porcină. Harry, pe de altă parte, era mic şi slăbănog, cu ochi

verzi, strălucitori, şi păr negru-cărbune, întotdeauna ciufulit. Purta ochelari rotunzi şi pe

frunte avea o cicatrice subţire, în formă de fulger.

Această cicatrice îl făcea pe Harry aparte, chiar şi pentru un vrăjitor. Cicatricea era

singurul indiciu care amintea de trecutul foarte misterios al lui Harry, motiv pentru care fu-

sese lăsat pe pragul casei familiei Dursley, în urmă cu unsprezece ani.

La vârsta de un an, Harry supravieţuise — nu se ştia prin ce minune — blestemului

unuia dintre cei mai crunţi vrăjitori din toate timpurile, Lordul Cap-de-Mort, al cărui nume

se temeau să-l rostească majoritatea vrăjitorilor. Părinţii lui Harry muriseră în timpul

atacului lui Cap-de-Mort, dar Harry scăpase numai cu cicatricea aceea în formă de fulger şi

— alt mister pentru toţi — puterea lui Cap-de-Mort dispăruse din momentul în care nu

reuşise să-l omoare pe Harry.

Astfel, Harry fusese crescut de sora mamei lui şi de soţul ei, de familia Dursley. A

trăit zece ani cu ei, neînţelegând de ce făcea lucruri stranii, chiar fără voia lui, crezând

povestea pe care i-o spuseseră părinţii lui adoptivi, că avea cicatricea aceea în urma

accidentului de maşină în care îi muriseră părinţii.

Apoi, exact în urmă cu un an, Harry primise o invitaţie de la Hogwarts şi toată

povestea ieşise la iveală. Harry îşi ocupase locul la şcoala de vrăjitori, unde el şi cicatricea

lui erau faimoşi... Acum însă anul şcolar se terminase şi el era la familia Dursley pe toată

durata verii, să fie iar tratat ca un câine, care se tăvălise în ceva urât mirositor.

Familia Dursley nici măcar nu-şi amintise că în acea zi era cea de-a douăsprezecea

aniversare a lui Harry. Bineînţeles că nu-şi făcuse speranţe prea mari. Nu-i dăduseră

niciodată vreun cadou ca lumea, darămite să-i facă un tort... Dar chiar aşa, să-l ignore

complet...

În acel moment, Unchiul Vernon îşi drese vocea, plin de importanţă şi spuse:

— Hm, după cum ştim cu toţii, azi este o zi foarte importantă...

Harry îşi ridică privirile, aproape neîndrăznind să creadă că îşi aduseseră aminte de el.

2

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Aceasta s-ar putea să fie ziua în care voi încheia cel mai mare contract din cariera

mea! zise Unchiul Vernon.

Harry se concentră iar asupra feliei lui de pâine prăjită. „Desigur”, se gândi el,

amărât, „Unchiul Vernon vorbeşte de cina aceea stupidă”. Numai despre asta vorbise în

ultimele două săptămâni. Un constructor bogat şi soţia lui veneau la cină şi Unchiul

Vernon spera să obţină o comandă uriaşă de la el. (Firma Unchiului Vernon făcea burghie.)

— Cred că trebuie să mai parcurgem o dată programul, zise Unchiul Vernon. Vom fi

cu toţii pe poziţii la ora opt fix! Petunia, tu o să fii...

— Pe verandă, zise Mătuşa Petunia prompt, aşteptând să poftesc musafirii în casă!

— Bine, bine... Şi Dudley?

— Eu aştept să deschid uşa, zise Dudley şi afişă un zâmbet tâmp şi prostesc. Pot să vă

iau hainele, doamnă şi domnule Mason?

— O să-l adore! exclamă Mătuşa Petunia impetuos.

— Excelent, Dudley, zise Unchiul Vernon şi îşi îndreptă privirea spre Harry. Şi tu?

— Voi sta în camera mea, fără să scot nici cel mai mic sunet, prefăcându-mă că nici

măcar nu sunt acolo, spuse Harry monoton.

— Exact, zise Unchiul Vernon, răutăcios. Îi voi conduce pe verandă, te voi prezenta

pe tine, Petunia, şi le voi turna ceva de băut. La opt şi un sfert...

— Voi anunţa că cina e servită, zise Mătuşa Petunia.

— Şi, Dudley, tu o să spui...

— Pot să vă conduc în sufragerie, doamnă Mason? zise Dudley, oferindu-şi braţul

dolofan unei doamne invizibile.

— Micuţul meu, un gentleman perfect! suspină Mătuşa Petunia.

— Şi tu? îi zise Unchiul Vernon, ranchiunos, lui Harry.

— Voi sta în camera mea fără să scot nici cel mai mic sunet, prefăcându-mă că nici

măcar nu sunt acolo, zise Harry, posomorât.

— Întocmai! Acum, ar trebui să încercăm să strecurăm nişte complimente la cină...

Petunia, ai vreo idee?

— Vernon mi-a spus că sunteţi un excelent jucător de golf, domnule Mason... Ah, vă

rog să-mi spuneţi de unde V-aţi cumpărat rochia asta minunată, doamnă Mason...

— Perfect... Dudley?

— Ce ziceţi de: „Am avut de scris o compunere pentru şcoală despre eroul nostru,

domnule Mason, şi eu am scris despre dumneavoastră”.

Era prea mult pentru Mătuşa Petunia şi Harry. Mătuşa Petunia izbucni în lacrimi şi îşi

îmbrăţişă fiul, în timp ce Harry se ascundea pe sub masă, pentru a nu fi văzut râzând.

— Şi tu, băiete?

Harry se lupta să pară serios, în timp ce ieşea de sub masă.

— Voi sta în camera mea fără să scot nici cel mai mic sunet, prefăcându-mă că nici

măcar nu sunt acolo, spuse el.

— Aşa să faci, accentuă Unchiul Vernon. Familia Mason nu ştie nimic de tine şi aşa

va rămâne. Când se va termina cina, tu, Petunia, o vei conduce pe doamna Mason la o

cafea şi eu voi aduce în discuţie burghiele. Cu puţin noroc, voi avea contractul semnat,

înainte de Ştirile de la zece! Mâine pe vremea asta vom căuta case de vacanţă în Majorca!

Harry n-avea de ce să fie prea entuziasmat de asta. Era convins că familia Dursley nu

îl va iubi mai mult în Majorca, decât aici, pe Aleea Boschetelor.

— Bine, mă duc în oraş să aduc costumul meu şi al lui Dudley. Şi tu, se răţoi la

Harry, nu-i sta în cale mătuşii tale, cât face curăţenie!

3

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Harry ieşi afară, pe uşa din spate. Era o zi de vară minunată şi însorită. Traversă

peluza, se aşeză pe băncuţă şi îşi cântă încet: „Mulţi ani să trăieeesc... Mulţi ani să

trăieeesc... La Mulţi Ani!”

Nici o felicitare, nici un cadou, şi în plus, avea să-şi petreacă ziua, prefăcându-se că

nu există! Privea posomorât spre gardul viu. Nu se simţise niciodată atât de singur. Când se

gândea la Hogwarts, mai mult decât orice altceva, mai mult chiar decât Vâjthaţ, îi era dor

de prietenii lui cei mai buni, Ron Weasley şi Hermione Granger. Dar se părea că ei nu-i

duceau dorul deloc... Nici unul dintre ei nu-i scrisese nici un rând toată vara, chiar dacă

Ron îi promisese să-l invite la el.

De nenumărate ori, Harry fusese pe punctul de a deschide cu ajutorul magiei colivia

lui Hedwig şi să o trimită cu o scrisoare la Ron şi la Hermione, dar riscul era prea mare.

Vrăjitorii minori nu aveau voie să folosească magia în afara şcolii. Harry nu îi spusese

familiei Dursley lucrul acesta, fiindcă ştia că numai frica de a nu fi transformaţi în gândaci

îi împiedica pe aceştia să nu îl închidă în nişa de sub scări, cu bagheta şi mătura lui. În

primele săptămâni de la întoarcerea sa, Harry se distra bombănind pe înfundate şi privindu-

l pe Dudley cum fugea din cameră cât de repede îl duceau picioarele lui grase. Dar lunga

tăcere din partea Hermionei şi a lui Ron îl făceau să se simtă atât de rupt de lumea magiei,

încât până şi tachinarea lui Dudley îşi pierduse farmecul... Iar acum, Ron şi Hermione

uitaseră şi ei ziua lui de naştere...

Ce nu ar fi dat să primească un mesaj de la Hogwarts! De la oricare vrăjitor sau

magician! Ar fi fost mulţumit să fi primit un semn chiar şi de la Draco Reacredinţă,

duşmanul său cel de mai temut, doar ca să se asigure că nu a fost totul un vis...

Asta nu fiindcă tot anul petrecut la Hogwarts fusese foarte distractiv... Chiar la

sfârşitul anului, Harry fusese pus faţă în faţă cu nimeni altul, decât cu însuşi Lordul Cap-

de-Mort! Acesta, chiar dacă nu mai era decât o vagă amintire a ceea ce fusese odată,

demult, era încă înfricoşător, viclean, încă hotărât să-şi recapete puterile. Harry scăpase din

ghearele lui Cap-de-Mort pentru a doua oară, dar ca prin urechile acului. Chiar şi atunci,

după săptămâni de zile, Harry se trezea în plină noapte, scăldat în transpiraţii reci, întrebân-

du-se unde era Cap-de-Mort în acel moment, amintindu-şi de faţa lui lividă şi de ochii săi

holbaţi, plini de răutate...

Harry stătea pe băncuţă cu spatele drept. Complet absent, fixa gardul viu din faţa lui

şi gardul viu... Îi răspundea cu aceeaşi intensitate a privirii! Doi ochi verzi, enormi,

apăruseră printre frunze.

Harry tresări şi se ridică brusc, când auzi pe deasupra grădinii o voce batjocoritoare.

— Ştiu ce zi e azi, cânta Dudley, venind legănat spre el.

Ochii mari şi verzi clipiră şi dispărură brusc.

— Ce-ai zis? întrebă Harry, concentrându-se în continuare asupra aceluiaşi loc, unde

văzuse cei doi ochi.

— Ştiu ce zi e azi, repetă Dudley, venind chiar lângă el.

— Bravo, zise Harry, deci în sfârşit ai învăţat zilele săptămânii!

— Azi e ziua ta, rânji Dudley. Cum de n-ai primit felicitări şi cadouri? N-ai nici un

prieten în locul ăla de... ciudaţi?

— Ai grijă să nu te audă mama ta vorbind despre şcoala mea, zise Harry cu calm.

— De ce te uiţi la gardul ăla viu? întrebă Dudley suspicios.

— Încerc să mă hotărăsc ce vrajă să aleg ca să îi dau foc, răspunse Harry.

Dudley se dădu înapoi într-o fracţiune de secundă, speriat de moarte.

— Nu po-poţi... tata a zis că n-ai v-voie să umbli cu v-vrăji... a zis că te dă afară din

4

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

casă... şi n-ai unde să te duci... n-ai nici un prieten care să te vrea...

— Jiggery pokery! zise Harry, pe un ton serios. Hocus pocus... michi-pichi...

— MAAAMIII! urlă Dudley, împiedicându-se în propriile sale picioare, în fuga lui

nebună spre casă. MAAMII! Face... ştii-tu-ce!

Harry plăti cumplit acest moment de distracţie. Cum nici Dudley şi nici gardul viu nu

păţiseră nimic, Mătuşa Petunia îşi dădu seama că nu a fost vorba de vrăji adevărate, dar

Harry tot trebui să se ferească de tigaia plină de detergent, aţintită spre capul lui. Apoi îi

dădu de lucru, ameninţându-l că nu va primi nimic de mâncare, până nu va termina tot ce

avea de făcut.

În timp ce Dudley lenevea prin casă şi mânca îngheţată, Harry spălă geamurile,

lustrui maşina, tunse peluza, aranjă straturile de flori, îngriji şi udă trandafirii şi vopsi

băncuţa din grădină. Soarele dogorea şi îl ardea la ceafă. Harry ştia că nu ar fi trebuit să

muşte din momeala lui Dudley, dar se întâmpla ca în acel moment să gândească şi el la fel

ca Dudley... Poate că într-adevăr nu avea nici un prieten la Hogwarts... Dacă l-ar fi văzut

acum, împrăştiind bălegar pe straturile pregătite pentru însămânţat... Îl durea mijlocul de

nu mai putea...

Era şapte jumătate, când, în sfârşit, extenuat, o auzi pe Mătuşa Petunia, chemându-l.

— Hai, vino! Şi calcă pe ziar!

Harry intră bucuros în umbra bucătăriei care sclipea de curăţenie. Pe frigider se afla

prăjitura acelei seri, un morman enorm de frişcă, ornat cu violete din zahăr. O pulpă de

porc se rumenea la cuptor.

— Mănâncă repede! Familia Mason trebuie să sosească din clipă în clipă, se răsti

Mătuşa Petunia, arătându-i două felii de pâine şi o bucată de brânză.

Era deja îmbrăcată cu rochia ei de seară, roz-somon.

Harry se spălă pe mâini şi se năpusti asupra cinei sale jalnice. În clipa în care termină,

Mătuşa Petunia îi şi luă farfuria din faţă.

— Sus! Grăbeşte-te!

Pe când trecea prin faţa uşii de la sufragerie, Harry îi zări pe Unchiul Vernon şi pe

Dudley, în sacou şi cravată. Abia urcase scările, când se auzi soneria şi Unchiul Vernon,

furios, apăru în capul scărilor.

— Ţine minte băiete, un sunet şi...

Harry se duse la el în cameră în vârful picioarelor şi se strecură înăuntru, închise uşa

şi dădu să se trântească pe pat.

Problema era că patul era deja ocupat de altcineva!...

5

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— CAPITOLUL II —

AVERTISMENTUL LUI DOBBY

Harry reuşi cu greu să se stăpânească să nu ţipe. Micuţa creatură de pe pat avea urechi

mari, ca de liliac, şi ochi mari, verzi, bulbucaţi, cât nişte mingi de tenis. Harry îşi dădu

imediat seama că erau aceiaşi ochi care îl priviseră de dimineaţă din gardul viu.

În timp ce se uitau ochi în ochi, Harry auzi vocea lui Dudley din hol:

— Pot să vă iau hainele, doamnă şi domnule Mason?

Creatura se dădu jos din pat şi se înclină atât de tare, mai să atingă covorul cu vârful

nasului său lung şi subţire. Harry observă că era îmbrăcată cu ceva care semăna cu o faţă

de pernă veche, cu găuri pentru mâini şi picioare.

— Aăă... bună..., zise Harry, pe un ton nervos.

— Harry Potter! zise creatura, cu o voce piţigăiată care, spre groaza lui Harry, se

putea auzi prea bine de jos. De atâta timp vroia Dobby să vă cunoască, domnule... e aşa o

onoare...

— M-Mulţumesc, zise Harry, lipindu-se de perete, până la scaunul de la birou şi

adâncindu-se în el, lângă Hedwig, care dormea dusă în colivia ei încăpătoare. Ar fi vrut să

întrebe „Ce eşti tu?”, dar se temu să nu pară nepoliticos, aşa că întrebă:

— Cine sunteţi dumneavoastră?

— Dobby, domnule. Doar Dobby, atât! Sunt spiriduşul unei case, răspunse creatura.

— A, da? zise Harry. Hm... nu vreau să fiu nepoliticos, dar nu este cel mai bun

moment să am un spiriduş în camera mea...

Din sufragerie răsună râsul Mătuşii Petunia, fals şi strident. Spiriduşul se luă cu

mâinile de cap.

— Nu că nu sunt încântat de cunoştinţă, zise Harry repede, dar de ce ai venit la mine,

pot să te ajut cu ceva?

— Ah, da, domnule, zise Dobby, devenind serios. Dobby a venit să-ţi spună,

domnule... O, e foarte greu, domnule... Dobby nu ştie de unde să înceapă...

— Stai jos, zise Harry, politicos, arătând spre pat.

Spre disperarea lui, spiriduşul izbucni într-un plâns zgomotos.

— Să... să stau jos... niciodată... niciodată!...

Lui Harry i se păru că vocile de jos se opriseră.

— Îmi pare rău, şopti el, n-am vrut să te jignesc sau ceva de genul ăsta...

— Să îl jigneşti pe Dobby, cum aşa, domnule?! hohoti spiriduşul. Dobby nu a fost

poftit niciodată să stea jos... ca un egal...

Spunând tot timpul „Şşt!” şi încercând să-l liniştească, în acelaşi timp, Harry îl

conduse pe Dobby până la pat. Spiriduşul se aşeză, sughiţând, părând o păpuşă uriaşă şi

foarte urâtă. În sfârşit, reuşi să-şi stăpânească sughiţul şi suspinele şi rămase cu ochii săi

mari şi verzi aţintiţi asupra lui Harry, cu o expresie de profundă adoraţie.

— Se pare că nu prea ai întâlnit vrăjitori cumsecade...

Dobby clătină capul dintr-o parte în alta şi se ridică fără de veste, lovindu-se cu capul

de fereastră şi strigând:

— Dobby, foarte rău! Rău de tot!

— Opreşte-te!... Ce faci? întrebă Harry, stupefiat.

Îl dezlipi de fereastră şi îl aduse iar pe pat.

Hedwig se trezise cu un ţipăt deosebit de puternic şi lovea cu putere barele coliviei.

6

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Dobby a trebuit să se pedepsească, domnule, zise spiriduşul care se uita dintr-o

dată cruciş. Dobby aproape că şi-a vorbit familia de rău, domnule...

— Familia ta?

— Familia de vrăjitori, pe care o slujeşte Dobby, domnule... Dobby este un spiriduş

căruia îi este destinat să servească numai o singură familie, pentru totdeauna...

— Ei ştiu că eşti aici? întrebă Harry, curios.

Dobby se cutremură.

— O, nu, domnule, nu... Dobby va trebui să se pedepsească aspru pentru această

vizită, domnule. Dobby va trebui să-şi prindă urechile în uşa de la cuptor timp de două ore

pentru asta. Dacă ar şti, domnule...

— Dar nu o să observe dacă o să ai urechile prinse în cuptor?

— Nu cred. Dobby trebuie să se pedepsească întotdeauna pentru ceva, domnule. Ei îl

lasă pe Dobby să se pedepsească ori de câte ori vrea, domnule, ba chiar îi dau pedepse

suplimentare, uneori...

— Dar de ce nu pleci de la ei? De ce nu evadezi?

— Un spiriduş trebuie să fie eliberat, domnule, iar familia lui nu-l va elibera niciodată

pe Dobby... Dobby va trebui să o slujească până la moarte, domnule...

Harry îl urmărea atent.

— Şi eu care credeam că eu sunt pedepsit pentru că mai am de stat încă o lună aici,

zise el. În comparaţie cu familia ta, familia Dursley pare aproape umană. Şi nu te poate

ajuta nimeni? Eu, de pildă...

În aceeaşi clipă, Harry şi-ar fi dorit să nu fi scos nici un cuvânt. Dobby se cufundase

iar într-o mare de mulţumiri zgomotoase.

— Te rog, îi şopti Harry, speriat, taci, te rog! Dacă te aud... dacă află familia Dursley

că eşti aici...

— Harry Potter întreabă dacă îl poate ajuta pe Dobby... Dobby auzise de faima

dumneavoastră, dar Dobby nu ştia cât de bun sunteţi, domnule...

Harry, care simţea că era neobişnuit de aprins la faţă, îi spuse:

— Orice ai auzit despre măreţia mea sunt simple aiureli!

Nici măcar nu sunt primul din clasă, Hermione este cea care...

Dar se opri pentru că nu vroia să sufere, gândindu-se la Hermione.

— Harry Potter este modest şi bun, zise Dobby, plin de respect, iar ochii săi sferici

străluciră de emoţie. Harry Potter nu vorbeşte de triumful său asupra Celui-Al-Cărui-Nu-

me-Nu-Trebuie-Rostit...

— Cap-de-Mort? întrebă Harry.

Dobby îşi acoperi urechile şi se văită:

— Ah, nu-i pronunţaţi numele, domnule! Nu i-l pronunţaţi, vă rog!

— Iartă-mă, ştiu că unora le este greu să vorbească despre el. De exemplu, Ron,

prietenul meu...

Şi iar se opri. Şi la Ron îi era greu să se gândească...

Dobby se aplecă spre Harry, cu ochii cât cepele.

— Dobby a auzit, zise el răguşit, că Harry Potter s-a întâlnit cu Lordul Întunericului

pentru a doua oară, acum câteva săptămâni... de care a scăpat iar...

Harry aprobă din cap şi ochii lui Dobby se umplură subit de lacrimi.

— Ah, domnule, suspină el, înfundându-şi faţa în colţul feţei de pernă cu care era

îmbrăcat. Harry Potter este viteaz şi curajos. A înfruntat atâtea pericole! Dar Dobby a venit

să îl apere pe Harry Potter, să-l prevină, chiar dacă apoi trebuie să-şi bage urechile în

7

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

cuptor... Harry Potter nu trebuie să se întoarcă la Hogwarts!

Se lăsă o tăcere deplină, întreruptă doar de sunetul furculiţelor şi al cuţitelor de jos şi

de vocea difuză a Unchiului Vernon.

— Po-Poftim? izbucni Harry. Dar trebuie să mă întorc... trimestrul începe pe întâi

septembrie. Este singurul lucru care mă ţine în viaţă. Tu nu ştii cum este aici. Locul meu

nu este aici. Locul meu este în lumea ta, la Hogwarts!

— Nu, nu, nu, chiţăi Dobby, scuturându-şi capul atât de tare, încât îi fluturau

urechile. Harry Potter trebuie să stea unde este în siguranţă. Este prea important, prea bun,

pentru a dispărea pentru totdeauna. Dacă Harry Potter se întoarce la Hogwarts, se va afla în

pericol de moarte.

— De ce? întrebă Harry, surprins.

— E vorba de un complot, Harry Potter, care o să facă să se întâmple lucruri

groaznice la Hogwarts, Şcoala de Magie, Farmece şi Vrăjitorii, în acest an, şopti Dobby,

tremurând din toate încheieturile. Dobby ştie asta de luni de zile, domnule, Harry Potter nu

trebuie să se expună pericolului. Este o persoană mult prea importantă, domnule!

— Ce lucruri îngrozitoare? întrebă Harry, fără să stea pe gânduri. Cine complotează?

Dobby scoase un zgomot înăbuşit, ca şi cum l-ar fi strâns cineva de gât, apoi începu

să se dea cu capul de perete, înnebunit.

— Destul! se rugă Harry, luând spiriduşul de mână pentru a-l opri. Nu-mi poţi spune,

înţeleg. Dar de ce mă avertizezi, atunci?

Un gând tulburător îi trecu prin minte.

— Stai puţin, asta are vreo legătură cu Cap-de-... scuză-mă... cu Ştii-Tu-Cine? Ai

putea să dai doar din cap, adăugă el în grabă, în timp ce capul lui Dobby se apropia

îngrijorător de mult de perete.

Încet, Dobby scutură din cap.

— Nu, nu Cel-Al-Cărui-Nume-Nu-Trebuie-Rostit, domnule.

Însă ochii lui Dobby se măriseră parcă şi mai mult, încercând să-i dea un indiciu lui

Harry. Acesta însă era în ceaţă complet.

— Doar n-are fraţi, nu? încercă Harry să ghicească.

Dobby clătină iar capul, holbându-se mai mult ca niciodată.

— Păi, atunci nu ştiu cine ar putea să facă lucruri îngrozitoare la Hogwarts, zise

Harry. Adică, mai este Dumbledore, unu la mână... Ştii cine este Dumbledore, nu?

Dobby îşi înclină capul.

— Albus Dumbledore este cel mai bun director pe care l-a avut Hogwarts vreodată.

— Dobby ştie, domnule. Dobby a auzit că puterile lui Dumbledore sunt opuse celor

ale Ştim-Noi-Cui şi la fel de puternice.

Vocea lui Dobby coborî subit la şoaptă:

— Există puteri pe care Dumbledore nu... pe care nici un vrăjitor decent nu le-ar...

Şi înainte ca Harry să îl poată opri, Dobby sări de pe pat, puse ochii pe veioza lui

Harry şi cu icneli asurzitoare începu să se lovească în cap cu ea.

Se lăsă un moment de tăcere apăsătoare la parter. Două secunde mai târziu, cu inima

zbătându-i-se în piept, Harry îl auzi pe Unchiul Vernon pe hol, spunând către musafiri:

— Probabil că şmecherul de Dudley a lăsat iar televizorul deschis... Ce drăcuşor de

copil!

— Repede! În şifonier! şopti Harry şi îl îndesă pe Dobby acolo.

Închise uşa şi se aruncă pe pat, exact în clipa în care se deschidea uşa.

— Ce naiba faci? zise Unchiul Vernon printre dinţi, îngrozitor de aproape de faţa lui

8

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Harry. Tocmai mi-ai nenorocit poanta bancului cu jucătorul de golf japonez... Încă un sunet

şi o să-ţi doreşti să nu te fi născut, băiete!

Ieşi val-vârtej din cameră.

Tremurând, Harry deschise uşa şifonierului, ca să iasă Dobby.

— Vezi cum este aici? îl întrebă Harry. Înţelegi de ce trebuie să mă întorc la

Hogwarts? Este singurul loc unde am... ăăă... cred că am prieteni...

— Prieteni care nici măcar nu-i scriu lui Harry Potter? întrebă Dobby cu viclenie.

— Presupun că au fost... Stai puţin, spuse Harry, încruntat, de unde ştii tu că nu mi-au

scris prietenii mei?

Dobby îşi târşâi picioarele.

— Harry Potter nu trebuie să fie supărat pe Dobby... Dobby a vrut să facă bine...

— Mi-ai oprit scrisorile?

— Dobby le are la el, domnule, zise spiriduşul şi, îndepărtându-se precaut de Harry,

scoase un teanc de scrisori din faţa de pernă pe care o purta. Harry zări scrisul îngrijit al

Hermionei, scrisul urât al lui Ron, până şi nişte măzgălituri care semănau cu scrisul lui

Hagrid.

Dobby clipi neliniştit.

— Harry Potter nu trebuie să fie supărat... Dobby a sperat... dacă Harry Potter ar fi

crezut că prietenii l-au uitat... Harry Potter nu ar mai fi vrut să se întoarcă, domnule...

Harry nu îl mai asculta. Încercă să înşface scrisorile, dar Dobby se feri.

— Harry Potter o să le aibă, domnule, dacă îi promite lui Dobby că nu se întoarce la

Hogwarts. Ah, domnule, este un pericol, pe care nu trebuie să îl înfruntaţi! Promiteţi-mi că

n-o să vă întoarceţi, domnule!

— Nu-ţi promit, spuse Harry, furios. Dă-mi scrisorile prietenilor mei!

— Atunci Harry Potter nu-i lasă lui Dobby cale de întoarcere, spuse spiriduşul cu

tristeţe.

Înainte ca Harry să apuce să se mişte, Dobby era deja lângă uşă. O deschise şi o

zbughi la parter, pe scări.

Cu gura uscată, cu stomacul cât o nucă, Harry ţâşni după el, încercând să nu facă nici

un zgomot. Ultimele şase trepte le sări, pur şi simplu, aterizând ca o pisică pe covorul din

hol, cu ochii după Dobby. Din sufragerie, îl auzi pe Unchiul Vernon spunând:

— ... povestiţi-i Petuniei întâmplarea aceea amuzantă despre instalatorii americani,

doamnă Mason, abia aşteaptă s-o audă...

Harry fugi pe hol până în bucătărie şi simţi cum i se face un gol imens în locul

stomacului.

Prăjitura, minunata capodoperă a Mătuşii Petunia, muntele de frişcă şi violete de

zahăr, plutea în apropiere de tavan. Chircit deasupra unui bufet dintr-un colţ, stătea nimeni

altul, decât Dobby!

— Nu, exclamă Harry, te rog... o să mă omoare...

— Harry Potter trebuie să promită că nu se mai întoarce la şcoală...

— Dobby... te rog...

— Spuneţi, domnule...

— Nu pot!

Dobby îi aruncă o privire tragică.

— Atunci Dobby trebuie să o facă, domnule, pentru binele lui Harry Potter.

Prăjitura se împrăştie pe podea, cu o bufnitură care îl încremeni pe Harry. Frişca

împroşcă ferestrele şi pereţii, iar platoul pe care se afla se făcu ţăndări. Ca o plesnitură de

9

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

bici, Dobby se făcu nevăzut.

Se auziră ţipete din sufragerie şi Unchiul Vernon dădu buzna în bucătărie, unde îl găsi

pe Harry, înlemnit din cauza şocului, acoperit din cap până-n picioare cu desertul Mătuşii

Petunia.

La început, Unchiul Vernon încercă să salveze aparenţele („Oh, e nepotul nostru... e

foarte timid... nu suportă oamenii străini, aşa că l-am ţinut sus...), însă, după ce îşi conduse

musafirii înapoi în sufragerie, se întoarse şi îi promise solemn lui Harry că îl va jupui de

viu, după ce pleacă familia Mason, şi îi dădu o mătură să cureţe murdăria. Mătuşa Petunia

scoase nişte îngheţată din frigider şi Harry, încă tremurând, începu să frece pardoseala.

Chiar şi aşa, Unchiul Vernon încă ar mai fi putut să încheie contractul, dacă n-ar fi

fost bufniţa.

Mătuşa Petunia tocmai împărţea la toţi nişte bomboane cu mentă, pentru digestie,

când o bufniţă enormă năvăli pe fereastra sufrageriei, lăsând o scrisoare pe capul doamnei

Mason, după care făcu cale-ntoarsă. Doamna Mason scoase un ţipăt înspăimântător şi fugi

din casă, mormăind ceva despre smintiţi şi apucaţi. Domnul Mason a mai rămas doar cât să

explice că soţiei sale îi era foarte frică de păsări, de toate formele şi mărimile, şi să întrebe

dacă asta înţeleg ei printr-o glumă...

Harry stătea în bucătărie, strângând mătura în mâini, în timp ce Unchiul Vernon se

îndrepta spre el, cu o sclipire malefică în ochii săi mici.

— Citeşte-o! şuieră el, fluturând scrisoarea lăsată de bufniţă. Haide, citeşte-o!

Harry o luă. Nu era o felicitare de ziua lui.

Dragă domnule Potter, Am fost informaţi că în locuinţa dumneavoastră a fost

folosită o Vrajă Plutitoare în această seară, la ora nouă şi douăsprezece minute.

După cum ştiţi, vrăjitorii minori nu au voie să folosească magia în afara şcolii şi

dacă veţi continua să mai faceţi vrăji veţi fi exmatriculat. (Decretul pentru restrângerea,

în limite rezonabile, a vrăjitoriilor din partea minorilor, 1875, Paragraful C).

De asemenea, dorim să vă reamintim că orice activitate magică detectabilă de către

membrii comunităţii non-magice (a Încuiaţilor) este un delict grav, în concordanţă cu

articolul 13 al Confederaţiei Internaţionale de Tăinuire a Statutului Vrăjitorilor.

Vacanţă plăcută, Cu respect, Mafalda Hopkirk

Oficiul de Folosire Nepermisă a Magiei

Ministerul Magiei

Harry îşi ridică ochii de pe scrisoare şi înghiţi în sec.

— Nu ne-ai spus că nu ai voie să faci vrăji în afara şcolii, spuse Unchiul Vernon, cu o

strălucire furioasă în ochi. Ai uitat să ne informezi... ţi-a ieşit din minte, îndrăznesc să

spun...

Se aplecă peste Harry ca un buldog enorm, cu colţii dezgoliţi.

— În acest caz, am veşti noi pentru tine, băiete... te sechestrez... nu te vei mai

întoarce niciodată la şcoala aia... niciodată... şi dacă încerci să scapi prin magie, treaba ta,

te exmatriculează!

Râzând ca un apucat, îl târî pe Harry înapoi, în camera lui.

Unchiul Vernon se dovedi la fel de rău, ca şi cuvintele sale. În dimineaţa următoare

plăti un om să pună zăbrele la fereastra lui Harry. El însuşi montă o uşiţă, ca pentru pisici,

pe unde i se putea strecura mâncarea, de trei ori pe zi. Îi dădeau voie să folosească baia

dimineaţa şi seara. În rest, era tot timpul închis în camera lui.

10

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Trecură trei zile şi familia Dursley nu părea să revină asupra hotărârii, iar Harry nu

vedea nici o cale de ieşire din acea situaţie. Stătea pe pat şi privea cum soarele apunea,

dincolo de zăbrelele de la fereastra lui. Se întreba cu tristeţe ce se va întâmpla cu el şi cum

se va sfârşi totul.

La ce îl ajuta să scape cu ajutorul magiei din cameră, dacă ar fi fost exmatriculat

pentru asta? Viaţa în casa de la numărul 4, de pe Aleea Boschetelor, era mai tristă ca nicio-

dată. Acum familia Dursley ştia că nu riscă să fie transformată în cine ştie ce. Harry îşi

pierduse singura armă împotriva lor. Dobby îl salvase pe Harry de întâmplările nefericite

de la Hogwarts, însă după cum mergeau lucrurile se părea că oricum va muri de foame.

Uşiţa se deschise şi apăru mâna Mătuşii Petunia, împingând în cameră o farfurie de

supă la conservă. Harry, care era mort de foame, sări de pe pat şi se năpusti asupra ei. Supa

era rece bocnă, dar sorbi jumătate din ea dintr-o înghiţitură. Traversă apoi camera spre

colivia lui Hedwig şi îi strecură şi ei printre gratii nişte legume zemoase. Ea se înfoie toată

şi îi aruncă o privire de imens dezgust.

— Nu ajută la nimic dacă eşti mofturoasă, este tot ce avem, spuse Harry, sumbru.

Puse farfuria la loc, lângă uşiţă, şi se întinse iar pe pat, chiar mai înfometat decât

fusese înainte să mănânce supa. Presupunând că ar mai fi supravieţuit încă patru săptămâni,

ce se va întâmpla când nu o să apară la Hogwarts? Oare îi va observa cineva lipsa? Va fi

trimis cineva să vadă de ce nu s-a întors? Vor putea să convingă familia Dursley să-i dea

drumul?

Camera se întuneca. Obosit, cu burta goală, cu mintea năpădită de întrebări fără

răspuns, căzu într-un somn neliniştit.

Visă că era expus într-o cuşcă la Grădina Zoologică, cu o plăcuţă prinsă de cuşcă, pe

care scria „Vrăjitor minor”. Oamenii se zgâiau la el cum zăcea, înfometat şi slăbit, pe un

pat de paie. Îl văzu pe Dobby în mulţime şi îl strigă, cerându-i ajutorul, dar Dobby îi

răspunse, cu încăpăţânare: „Harry Potter este în siguranţă acolo, domnule!” şi dispăru.

Apărură şi soţii Dursley, cu Dudley, care zăngănea barele cuştii şi râdea de el.

— Termină! murmură Harry în somn, în timp ce zăngănitul continua să îi răsune în

cap. Lasă-mă în pace... încetează... încerc să dorm...

Deschise ochii. Lumina lunii se revărsa printre gratiile ferestrei. Cineva îl fixa cu

privirea din spatele barelor, cineva pistruiat, cu păr roşcat şi nas lung...

Ron Weasley era la fereastra lui Harry.

11

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— CAPITOLUL III —

VIZUINA

— Ron! şopti Harry, târându-se la fereastră şi deschizând-o ca să poată vorbi printre

bare. Ron, cum ai ajuns aici?... Ce...

Harry rămase tablou, când îşi dădu seama ce vedea cu adevărat. Ron se apleca spre el

dintr-o maşină turcoaz, parcată în aer. De pe locurile din faţă făceau fel de fel de mutre

Fred şi George, fraţii gemeni, mai mari, ai lui Ron.

— Ce faci, Harry? întrebă Ron. De ce nu mi-ai răspuns la scrisori? Te-am invitat de

vreo douăsprezece ori să vii să stai la mine, apoi a venit tata şi mi-a spus că ai primit un

avertisment oficial pentru folosirea magiei de faţă cu Încuiaţii...

— N-am fost eu... Dar cum a aflat?

— Lucrează la Minister, zise Ron. Ştii că nu avem voie să facem vrăji în afara şcolii...

— Tu vorbeşti? Cam scumpă pentru tine, nu crezi? spuse Harry, uitându-se la maşină.

— Asta nu se pune la socoteală, spuse Ron. Am împrumutat-o, este a tatei, nu am

făcut vrăji. Dar să faci vrăji de faţă cu Încuiaţii ăia cu care stai...

— Ţi-am spus că nu eu... Dar e prea lungă povestea să ţi-o spun acum. Uite ce vreau

să te rog: să le explici celor de la Hogwarts că familia Dursley mă ţine prizonier şi

bineînţeles că nu mă pot elibera prin magie, că o să creadă Ministerul că este a doua vrajă

în trei zile şi o să...

— Calmează-te, zise Ron, am venit să te luăm cu noi.

— Dar nici tu nu mă poţi scoate de aici prin vrăji...

— Nici nu-i nevoie, spuse Ron, râzând şi arătând spre locurile din faţă. Ai uitat cine e

cu mine...

— Leagă asta de bare, spuse Fred, aruncând o sfoară spre Harry.

— Dacă se trezeşte familia Dursley, sunt mort, zise Harry, legând sfoara de bară, în

timp ce Fred pornea maşina.

— Nu-ţi face griji, îl linişti Fred, şi dă-te înapoi!

Harry se dădu înapoi, în umbra camerei, lângă Hedwig, care părea să fi înţeles cât de

important era să nu se mişte şi să tacă.

Maşina scrâşnea din ce în ce mai tare şi deodată, cu un zgomot înfiorător, barele se

desprinseră de fereastră, Fred înaintând cu maşina prin aer. Ajungând la fereastră, Harry

văzu gratiile plutind la câţiva metri de pământ. Ron le trase cu greu în maşină. Harry

ascultă atent, însă nu se auzea nimic dinspre dormitorul soţilor Dursley.

Când barele fură în siguranţă pe bancheta din spate, lângă Ron, Fred încercă să

apropie cât mai mult maşina de fereastra lui Harry.

— Urcă! zise Ron.

— Dar toate lucrurile mele de la Hogwarts... bagheta... mătura...

— Unde sunt?

— Închise în nişa de sub scări şi n-am cum să ies din cameră.

— Nici o problemă, zise George de pe locul din faţă. La o parte, Harry!

Fred şi George escaladară cu grijă fereastra de la camera lui Harry. „Ce-i al lor e-al

lor!” se gândi Harry, în timp ce George încerca să deschidă uşa cu un ac de păr.

— Mulţi vrăjitori cred că este o pierdere de timp să ştii trucurile astea infantile ale

Încuiaţilor, dar eu cred că merită să le înveţi, chiar dacă îţi iau ceva timp.

Se auzi un — CLIC! — şi uşa se dădu de perete.

12

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Deci, noi luăm cufărul, tu ia tot ce poţi din cameră şi dă-i-le lui Ron, şopti George.

— Aveţi grijă la ultima treaptă, scârţâie, îi avertiză Harry, pe când gemenii dispăreau

în întuneric.

Harry dădu un ocol camerei, strângându-şi lucrurile şi dându-i-le mai departe lui Ron.

Apoi se duse să-i ajute pe Fred şi pe George să împingă cufărul pe scări. Harry îl auzi pe

Unchiul Vernon tuşind.

Într-un sfârşit, gâfâind, ajunseră sus şi traseră cufărul spre fereastra lui Harry. Fred se

urcă în maşină ca să-l ajute pe Ron să tragă cufărul în maşină, în timp ce Harry şi George îl

împingeau din cameră. Încetul cu încetul, cufărul alunecă peste pervaz.

Unchiul Vernon tuşi iarăşi.

— Încă puţin, gâfâi Fred, care trăgea din maşină, mai împingeţi o dată...

Harry şi George mai împinseră puţin şi cufărul ajunse pe bancheta din spate a maşinii.

— În ordine, hai să mergem, şopti George.

Dar când se urcă pe pervaz, Harry auzi un ţipăt prelung din spatele lui, urmat imediat

de tunetul vocii Unchiului Vernon:

— BUFNIŢA AIA BLESTEMATĂ!

— Am uiat-o pe Hedwig!

Harry traversă camera, exact când se aprinse lumina din hol, înşfăcă repede colivia lui

Hedwig, se duse la fereastră şi i-o dădu lui Ron. Se căţără pe cufăr, tocmai când Unchiul

Vernon îmbrânci uşa, care se izbi de perete.

Preţ de o secundă, Unchiul Vernon rămase încremenit în pragul uşii, apoi scoase un

răcnet, ca un taur furios, şi se năpusti asupra lui Harry, prinzându-l de gleznă.

Ron, Fred şi George îl apucară pe Harry de mâini şi îl traseră cu putere.

— Petunia! răcni Unchiul Vernon. Scapă! SCAPĂ!

Fraţii Weasley se opintiră şi piciorul lui Harry alunecă din mâinile Unchiului Vernon.

În momentul în care Harry era în maşină şi portiera se închidea în urma lui, Ron strigă

„Accelerează, Fred!” şi maşina ţâşni spre lună.

Lui Harry nu-i venea să creadă... Era liber! Se aplecă pe geam şi aerul nopţii îi înfoie

părul. Vedea acoperişul din Aleea Boschetelor, care se făcea tot mai mic. Unchiul Vernon,

Mătuşa Petunia şi Dudley rămăseseră încremeniţi la fereastra lui Harry.

— Pe vara viitoare! strigă Harry.

Fraţii Weasley izbucniră în râs şi Harry se aşeză la locul lui, cu gura până la urechi.

— Dă-i drumul lui Hedwig, îi spuse el lui Ron, să zboare în spatele nostru. Nu şi-a

mai întins aripile de secole!

George îi dădu acul de păr lui Ron şi peste câteva minute Hedwig ieşi bucuroasă pe

fereastra maşinii, zburând pe lângă ei, ca o nălucă.

— Hai, povesteşte-ne, Harry! zise Ron, nerăbdător. Ce s-a întâmplat?

Harry le povesti despre Dobby, şi cum îl avertizase el, şi despre tot circul cu prăjitura.

După ce termină, urmă un moment de tăcere.

— Foarte ciudat, spuse Fred într-un sfârşit.

— Cu siguranţă, este ceva putred aici, adăugă George. Şi nu ţi-a spus cine pune la

cale toate chestiile alea?

— Nu cred că avea voie, spuse Harry. Ţi-am spus că de câte ori îi scăpa ceva, începea

să se dea cu capul de pereţi.

Îi văzu pe Fred şi pe George uitându-se unul la celălalt.

— Credeţi că m-a minţit? întrebă Harry.

— Păi, spuse Fred, hai s-o luăm de la capăt... Spiriduşii caselor ştiu vrăji puternice,

13

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

dar în cele mai multe cazuri nu le pot folosi fără permisiunea stăpânilor. Presupun că bă-

trânul Dobby a fost trimis să te împiedice să te întorci la Hogwarts. O glumă proastă a

cuiva. Ştii pe cineva de la şcoală care-ţi poartă pică?

— Da, ziseră Harry şi Ron în acelaşi timp.

— Draco Reacredinţă, le explică Harry. El mă urăşte.

— Draco Reacredinţă? repetă George, întorcându-se spre el. Doar nu e fiul lui Lucius

Reacredinţă?

— Cred că da, nu e un nume prea des întâlnit, nu? zise Harry. De ce?

— L-am auzit pe tata vorbind despre el, spuse George. Era un adept al lui Ştii-Tu-

Cine.

— Şi când Ştii-Tu-Cine a dispărut, continuă George, întorcându-se pentru a-l putea

privi pe Harry, Lucius Reacredinţă s-a întors la noi, spunând că el nu a intenţionat să se

întâmple nimic din toate acelea. Aiurea! Tata crede că este în tabăra lui Ştii-Tu-Cui...

Harry mai auzise şi altă dată de familia Reacredinţă şi nu era surprins deloc. Pe lângă

Draco, Dudley Dursley era un copil bun, sensibil şi înţelept.

— Nu ştiţi dacă familia Reacredinţă are vreun spiriduş al casei? întrebă Harry.

— Păi, al oricui o fi, trebuie să fie o familie veche de vrăjitori, foarte bogată, zise

Fred.

— Da, mama tot timpul spune că ar vrea şi ea un spiriduş al casei care să calce rufele,

spuse George... N-avem decât un vârcolac amărât, în pod, şi pitici, în toată grădina. Spi-

riduşii caselor stau în conacuri şi castele şi alte locuri din astea, n-ai prinde unul în casa

noastră...

Harry tăcea. Ţinând cont că Draco Reacredinţă avea tot ce era mai bun, probabil că

familia lui înota în aur vrăjitoresc. Şi-l închipuia pe Draco plimbându-se ţanţoş în jurul

unui conac somptuos. Da, îi stătea în fire lui Draco să-şi trimită servitorul să-l împiedice pe

Harry să se întoarcă la Hogwarts... Oare greşise când se încrezuse în Dobby?!

— Oricum, mă bucur că am venit să te luăm, spuse Ron. Mă îngrijorasem când am

văzut că nu-mi răspundeai la scrisori. La început am crezut că era greşeala lui Errol...

— Cine este Errol?

— Bufniţa noastră. Un bufniţoi bătrân de când lumea. N-ar fi fost prima dată când ar

fi leşinat în timpul unei misiuni. Aşa că am încercat să-l împrumut pe Hermes...

— Pe cine?

— Bufniţa pe care i-au cumpărat-o mama şi tata lui Percy când a fost făcut Perfect,

spuse Fred, de pe locul din faţă.

— Dar nu a vrut să mi-l împrumute, zise Ron. Mi-a zis că avea nevoie de el.

— Percy se comportă tare ciudat vara asta, zise George, încruntându-se. Trimite o

grămadă de scrisori şi stă foarte mult timp închis în camera lui... Adică, de câte ori poţi să

lustruieşti o insignă de Perfect?... Conduci prea spre vest, Fred, adăugă el, arătând spre

busola de pe bord.

Fred învârti volanul.

— Deci, tatăl vostru ştie că aţi luat maşina? întrebă Harry, intuind răspunsul.

— Păi... nu, spuse Ron, avea de lucru în seara asta. Sper că o vom putea pune la loc,

în garaj, înainte să observe mama că am luat-o.

— Şi ce face până la urmă tatăl vostru la Minister?

— Lucrează în cel mai plictisitor departament, zise Ron. Oficiul de Folosire

Neregulamentară a Obiectelor Făcute de Încuiaţi.

— Ce anume?

14

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Obiectele făcute de Încuiaţi şi apoi vrăjite de noi, ştii tu... în cazul în care ajung iar

în casele sau magazinele Încuiaţilor. Ca de pildă, anul trecut, când a murit o vrăjitoare

bătrână şi serviciul ei de ceai a ajuns într-un magazin de antichităţi. L-a cumpărat o femeie,

l-a dus acasă şi a vrut să le servească prietenelor ei ceaiul în noile ceşcuţe. Îţi dai seama, a

fost un coşmar... Tata a făcut ore suplimentare săptămâni la rând.

— Ce s-a întâmplat?

— Ceainicul a căpiat şi a început să împroaşte cu ceai în jur. Un om a ajuns chiar în

spital, cu biscuiţii lipiţi de nas. Tata era înnebunit. Nu este decât el şi un vrăjitor bătrân,

Perkins, în birou, şi au fost nevoiţi să facă Vrăji de Uitare şi tot felul de alte farmece, ca să

acopere greşeala iniţială.

— Dar tatăl tău... maşina asta...

Fred spuse, râzând:

— Da, tata este pasionat după toate chestiile care au legătură cu Încuiaţii, magazia

noastră este plină cu astfel de lucruri. Le desface în bucăţi, apoi le vrăjeşte şi le asamblează

la loc. Dacă s-ar face un raid în casa noastră, tata ar fi primul care ar fi arestat. Mama e

foarte supărată din cauza asta.

— Aia e strada principală, zise George, uitându-se peste parbriz. Ajungem în zece

minute... La timp, tocmai se luminează de ziuă...

La est apăruse o linie rozalie.

Fred coborî maşina mai spre pământ şi Harry zări pâlcuri de copaci şi terenuri

agricole.

— Suntem puţin în afara satului, spuse George, dragul nostru St. Catchpole...

Maşina zbura din ce în ce mai jos. Printre pomi se zărea acum marginea unui soare de

un roşu-strălucitor.

— Victorie! zise Fred când, cu o uşoară bufnitură, atinseră pământul.

Aterizară lângă un garaj dărăpănat, într-o curte mică, şi Harry văzu pentru prima oară

casa lui Ron.

Arăta de parcă la început fusese o cocină de porci, în jurul căreia se adăugaseră

camere pe parcurs, până se formaseră mai multe etaje, atât de spiralate, de parcă ar fi fost

susţinute numai prin magie (cum probabil că şi era, îşi aminti Harry). Pe acoperişul roşu se

vedeau patru sau cinci hornuri. În faţa intrării era înfiptă o plăcuţă, pe care scria „Vizuina”.

În jurul uşii se aflau nişte cizme şi un cazan ruginit. Mai multe găini maronii se foiau prin

curte.

— Nu este mare lucru, zise Ron.

— Este minunat, zise Harry, bucuros, gândindu-se la Aleea Boschetelor.

Coborâră din maşină.

— Acum urcăm cu multă grijă, zise Fred, şi aşteptăm să ne cheme mama la micul

dejun. Apoi tu, Ron, cobori în fugă şi zici „Mami, uite cine a venit aseară!”, iar ea o să fie

foarte fericită să-l vadă pe Harry şi nimeni nu va şti că am luat maşina!

— Exact, zise Ron. Vino, Harry, eu dorm la...

Ron se înverzi deodată, cu ochii aţintiţi spre casă. Ceilalţi trei se întoarseră, în direcţia

privirii lui.

Doamna Weasley mărşăluia prin curte, speriind găinile, şi era uimitor, pentru o

femeie scundă, plinuţă şi cu o expresie binevoitoare pe faţă, cât de bine putea să semene în

acele momente cu un jandarm.

— Ah! făcu Fred.

— Doamne! zise George.

15

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Doamna Weasley se proţăpi în faţa lor, cu mâinile în şolduri, privind când la o faţă

vinovată, când la alta. Purta un şorţ înflorat, din buzunarul căruia ieşea o baghetă magică.

— Aşa, deci..., făcu ea.

— Bună dimineaţa, mami, spuse George, cu o voce care se vroia mieroasă,

victorioasă.

— Aveţi vreo idee cât de îngrijorată am fost? zise doamna Weasley, şoptit, ceea ce nu

prevedea nimic bun.

— Iartă-ne, mamă, dar ştii tu, a trebuit să...

Tuturor celor trei băieţi ai doamnei Weasley, deşi mult mai înalţi decât ea, li se

înmuiară genunchii, în momentul în care furia ei se revărsă asupra lor.

— Paturile goale! Nici un bilet! Maşina dispărută... Dacă aţi fi avut un accident?...

Eram înnebunită de grijă... Şi vouă, ce vă pasă?... Nu v-a păsat niciodată... Ei, lasă că vine

tatăl vostru acasă!... N-am avut niciodată asemenea probleme cu Bill, Charlie sau cu

Percy...

— Perfectul Percy, bombăni Fred.

— NU-I AJUNGI NICI LA DEGETUL MIC LUI PERCY! ţipă doamna Weasley,

înfigându-şi un deget în pieptul lui Fred. Aţi fi putut muri, aţi fi putut fi văzuţi, aţi fi putut

să-l faceţi pe tatăl vostru să-şi piardă slujba...

Părea că durase ore întregi... Doamna Weasley ţipase până răguşise, după care se

întoarse spre Harry, care se dădu un pas înapoi.

— Mă bucur tare mult să te văd, Harry, dragule, spuse ea. Vino să mănânci ceva!

Se întoarse şi intră în casă, iar Harry, după ce îi aruncă o privire descumpănită lui

Ron, care dădu din cap, încurajator, o urmă înăuntru.

Bucătăria era mică şi cam îngrămădită. În mijloc se afla o masă de lemn, cu scaune, şi

Harry se aşeză pe marginea unui scaun, uitându-se în jur. Nu mai fusese niciodată într-o

casă de vrăjitori.

Pe ceasul de pe peretele din faţă exista o singură limbă şi nu avea cifre deloc. Pe

margine erau scrise lucruri de genul: „Ora ceaiului”, „Ora de hrănit găinile” sau „Ai

întârziat”. Deasupra şemineului, erau cărţi puse pe trei rânduri, ale căror titluri sunau cam

aşa: „Vrăjiţi-vă propria brânză”, „Farmece şi prăjituri”, „Petreceri magice!” Şi dacă nu îl

înşela auzul, radioul vechi, de lângă chiuvetă, tocmai anunţase: „Ora Vrăjilor, cu celebra

vrăjitoare-cântăreaţă, Celestina Warbeck”.

Doamna Weasley se agita în jurul lor, gătind micul dejun, puţin absentă, aruncând

priviri crunte fiilor ei, în timp ce punea nişte cârnaţi în tigaie, bombănind din când în când

câte ceva, de genul „Nu ştiu ce-a fost în mintea voastră” sau „N-aş fi crezut niciodată”.

— Tu n-ai nici o vină, scumpul meu, îl linişti ea pe Harry, punându-i opt sau nouă

cârnaţi în farfurie. Arthur şi cu mine ne-am făcut griji pentru tine. Chiar astă-noapte ne

gândeam să mergem să te luăm noi înşine, dacă nu i-ai fi răspuns lui Ron până vineri. Dar

chiar aşa (acum îi mai punea şi trei ouă ochiuri în farfurie), să zbori cu o maşină ilegală

până în capătul celălalt al ţării... Dacă vă vedea cineva?...

Flutură bagheta cu dezinvoltură peste vasele de spălat din chiuvetă, care începură să

se spele singure, zăngănind încetişor în fundal.

— Era înnorat, mamă! zise Fred.

— Nu vorbi cu gura plină! se răsti doamna Weasley.

— Îl ţineau nemâncat, mamă! zise George.

— Ei, şi tu! spuse doamna Weasley, dar pe un ton mult mai îndulcit, şi începu să-i

taie lui Harry felii de pâine şi să i le ungă cu unt.

16

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Atunci se produse o diversiune, în persoana unei siluete mici, roşcate, într-o cămaşă

lungă de noapte, care intră în bucătărie, după care scoase un mic chiţăit şi fugi înapoi.

— Ginny, îi zise Ron lui Harry, abia şoptit. Sora mea. A vorbit de tine toată vara!

— Da, vrea şi un autograf de la tine, Harry, râse Fred, dar întâlni privirea mamei lui,

îşi plecă privirile peste farfurie şi tăcu mâlc.

Nimeni nu mai zise nimic, până nu fură spălate şi puse la loc toate cele patru farfurii,

ceea ce dură surprinzător de puţin.

— Măi să fie, sunt mort de oboseală, căscă Fred, cred că mă duc să mă culc şi...

— În nici un caz, se răţoi doamna Weasley. Este vina la că nu ai dormit azi-noapte.

Vei curăţa grădina de pitici în locul meu, iar s-au adunat prea mulţi şi ne scapă de sub

control.

— Of, mamă...

— Şi voi doi, la fel! adăugă ea, privind spre Ron şi Fred. Tu poţi să te duci să te culci,

dragule, îi spuse ea lui Harry. Nu i-ai pus tu să zboare cu maşina aia afurisită.

Dar Harry, căruia nu îi era somn, zise repede:

— Îl ajut şi eu pe Ron, nu am mai văzut niciodată o dezpiticire...

— E foarte drăguţ din partea ta, scumpule, dar e o muncă plictisitoare, zise doamna

Weasley. Staţi să vedem ce are de spus Lockhart despre asta...

Şi luă o carte groasă din teancul de pe şemineu. George începu să se vaite:

— Mamă, dar ştim cum să dezpiticim o grădină.

Harry se uită la coperta cărţii din mâna doamnei Weasley. Pe toată suprafaţa ei, erau

scrise cu litere aurii cuvintele: „Ghidul paraziţilor domestici” de Gilderoy Lockhart. Pe

copertă era o fotografie mare a unui vrăjitor foarte chipeş, cu păr blond şi ondulat şi cu

ochi albaştri. Ca peste tot în lumea magiei, poza se mişca şi vrăjitorul, despre care Harry

credea că era Gilderoy Lockhart, le făcea obraznic cu ochiul. Doamna Weasley îi surâse.

— Ah, este minunat, zise ea, cunoaşte toţi paraziţii domestici, ştie despre ce vorbeşte!

E o carte extraordinară...

— Mama îl simpatizează, spuse Fred, şoptit, dar suficient ca să fie auzit...

— Nu fi ridicol, Fred, spuse doamna Weasley, cu obrajii puţin îmbujoraţi. Dacă tot

crezi că ştiţi mai bine ca Lockhart, duceţi-vă, începeţi, şi să vă ferească Sfântul să găsesc

vreun pitic când vin în inspecţie.

Căscând şi bombănind, băieţii Weasley ieşiră din casă, urmaţi de Harry. Grădina era

mare şi, după Harry, exact cum ar fi trebuit să fie o grădină. Familiei Dursley nu i-ar fi

plăcut — erau multe buruieni şi iarba trebuia tunsă — dar la gard erau copaci mari şi

noduroşi şi peste tot flori, despre care Harry nici nu auzise. Mai era şi un iaz mare, cu apă

verzuie, plin cu broaşte.

— Şi Încuiaţii au pitici de grădină, ştii doar, îi spuse Harry lui Ron, în timp ce

traversau gazonul.

— Da, am văzut lucrurile pe care ei le cred pitici, spuse Ron, aplecat şi cu capul într-

o tufă. Ca nişte Moş Crăciuni mici cu undiţe...

Se auzi un protest, tufa se scutură şi Ron se ridică în picioare.

— Acesta este un pitic, zise el sumbru.

— Lasă-mă! Lasă-mă! chiţăi piticul.

În mod sigur nu semăna cu Moş Crăciun. Era mic şi cu un cap mare, chel şi noduros,

exact ca un cartof. Ron îl ţinea la distanţă, în timp ce acesta dădea din picioruşe. Îl luă de

glezne şi îl întoarse cu capul în jos.

— Aşa trebuie să faci, zise el.

17

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Ridică piticul deasupra capului („Lasă-mă!”) şi începu să-l rotească în cercuri mari

asemenea unui lasou. Văzând cât de şocat era Harry, Ron adăugă:

— Nu îi doare, trebuie doar să-i ameţeşti, ca să nu mai găsească drumul spre găurile

lor.

Îi dădu drumul piticului, care zbură cinci metri în aer şi apoi ateriză cu o bufnitură,

după gard, în plin câmp.

— Jalnic, zise Fred. Pariez că eu îl arunc pe al meu mai departe de movila aia.

Harry învăţă repede să nu-i mai compătimească pe pitici. Primului a vrut să-i dea

drumul, pur şi simplu, după gard, dar piticul, simţindu-i slăbiciunea, îşi înfipse dinţii ca

acele în degetul lui Harry. Se chinui mult să-l desprindă de pe deget şi să-l azvârle, dar

când o făcu...

— Uau, Harry, cred că l-ai aruncat cam la douăzeci de metri...

În curând, ploua cu pitici.

— Vezi, nu sunt prea deştepţi, spuse George, prinzând cinci sau şase pitici deodată.

Cum află că are loc dezpiticirea se îmbulzesc să iasă să vadă ce se întâmplă. Ai crede că s-

au învăţat până acum să stea cuminţi, dar...

Curând, ceata de pitici de pe câmp începu să meargă în partea opusă, cu coada între

picioare şi umerii lăsaţi.

— Se vor întoarce, zise Ron, privind piticii dispărând în partea opusă a câmpului. Le

place la nebunie aici... Tata este prea blând cu ei, crede că sunt amuzanţi...

Chiar în acel moment, se trânti uşa de la intrare.

— A venit! spuse George. A venit tata!

Şi fugiră din grădină, înapoi în casă.

Domnul Weasley era cufundat într-un scaun de bucătărie, cu ochelarii daţi jos de pe

nas şi cu ochii închişi. Era un om slab, cu un început de chelie, dar puţinul păr care îi mai

rămăsese era la fel de roşu ca cel al copiilor săi. Purta o mantie verde, lungă, prăfuită şi

uzată.

— Ce noapte, mormăi el, apucând ceainicul şi uitându-se la copiii din jurul lui. Nouă

raiduri! Nouă! Şi bătrânul Mondungus Fletcher a încercat să îmi întindă o cursă când nu

eram atent...

Domnul Weasley luă o gură bună de ceai şi oftă.

— Ai găsit ceva, tată? întrebă Fred, nerăbdător.

— N-am găsit decât nişte chei care se micşorează şi un ibric muşcător, căscă domnul

Weasley. Au fost nişte lucruri necurate, dar nu în departamentul meu. Lui Mortlake i s-a

luat un interogatoriu în legătură cu nişte dihori foarte bătrâni, dar era treaba celor de la

Comitetul Farmecelor Experimentale, Doamne-ajută...

— De ce s-ar obosi cineva să facă nişte chei să se micşoreze? spuse George.

— Ca momeală pentru Încuiaţi, oftă domnul Weasley. Vinde-le o cheie care se tot

micşorează până dispare de tot, ca să nu o poată găsi când au nevoie... Desigur, este foarte

greu să condamni pe cineva, pentru că nici un Încuiat nu ar recunoaşte că i se micşorează

cheia... O să prefere să spună că a pierdut-o. Bată-i să-i bată, ar merge până în pânzele albe

şi ar ignora magia, chiar dacă ar vedea cu ochii lor... Dar nici n-o să vă vină să credeţi ce

lucruri au început să farmece ai noştri...

— MAŞINI, DE EXEMPLU?

Apăruse doamna Weasley, ţinând un vătrai lung ca pe o sabie. Ochii domnului

Weasley se deschiseră. Privea cu vinovăţie spre soţia lui.

— Ma-Maşini, Molly, scumpo?

18

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Da, Arthur, maşini, zise doamna Weasley, cu ochi scăpărători. Poţi să crezi că un

vrăjitor ar cumpăra o maşină ruginită, spunându-i soţiei lui că a luat-o doar ca să o

demonteze şi să vadă cum merge, când de fapt o fermeca pentru a o face să zboare?

Domnul Weasley clipi des.

— Păi, draga mea, ar fi legal ce-a făcut, chiar dacă, hm... ar fi fost mai bine dacă...

Eh... i-ar fi spus soţiei lui adevărul... Este o condiţie la lege, vezi tu... atâta timp cât per-

soana nu intenţionează să o conducă, faptul că maşina poate să zboare nu are nici o...

— Arthur Weasley, tu ai pus condiţia când ai scris legea aceea! strigă doamna

Weasley. Ca să poţi continua să te joci în magazia ta cu prostiile alea făcute de Încuiaţi! Şi

dacă vrei să ştii, Harry a venit azi-dimineaţă cu maşina cu care tu nu intenţionai să zbori!

— Harry? spuse domnul Weasley, pierdut. Care Harry?

Se uită în jur, îl văzu pe Harry şi sări de pe scaun.

— Dumnezeule, chiar Harry Potter? Încântat de cunoştinţă, Ron ne-a povestit atâtea

despre...

— Fiii tăi au zburat cu maşina acasă la Harry şi înapoi azi-noapte! strigă doamna

Weasley. Ce spui despre asta, ei?

— Într-adevăr? întrebă domnul Weasley, curios. A mers bine? A-Adică... (văzuse

ochii doamnei Weasley care scăpărau scântei)... n-a fost bine ce-aţi făcut, băieţi... foarte,

foarte rău, desigur...

— Haide să-i lăsăm cu ale lor, îi şopti Ron lui Harry, în timp ce doamna Weasley se

umflă ca o broască. Hai să îţi arăt camera mea!

Se strecurară din bucătărie pe un hol îngust şi apoi spre o scară cu trepte inegale, care

mergea în zigzag prin toată casa. La al treilea etaj, o uşă era întredeschisă. Harry zări nişte

ochi căprui privindu-l, înainte ca uşa să se trântească cu zgomot.

— Ginny, spuse Ron. Habar nu ai cât e de timidă, întotdeauna se poartă cam ciudat

din cauza asta...

Mai urcară două etaje, până ajunseră în faţa unei uşi cu vopseaua jupuită şi cu o

plăcuţă pe care scria: „Camera lui Ronald”.

Harry intră, aproape dând cu capul de tavan, şi făcu ochii mari. Era ca şi când ar fi

intrat într-un furnal: aproape totul din camera lui Ron părea să fie în nuanţe de portocaliu-

aprins: cuvertura de pe pat, pereţii, chiar şi tavanul. Apoi îşi dădu seama că aproape tot

tapetul fusese acoperit cu postere care reprezentau aceiaşi şapte vrăjitori şi magicieni, toţi

îmbrăcaţi cu nişte mantii portocalii, ţinând în mână mături şi făcând frenetic cu mâna.

— Echipa ta de Vâjthaţ? zise Harry.

— Tunurile din Chudley, spuse Ron, arătând spre cuvertura de pe pat, care era

împodobită cu două iniţiale TC, negre, şi cu o ghiulea. Pe locul nouă în ligă!

Cărţile de vrăji ale lui Ron erau puse neglijent într-un colţ, lângă un morman de

reviste cu benzi desenate, care păreau să fie toate numerele revistei „Aventurile lui Martin

Miggs, Încuiatul nebun”. Bagheta magică a lui Ron se afla deasupra unui acvariu, plin cu

mormoloci, pe pervaz, lângă şobolanul său mare şi gri, Pungaşul, care dormea la soare.

Harry păşi peste un pachet de cărţi de joc Care-Se-Împart-Singure şi se uită pe fereastra

micuţă. Pe câmpul îndepărtat vedea cum, unul câte unul, piticii se strecurau înapoi în

curtea familiei Weasley. Apoi se întoarse spre Ron, care îl privea nerăbdător, parcă

aşteptându-i părerea.

— Camera mea e cam micuţă, spuse Ron, repede, nu ca aceea pe care o aveai la

Încuiaţi... Şi e chiar sub vârcolacul din pod, care bate tot timpul în ţevi şi mormăie...

Dar Harry, îi zâmbi larg şi spuse:

19

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Este cea mai grozavă casă în care am fost vreodată!

Urechile lui Ron deveniră brusc rozalii.

20

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— CAPITOLUL IV —

CALIGRAFIE ŞI PETE

Viata în „Vizuină” era cu totul altfel decât pe Aleea Boschetelor. Familiei Dursley îi

plăcea să fie totul pus la punct şi îngrijit, pe când în casa familiei Weasley dădeai la tot

pasul de neprevăzut şi de fel de fel de lucruri stranii. Harry avu primul şoc, când se uită în

oglinda de deasupra şemineului, care îi strigă pe neaşteptate: „Bagă-ţi cămaşa în pantaloni,

neglijentule!” Vârcolacul din pod urla şi trântea ţevi pe jos, de fiecare dată când era prea

linişte, iar micile explozii din camera lui Fred şi a lui George erau considerate perfect

normale! Dar cel mai ciudat i se părea lui Harry nu că oglinda vorbea sau că vârcolacul

zăngănea când ţi-era lumea mai dragă, ci faptul că toată lumea părea să-l placă.

Doamna Weasley se îngrijea de starea şosetelor lui şi încerca să-l facă să mănânce

câte patru porţii la fiecare masă. Domnului Weasley îi plăcea să stea lângă Harry la masă,

pentru a-l bombarda cu întrebări despre viaţa Încuiaţilor, rugându-l să-i explice cum

funcţionau diverse lucruri, ca poşta sau prizele.

— Fascinant! spunea el, în timp ce Harry încerca să îl convingă să folosească

telefonul. Ingenios, într-adevăr, în câte feluri au reuşit să se descurce Încuiaţii fără magie!

Harry primi veşti de la Hogwarts într-o dimineaţă însorită, cam la o săptămână de

când ajunsese la „Vizuină”.

El şi Ron coborâseră să ia micul dejun, unde îi găsiră pe soţii Weasley şi pe Ginny,

deja aşezaţi la masă. În momentul în care îl văzu pe Harry, Ginny răsturnă din greşeală

castronul cu fulgi de ovăz pe jos, care căzu cu o bufnitură puternică. Şi Ginny părea foarte

hotărâtă să răstoarne câte ceva, ori de câte ori intra Harry în cameră! Se repezi sub masă să

ridice castronul şi reveni la masă cu faţa roşie, ca soarele când apune. Prefăcându-se că nu

a observat, Harry se aşeză şi luă pâinea prăjită, pe care i-o întindea doamna Weasley.

— Scrisori de la şcoală, zise domnul Weasley, înmânându-le nişte plicuri galbene,

identice, lui Harry şi lui Ron, adresele fiind scrise cu cerneală verde. Dumbledore ştie deja

că eşti aici, Harry, nu-i scapă nimic omului ăstuia. Şi voi aţi primit câte o scrisoare, adăugă

el, în timp ce Fred şi George, încă în pijamale, coborau scările.

Pentru câteva minute se lăsă o tăcere deplină, toţi fiind cufundaţi în citirea scrisorilor.

Lui Harry i se spunea să ia Expresul de Hogwarts, ca de obicei, din staţia King's Cross, pe

întâi septembrie. De asemenea era inclusă o listă cu cărţile de care avea nevoie anul acela.

Elevii din anul II au nevoie de:

• Manual-Standard de vrăji (Treapta II), de Miranda Şoimtimid

• Cum să scapi de un strigoi, de Gilderoy Lockhart

• Vacanţe cu vrăjitoare, de Gilderoy Lockhart

• Hoinărind cu vampirii, de Gilderoy Lockhart

• Călătorii cu spiriduşi, de Gilderoy Lockhart

• Expediţii cu vampiri, de Gilderoy Lockhart

• La braţ cu un vârcolac de Gilderoy Lockhart

• Un An cu Yeti, de Gilderoy Lockhart

Fred care îşi terminase şi el de citit lista, se uită şi la lista lui Harry.

— Şi ţie ţi s-au cerut toate cărţile lui Lockhart! zise el. Noua profesoară de „Apărare

21

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

contra Magiei Negre” trebuie să fie vreo admiratoare de-a lui... pariez că e afurisită...

În acel moment, Fred întâlni privirea mamei lui şi imediat îşi făcu de lucru cu

marmelada.

— N-or să fie ieftine, cu siguranţă, spuse George, uitându-se pentru un moment la

părinţii săi. Cărţile lui Lockhart sunt foarte scumpe...

— O să ne descurcăm, zise doamna Weasley, dar părea îngrijorată. Presupun că vom

lua multe lucruri pentru Ginny la mâna a doua...

— A, vii la Hogwarts anul acesta? o întrebă Harry.

Ginny dădu din cap, roşind până la rădăcina părului ei de foc, şi îşi puse cotul în unt.

Din fericire, nu observă nimeni, în afară de Harry, pentru că în acel moment intră fratele

mai mare al lui Ron, Percy. Era deja îmbrăcat, cu insigna de Perfect în piept.

— Bună dimineaţa tuturor, zise Percy, vioi. Ce zi minunată!

Se aşeză pe ultimul scaun rămas liber, dar sări aproape imediat în sus, luând de sub el

o măturică de praf cu pene gri. Cel puţin asta crezu Harry că era, până observă că respira.

— Errol! spuse Ron, luând bufniţa beteagă de la Percy şi scoţând o scrisoare de sub

aripa lui. În sfârşit, mi-a răspuns Hermione! I-am scris şi i-am spus că vrem să încercăm să

te salvăm de familia Dursley!

Îl aşeză pe Errol pe o cornişă de la uşa din spate, dar Errol se prăbuşi instantaneu, aşa

că Ron îl puse pe prag, bombănind: „Patetic!” Apoi deschise scrisoarea de la Hermione şi o

citi cu voce tare.

Dragă Ron şi Harry (dacă eşti acolo), Sper că totul a mers bine şi că nu aţi făcut

nimic ilegal ca să îl scoateţi pe Harry de la rudele sale, Ron, pentru că asta i-ar face

probleme şi lui Harry. Am fost foarte îngrijorată şi dacă totul este în ordine cu Harry, vă

rog anunţaţi-mă şi pe mine imediat. Dar poate ar fi mai bine să folosiţi altă bufniţă, pentru

că sunt convinsă că încă o misiune ar termina-o pe a voastră!

Sunt foarte ocupată cu şcoala, desigur...

— Cum poate fi ocupată cu şcoala?! făcu Ron, îngrozit. Doar suntem în vacanţă!

... şi ne ducem la Londra miercurea viitoare să-mi cumpăr cărţile noi. Ce-ar fi să ne

întâlnim pe Aleea Diagon?

Spuneţi-mi şi mie ce se întâmplă, cât de repede puteţi,

Cu drag, Hermione

— Perfect, putem merge să vă luăm lucrurile atunci, zise doamna Weasley, începând

să strângă masa. Ce aveţi de gând astăzi?

Harry, Ron, Fred şi George propuseră să meargă în vârful dealului, la o căsuţă pe care

o avea familia Weasley. Era înconjurată de pomi şi nu se vedea satul de la poale. Asta

însenina că puteau să facă antrenament la Vâjthaţ acolo, doar să nu zboare prea sus. Nu

puteau să folosească mingi adevărate de Vâjthaţ, fiindcă ar fi fost cam greu de explicat ce-i

cu ele, dacă ar fi scăpat vreuna şi ar fi zburat pe deasupra satului, în schimb, îşi aruncau

mere unul altuia. Zburau pe rând pe mătura Nimbus 2000 a lui Harry, vechea mătura a lui

Ron, Steaua Căzătoare, fiind depăşită până şi de fluturi.

Cinci minute mai târziu urcau dealul, cu măturile pe umeri. Îl întrebaseră şi pe Percy

dacă nu vroia să vină cu ei, dar acesta spusese că era ocupat. Harry îl văzuse doar la ora

mesei până atunci, în restul timpului se închidea în camera lui.

22

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Tare aş vrea să ştiu ce pune la cale, zise Fred, încruntându-se. Nu este în apele lui.

Rezultatele de la examenele lui au venit cu o zi înaintea ta. Douăsprezece N.O.V. şi n-a

fost Prea încântat!

— Nivele Obişnuite de Vrăjitorie, îi explică George lui Harry, văzându-l cât era de

nedumerit. Bill a luat tot douăsprezece. Dacă nu suntem atenţi, vom mai avea un alt şef de

promoţie în familie. Nu cred că aş mai putea suporta ruşinea asta.

Bill era cel mai mare frate Weasley. El şi cu cel de-al doilea frate, Charlie,

terminaseră deja Hogwarts. Harry nu-i cunoscuse pe nici unul dintre ei, dar ştia că Charlie

era în România, să studieze vampirii, iar Bill era în Egipt, reprezentant al Băncii Gringotts,

banca vrăjitorilor.

— Nu ştiu de unde o să aibă mama şi tata bani pentru lucrurile de şcoală anul ăsta,

zise George după un timp. Cinci seturi de “cărţi de Lockhart! Şi Ginny are nevoie de

pelerină şi baghetă şi restul...

Harry nu zise nimic. Se simţea destul de prost. Pusă la păstrare într-un seif sub

pământ, la Gringotts, în Londra, se afla o mică avere pe care i-o lăsaseră părinţii lui.

Bineînţeles, numai în lumea vrăjitoriei avea bani, nu puteai să foloseşti galeoni, stecli sau

cnuţi în magazinele Încuiaţilor. Nu le spusese nimic unchilor lui de contul său din bancă,

nu era convins că oroarea lor faţă de magie includea şi un morman de monede de aur...

*

Miercurea următoare, doamna Weasley îi trezi pe toţi, dis-de-dimineaţă. După şase

sandviciuri cu costiţă afumată, de persoană, se îmbrăcară de plecare şi doamna Weasley luă

un ghiveci de flori de pe şemineu şi i-l arătă domnului Weasley.

— Arthur, s-au terminat, oftă ea. O să mai cumpărăm astăzi... Ei bine, musafirii întâi!

După tine, Harry, scumpule!

Şi îi oferi ghiveciul.

— Ce-Ce trebuie să fac? se sperie el.

— N-a mai călătorit niciodată cu Polen Zvrr, sări Ron. Iartă-mă Harry, am uitat!

— Niciodată? întrebă domnul Weasley. Dar cum ai ajus anul trecut pe Aleea Diagon

să-ţi cumperi rechizite?

— Cu metroul...

— Chiar? zise domnul Weasley încântat. Cu trenuri? Cum se numesc, de fapt...

— Nu acum, Arthur, spuse doamna Weasley. Polenul Zvrr este mult mai rapid,

dragule, dar, Dumnezeule, dacă nu l-ai mai folosit până acum...

— O să fie totul bine, mamă, zise Fred. Harry, uită-te la noi, mai întâi.

Luă puţin polen de pe florile din ghiveci, se duse în faţa şemineului şi îl aruncă în

flăcări.

Cu un vuiet, focul deveni verde-smarald şi se făcu mai mare ca Fred, care păşi în

mijlocul văpăii şi strigă: „Aleea Diagon!” Şi dus a fost!

— Trebuie să vorbeşti foarte clar, dragule, îi zise doamna Weasley lui Harry, în timp

ce George îşi băgase mâna în ghiveci. Şi ai grijă să ieşi prin grătarul care trebuie...

— Prin ce? zise Harry, neliniştit, în timp ce focul se înteţi din nou şi îl absorbi şi pe

George.

— Păi, vezi tu, sunt foarte multe locuri prin care poţi să ieşi, dar dacă ai vorbit clar...

— Va fi bine, Molly, nu-ţi mai face atâtea probleme, zise domnul Weasley, luând şi

el nişte Polen Zvrr.

23

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Dar, dragă, dacă se pierde, cum i-am explica unchiului şi mătuşii lui?

— Nu s-ar supăra, nici o grijă, o asigură Harry. Dudley ar crede că este o glumă bună

că m-am pierdut într-un şemineu, nu vă faceţi griji din pricina asta.

— Ei... bine... du-te după Arthur, zise doamna Weasley. Când intri în foc, spune unde

vrei să mergi...

— Şi ţine-ţi coatele lipite, îl sfătui Ron.

— Şi ochii închişi, zise doamna Weasley. Funinginea...

— Nu te foi prea mult, să nu nimereşti în alt şemineu...

— Să nu intri în panică şi să ieşi prea devreme, aşteaptă până îi vezi pe Fred şi pe

George!

Străduindu-se să memoreze toate sfaturile, Harry luă un vârf de Polen Zvrr şi se duse

în faţa şemineului. Trase aer în piept, aruncă polenul în flăcări şi păşi în foc. Focul era ca

un vânt călduţ. Deschise gura şi înghiţi imediat nişte cenuşă fierbinte.

— Aleea Di-Diagon, tuşi el.

Se simţi de parcă s-ar fi scurs prin găurile unei prize. Părea să se rotească foarte

repede... Scrâşnetul din urechile sale era asurzitor... Încercă să ţină ochii deschişi, dar vâl-

toarea flăcărilor verzi îl ameţea... Se lovi cu cotul de ceva tare. Îşi strânse repede braţele pe

lângă corp... Încă se învârtea şi iar se învârtea... Acum se simţea de parcă l-ar fi pălmuit

nişte mâini reci... Privind cu ochii întredeschişi, văzu prin ochelari un şir de şeminee,

neclar, şi frânturi ale camerelor de dincolo de ele... Sandviciurile cu costiţă afumată i se

zbăteau în stomac... Închise iar ochii, rugându-se să se termine totul mai repede, dar în acel

moment căzu pe burtă pe piatra rece, auzind cum i se fac ţăndări ochelarii.

Ameţit şi lovit, plin de funingine, se ridică buimac, cu ochelarii sparţi la ochi. Era

absolut singur, dar unde era habar n-avea! Tot ce ştia era că se afla într-un şemineu de

piatră, în ceea ce părea să fie magazinul unui vrăjitor, dar nimic de acolo nu părea să fie pe

lista de la Hogwarts.

O cutie de sticlă din apropiere conţinea o mână uscată pe o pernă, un pachet de cărţi,

pătat cu sânge, şi un ochi de sticlă. Nişte măşti diavoleşti atârnau pe pereţi, câteva oase

omeneşti zăceau pe casa de bani, iar de tavan atârnau nişte instrumente ruginite. Şi mai

grav, strada întunecată şi îngustă pe care o vedea Harry pe geamul magazinului prăfuit, nu

era în nici un caz Aleea Diagon!

Cu cât ieşea mai repede de acolo, cu atât mai bine. Cu nasul sângerând unde se lovise

de vatră, Harry se îndreptă încetişor şi cu precauţie spre uşă, dar înainte să apuce să

parcurgă jumătatea distanţei, doi oameni apărură de partea cealaltă a vitrinei, iar unul

dintre ei era chiar ultima persoană pe care ar fi vrut Harry să o întâlnească, aşa cum era,

rătăcit, plin de funingine şi cu ochelarii sparţi: Draco Reacredinţă!

Harry privi repede în jur şi zări un dulap mare şi negru în stânga sa. Se aruncă

înăuntru şi închise uşile, lăsând o crăpătură mică pentru a vedea ce se întâmplă. Câteva

secunde mai târziu, sună clopoţelul şi cei doi intrară în magazin.

Bărbatul care îl însoţea pe Draco nu putea fi decât tatăl lui. Avea aceeaşi faţă palidă şi

ascuţită şi nişte ochi verzi şi reci, identici cu ai fiului său. Domnul Reacredinţă se plimbă

prin magazin, privind alene spre obiectele expuse la vânzare, şi agită un clopoţel de pe

tejghea, nu înainte de a-i spune fiul său:

— Nu atinge nimic, Draco!

Draco, tocmai se întindea după ochiul de sticlă:

— Parcă ai zis că vrei să-mi faci un cadou...

— Am spus că o să-ţi iau o mătură de competiţie, spuse tatăl său, bătând cu degetele

24

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

în tejghea.

— La ce bun, dacă nu sunt în echipa casei? zise Draco, bosumflat şi enervat. Harry

Potter a primit un Nimbus 2000 anul trecut. Chiar de la Dumbledore, ca să poată să joace

pentru Cercetaşi. Nici măcar nu joacă atât de bine, doar pentru că este celebru... Hm,

celebru fiindcă are o cicatrice stupidă pe frunte...

Draco se aplecă pentru a examina un raft plin cu cranii.

— ... şi toată lumea crede că este atât de deştept, minunatul Potter cu cicatricea şi

mătura lui...

— Mi-ai mai spus deja de vreo sută de ori până acum, zise domnul Reacredinţă,

aruncând o privire menită să-şi calmeze fiul, şi îţi reamintesc că nu este... prundent... să

pari a nu ţine la Harry Potter, când majoritatea semenilor noştri îl consideră eroul care l-a

făcut pe Lordul Întunericului să dispară... Ah, domnule Borgin...

Un bărbat încovoiat apăru la casă, dându-şi la o parte părul cărunt şi slinos.

— Domnule Reacredinţă, ce plăcere să vă văd, zise domnul Borgin, cu o voce la fel

de alunecoasă ca şi părul său. Încântat de cunoştinţă, tinere domn Reacredinţă... Cu ce vă

pot fi de ajutor? Trebuie să vă arăt, a venit tocmai azi şi la un preţ acceptabil...

— Astăzi nu cumpăr nimic, domnule Borgin, ci vând, spuse domnul Reacredinţă.

— Vindeţi?

Zâmbetul de pe faţa lui Borgin pieri treptat.

— Aţi auzit, cu siguranţă, că Ministerul face din ce în ce mai multe raiduri, zise

domnul Reacredinţă, scoţând un manuscris de pergament şi desfăcându-l în faţa domnului

Borgin, pentru ca acesta să-l poată citi. Posed nişte... cum să vă spun... obiecte care m-ar

putea face să mă simt prost, dacă ar fi găsite în timpul vreunui raid al Ministerului...

Domnul Borgin îşi puse ochelarii pe nas şi privi lista.

— Ministerul nu v-ar deranja pe dumneavoastră, domnule, cu siguranţă!...

Domnul Reacredinţă ridică din umeri.

— N-am fost vizitat încă. Numele meu impune un anumit respect, dar Ministerul

Magiei este din ce în ce mai băgăcios. Sunt nişte zvonuri despre o nouă lege a Protecţiei

Încuiaţilor... Fără îndoială că acel mâncat de purici, iubitor de Încuiaţi, prostul de Arthur

Weasley, este în spatele ei...

Harry simţi cum îi clocotea sângele de furie.

— Şi după cum vedeţi, unele lucruri ar putea să pară...

— Vă înţeleg perfect, domnule, bineînţeles, spuse domnul Borgin. Să vedem...

— Poţi să-mi cumperi aia? îi întrerupse Draco, arătând spre mâna uscată de pe pernă.

— Ah, Mâna Gloriei! zise domnul Borgin, lăsând la o parte lista domnului

Reacredinţă şi ducându-se la Draco. Puneţi o lumânare în ea şi va da lumină numai

posesorului! Cel mai bun prieten al hoţilor şi pungaşilor! Fiul dumneavoastră are gusturi

bune, domnule!

— Sper că fiul meu va ajunge mai mult decât hoţ sau pungaş, Borgin, zise domnul

Reacredinţă, cu răceală, şi domnul Borgin spuse repede:

— N-am vrut să vă jignesc, domnule, eu am vrut...

— Deşi, dacă n-o să ia note mai mari, spuse domnul Reacredinţă, pe un ton şi mai

sumbru, s-ar putea să nu ajungă altceva, într-adevăr...

— Nu e vina mea, se răzvrăti Draco. Profesorii au elevi preferaţi, ca Hermione

Granger, aia...

— Credeam că o să-ţi fie ruşine că ai fost întrecut la toate examenele de o fată! Şi

care nici măcar nu provine dintr-o familie de vrăjitori, se răsti domnul Reacredinţă.

25

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

„Ha!” făcu Harry în gând, fericit că îl vede pe Draco umilit şi furios.

— Aşa se întâmplă peste tot, zise domnul Borgin, sângele de vrăjitor nu mai este luat

în consideraţie, ca altădată...

— Nu şi în cazul meu, zise domnul Reacredinţă, cu nările fremătând.

— Nu, domnule, şi eu gândesc la fel, zise domnul Borgin, făcând o plecăciune.

— În acest caz, poate ne putem întoarce la lista mea, spuse domnul Reacredinţă,

grăbit. Am treburi importante, Borgin, sunt aşteptat în altă parte astăzi.

Începură să se tocmească. Harry privea cum Draco se apropia din ce în ce mai mult

de ascunzătoarea sa, cercetând lucrurile puse la vânzare. Se opri să examineze îndeaproape

frânghia şerpuită a Sugrumătorului şi să citească, rânjind, plăcuţa de lângă un colier de

opal: „Atenţie! Nu atingeţi! Blestemat! Până acum au murit nouăsprezece Încuiaţi care l-au

purtat!”

Draco puse ochii pe dulapul în care era ascuns Harry. Se apropie... întinse mâna spre

mâner...

— Gata, strigă domnul Reacredinţă. Haide, Draco!

Harry răsuflă uşurat, văzându-l pe Draco îndepărtându-se.

— O zi bună, domnule Borgin, vă aştept mâine să luaţi lucrurile!

În momentul în care se închise uşa, domnul Borgin îşi dădu arama pe faţă.

— Să ai tu o zi bună, domnule Reacredinţă, şi dacă este adevărat ce se spune, mi-aţi

vândut numai o jumătate din ce aveţi în conacul dumneavoastră...

Bombănind, domnul Borgin ieşi din cameră. Harry mai aşteptă puţin, în caz că se

întorcea, trecu în grabă pe lângă vitrine şi ieşi pe uşa magazinului.

Punându-şi ochelarii sparţi la ochi, se uită în jur. Ajunsese pe o alee murdară care

părea să fie mărginită numai de magazine dedicate Magiei Negre. Cel din care tocmai

ieşise, „Borgin şi Burkes”, părea să fie cel mai mare. Vizavi era o vitrină sinistră, cu capete

uscate, şi două case mai jos, văzu o cuşcă mare, plină ochi cu păianjeni uriaşi şi negri. Doi

vrăjitori cam ponosiţi îl priveau din umbra unei uşi. Simţindu-se nelalocul lui, Harry trecu

mai departe, încercând să-şi ţină ochelarii pe nas şi sperând, deşi nu era cazul, că va putea

găsi o cale de ieşire.

Plăcuţa de lemn de deasupra unui magazin de lumânări otrăvite îl anunţa că era pe

Aleea Nocturn. Asta nu-l ajuta cu nimic, având în vedere că Harry nu mai fusese niciodată

într-un astfel de loc. Presupunea că nu vorbise destul de clar în şemineul familiei Weasley,

gura fiindu-i plină de cenuşă. Încercând să-şi păstreze calmul, se întrebă ce să facă mai

departe.

— Doar nu te-ai pierdut, nu-i aşa, dragul meu? îi răsună o voce în ureche, făcându-l

să tresară.

O vrăjitoare bătrână stătea în faţa lui, ţinând în mână o tavă cu ceea ce păreau să fie

nişte unghii omeneşti întregi. Îl privi, arătându-şi dinţii mâncaţi de carii, şi Harry se trase

înapoi.

— Nu, mulţumesc, zise el, doar că...

— HARRY, ce cauţi aici?

Inima lui Harry dădu să-i spargă pieptul. La fel şi cea a vrăjitoarei, şi o mulţime de

unghii se prăvăliră la picioarele ei. Începu să blesteme, furioasă, în timp ce silueta masivă a

lui Hagrid, paznicul vânatului de la Hogwarts, se îndrepta spre ei, ochii săi negri, ca de

cărăbuş, scânteind peste barba-i ţepoasă.

— Hagrid! exclamă Harry, uşurat. M-am pierdut... Polenul Zvrr...

Hagrid îl apucă pe Harry de după umeri şi îl trase departe de vrăjitoare, răsturnându-i

26

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

tava din mâini. Urletele şi ţipetele ei îi urmăriră multă vreme, de-a lungul aleii întor-

tocheate. Harry zări în depărtare o clădire de marmură albă: Banca Gringotts! Hagrid îl

adusese exact pe Aleea Diagon.

— În ce hal eşti! făcu Hagrid, scuturându-l de funingine cu putere, încât aproape că îl

împinse într-o balegă de dragon, aflată în faţa unei farmacii. Ce căutai pe Aleea Nocturn?

Un loc mizerabil... Harry, nu mi-ar plăcea să te vadă cineva pe aici...

— Mi-am dat seama, zise Harry, ferindu-se de Hagrid, care vroia să-l scuture iar. Ţi-

am spus, doar, m-am pierdut... Dar tu, ce căutai acolo?

— Căutam nişte Insecticid împotriva melcilor, mormăi Hagrid. Distrug varza de la

şcoală. Doar nu eşti aici de unul singur?

— Stau la familia Weasley, dar am fost despărţiţi, îi explică Harry. Trebuie să mă duc

să-i găsesc...

— Cum de nu mi-ai răspuns la scrisori? întrebă Hagrid, în timp ce Harry alerga pe

lângă el (trei paşi de-ai lui Harry făceau cât un pas de-al lui Hagrid).

Harry îi explică tot ce se întâmplase cu Dobby şi cu familia Dursley.

— Încuiaţi nenorociţi, mârâi Hagid. Dacă aş fi ştiut...

— Harry! Harry! Aici!

Harry ridică privirile şi o văzu pe Hermione Granger în capul scărilor albe ale Băncii

Gringotts. Coborî în fugă spre ei, păru-i castaniu şi stufos fluturându-i în vânt.

— Ce s-a întâmplat cu ochelarii tăi? Bună, Hagrid... Ah, e minunat să vă văd iar...

Intri la Gringotts, Harry?

— De îndată ce-l găsesc pe Ron şi pe ai lui...

— N-o să mai dureze mult, zâmbi Hagrid.

Harry şi Hermione se uitară în jur şi văzură în mulţime clăile roşii ale lui Ron, Fred,

George şi Percy! Era şi domnul Weasley cu ei.

— Harry, speram să te fi dus doar cu un şemineu mai departe..., gâfâi domnul

Weasley şi îşi şterse cu batista chelia lucioasă. Molly este disperată... O să apară şi ea...

— Pe unde ai ieşit? întrebă Ron.

— Pe Aleea Nocturn, zise Hagrid, sumbru.

— Formidabil! strigară Fred şi George într-un glas.

— Noi nu avem voie să ne ducem acolo, zise Ron, invidios.

— Şi eu sunt de părerea asta, bombăni Hagrid.

Doamna Weasley se arătă la orizont. Venea alergând, cu geanta într-o mână şi târând-

o pe Ginny cu cealaltă.

— Oh, Harry, Dumnezeule, bine c-ai apărut...

Trăgându-şi sufletul, scoase o perie de haine din geantă şi începu să-l cureţe de

funinginea pe care nu reuşise să o dea Hagrid jos. Domnul Weasley luă ochelarii lui Harry,

îi atinse cu bagheta lui magică şi i-i dădu înapoi, nou-nouţi!

— Ei bine, trebuie să plec, zise Hagrid, care avea mâna prinsă ca în cleşte de doamna

Weasley („Aleea Nocturn! Doamne, Hagrid, dacă nu l-ai fi găsit tu?”). Ne vedem la

Hogwarts!

Şi Hagrid se îndepărtă, cu trei capete mai înalt decât toată mulţimea de pe stradă.

— Ghiciţi pe cine am văzut în magazinul „Borgin şi Burkes”? îi întrebă Harry pe Ron

şi pe Hermione, în timp ce urcau scările băncii. Pe Draco şi pe tatăl lui!

— Lucius Reacredinţă a cumpărat ceva? întrebă domnul Weasley cu asprime, din

spatele lor.

— Nu, vindea.

27

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Aha, e îngrijorat, spuse domnul Weasley cu o satisfacţie vădită. Ah, cât mi-ar

plăcea să-l prind pe Lucius cu ceva...

— Ai grijă, Arthur, zise doamna Weasley, tăios, în timp ce erau poftiţi înăuntru de

către un spiriduş, care făcea plecăciuni peste plecăciuni. Familia aia e îngrozitoare, nu te

pune cu ei!

— Deci, crezi că nu pot să-i ţin piept lui Lucius Reacredinţă, da? întrebă domnul

Weasley, indignat, dar uită de toate când îi văzu pe părinţii Hermionei, care stăteau nerăb-

dători la ghişeul lung cât toată sala de marmură albă, aşteptând ca Hermione să-i prezinte.

— Dar sunteţi... ăăă... Încuiaţi! zise domnul Weasley, încântat. Trebuie să ieşim la un

pahar! Ce aveţi acolo? A, schimbaţi bani de-ai voştri... Molly, uite!

Şi arătă entuziasmat spre bancnotele din mâna doamnei Granger.

— Ne întâlnim aici mai târziu, îi spuse Ron lui Hermione, în timp ce Harry şi familia

Weasley erau conduşi spre seifurile lor subterane de către un alt spiriduş al băncii.

Se ajungea la seifuri cu nişte vagonete, conduse de spiriduşi. Acestea zburau cu mare

viteză pe şinele în miniatură, prin tunelele subterane ale băncii. Lui Harry îi plăcu foarte

mult călătoria trepidantă până la seiful familiei Weasley, dar odată ajuns acolo se simţi

îngrozitor, mult mai îngrozitor decât pe Aleea Nocturn, când fu deschis seiful familiei

Wesley. Conţinea o grămăjoară mică de stecli de argint şi doar un galeon de aur. Doamna

Weasley se simţi foarte stânjenită, când trebui să adune totul în poşeta ei. Harry se simţi şi

mai prost când ajunseră la seiful lui. A încercat cât a putut să ascundă conţinutul lui de

ochii familiei Weasley, îndesându-şi în grabă un pumn de monede într-o geantă de piele.

Când ajunseră din nou afară, pe treptele băncii, se despărţiră. Percy mormăi că avea

nevoie de o nouă pană de scris. Fred şi George îl zăriseră pe prietenul lor de la Hogwarts,

Lee Jordan. Doamna Weasley şi Ginny mergeau la un magazin de pelerine la mâna a doua.

Domnul Weasley insista să-i ducă pe Grangeri la „Ceaunul crăpat”, să bea ceva împreună.

— Ne întâlnim cu toţii în faţă la „Caligrafie şi pete”, într-o oră, ca să vă cumpărăm

manualele, spuse doamna Weasley şi o luă pe Ginny de mână.

— Şi să nu puneţi cumva piciorul pe Aleea Nocturn! le mai strigă ea gemenilor care

dispăreau în mulţime.

Harry, Ron şi Hermione porniră să se plimbe pe strada întortocheată, pavată cu piatră

de râu. Punga plină cu aur, argint şi bronz cerea să fie cheltuită, aşa că ceru repede trei

îngheţate de căpşuni şi unt de arahide, pe care le mâncară cu plăcere de-a lungul străzii,

uitându-se la fermecătoarele vitrine. Ron privi îndelung un set complet de mantii „Chud-

ley”, din vitrina magazinului „Articole de Vâjthaţ, de cea mai bună calitate”, până când

Hermione îi târî vizavi, să cumpere cerneală şi pergament. În magazinul „Glume, Pozne şi

Giumbuşlucuri”, se întâlniră cu Fred, George şi Lee Jordan, care studiau cu atenţie

„Fabuloasele Artificii Fără-Căldură ale doctorului Filibuster”, iar într-un magazin micuţ,

plin de tot felul de baghete rupte, cântare ieftine de alamă şi mantii vechi şi pline de pete de

poţiuni, dădură peste Percy, adâncit în lectura unei cărţulii plictisitoare, care se numea

„Perfecţii la putere”.

— Un studiu al Perfecţilor de la Hogwarts şi viitoarele lor cariere, citi Ron, cu voce

tare, de pe copertă. Fascinant!...

— Pleacă de-aici, se răsti Percy.

— Da, este foarte ambiţios. Percy şi-a făcut fel de fel de planuri... vrea să devină

Ministrul Magiei..., le spuse el lui Harry şi Hermionei, în şoaptă, în timp ce se îndepărtau

de Percy, lăsându-l cu ale lui.

O oră mai târziu, se îndreptau spre „Caligrafie şi pete”. În orice caz, nu erau singurii

28

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

care se duceau la această librărie. Cum se apropiară, văzură, spre marea lor mirare,

puzderie de oameni, îmbulzindu-se spre uşă, încercând să forţeze intrarea. Motivul era o

pancartă pusă pe fereastra de sus:

GILDEROY LOCKHART

va da autografe pe celebra sa autobiografie

„Frumosul de mine”

Astăzi, 12,30 -16,30

— Ah, l-am putea întâlni! exclamă Hermione. Vreau să spun, a scris aproape toate

cărţile de pe listă!

Mulţimea părea să fie compusă din vrăjitoare cam de vârsta doamnei Weasley. Un

vrăjitor, hărţuit de mulţime, stătea la uşă, îndemnându-le:

— Cu calm, vă rog, doamnelor... nu împingeţi aşa... aveţi grijă de cărţi, off...

Harry, Ron şi Hermione se strecurară înăuntru. O coadă lungă ducea până în fundul

magazinului, unde Gilderoy Lockhart semna cărţile. Înşfăcă fiecare câte un exemplar din

„Frumosul de mine” şi se scurseră de-a lungul cozii până la familia Weasley, care stătea la

rând alături de domnul şi doamna Granger.

— A, aici eraţi, foarte bine, spuse doamna Weasley, părând că mai avea puţin şi se

sufoca şi îşi tot aranja părul. În câteva minute vom putea să-l vedem...

Gilderoy Lockhart veni fără grabă, se aşeză la masă, înconjurat de multe poze cu

chipul lui, toate făcând cu ochiul şi fermecând mulţimea cu zâmbetul său încântător.

Lockhart în carne şi oase purta o mantie de culoarea florilor de Nu-mă-uita, care se asorta

perfect cu ochii lui. Coiful său de vrăjitor era aşezat şmechereşte pe părul ondulat.

Un om scund şi enervant se fâţâia de colo-colo, făcând poze cu un aparat de

fotografiat, mare şi negru, care scotea nori de fum violet cu fiecare bliţ orbitor.

— La o parte, acolo, se răţoi el la Ron, dându-se mai în spate pentru a face o poză

mai bună. Sunt poze pentru „Profetul zilei”!

— Mare brânză, zise Ron, ştergându-şi pantoful, pe care îl călcase fotograful.

Gilderoy Lockhart îl auzi. Privi în sus şi îl văzu pe Ron şi apoi pe Harry. Atunci sări

în picioare şi strigă de-a dreptul:

— Nu se poate! Harry Potter?

Mulţimea se dădu la o parte, şoptind emoţionată. Lockhart se năpusti înainte, îl luă pe

Harry de mână şi îl aduse în. faţă. Mulţimea izbucni în aplauze. Harry simţea că îi ia foc

faţa, când Lockhart dădu mâna cu el pentru fotograful care făcea poze în disperare,

îngropând familia Weasley în nori grei de fum.

— Un zâmbet mare şi frumos, Harry, zise Lockhart printre dinţii săi sclipitori.

Împreună, noi doi, merităm prima pagină!

Când în sfârşit dădu drumul mâinii lui Harry, acesta nu-şi mai simţea degetele.

Încercă să se ducă înapoi, la familia Weasley, dar Lockhart îl luă pe după umeri şi îl trase

lângă el.

— Doamnelor şi domnilor, zise el tare, cerând linişte. Acesta este un moment

extraordinar! Momentul perfect pentru a face un mic anunţ, pe care l-am pregătit de ceva

vreme! Când tânărul Harry, aici de faţă, a păşit astăzi în „Caligrafie şi pete”, nu vroia decât

să-mi cumpere autobiografia, pe care i-o voi dărui cu cea mai mare plăcere...

Mulţimea aplaudă iar, încântată.

— Habar nu avea, continuă Lockhart, scuturându-l pe Harry atât de tare, încât

29

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

ochelarii îi alunecară pe vârful nasului, că va primi, în curând, mult, mult mai mult decât

cartea mea, „Frumosul de mine”. El şi colegii lui, mă vor avea printre ei. Da, doamnelor şi

domnilor, am marea plăcere să vă anunţ că luna aceasta voi ocupa postul de profesor al

cursului „Apărare contra Magiei Negre”, la Hogwarts, Şcoala de Magie, Farmece şi

Vrăjitorii!

Mulţimea aclamă şi bătu din palme, iar Harry se trezi cu toate lucrările lui Gilderoy

Lockhart, din toate timpurile. Clătinându-se puţin sub greutatea cărţilor, reuşi să iasă din

lumina reflectoarelor şi să se îndrepte spre un colţ al camerei, unde stătea Ginny lângă noul

ei ceaun.

— Poţi să le iei tu pe astea, îi şopti Harry, răsturnând cărţile în cazan. O să mi le

cumpăr eu pe ale...

— Cred că ţi-a plăcut la nebunie, nu-i aşa, Potter? zise o voce pe care Harry o

recunoscu de îndată.

Se ridică şi se trezi nas în nas cu Draco Reacredinţă, care aborda rânjetul său

tradiţional.

— Celebrul Harry Potter, sublinie Draco. Nici măcar într-o librărie nu poţi să intri,

fără să ajungi pe prima pagină a ziarelor!...

— Lasă-l în pace, doar nu el a vrut toate astea! spuse Ginny.

Era pentru prima dată când vorbea în faţa lui Harry. Îl privi crunt pe Draco.

— Potter, ţi-ai găsit o prietenă! cârâi Draco, ironic.

Ginny se înroşi ca focul, în timp ce Ron şi Hermione veneau spre ei, fiecare cu un

teanc de cărţi scrise de Lockhart.

— A, tu erai, zise Ron, uitându-se la Draco ca la ceva neplăcut de pe talpa pantofului

său. Cred că eşti tare surprins să-l vezi pe Harry aici, nu?

— Nu atât pe cât sunt să te văd pe tine într-un magazin, Weasley, îi răspunse acru

Draco. Probabil că părinţii tăi vor flămânzi o lună ca să poată plăti toate astea.

Ron se făcu la fel de roşu la faţă ca Ginny. Îşi puse şi el cărţile în ceaunul lui Ginny şi

porni spre Draco, dar Harry şi Hermione îl opriră, trăgându-l de haină.

— Ron! spuse doamna Weasley, făcându-şi loc prin mulţime, împreună cu Fred şi

George. Ce faci? Ce nebunie e aici, hai să ieşim!

— Măi, măi, măi să fie... Arthur Weasley!

Era domnul Reacredinţă. Stătea cu mâna pe umărul lui Draco, rânjind în acelaşi chip,

ca şi odrasla lui.

— Lucius, spuse domnul Weasley, dând rece din cap.

— Mare agitaţie la Minister, am auzit, îl provocă domnul Reacredinţă. Cu toate

raidurile astea... sper că vă plătesc orele suplimentare?

Se aplecă asupra ceaunului lui Ginny şi scoase, dintre cărţile lucioase ale lui

Lockhart, o carte foarte veche şi extrem de ponosită: „Ghidul începătorului în ale transfi-

gurării” de Emeric Vjjt.

— Evident că nu, răspunse tot el. Vai, Doamne, la ce te ajută să fii o ruşine pentru

numele de vrăjitor, dacă nici măcar nu te plătesc ca lumea?

Domnul Weasley se înroşi şi mai tare ca Ginny şi Ron.

— Avem nişte noţiuni total diferite despre ceea ce înseamnă să faci de ruşine numele

de vrăjitor, Reacredinţă, reuşi el să zică.

— Evident, continuă domnul Reacredinţă, ochii săi şterşi aţintindu-se asupra doamnei

şi domnului Granger, care urmăreau totul, neliniştiţi. Compania în care eşti, Weasley... şi

eu care credeam că familia Weasley nu putea să decadă şi mai tare...

30

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Se auzi un uruit metalic, când ceaunul lui Ginny zbură prin aer. Domnul Weasley se

aruncase şi el asupra domnului Reacredinţă, împingându-l într-un raft de cărţi. Sute de cărţi

de vrăji, grele, se prăbuşiră în capul lor. Se auzi un „Pe el, tată!” din partea lui Fred şi

George. Doamna Weasley strigă piţigăiat:

— Nu, Arthur, nu!

Mulţimea năvăli din partea opusă, răstumând şi mai multe rafturi de cărţi.

— Domnilor, vă rog... vă rog! se plânse librarul.

În acel moment, mai tare decât toţi, se auzi:

— Terminaţi, domnilor! Opriţi-vă!

Era Hagrid care venea spre ei prin marea de cărţi. Într-o secundă, îi despărţi pe

domnul Weasley şi pe domnul Reacredinţă. Domnul Weasley avea buza spartă, iar domnul

Reacredinţă fusese lovit în ochi de o „Enciclopedie a ciupercilor otrăvitoare”. Încă mai

ţinea în mână cartea cea veche a lui Ginny despre transfigurare. O aruncă spre ea, cu ochii

scânteindu-i de furie.

— Poftim, fetiţo, ia-ţi cartea, este tot ce-ţi poate cumpăra tatăl tău mai bun!...

Ieşind din strânsoarea lui Hagrid, îi făcu un semn lui Draco şi practic zburară din

magazin.

— Ar fi trebuit să-l ignori, Arthur, zise Hagrid, aproape ridicându-l, în timp ce îi

aranja veşmintele. Răi până la os, toată familia, doar ştiu toţi... Nici un Reacredinţă nu

merită să fie luat în consideraţie. Venin în loc de sânge, asta au! Haideţi, să plecăm...

Librarul păru să vrea să-i oprească, dar îi venea până la talie lui Hagrid, aşa că se

răzgândi. Merseră în grabă până în capul străzii, soţii Granger şi Hermione tremurând de

frică şi doamna Weasley, de nervi.

— Bun exemplu le dai copiilor... bătăi în public... Ce-o fi crezut Gilderoy?...

— A fost mulţumit, zise Fred. Nu l-ai auzit la plecare? Îl întreba pe reporterul acela

de la „Profetul zilei” dacă putea să includă bătaia în articol... Zicea că era bună, pentru pu-

blicitate.

Se îndreptară, trişti, spre şemineul de la „Ceaunul crăpat”, pe unde Harry, familia

Weasley şi toate cumpărăturile lor aveau să călătorească înapoi, la Vizuină, folosind

Polenul Zvrr. Îşi luară la revedere de la familia Granger, care părăsea localul pentru a

ajunge pe strada de pe partea opusă. Domnul Weasley începuse să-i întrebe cum funcţionau

staţiile de autobuz, dar se opri imediat ce văzu expresia de pe faţa doamnei Weasley.

Harry îşi scoase ochelarii şi îi puse în buzunar, în siguranţă, înainte de a lua din

Polenul Zvrr. Nu era tocmai modul său preferat de a călători, cu siguranţă!

31Vernon, o bucăţică de ou prăjit atârnându-i

din mustaţa stufoasă. Ştiu ce-o să se întâmple dacă i se va da drumul afară!

Şi schimbă nişte priviri sumbre cu soţia lui, Petunia. Harry încercă să-l contrazică, dar

fu repede acoperit de râgâitul zgomotos al lui Dudley, fiul soţilor Dursley.

— Mai vreau nişte costiţă afumată!

— A mai rămas în tigaie, scumpete, zise Mătuşa Petunia, aruncându-şi ochii

înlăcrimaţi spre corpolentul ei fiu. Trebuie să te hrănim acum, cât mai putem... Nu-mi

place cum sună felurile alea de mâncare de la cantina şcolii...

— Prostii, Petunia, nu mi-a fost niciodată foame cât am fost la Smeltings! zise

Unchiul Vernon cu patimă. Dudley mănâncă suficient, nu-i aşa fiule?

Dudley, care era atât de gras, încât fundul i se revărsa pe ambele părţi ale scaunului

de bucătărie, se întoarse rânjind spre Harry:

— Dă-mi tigaia!

— Ai uitat cuvintele magice, zise Harry pe un ton iritat. Efectul pe care îl avu această

simplă propoziţie asupra familiei fu de necrezut! Lui Dudley i se tăie brusc respiraţia şi se

prăbuşi de pe scaun, zguduind toată bucătăria, doamna Dursley scoase un mic ţipăt şi îşi

acoperi gura cu mâinile, domnul Dursley fu în picioare dintr-o săritură, cu venele

clocotindu-i la tâmple.

— Am vrut să spun acel... te rog! zise Harry repede. N-am vrut să spun...

— CE ŢI-AM SPUS EU, tună unchiul lui, răspândind salivă peste masă, DESPRE

PRONUNŢAREA CUVÂNTULUI CU „M” ÎN CASA NOASTRĂ?

— Dar eu...

— CUM ÎNDRĂZNEŞTI SĂ-L AMENINŢI PE DUDLEY? răcni Unchiul Vernon,

bătând cu pumnul în masă.

— Eu doar...

— TE-AM AVERTIZAT! NU VOI TOLERA MENŢIONAREA ANORMALITĂŢII

TALE SUB ACEST ACOPERIŞ!

Harry îşi plimbă privirea de la unchiul său, verde-albastru, la mătuşa lui, albă ca

varul, care încerca să-l pună pe picioare pe Dudley.

— Bine, zise Harry, bine...

Unchiul Vernon se aşeză la loc, respirând ca un rinocer rănit, urmărindu-l

îndeaproape pe Harry cu coada ochilor săi mici şi ageri.

De când venise Harry acasă, în vacanţa de vară, Unchiul Vernon îl trata ca pe o

bombă care era gata să explodeze în orice moment, pentru că Harry nu era un băiat normal.

De fapt, era cât se putea de anormal!

1

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Harry Potter era vrăjitor, proaspăt absolvent al anului I la Hogwarts, Şcoala de Magie,

Farmece şi Vrăjitorii. Şi dacă familia Dursley nu era mulţumită să-l aibă la ei, asta era o

nimica toată pe lângă felul în care se simţea Harry. Îi era atât de dor de Hogwarts, încât

parcă ar fi avut o durere continuă în stomac. Îi era dor de castel, cu fantomele şi culoarele

sale secrete, de lecţiile lui (deşi poate nu şi de orele lui Plesneală, stăpânul poţiunilor

magice), de poşta via-bufniţe, banchetele din Marea Sală, de somnul în patul său din

dormitorul din turn, de vizitele la Hagrid, paznicul vânatului, în baraca acestuia de lângă

Pădurea Interzisă şi mai ales de Vâjthaţ, cel mai iubit sport din lumea vrăjitorilor (şase

stâlpi de porţi, patru mingi zburătoare şi paisprezece jucători pe mături).

Toate cărţile de vrăji ale lui Harry, bagheta, pelerinele, cazanul şi superba lui coadă

de mătură, performanta Nimbus 2000, fuseseră închise de Unchiul Vernon în nişa de sub

scări, chiar din clipa în care Harry pusese piciorul în casă. Ce îi păsa familiei Dursley dacă

Harry şi-ar fi pierdut locul din echipa de Vâjthaţ pentru că nu exersase toată vara? Ce îi

păsa familiei Dursley dacă Harry se întorcea la şcoală fără să-şi fi făcut temele? Membrii

familiei Dursley erau nişte Încuiaţi (nici un pic de sânge magic în venele lor), iar din

punctul lor de vedere, a avea un vrăjitor în familie era cea mai înjositoare ruşine dintre

toate. Unchiul Vernon îi pusese şi bufniţa, pe Hedwig, sub lacăt. O încuiase în colivie

pentru a o împiedica să transmită mesaje cuiva din lumea vrăjitorilor.

Harry nu semăna deloc cu restul familiei. Unchiul Vernon era masiv şi fără gât, cu o

enormă mustaţă neagră. Mătuşa Petunia era uscăţivă şi ciolănoasă, cu faţă de cal. Dudley

era blond, roz, cu aspect de porcină. Harry, pe de altă parte, era mic şi slăbănog, cu ochi

verzi, strălucitori, şi păr negru-cărbune, întotdeauna ciufulit. Purta ochelari rotunzi şi pe

frunte avea o cicatrice subţire, în formă de fulger.

Această cicatrice îl făcea pe Harry aparte, chiar şi pentru un vrăjitor. Cicatricea era

singurul indiciu care amintea de trecutul foarte misterios al lui Harry, motiv pentru care fu-

sese lăsat pe pragul casei familiei Dursley, în urmă cu unsprezece ani.

La vârsta de un an, Harry supravieţuise — nu se ştia prin ce minune — blestemului

unuia dintre cei mai crunţi vrăjitori din toate timpurile, Lordul Cap-de-Mort, al cărui nume

se temeau să-l rostească majoritatea vrăjitorilor. Părinţii lui Harry muriseră în timpul

atacului lui Cap-de-Mort, dar Harry scăpase numai cu cicatricea aceea în formă de fulger şi

— alt mister pentru toţi — puterea lui Cap-de-Mort dispăruse din momentul în care nu

reuşise să-l omoare pe Harry.

Astfel, Harry fusese crescut de sora mamei lui şi de soţul ei, de familia Dursley. A

trăit zece ani cu ei, neînţelegând de ce făcea lucruri stranii, chiar fără voia lui, crezând

povestea pe care i-o spuseseră părinţii lui adoptivi, că avea cicatricea aceea în urma

accidentului de maşină în care îi muriseră părinţii.

Apoi, exact în urmă cu un an, Harry primise o invitaţie de la Hogwarts şi toată

povestea ieşise la iveală. Harry îşi ocupase locul la şcoala de vrăjitori, unde el şi cicatricea

lui erau faimoşi... Acum însă anul şcolar se terminase şi el era la familia Dursley pe toată

durata verii, să fie iar tratat ca un câine, care se tăvălise în ceva urât mirositor.

Familia Dursley nici măcar nu-şi amintise că în acea zi era cea de-a douăsprezecea

aniversare a lui Harry. Bineînţeles că nu-şi făcuse speranţe prea mari. Nu-i dăduseră

niciodată vreun cadou ca lumea, darămite să-i facă un tort... Dar chiar aşa, să-l ignore

complet...

În acel moment, Unchiul Vernon îşi drese vocea, plin de importanţă şi spuse:

— Hm, după cum ştim cu toţii, azi este o zi foarte importantă...

Harry îşi ridică privirile, aproape neîndrăznind să creadă că îşi aduseseră aminte de el.

2

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Aceasta s-ar putea să fie ziua în care voi încheia cel mai mare contract din cariera

mea! zise Unchiul Vernon.

Harry se concentră iar asupra feliei lui de pâine prăjită. „Desigur”, se gândi el,

amărât, „Unchiul Vernon vorbeşte de cina aceea stupidă”. Numai despre asta vorbise în

ultimele două săptămâni. Un constructor bogat şi soţia lui veneau la cină şi Unchiul

Vernon spera să obţină o comandă uriaşă de la el. (Firma Unchiului Vernon făcea burghie.)

— Cred că trebuie să mai parcurgem o dată programul, zise Unchiul Vernon. Vom fi

cu toţii pe poziţii la ora opt fix! Petunia, tu o să fii...

— Pe verandă, zise Mătuşa Petunia prompt, aşteptând să poftesc musafirii în casă!

— Bine, bine... Şi Dudley?

— Eu aştept să deschid uşa, zise Dudley şi afişă un zâmbet tâmp şi prostesc. Pot să vă

iau hainele, doamnă şi domnule Mason?

— O să-l adore! exclamă Mătuşa Petunia impetuos.

— Excelent, Dudley, zise Unchiul Vernon şi îşi îndreptă privirea spre Harry. Şi tu?

— Voi sta în camera mea, fără să scot nici cel mai mic sunet, prefăcându-mă că nici

măcar nu sunt acolo, spuse Harry monoton.

— Exact, zise Unchiul Vernon, răutăcios. Îi voi conduce pe verandă, te voi prezenta

pe tine, Petunia, şi le voi turna ceva de băut. La opt şi un sfert...

— Voi anunţa că cina e servită, zise Mătuşa Petunia.

— Şi, Dudley, tu o să spui...

— Pot să vă conduc în sufragerie, doamnă Mason? zise Dudley, oferindu-şi braţul

dolofan unei doamne invizibile.

— Micuţul meu, un gentleman perfect! suspină Mătuşa Petunia.

— Şi tu? îi zise Unchiul Vernon, ranchiunos, lui Harry.

— Voi sta în camera mea fără să scot nici cel mai mic sunet, prefăcându-mă că nici

măcar nu sunt acolo, zise Harry, posomorât.

— Întocmai! Acum, ar trebui să încercăm să strecurăm nişte complimente la cină...

Petunia, ai vreo idee?

— Vernon mi-a spus că sunteţi un excelent jucător de golf, domnule Mason... Ah, vă

rog să-mi spuneţi de unde V-aţi cumpărat rochia asta minunată, doamnă Mason...

— Perfect... Dudley?

— Ce ziceţi de: „Am avut de scris o compunere pentru şcoală despre eroul nostru,

domnule Mason, şi eu am scris despre dumneavoastră”.

Era prea mult pentru Mătuşa Petunia şi Harry. Mătuşa Petunia izbucni în lacrimi şi îşi

îmbrăţişă fiul, în timp ce Harry se ascundea pe sub masă, pentru a nu fi văzut râzând.

— Şi tu, băiete?

Harry se lupta să pară serios, în timp ce ieşea de sub masă.

— Voi sta în camera mea fără să scot nici cel mai mic sunet, prefăcându-mă că nici

măcar nu sunt acolo, spuse el.

— Aşa să faci, accentuă Unchiul Vernon. Familia Mason nu ştie nimic de tine şi aşa

va rămâne. Când se va termina cina, tu, Petunia, o vei conduce pe doamna Mason la o

cafea şi eu voi aduce în discuţie burghiele. Cu puţin noroc, voi avea contractul semnat,

înainte de Ştirile de la zece! Mâine pe vremea asta vom căuta case de vacanţă în Majorca!

Harry n-avea de ce să fie prea entuziasmat de asta. Era convins că familia Dursley nu

îl va iubi mai mult în Majorca, decât aici, pe Aleea Boschetelor.

— Bine, mă duc în oraş să aduc costumul meu şi al lui Dudley. Şi tu, se răţoi la

Harry, nu-i sta în cale mătuşii tale, cât face curăţenie!

3

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Harry ieşi afară, pe uşa din spate. Era o zi de vară minunată şi însorită. Traversă

peluza, se aşeză pe băncuţă şi îşi cântă încet: „Mulţi ani să trăieeesc... Mulţi ani să

trăieeesc... La Mulţi Ani!”

Nici o felicitare, nici un cadou, şi în plus, avea să-şi petreacă ziua, prefăcându-se că

nu există! Privea posomorât spre gardul viu. Nu se simţise niciodată atât de singur. Când se

gândea la Hogwarts, mai mult decât orice altceva, mai mult chiar decât Vâjthaţ, îi era dor

de prietenii lui cei mai buni, Ron Weasley şi Hermione Granger. Dar se părea că ei nu-i

duceau dorul deloc... Nici unul dintre ei nu-i scrisese nici un rând toată vara, chiar dacă

Ron îi promisese să-l invite la el.

De nenumărate ori, Harry fusese pe punctul de a deschide cu ajutorul magiei colivia

lui Hedwig şi să o trimită cu o scrisoare la Ron şi la Hermione, dar riscul era prea mare.

Vrăjitorii minori nu aveau voie să folosească magia în afara şcolii. Harry nu îi spusese

familiei Dursley lucrul acesta, fiindcă ştia că numai frica de a nu fi transformaţi în gândaci

îi împiedica pe aceştia să nu îl închidă în nişa de sub scări, cu bagheta şi mătura lui. În

primele săptămâni de la întoarcerea sa, Harry se distra bombănind pe înfundate şi privindu-

l pe Dudley cum fugea din cameră cât de repede îl duceau picioarele lui grase. Dar lunga

tăcere din partea Hermionei şi a lui Ron îl făceau să se simtă atât de rupt de lumea magiei,

încât până şi tachinarea lui Dudley îşi pierduse farmecul... Iar acum, Ron şi Hermione

uitaseră şi ei ziua lui de naştere...

Ce nu ar fi dat să primească un mesaj de la Hogwarts! De la oricare vrăjitor sau

magician! Ar fi fost mulţumit să fi primit un semn chiar şi de la Draco Reacredinţă,

duşmanul său cel de mai temut, doar ca să se asigure că nu a fost totul un vis...

Asta nu fiindcă tot anul petrecut la Hogwarts fusese foarte distractiv... Chiar la

sfârşitul anului, Harry fusese pus faţă în faţă cu nimeni altul, decât cu însuşi Lordul Cap-

de-Mort! Acesta, chiar dacă nu mai era decât o vagă amintire a ceea ce fusese odată,

demult, era încă înfricoşător, viclean, încă hotărât să-şi recapete puterile. Harry scăpase din

ghearele lui Cap-de-Mort pentru a doua oară, dar ca prin urechile acului. Chiar şi atunci,

după săptămâni de zile, Harry se trezea în plină noapte, scăldat în transpiraţii reci, întrebân-

du-se unde era Cap-de-Mort în acel moment, amintindu-şi de faţa lui lividă şi de ochii săi

holbaţi, plini de răutate...

Harry stătea pe băncuţă cu spatele drept. Complet absent, fixa gardul viu din faţa lui

şi gardul viu... Îi răspundea cu aceeaşi intensitate a privirii! Doi ochi verzi, enormi,

apăruseră printre frunze.

Harry tresări şi se ridică brusc, când auzi pe deasupra grădinii o voce batjocoritoare.

— Ştiu ce zi e azi, cânta Dudley, venind legănat spre el.

Ochii mari şi verzi clipiră şi dispărură brusc.

— Ce-ai zis? întrebă Harry, concentrându-se în continuare asupra aceluiaşi loc, unde

văzuse cei doi ochi.

— Ştiu ce zi e azi, repetă Dudley, venind chiar lângă el.

— Bravo, zise Harry, deci în sfârşit ai învăţat zilele săptămânii!

— Azi e ziua ta, rânji Dudley. Cum de n-ai primit felicitări şi cadouri? N-ai nici un

prieten în locul ăla de... ciudaţi?

— Ai grijă să nu te audă mama ta vorbind despre şcoala mea, zise Harry cu calm.

— De ce te uiţi la gardul ăla viu? întrebă Dudley suspicios.

— Încerc să mă hotărăsc ce vrajă să aleg ca să îi dau foc, răspunse Harry.

Dudley se dădu înapoi într-o fracţiune de secundă, speriat de moarte.

— Nu po-poţi... tata a zis că n-ai v-voie să umbli cu v-vrăji... a zis că te dă afară din

4

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

casă... şi n-ai unde să te duci... n-ai nici un prieten care să te vrea...

— Jiggery pokery! zise Harry, pe un ton serios. Hocus pocus... michi-pichi...

— MAAAMIII! urlă Dudley, împiedicându-se în propriile sale picioare, în fuga lui

nebună spre casă. MAAMII! Face... ştii-tu-ce!

Harry plăti cumplit acest moment de distracţie. Cum nici Dudley şi nici gardul viu nu

păţiseră nimic, Mătuşa Petunia îşi dădu seama că nu a fost vorba de vrăji adevărate, dar

Harry tot trebui să se ferească de tigaia plină de detergent, aţintită spre capul lui. Apoi îi

dădu de lucru, ameninţându-l că nu va primi nimic de mâncare, până nu va termina tot ce

avea de făcut.

În timp ce Dudley lenevea prin casă şi mânca îngheţată, Harry spălă geamurile,

lustrui maşina, tunse peluza, aranjă straturile de flori, îngriji şi udă trandafirii şi vopsi

băncuţa din grădină. Soarele dogorea şi îl ardea la ceafă. Harry ştia că nu ar fi trebuit să

muşte din momeala lui Dudley, dar se întâmpla ca în acel moment să gândească şi el la fel

ca Dudley... Poate că într-adevăr nu avea nici un prieten la Hogwarts... Dacă l-ar fi văzut

acum, împrăştiind bălegar pe straturile pregătite pentru însămânţat... Îl durea mijlocul de

nu mai putea...

Era şapte jumătate, când, în sfârşit, extenuat, o auzi pe Mătuşa Petunia, chemându-l.

— Hai, vino! Şi calcă pe ziar!

Harry intră bucuros în umbra bucătăriei care sclipea de curăţenie. Pe frigider se afla

prăjitura acelei seri, un morman enorm de frişcă, ornat cu violete din zahăr. O pulpă de

porc se rumenea la cuptor.

— Mănâncă repede! Familia Mason trebuie să sosească din clipă în clipă, se răsti

Mătuşa Petunia, arătându-i două felii de pâine şi o bucată de brânză.

Era deja îmbrăcată cu rochia ei de seară, roz-somon.

Harry se spălă pe mâini şi se năpusti asupra cinei sale jalnice. În clipa în care termină,

Mătuşa Petunia îi şi luă farfuria din faţă.

— Sus! Grăbeşte-te!

Pe când trecea prin faţa uşii de la sufragerie, Harry îi zări pe Unchiul Vernon şi pe

Dudley, în sacou şi cravată. Abia urcase scările, când se auzi soneria şi Unchiul Vernon,

furios, apăru în capul scărilor.

— Ţine minte băiete, un sunet şi...

Harry se duse la el în cameră în vârful picioarelor şi se strecură înăuntru, închise uşa

şi dădu să se trântească pe pat.

Problema era că patul era deja ocupat de altcineva!...

5

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— CAPITOLUL II —

AVERTISMENTUL LUI DOBBY

Harry reuşi cu greu să se stăpânească să nu ţipe. Micuţa creatură de pe pat avea urechi

mari, ca de liliac, şi ochi mari, verzi, bulbucaţi, cât nişte mingi de tenis. Harry îşi dădu

imediat seama că erau aceiaşi ochi care îl priviseră de dimineaţă din gardul viu.

În timp ce se uitau ochi în ochi, Harry auzi vocea lui Dudley din hol:

— Pot să vă iau hainele, doamnă şi domnule Mason?

Creatura se dădu jos din pat şi se înclină atât de tare, mai să atingă covorul cu vârful

nasului său lung şi subţire. Harry observă că era îmbrăcată cu ceva care semăna cu o faţă

de pernă veche, cu găuri pentru mâini şi picioare.

— Aăă... bună..., zise Harry, pe un ton nervos.

— Harry Potter! zise creatura, cu o voce piţigăiată care, spre groaza lui Harry, se

putea auzi prea bine de jos. De atâta timp vroia Dobby să vă cunoască, domnule... e aşa o

onoare...

— M-Mulţumesc, zise Harry, lipindu-se de perete, până la scaunul de la birou şi

adâncindu-se în el, lângă Hedwig, care dormea dusă în colivia ei încăpătoare. Ar fi vrut să

întrebe „Ce eşti tu?”, dar se temu să nu pară nepoliticos, aşa că întrebă:

— Cine sunteţi dumneavoastră?

— Dobby, domnule. Doar Dobby, atât! Sunt spiriduşul unei case, răspunse creatura.

— A, da? zise Harry. Hm... nu vreau să fiu nepoliticos, dar nu este cel mai bun

moment să am un spiriduş în camera mea...

Din sufragerie răsună râsul Mătuşii Petunia, fals şi strident. Spiriduşul se luă cu

mâinile de cap.

— Nu că nu sunt încântat de cunoştinţă, zise Harry repede, dar de ce ai venit la mine,

pot să te ajut cu ceva?

— Ah, da, domnule, zise Dobby, devenind serios. Dobby a venit să-ţi spună,

domnule... O, e foarte greu, domnule... Dobby nu ştie de unde să înceapă...

— Stai jos, zise Harry, politicos, arătând spre pat.

Spre disperarea lui, spiriduşul izbucni într-un plâns zgomotos.

— Să... să stau jos... niciodată... niciodată!...

Lui Harry i se păru că vocile de jos se opriseră.

— Îmi pare rău, şopti el, n-am vrut să te jignesc sau ceva de genul ăsta...

— Să îl jigneşti pe Dobby, cum aşa, domnule?! hohoti spiriduşul. Dobby nu a fost

poftit niciodată să stea jos... ca un egal...

Spunând tot timpul „Şşt!” şi încercând să-l liniştească, în acelaşi timp, Harry îl

conduse pe Dobby până la pat. Spiriduşul se aşeză, sughiţând, părând o păpuşă uriaşă şi

foarte urâtă. În sfârşit, reuşi să-şi stăpânească sughiţul şi suspinele şi rămase cu ochii săi

mari şi verzi aţintiţi asupra lui Harry, cu o expresie de profundă adoraţie.

— Se pare că nu prea ai întâlnit vrăjitori cumsecade...

Dobby clătină capul dintr-o parte în alta şi se ridică fără de veste, lovindu-se cu capul

de fereastră şi strigând:

— Dobby, foarte rău! Rău de tot!

— Opreşte-te!... Ce faci? întrebă Harry, stupefiat.

Îl dezlipi de fereastră şi îl aduse iar pe pat.

Hedwig se trezise cu un ţipăt deosebit de puternic şi lovea cu putere barele coliviei.

6

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Dobby a trebuit să se pedepsească, domnule, zise spiriduşul care se uita dintr-o

dată cruciş. Dobby aproape că şi-a vorbit familia de rău, domnule...

— Familia ta?

— Familia de vrăjitori, pe care o slujeşte Dobby, domnule... Dobby este un spiriduş

căruia îi este destinat să servească numai o singură familie, pentru totdeauna...

— Ei ştiu că eşti aici? întrebă Harry, curios.

Dobby se cutremură.

— O, nu, domnule, nu... Dobby va trebui să se pedepsească aspru pentru această

vizită, domnule. Dobby va trebui să-şi prindă urechile în uşa de la cuptor timp de două ore

pentru asta. Dacă ar şti, domnule...

— Dar nu o să observe dacă o să ai urechile prinse în cuptor?

— Nu cred. Dobby trebuie să se pedepsească întotdeauna pentru ceva, domnule. Ei îl

lasă pe Dobby să se pedepsească ori de câte ori vrea, domnule, ba chiar îi dau pedepse

suplimentare, uneori...

— Dar de ce nu pleci de la ei? De ce nu evadezi?

— Un spiriduş trebuie să fie eliberat, domnule, iar familia lui nu-l va elibera niciodată

pe Dobby... Dobby va trebui să o slujească până la moarte, domnule...

Harry îl urmărea atent.

— Şi eu care credeam că eu sunt pedepsit pentru că mai am de stat încă o lună aici,

zise el. În comparaţie cu familia ta, familia Dursley pare aproape umană. Şi nu te poate

ajuta nimeni? Eu, de pildă...

În aceeaşi clipă, Harry şi-ar fi dorit să nu fi scos nici un cuvânt. Dobby se cufundase

iar într-o mare de mulţumiri zgomotoase.

— Te rog, îi şopti Harry, speriat, taci, te rog! Dacă te aud... dacă află familia Dursley

că eşti aici...

— Harry Potter întreabă dacă îl poate ajuta pe Dobby... Dobby auzise de faima

dumneavoastră, dar Dobby nu ştia cât de bun sunteţi, domnule...

Harry, care simţea că era neobişnuit de aprins la faţă, îi spuse:

— Orice ai auzit despre măreţia mea sunt simple aiureli!

Nici măcar nu sunt primul din clasă, Hermione este cea care...

Dar se opri pentru că nu vroia să sufere, gândindu-se la Hermione.

— Harry Potter este modest şi bun, zise Dobby, plin de respect, iar ochii săi sferici

străluciră de emoţie. Harry Potter nu vorbeşte de triumful său asupra Celui-Al-Cărui-Nu-

me-Nu-Trebuie-Rostit...

— Cap-de-Mort? întrebă Harry.

Dobby îşi acoperi urechile şi se văită:

— Ah, nu-i pronunţaţi numele, domnule! Nu i-l pronunţaţi, vă rog!

— Iartă-mă, ştiu că unora le este greu să vorbească despre el. De exemplu, Ron,

prietenul meu...

Şi iar se opri. Şi la Ron îi era greu să se gândească...

Dobby se aplecă spre Harry, cu ochii cât cepele.

— Dobby a auzit, zise el răguşit, că Harry Potter s-a întâlnit cu Lordul Întunericului

pentru a doua oară, acum câteva săptămâni... de care a scăpat iar...

Harry aprobă din cap şi ochii lui Dobby se umplură subit de lacrimi.

— Ah, domnule, suspină el, înfundându-şi faţa în colţul feţei de pernă cu care era

îmbrăcat. Harry Potter este viteaz şi curajos. A înfruntat atâtea pericole! Dar Dobby a venit

să îl apere pe Harry Potter, să-l prevină, chiar dacă apoi trebuie să-şi bage urechile în

7

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

cuptor... Harry Potter nu trebuie să se întoarcă la Hogwarts!

Se lăsă o tăcere deplină, întreruptă doar de sunetul furculiţelor şi al cuţitelor de jos şi

de vocea difuză a Unchiului Vernon.

— Po-Poftim? izbucni Harry. Dar trebuie să mă întorc... trimestrul începe pe întâi

septembrie. Este singurul lucru care mă ţine în viaţă. Tu nu ştii cum este aici. Locul meu

nu este aici. Locul meu este în lumea ta, la Hogwarts!

— Nu, nu, nu, chiţăi Dobby, scuturându-şi capul atât de tare, încât îi fluturau

urechile. Harry Potter trebuie să stea unde este în siguranţă. Este prea important, prea bun,

pentru a dispărea pentru totdeauna. Dacă Harry Potter se întoarce la Hogwarts, se va afla în

pericol de moarte.

— De ce? întrebă Harry, surprins.

— E vorba de un complot, Harry Potter, care o să facă să se întâmple lucruri

groaznice la Hogwarts, Şcoala de Magie, Farmece şi Vrăjitorii, în acest an, şopti Dobby,

tremurând din toate încheieturile. Dobby ştie asta de luni de zile, domnule, Harry Potter nu

trebuie să se expună pericolului. Este o persoană mult prea importantă, domnule!

— Ce lucruri îngrozitoare? întrebă Harry, fără să stea pe gânduri. Cine complotează?

Dobby scoase un zgomot înăbuşit, ca şi cum l-ar fi strâns cineva de gât, apoi începu

să se dea cu capul de perete, înnebunit.

— Destul! se rugă Harry, luând spiriduşul de mână pentru a-l opri. Nu-mi poţi spune,

înţeleg. Dar de ce mă avertizezi, atunci?

Un gând tulburător îi trecu prin minte.

— Stai puţin, asta are vreo legătură cu Cap-de-... scuză-mă... cu Ştii-Tu-Cine? Ai

putea să dai doar din cap, adăugă el în grabă, în timp ce capul lui Dobby se apropia

îngrijorător de mult de perete.

Încet, Dobby scutură din cap.

— Nu, nu Cel-Al-Cărui-Nume-Nu-Trebuie-Rostit, domnule.

Însă ochii lui Dobby se măriseră parcă şi mai mult, încercând să-i dea un indiciu lui

Harry. Acesta însă era în ceaţă complet.

— Doar n-are fraţi, nu? încercă Harry să ghicească.

Dobby clătină iar capul, holbându-se mai mult ca niciodată.

— Păi, atunci nu ştiu cine ar putea să facă lucruri îngrozitoare la Hogwarts, zise

Harry. Adică, mai este Dumbledore, unu la mână... Ştii cine este Dumbledore, nu?

Dobby îşi înclină capul.

— Albus Dumbledore este cel mai bun director pe care l-a avut Hogwarts vreodată.

— Dobby ştie, domnule. Dobby a auzit că puterile lui Dumbledore sunt opuse celor

ale Ştim-Noi-Cui şi la fel de puternice.

Vocea lui Dobby coborî subit la şoaptă:

— Există puteri pe care Dumbledore nu... pe care nici un vrăjitor decent nu le-ar...

Şi înainte ca Harry să îl poată opri, Dobby sări de pe pat, puse ochii pe veioza lui

Harry şi cu icneli asurzitoare începu să se lovească în cap cu ea.

Se lăsă un moment de tăcere apăsătoare la parter. Două secunde mai târziu, cu inima

zbătându-i-se în piept, Harry îl auzi pe Unchiul Vernon pe hol, spunând către musafiri:

— Probabil că şmecherul de Dudley a lăsat iar televizorul deschis... Ce drăcuşor de

copil!

— Repede! În şifonier! şopti Harry şi îl îndesă pe Dobby acolo.

Închise uşa şi se aruncă pe pat, exact în clipa în care se deschidea uşa.

— Ce naiba faci? zise Unchiul Vernon printre dinţi, îngrozitor de aproape de faţa lui

8

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Harry. Tocmai mi-ai nenorocit poanta bancului cu jucătorul de golf japonez... Încă un sunet

şi o să-ţi doreşti să nu te fi născut, băiete!

Ieşi val-vârtej din cameră.

Tremurând, Harry deschise uşa şifonierului, ca să iasă Dobby.

— Vezi cum este aici? îl întrebă Harry. Înţelegi de ce trebuie să mă întorc la

Hogwarts? Este singurul loc unde am... ăăă... cred că am prieteni...

— Prieteni care nici măcar nu-i scriu lui Harry Potter? întrebă Dobby cu viclenie.

— Presupun că au fost... Stai puţin, spuse Harry, încruntat, de unde ştii tu că nu mi-au

scris prietenii mei?

Dobby îşi târşâi picioarele.

— Harry Potter nu trebuie să fie supărat pe Dobby... Dobby a vrut să facă bine...

— Mi-ai oprit scrisorile?

— Dobby le are la el, domnule, zise spiriduşul şi, îndepărtându-se precaut de Harry,

scoase un teanc de scrisori din faţa de pernă pe care o purta. Harry zări scrisul îngrijit al

Hermionei, scrisul urât al lui Ron, până şi nişte măzgălituri care semănau cu scrisul lui

Hagrid.

Dobby clipi neliniştit.

— Harry Potter nu trebuie să fie supărat... Dobby a sperat... dacă Harry Potter ar fi

crezut că prietenii l-au uitat... Harry Potter nu ar mai fi vrut să se întoarcă, domnule...

Harry nu îl mai asculta. Încercă să înşface scrisorile, dar Dobby se feri.

— Harry Potter o să le aibă, domnule, dacă îi promite lui Dobby că nu se întoarce la

Hogwarts. Ah, domnule, este un pericol, pe care nu trebuie să îl înfruntaţi! Promiteţi-mi că

n-o să vă întoarceţi, domnule!

— Nu-ţi promit, spuse Harry, furios. Dă-mi scrisorile prietenilor mei!

— Atunci Harry Potter nu-i lasă lui Dobby cale de întoarcere, spuse spiriduşul cu

tristeţe.

Înainte ca Harry să apuce să se mişte, Dobby era deja lângă uşă. O deschise şi o

zbughi la parter, pe scări.

Cu gura uscată, cu stomacul cât o nucă, Harry ţâşni după el, încercând să nu facă nici

un zgomot. Ultimele şase trepte le sări, pur şi simplu, aterizând ca o pisică pe covorul din

hol, cu ochii după Dobby. Din sufragerie, îl auzi pe Unchiul Vernon spunând:

— ... povestiţi-i Petuniei întâmplarea aceea amuzantă despre instalatorii americani,

doamnă Mason, abia aşteaptă s-o audă...

Harry fugi pe hol până în bucătărie şi simţi cum i se face un gol imens în locul

stomacului.

Prăjitura, minunata capodoperă a Mătuşii Petunia, muntele de frişcă şi violete de

zahăr, plutea în apropiere de tavan. Chircit deasupra unui bufet dintr-un colţ, stătea nimeni

altul, decât Dobby!

— Nu, exclamă Harry, te rog... o să mă omoare...

— Harry Potter trebuie să promită că nu se mai întoarce la şcoală...

— Dobby... te rog...

— Spuneţi, domnule...

— Nu pot!

Dobby îi aruncă o privire tragică.

— Atunci Dobby trebuie să o facă, domnule, pentru binele lui Harry Potter.

Prăjitura se împrăştie pe podea, cu o bufnitură care îl încremeni pe Harry. Frişca

împroşcă ferestrele şi pereţii, iar platoul pe care se afla se făcu ţăndări. Ca o plesnitură de

9

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

bici, Dobby se făcu nevăzut.

Se auziră ţipete din sufragerie şi Unchiul Vernon dădu buzna în bucătărie, unde îl găsi

pe Harry, înlemnit din cauza şocului, acoperit din cap până-n picioare cu desertul Mătuşii

Petunia.

La început, Unchiul Vernon încercă să salveze aparenţele („Oh, e nepotul nostru... e

foarte timid... nu suportă oamenii străini, aşa că l-am ţinut sus...), însă, după ce îşi conduse

musafirii înapoi în sufragerie, se întoarse şi îi promise solemn lui Harry că îl va jupui de

viu, după ce pleacă familia Mason, şi îi dădu o mătură să cureţe murdăria. Mătuşa Petunia

scoase nişte îngheţată din frigider şi Harry, încă tremurând, începu să frece pardoseala.

Chiar şi aşa, Unchiul Vernon încă ar mai fi putut să încheie contractul, dacă n-ar fi

fost bufniţa.

Mătuşa Petunia tocmai împărţea la toţi nişte bomboane cu mentă, pentru digestie,

când o bufniţă enormă năvăli pe fereastra sufrageriei, lăsând o scrisoare pe capul doamnei

Mason, după care făcu cale-ntoarsă. Doamna Mason scoase un ţipăt înspăimântător şi fugi

din casă, mormăind ceva despre smintiţi şi apucaţi. Domnul Mason a mai rămas doar cât să

explice că soţiei sale îi era foarte frică de păsări, de toate formele şi mărimile, şi să întrebe

dacă asta înţeleg ei printr-o glumă...

Harry stătea în bucătărie, strângând mătura în mâini, în timp ce Unchiul Vernon se

îndrepta spre el, cu o sclipire malefică în ochii săi mici.

— Citeşte-o! şuieră el, fluturând scrisoarea lăsată de bufniţă. Haide, citeşte-o!

Harry o luă. Nu era o felicitare de ziua lui.

Dragă domnule Potter, Am fost informaţi că în locuinţa dumneavoastră a fost

folosită o Vrajă Plutitoare în această seară, la ora nouă şi douăsprezece minute.

După cum ştiţi, vrăjitorii minori nu au voie să folosească magia în afara şcolii şi

dacă veţi continua să mai faceţi vrăji veţi fi exmatriculat. (Decretul pentru restrângerea,

în limite rezonabile, a vrăjitoriilor din partea minorilor, 1875, Paragraful C).

De asemenea, dorim să vă reamintim că orice activitate magică detectabilă de către

membrii comunităţii non-magice (a Încuiaţilor) este un delict grav, în concordanţă cu

articolul 13 al Confederaţiei Internaţionale de Tăinuire a Statutului Vrăjitorilor.

Vacanţă plăcută, Cu respect, Mafalda Hopkirk

Oficiul de Folosire Nepermisă a Magiei

Ministerul Magiei

Harry îşi ridică ochii de pe scrisoare şi înghiţi în sec.

— Nu ne-ai spus că nu ai voie să faci vrăji în afara şcolii, spuse Unchiul Vernon, cu o

strălucire furioasă în ochi. Ai uitat să ne informezi... ţi-a ieşit din minte, îndrăznesc să

spun...

Se aplecă peste Harry ca un buldog enorm, cu colţii dezgoliţi.

— În acest caz, am veşti noi pentru tine, băiete... te sechestrez... nu te vei mai

întoarce niciodată la şcoala aia... niciodată... şi dacă încerci să scapi prin magie, treaba ta,

te exmatriculează!

Râzând ca un apucat, îl târî pe Harry înapoi, în camera lui.

Unchiul Vernon se dovedi la fel de rău, ca şi cuvintele sale. În dimineaţa următoare

plăti un om să pună zăbrele la fereastra lui Harry. El însuşi montă o uşiţă, ca pentru pisici,

pe unde i se putea strecura mâncarea, de trei ori pe zi. Îi dădeau voie să folosească baia

dimineaţa şi seara. În rest, era tot timpul închis în camera lui.

10

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Trecură trei zile şi familia Dursley nu părea să revină asupra hotărârii, iar Harry nu

vedea nici o cale de ieşire din acea situaţie. Stătea pe pat şi privea cum soarele apunea,

dincolo de zăbrelele de la fereastra lui. Se întreba cu tristeţe ce se va întâmpla cu el şi cum

se va sfârşi totul.

La ce îl ajuta să scape cu ajutorul magiei din cameră, dacă ar fi fost exmatriculat

pentru asta? Viaţa în casa de la numărul 4, de pe Aleea Boschetelor, era mai tristă ca nicio-

dată. Acum familia Dursley ştia că nu riscă să fie transformată în cine ştie ce. Harry îşi

pierduse singura armă împotriva lor. Dobby îl salvase pe Harry de întâmplările nefericite

de la Hogwarts, însă după cum mergeau lucrurile se părea că oricum va muri de foame.

Uşiţa se deschise şi apăru mâna Mătuşii Petunia, împingând în cameră o farfurie de

supă la conservă. Harry, care era mort de foame, sări de pe pat şi se năpusti asupra ei. Supa

era rece bocnă, dar sorbi jumătate din ea dintr-o înghiţitură. Traversă apoi camera spre

colivia lui Hedwig şi îi strecură şi ei printre gratii nişte legume zemoase. Ea se înfoie toată

şi îi aruncă o privire de imens dezgust.

— Nu ajută la nimic dacă eşti mofturoasă, este tot ce avem, spuse Harry, sumbru.

Puse farfuria la loc, lângă uşiţă, şi se întinse iar pe pat, chiar mai înfometat decât

fusese înainte să mănânce supa. Presupunând că ar mai fi supravieţuit încă patru săptămâni,

ce se va întâmpla când nu o să apară la Hogwarts? Oare îi va observa cineva lipsa? Va fi

trimis cineva să vadă de ce nu s-a întors? Vor putea să convingă familia Dursley să-i dea

drumul?

Camera se întuneca. Obosit, cu burta goală, cu mintea năpădită de întrebări fără

răspuns, căzu într-un somn neliniştit.

Visă că era expus într-o cuşcă la Grădina Zoologică, cu o plăcuţă prinsă de cuşcă, pe

care scria „Vrăjitor minor”. Oamenii se zgâiau la el cum zăcea, înfometat şi slăbit, pe un

pat de paie. Îl văzu pe Dobby în mulţime şi îl strigă, cerându-i ajutorul, dar Dobby îi

răspunse, cu încăpăţânare: „Harry Potter este în siguranţă acolo, domnule!” şi dispăru.

Apărură şi soţii Dursley, cu Dudley, care zăngănea barele cuştii şi râdea de el.

— Termină! murmură Harry în somn, în timp ce zăngănitul continua să îi răsune în

cap. Lasă-mă în pace... încetează... încerc să dorm...

Deschise ochii. Lumina lunii se revărsa printre gratiile ferestrei. Cineva îl fixa cu

privirea din spatele barelor, cineva pistruiat, cu păr roşcat şi nas lung...

Ron Weasley era la fereastra lui Harry.

11

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— CAPITOLUL III —

VIZUINA

— Ron! şopti Harry, târându-se la fereastră şi deschizând-o ca să poată vorbi printre

bare. Ron, cum ai ajuns aici?... Ce...

Harry rămase tablou, când îşi dădu seama ce vedea cu adevărat. Ron se apleca spre el

dintr-o maşină turcoaz, parcată în aer. De pe locurile din faţă făceau fel de fel de mutre

Fred şi George, fraţii gemeni, mai mari, ai lui Ron.

— Ce faci, Harry? întrebă Ron. De ce nu mi-ai răspuns la scrisori? Te-am invitat de

vreo douăsprezece ori să vii să stai la mine, apoi a venit tata şi mi-a spus că ai primit un

avertisment oficial pentru folosirea magiei de faţă cu Încuiaţii...

— N-am fost eu... Dar cum a aflat?

— Lucrează la Minister, zise Ron. Ştii că nu avem voie să facem vrăji în afara şcolii...

— Tu vorbeşti? Cam scumpă pentru tine, nu crezi? spuse Harry, uitându-se la maşină.

— Asta nu se pune la socoteală, spuse Ron. Am împrumutat-o, este a tatei, nu am

făcut vrăji. Dar să faci vrăji de faţă cu Încuiaţii ăia cu care stai...

— Ţi-am spus că nu eu... Dar e prea lungă povestea să ţi-o spun acum. Uite ce vreau

să te rog: să le explici celor de la Hogwarts că familia Dursley mă ţine prizonier şi

bineînţeles că nu mă pot elibera prin magie, că o să creadă Ministerul că este a doua vrajă

în trei zile şi o să...

— Calmează-te, zise Ron, am venit să te luăm cu noi.

— Dar nici tu nu mă poţi scoate de aici prin vrăji...

— Nici nu-i nevoie, spuse Ron, râzând şi arătând spre locurile din faţă. Ai uitat cine e

cu mine...

— Leagă asta de bare, spuse Fred, aruncând o sfoară spre Harry.

— Dacă se trezeşte familia Dursley, sunt mort, zise Harry, legând sfoara de bară, în

timp ce Fred pornea maşina.

— Nu-ţi face griji, îl linişti Fred, şi dă-te înapoi!

Harry se dădu înapoi, în umbra camerei, lângă Hedwig, care părea să fi înţeles cât de

important era să nu se mişte şi să tacă.

Maşina scrâşnea din ce în ce mai tare şi deodată, cu un zgomot înfiorător, barele se

desprinseră de fereastră, Fred înaintând cu maşina prin aer. Ajungând la fereastră, Harry

văzu gratiile plutind la câţiva metri de pământ. Ron le trase cu greu în maşină. Harry

ascultă atent, însă nu se auzea nimic dinspre dormitorul soţilor Dursley.

Când barele fură în siguranţă pe bancheta din spate, lângă Ron, Fred încercă să

apropie cât mai mult maşina de fereastra lui Harry.

— Urcă! zise Ron.

— Dar toate lucrurile mele de la Hogwarts... bagheta... mătura...

— Unde sunt?

— Închise în nişa de sub scări şi n-am cum să ies din cameră.

— Nici o problemă, zise George de pe locul din faţă. La o parte, Harry!

Fred şi George escaladară cu grijă fereastra de la camera lui Harry. „Ce-i al lor e-al

lor!” se gândi Harry, în timp ce George încerca să deschidă uşa cu un ac de păr.

— Mulţi vrăjitori cred că este o pierdere de timp să ştii trucurile astea infantile ale

Încuiaţilor, dar eu cred că merită să le înveţi, chiar dacă îţi iau ceva timp.

Se auzi un — CLIC! — şi uşa se dădu de perete.

12

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Deci, noi luăm cufărul, tu ia tot ce poţi din cameră şi dă-i-le lui Ron, şopti George.

— Aveţi grijă la ultima treaptă, scârţâie, îi avertiză Harry, pe când gemenii dispăreau

în întuneric.

Harry dădu un ocol camerei, strângându-şi lucrurile şi dându-i-le mai departe lui Ron.

Apoi se duse să-i ajute pe Fred şi pe George să împingă cufărul pe scări. Harry îl auzi pe

Unchiul Vernon tuşind.

Într-un sfârşit, gâfâind, ajunseră sus şi traseră cufărul spre fereastra lui Harry. Fred se

urcă în maşină ca să-l ajute pe Ron să tragă cufărul în maşină, în timp ce Harry şi George îl

împingeau din cameră. Încetul cu încetul, cufărul alunecă peste pervaz.

Unchiul Vernon tuşi iarăşi.

— Încă puţin, gâfâi Fred, care trăgea din maşină, mai împingeţi o dată...

Harry şi George mai împinseră puţin şi cufărul ajunse pe bancheta din spate a maşinii.

— În ordine, hai să mergem, şopti George.

Dar când se urcă pe pervaz, Harry auzi un ţipăt prelung din spatele lui, urmat imediat

de tunetul vocii Unchiului Vernon:

— BUFNIŢA AIA BLESTEMATĂ!

— Am uiat-o pe Hedwig!

Harry traversă camera, exact când se aprinse lumina din hol, înşfăcă repede colivia lui

Hedwig, se duse la fereastră şi i-o dădu lui Ron. Se căţără pe cufăr, tocmai când Unchiul

Vernon îmbrânci uşa, care se izbi de perete.

Preţ de o secundă, Unchiul Vernon rămase încremenit în pragul uşii, apoi scoase un

răcnet, ca un taur furios, şi se năpusti asupra lui Harry, prinzându-l de gleznă.

Ron, Fred şi George îl apucară pe Harry de mâini şi îl traseră cu putere.

— Petunia! răcni Unchiul Vernon. Scapă! SCAPĂ!

Fraţii Weasley se opintiră şi piciorul lui Harry alunecă din mâinile Unchiului Vernon.

În momentul în care Harry era în maşină şi portiera se închidea în urma lui, Ron strigă

„Accelerează, Fred!” şi maşina ţâşni spre lună.

Lui Harry nu-i venea să creadă... Era liber! Se aplecă pe geam şi aerul nopţii îi înfoie

părul. Vedea acoperişul din Aleea Boschetelor, care se făcea tot mai mic. Unchiul Vernon,

Mătuşa Petunia şi Dudley rămăseseră încremeniţi la fereastra lui Harry.

— Pe vara viitoare! strigă Harry.

Fraţii Weasley izbucniră în râs şi Harry se aşeză la locul lui, cu gura până la urechi.

— Dă-i drumul lui Hedwig, îi spuse el lui Ron, să zboare în spatele nostru. Nu şi-a

mai întins aripile de secole!

George îi dădu acul de păr lui Ron şi peste câteva minute Hedwig ieşi bucuroasă pe

fereastra maşinii, zburând pe lângă ei, ca o nălucă.

— Hai, povesteşte-ne, Harry! zise Ron, nerăbdător. Ce s-a întâmplat?

Harry le povesti despre Dobby, şi cum îl avertizase el, şi despre tot circul cu prăjitura.

După ce termină, urmă un moment de tăcere.

— Foarte ciudat, spuse Fred într-un sfârşit.

— Cu siguranţă, este ceva putred aici, adăugă George. Şi nu ţi-a spus cine pune la

cale toate chestiile alea?

— Nu cred că avea voie, spuse Harry. Ţi-am spus că de câte ori îi scăpa ceva, începea

să se dea cu capul de pereţi.

Îi văzu pe Fred şi pe George uitându-se unul la celălalt.

— Credeţi că m-a minţit? întrebă Harry.

— Păi, spuse Fred, hai s-o luăm de la capăt... Spiriduşii caselor ştiu vrăji puternice,

13

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

dar în cele mai multe cazuri nu le pot folosi fără permisiunea stăpânilor. Presupun că bă-

trânul Dobby a fost trimis să te împiedice să te întorci la Hogwarts. O glumă proastă a

cuiva. Ştii pe cineva de la şcoală care-ţi poartă pică?

— Da, ziseră Harry şi Ron în acelaşi timp.

— Draco Reacredinţă, le explică Harry. El mă urăşte.

— Draco Reacredinţă? repetă George, întorcându-se spre el. Doar nu e fiul lui Lucius

Reacredinţă?

— Cred că da, nu e un nume prea des întâlnit, nu? zise Harry. De ce?

— L-am auzit pe tata vorbind despre el, spuse George. Era un adept al lui Ştii-Tu-

Cine.

— Şi când Ştii-Tu-Cine a dispărut, continuă George, întorcându-se pentru a-l putea

privi pe Harry, Lucius Reacredinţă s-a întors la noi, spunând că el nu a intenţionat să se

întâmple nimic din toate acelea. Aiurea! Tata crede că este în tabăra lui Ştii-Tu-Cui...

Harry mai auzise şi altă dată de familia Reacredinţă şi nu era surprins deloc. Pe lângă

Draco, Dudley Dursley era un copil bun, sensibil şi înţelept.

— Nu ştiţi dacă familia Reacredinţă are vreun spiriduş al casei? întrebă Harry.

— Păi, al oricui o fi, trebuie să fie o familie veche de vrăjitori, foarte bogată, zise

Fred.

— Da, mama tot timpul spune că ar vrea şi ea un spiriduş al casei care să calce rufele,

spuse George... N-avem decât un vârcolac amărât, în pod, şi pitici, în toată grădina. Spi-

riduşii caselor stau în conacuri şi castele şi alte locuri din astea, n-ai prinde unul în casa

noastră...

Harry tăcea. Ţinând cont că Draco Reacredinţă avea tot ce era mai bun, probabil că

familia lui înota în aur vrăjitoresc. Şi-l închipuia pe Draco plimbându-se ţanţoş în jurul

unui conac somptuos. Da, îi stătea în fire lui Draco să-şi trimită servitorul să-l împiedice pe

Harry să se întoarcă la Hogwarts... Oare greşise când se încrezuse în Dobby?!

— Oricum, mă bucur că am venit să te luăm, spuse Ron. Mă îngrijorasem când am

văzut că nu-mi răspundeai la scrisori. La început am crezut că era greşeala lui Errol...

— Cine este Errol?

— Bufniţa noastră. Un bufniţoi bătrân de când lumea. N-ar fi fost prima dată când ar

fi leşinat în timpul unei misiuni. Aşa că am încercat să-l împrumut pe Hermes...

— Pe cine?

— Bufniţa pe care i-au cumpărat-o mama şi tata lui Percy când a fost făcut Perfect,

spuse Fred, de pe locul din faţă.

— Dar nu a vrut să mi-l împrumute, zise Ron. Mi-a zis că avea nevoie de el.

— Percy se comportă tare ciudat vara asta, zise George, încruntându-se. Trimite o

grămadă de scrisori şi stă foarte mult timp închis în camera lui... Adică, de câte ori poţi să

lustruieşti o insignă de Perfect?... Conduci prea spre vest, Fred, adăugă el, arătând spre

busola de pe bord.

Fred învârti volanul.

— Deci, tatăl vostru ştie că aţi luat maşina? întrebă Harry, intuind răspunsul.

— Păi... nu, spuse Ron, avea de lucru în seara asta. Sper că o vom putea pune la loc,

în garaj, înainte să observe mama că am luat-o.

— Şi ce face până la urmă tatăl vostru la Minister?

— Lucrează în cel mai plictisitor departament, zise Ron. Oficiul de Folosire

Neregulamentară a Obiectelor Făcute de Încuiaţi.

— Ce anume?

14

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Obiectele făcute de Încuiaţi şi apoi vrăjite de noi, ştii tu... în cazul în care ajung iar

în casele sau magazinele Încuiaţilor. Ca de pildă, anul trecut, când a murit o vrăjitoare

bătrână şi serviciul ei de ceai a ajuns într-un magazin de antichităţi. L-a cumpărat o femeie,

l-a dus acasă şi a vrut să le servească prietenelor ei ceaiul în noile ceşcuţe. Îţi dai seama, a

fost un coşmar... Tata a făcut ore suplimentare săptămâni la rând.

— Ce s-a întâmplat?

— Ceainicul a căpiat şi a început să împroaşte cu ceai în jur. Un om a ajuns chiar în

spital, cu biscuiţii lipiţi de nas. Tata era înnebunit. Nu este decât el şi un vrăjitor bătrân,

Perkins, în birou, şi au fost nevoiţi să facă Vrăji de Uitare şi tot felul de alte farmece, ca să

acopere greşeala iniţială.

— Dar tatăl tău... maşina asta...

Fred spuse, râzând:

— Da, tata este pasionat după toate chestiile care au legătură cu Încuiaţii, magazia

noastră este plină cu astfel de lucruri. Le desface în bucăţi, apoi le vrăjeşte şi le asamblează

la loc. Dacă s-ar face un raid în casa noastră, tata ar fi primul care ar fi arestat. Mama e

foarte supărată din cauza asta.

— Aia e strada principală, zise George, uitându-se peste parbriz. Ajungem în zece

minute... La timp, tocmai se luminează de ziuă...

La est apăruse o linie rozalie.

Fred coborî maşina mai spre pământ şi Harry zări pâlcuri de copaci şi terenuri

agricole.

— Suntem puţin în afara satului, spuse George, dragul nostru St. Catchpole...

Maşina zbura din ce în ce mai jos. Printre pomi se zărea acum marginea unui soare de

un roşu-strălucitor.

— Victorie! zise Fred când, cu o uşoară bufnitură, atinseră pământul.

Aterizară lângă un garaj dărăpănat, într-o curte mică, şi Harry văzu pentru prima oară

casa lui Ron.

Arăta de parcă la început fusese o cocină de porci, în jurul căreia se adăugaseră

camere pe parcurs, până se formaseră mai multe etaje, atât de spiralate, de parcă ar fi fost

susţinute numai prin magie (cum probabil că şi era, îşi aminti Harry). Pe acoperişul roşu se

vedeau patru sau cinci hornuri. În faţa intrării era înfiptă o plăcuţă, pe care scria „Vizuina”.

În jurul uşii se aflau nişte cizme şi un cazan ruginit. Mai multe găini maronii se foiau prin

curte.

— Nu este mare lucru, zise Ron.

— Este minunat, zise Harry, bucuros, gândindu-se la Aleea Boschetelor.

Coborâră din maşină.

— Acum urcăm cu multă grijă, zise Fred, şi aşteptăm să ne cheme mama la micul

dejun. Apoi tu, Ron, cobori în fugă şi zici „Mami, uite cine a venit aseară!”, iar ea o să fie

foarte fericită să-l vadă pe Harry şi nimeni nu va şti că am luat maşina!

— Exact, zise Ron. Vino, Harry, eu dorm la...

Ron se înverzi deodată, cu ochii aţintiţi spre casă. Ceilalţi trei se întoarseră, în direcţia

privirii lui.

Doamna Weasley mărşăluia prin curte, speriind găinile, şi era uimitor, pentru o

femeie scundă, plinuţă şi cu o expresie binevoitoare pe faţă, cât de bine putea să semene în

acele momente cu un jandarm.

— Ah! făcu Fred.

— Doamne! zise George.

15

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Doamna Weasley se proţăpi în faţa lor, cu mâinile în şolduri, privind când la o faţă

vinovată, când la alta. Purta un şorţ înflorat, din buzunarul căruia ieşea o baghetă magică.

— Aşa, deci..., făcu ea.

— Bună dimineaţa, mami, spuse George, cu o voce care se vroia mieroasă,

victorioasă.

— Aveţi vreo idee cât de îngrijorată am fost? zise doamna Weasley, şoptit, ceea ce nu

prevedea nimic bun.

— Iartă-ne, mamă, dar ştii tu, a trebuit să...

Tuturor celor trei băieţi ai doamnei Weasley, deşi mult mai înalţi decât ea, li se

înmuiară genunchii, în momentul în care furia ei se revărsă asupra lor.

— Paturile goale! Nici un bilet! Maşina dispărută... Dacă aţi fi avut un accident?...

Eram înnebunită de grijă... Şi vouă, ce vă pasă?... Nu v-a păsat niciodată... Ei, lasă că vine

tatăl vostru acasă!... N-am avut niciodată asemenea probleme cu Bill, Charlie sau cu

Percy...

— Perfectul Percy, bombăni Fred.

— NU-I AJUNGI NICI LA DEGETUL MIC LUI PERCY! ţipă doamna Weasley,

înfigându-şi un deget în pieptul lui Fred. Aţi fi putut muri, aţi fi putut fi văzuţi, aţi fi putut

să-l faceţi pe tatăl vostru să-şi piardă slujba...

Părea că durase ore întregi... Doamna Weasley ţipase până răguşise, după care se

întoarse spre Harry, care se dădu un pas înapoi.

— Mă bucur tare mult să te văd, Harry, dragule, spuse ea. Vino să mănânci ceva!

Se întoarse şi intră în casă, iar Harry, după ce îi aruncă o privire descumpănită lui

Ron, care dădu din cap, încurajator, o urmă înăuntru.

Bucătăria era mică şi cam îngrămădită. În mijloc se afla o masă de lemn, cu scaune, şi

Harry se aşeză pe marginea unui scaun, uitându-se în jur. Nu mai fusese niciodată într-o

casă de vrăjitori.

Pe ceasul de pe peretele din faţă exista o singură limbă şi nu avea cifre deloc. Pe

margine erau scrise lucruri de genul: „Ora ceaiului”, „Ora de hrănit găinile” sau „Ai

întârziat”. Deasupra şemineului, erau cărţi puse pe trei rânduri, ale căror titluri sunau cam

aşa: „Vrăjiţi-vă propria brânză”, „Farmece şi prăjituri”, „Petreceri magice!” Şi dacă nu îl

înşela auzul, radioul vechi, de lângă chiuvetă, tocmai anunţase: „Ora Vrăjilor, cu celebra

vrăjitoare-cântăreaţă, Celestina Warbeck”.

Doamna Weasley se agita în jurul lor, gătind micul dejun, puţin absentă, aruncând

priviri crunte fiilor ei, în timp ce punea nişte cârnaţi în tigaie, bombănind din când în când

câte ceva, de genul „Nu ştiu ce-a fost în mintea voastră” sau „N-aş fi crezut niciodată”.

— Tu n-ai nici o vină, scumpul meu, îl linişti ea pe Harry, punându-i opt sau nouă

cârnaţi în farfurie. Arthur şi cu mine ne-am făcut griji pentru tine. Chiar astă-noapte ne

gândeam să mergem să te luăm noi înşine, dacă nu i-ai fi răspuns lui Ron până vineri. Dar

chiar aşa (acum îi mai punea şi trei ouă ochiuri în farfurie), să zbori cu o maşină ilegală

până în capătul celălalt al ţării... Dacă vă vedea cineva?...

Flutură bagheta cu dezinvoltură peste vasele de spălat din chiuvetă, care începură să

se spele singure, zăngănind încetişor în fundal.

— Era înnorat, mamă! zise Fred.

— Nu vorbi cu gura plină! se răsti doamna Weasley.

— Îl ţineau nemâncat, mamă! zise George.

— Ei, şi tu! spuse doamna Weasley, dar pe un ton mult mai îndulcit, şi începu să-i

taie lui Harry felii de pâine şi să i le ungă cu unt.

16

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Atunci se produse o diversiune, în persoana unei siluete mici, roşcate, într-o cămaşă

lungă de noapte, care intră în bucătărie, după care scoase un mic chiţăit şi fugi înapoi.

— Ginny, îi zise Ron lui Harry, abia şoptit. Sora mea. A vorbit de tine toată vara!

— Da, vrea şi un autograf de la tine, Harry, râse Fred, dar întâlni privirea mamei lui,

îşi plecă privirile peste farfurie şi tăcu mâlc.

Nimeni nu mai zise nimic, până nu fură spălate şi puse la loc toate cele patru farfurii,

ceea ce dură surprinzător de puţin.

— Măi să fie, sunt mort de oboseală, căscă Fred, cred că mă duc să mă culc şi...

— În nici un caz, se răţoi doamna Weasley. Este vina la că nu ai dormit azi-noapte.

Vei curăţa grădina de pitici în locul meu, iar s-au adunat prea mulţi şi ne scapă de sub

control.

— Of, mamă...

— Şi voi doi, la fel! adăugă ea, privind spre Ron şi Fred. Tu poţi să te duci să te culci,

dragule, îi spuse ea lui Harry. Nu i-ai pus tu să zboare cu maşina aia afurisită.

Dar Harry, căruia nu îi era somn, zise repede:

— Îl ajut şi eu pe Ron, nu am mai văzut niciodată o dezpiticire...

— E foarte drăguţ din partea ta, scumpule, dar e o muncă plictisitoare, zise doamna

Weasley. Staţi să vedem ce are de spus Lockhart despre asta...

Şi luă o carte groasă din teancul de pe şemineu. George începu să se vaite:

— Mamă, dar ştim cum să dezpiticim o grădină.

Harry se uită la coperta cărţii din mâna doamnei Weasley. Pe toată suprafaţa ei, erau

scrise cu litere aurii cuvintele: „Ghidul paraziţilor domestici” de Gilderoy Lockhart. Pe

copertă era o fotografie mare a unui vrăjitor foarte chipeş, cu păr blond şi ondulat şi cu

ochi albaştri. Ca peste tot în lumea magiei, poza se mişca şi vrăjitorul, despre care Harry

credea că era Gilderoy Lockhart, le făcea obraznic cu ochiul. Doamna Weasley îi surâse.

— Ah, este minunat, zise ea, cunoaşte toţi paraziţii domestici, ştie despre ce vorbeşte!

E o carte extraordinară...

— Mama îl simpatizează, spuse Fred, şoptit, dar suficient ca să fie auzit...

— Nu fi ridicol, Fred, spuse doamna Weasley, cu obrajii puţin îmbujoraţi. Dacă tot

crezi că ştiţi mai bine ca Lockhart, duceţi-vă, începeţi, şi să vă ferească Sfântul să găsesc

vreun pitic când vin în inspecţie.

Căscând şi bombănind, băieţii Weasley ieşiră din casă, urmaţi de Harry. Grădina era

mare şi, după Harry, exact cum ar fi trebuit să fie o grădină. Familiei Dursley nu i-ar fi

plăcut — erau multe buruieni şi iarba trebuia tunsă — dar la gard erau copaci mari şi

noduroşi şi peste tot flori, despre care Harry nici nu auzise. Mai era şi un iaz mare, cu apă

verzuie, plin cu broaşte.

— Şi Încuiaţii au pitici de grădină, ştii doar, îi spuse Harry lui Ron, în timp ce

traversau gazonul.

— Da, am văzut lucrurile pe care ei le cred pitici, spuse Ron, aplecat şi cu capul într-

o tufă. Ca nişte Moş Crăciuni mici cu undiţe...

Se auzi un protest, tufa se scutură şi Ron se ridică în picioare.

— Acesta este un pitic, zise el sumbru.

— Lasă-mă! Lasă-mă! chiţăi piticul.

În mod sigur nu semăna cu Moş Crăciun. Era mic şi cu un cap mare, chel şi noduros,

exact ca un cartof. Ron îl ţinea la distanţă, în timp ce acesta dădea din picioruşe. Îl luă de

glezne şi îl întoarse cu capul în jos.

— Aşa trebuie să faci, zise el.

17

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Ridică piticul deasupra capului („Lasă-mă!”) şi începu să-l rotească în cercuri mari

asemenea unui lasou. Văzând cât de şocat era Harry, Ron adăugă:

— Nu îi doare, trebuie doar să-i ameţeşti, ca să nu mai găsească drumul spre găurile

lor.

Îi dădu drumul piticului, care zbură cinci metri în aer şi apoi ateriză cu o bufnitură,

după gard, în plin câmp.

— Jalnic, zise Fred. Pariez că eu îl arunc pe al meu mai departe de movila aia.

Harry învăţă repede să nu-i mai compătimească pe pitici. Primului a vrut să-i dea

drumul, pur şi simplu, după gard, dar piticul, simţindu-i slăbiciunea, îşi înfipse dinţii ca

acele în degetul lui Harry. Se chinui mult să-l desprindă de pe deget şi să-l azvârle, dar

când o făcu...

— Uau, Harry, cred că l-ai aruncat cam la douăzeci de metri...

În curând, ploua cu pitici.

— Vezi, nu sunt prea deştepţi, spuse George, prinzând cinci sau şase pitici deodată.

Cum află că are loc dezpiticirea se îmbulzesc să iasă să vadă ce se întâmplă. Ai crede că s-

au învăţat până acum să stea cuminţi, dar...

Curând, ceata de pitici de pe câmp începu să meargă în partea opusă, cu coada între

picioare şi umerii lăsaţi.

— Se vor întoarce, zise Ron, privind piticii dispărând în partea opusă a câmpului. Le

place la nebunie aici... Tata este prea blând cu ei, crede că sunt amuzanţi...

Chiar în acel moment, se trânti uşa de la intrare.

— A venit! spuse George. A venit tata!

Şi fugiră din grădină, înapoi în casă.

Domnul Weasley era cufundat într-un scaun de bucătărie, cu ochelarii daţi jos de pe

nas şi cu ochii închişi. Era un om slab, cu un început de chelie, dar puţinul păr care îi mai

rămăsese era la fel de roşu ca cel al copiilor săi. Purta o mantie verde, lungă, prăfuită şi

uzată.

— Ce noapte, mormăi el, apucând ceainicul şi uitându-se la copiii din jurul lui. Nouă

raiduri! Nouă! Şi bătrânul Mondungus Fletcher a încercat să îmi întindă o cursă când nu

eram atent...

Domnul Weasley luă o gură bună de ceai şi oftă.

— Ai găsit ceva, tată? întrebă Fred, nerăbdător.

— N-am găsit decât nişte chei care se micşorează şi un ibric muşcător, căscă domnul

Weasley. Au fost nişte lucruri necurate, dar nu în departamentul meu. Lui Mortlake i s-a

luat un interogatoriu în legătură cu nişte dihori foarte bătrâni, dar era treaba celor de la

Comitetul Farmecelor Experimentale, Doamne-ajută...

— De ce s-ar obosi cineva să facă nişte chei să se micşoreze? spuse George.

— Ca momeală pentru Încuiaţi, oftă domnul Weasley. Vinde-le o cheie care se tot

micşorează până dispare de tot, ca să nu o poată găsi când au nevoie... Desigur, este foarte

greu să condamni pe cineva, pentru că nici un Încuiat nu ar recunoaşte că i se micşorează

cheia... O să prefere să spună că a pierdut-o. Bată-i să-i bată, ar merge până în pânzele albe

şi ar ignora magia, chiar dacă ar vedea cu ochii lor... Dar nici n-o să vă vină să credeţi ce

lucruri au început să farmece ai noştri...

— MAŞINI, DE EXEMPLU?

Apăruse doamna Weasley, ţinând un vătrai lung ca pe o sabie. Ochii domnului

Weasley se deschiseră. Privea cu vinovăţie spre soţia lui.

— Ma-Maşini, Molly, scumpo?

18

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Da, Arthur, maşini, zise doamna Weasley, cu ochi scăpărători. Poţi să crezi că un

vrăjitor ar cumpăra o maşină ruginită, spunându-i soţiei lui că a luat-o doar ca să o

demonteze şi să vadă cum merge, când de fapt o fermeca pentru a o face să zboare?

Domnul Weasley clipi des.

— Păi, draga mea, ar fi legal ce-a făcut, chiar dacă, hm... ar fi fost mai bine dacă...

Eh... i-ar fi spus soţiei lui adevărul... Este o condiţie la lege, vezi tu... atâta timp cât per-

soana nu intenţionează să o conducă, faptul că maşina poate să zboare nu are nici o...

— Arthur Weasley, tu ai pus condiţia când ai scris legea aceea! strigă doamna

Weasley. Ca să poţi continua să te joci în magazia ta cu prostiile alea făcute de Încuiaţi! Şi

dacă vrei să ştii, Harry a venit azi-dimineaţă cu maşina cu care tu nu intenţionai să zbori!

— Harry? spuse domnul Weasley, pierdut. Care Harry?

Se uită în jur, îl văzu pe Harry şi sări de pe scaun.

— Dumnezeule, chiar Harry Potter? Încântat de cunoştinţă, Ron ne-a povestit atâtea

despre...

— Fiii tăi au zburat cu maşina acasă la Harry şi înapoi azi-noapte! strigă doamna

Weasley. Ce spui despre asta, ei?

— Într-adevăr? întrebă domnul Weasley, curios. A mers bine? A-Adică... (văzuse

ochii doamnei Weasley care scăpărau scântei)... n-a fost bine ce-aţi făcut, băieţi... foarte,

foarte rău, desigur...

— Haide să-i lăsăm cu ale lor, îi şopti Ron lui Harry, în timp ce doamna Weasley se

umflă ca o broască. Hai să îţi arăt camera mea!

Se strecurară din bucătărie pe un hol îngust şi apoi spre o scară cu trepte inegale, care

mergea în zigzag prin toată casa. La al treilea etaj, o uşă era întredeschisă. Harry zări nişte

ochi căprui privindu-l, înainte ca uşa să se trântească cu zgomot.

— Ginny, spuse Ron. Habar nu ai cât e de timidă, întotdeauna se poartă cam ciudat

din cauza asta...

Mai urcară două etaje, până ajunseră în faţa unei uşi cu vopseaua jupuită şi cu o

plăcuţă pe care scria: „Camera lui Ronald”.

Harry intră, aproape dând cu capul de tavan, şi făcu ochii mari. Era ca şi când ar fi

intrat într-un furnal: aproape totul din camera lui Ron părea să fie în nuanţe de portocaliu-

aprins: cuvertura de pe pat, pereţii, chiar şi tavanul. Apoi îşi dădu seama că aproape tot

tapetul fusese acoperit cu postere care reprezentau aceiaşi şapte vrăjitori şi magicieni, toţi

îmbrăcaţi cu nişte mantii portocalii, ţinând în mână mături şi făcând frenetic cu mâna.

— Echipa ta de Vâjthaţ? zise Harry.

— Tunurile din Chudley, spuse Ron, arătând spre cuvertura de pe pat, care era

împodobită cu două iniţiale TC, negre, şi cu o ghiulea. Pe locul nouă în ligă!

Cărţile de vrăji ale lui Ron erau puse neglijent într-un colţ, lângă un morman de

reviste cu benzi desenate, care păreau să fie toate numerele revistei „Aventurile lui Martin

Miggs, Încuiatul nebun”. Bagheta magică a lui Ron se afla deasupra unui acvariu, plin cu

mormoloci, pe pervaz, lângă şobolanul său mare şi gri, Pungaşul, care dormea la soare.

Harry păşi peste un pachet de cărţi de joc Care-Se-Împart-Singure şi se uită pe fereastra

micuţă. Pe câmpul îndepărtat vedea cum, unul câte unul, piticii se strecurau înapoi în

curtea familiei Weasley. Apoi se întoarse spre Ron, care îl privea nerăbdător, parcă

aşteptându-i părerea.

— Camera mea e cam micuţă, spuse Ron, repede, nu ca aceea pe care o aveai la

Încuiaţi... Şi e chiar sub vârcolacul din pod, care bate tot timpul în ţevi şi mormăie...

Dar Harry, îi zâmbi larg şi spuse:

19

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Este cea mai grozavă casă în care am fost vreodată!

Urechile lui Ron deveniră brusc rozalii.

20

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— CAPITOLUL IV —

CALIGRAFIE ŞI PETE

Viata în „Vizuină” era cu totul altfel decât pe Aleea Boschetelor. Familiei Dursley îi

plăcea să fie totul pus la punct şi îngrijit, pe când în casa familiei Weasley dădeai la tot

pasul de neprevăzut şi de fel de fel de lucruri stranii. Harry avu primul şoc, când se uită în

oglinda de deasupra şemineului, care îi strigă pe neaşteptate: „Bagă-ţi cămaşa în pantaloni,

neglijentule!” Vârcolacul din pod urla şi trântea ţevi pe jos, de fiecare dată când era prea

linişte, iar micile explozii din camera lui Fred şi a lui George erau considerate perfect

normale! Dar cel mai ciudat i se părea lui Harry nu că oglinda vorbea sau că vârcolacul

zăngănea când ţi-era lumea mai dragă, ci faptul că toată lumea părea să-l placă.

Doamna Weasley se îngrijea de starea şosetelor lui şi încerca să-l facă să mănânce

câte patru porţii la fiecare masă. Domnului Weasley îi plăcea să stea lângă Harry la masă,

pentru a-l bombarda cu întrebări despre viaţa Încuiaţilor, rugându-l să-i explice cum

funcţionau diverse lucruri, ca poşta sau prizele.

— Fascinant! spunea el, în timp ce Harry încerca să îl convingă să folosească

telefonul. Ingenios, într-adevăr, în câte feluri au reuşit să se descurce Încuiaţii fără magie!

Harry primi veşti de la Hogwarts într-o dimineaţă însorită, cam la o săptămână de

când ajunsese la „Vizuină”.

El şi Ron coborâseră să ia micul dejun, unde îi găsiră pe soţii Weasley şi pe Ginny,

deja aşezaţi la masă. În momentul în care îl văzu pe Harry, Ginny răsturnă din greşeală

castronul cu fulgi de ovăz pe jos, care căzu cu o bufnitură puternică. Şi Ginny părea foarte

hotărâtă să răstoarne câte ceva, ori de câte ori intra Harry în cameră! Se repezi sub masă să

ridice castronul şi reveni la masă cu faţa roşie, ca soarele când apune. Prefăcându-se că nu

a observat, Harry se aşeză şi luă pâinea prăjită, pe care i-o întindea doamna Weasley.

— Scrisori de la şcoală, zise domnul Weasley, înmânându-le nişte plicuri galbene,

identice, lui Harry şi lui Ron, adresele fiind scrise cu cerneală verde. Dumbledore ştie deja

că eşti aici, Harry, nu-i scapă nimic omului ăstuia. Şi voi aţi primit câte o scrisoare, adăugă

el, în timp ce Fred şi George, încă în pijamale, coborau scările.

Pentru câteva minute se lăsă o tăcere deplină, toţi fiind cufundaţi în citirea scrisorilor.

Lui Harry i se spunea să ia Expresul de Hogwarts, ca de obicei, din staţia King's Cross, pe

întâi septembrie. De asemenea era inclusă o listă cu cărţile de care avea nevoie anul acela.

Elevii din anul II au nevoie de:

• Manual-Standard de vrăji (Treapta II), de Miranda Şoimtimid

• Cum să scapi de un strigoi, de Gilderoy Lockhart

• Vacanţe cu vrăjitoare, de Gilderoy Lockhart

• Hoinărind cu vampirii, de Gilderoy Lockhart

• Călătorii cu spiriduşi, de Gilderoy Lockhart

• Expediţii cu vampiri, de Gilderoy Lockhart

• La braţ cu un vârcolac de Gilderoy Lockhart

• Un An cu Yeti, de Gilderoy Lockhart

Fred care îşi terminase şi el de citit lista, se uită şi la lista lui Harry.

— Şi ţie ţi s-au cerut toate cărţile lui Lockhart! zise el. Noua profesoară de „Apărare

21

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

contra Magiei Negre” trebuie să fie vreo admiratoare de-a lui... pariez că e afurisită...

În acel moment, Fred întâlni privirea mamei lui şi imediat îşi făcu de lucru cu

marmelada.

— N-or să fie ieftine, cu siguranţă, spuse George, uitându-se pentru un moment la

părinţii săi. Cărţile lui Lockhart sunt foarte scumpe...

— O să ne descurcăm, zise doamna Weasley, dar părea îngrijorată. Presupun că vom

lua multe lucruri pentru Ginny la mâna a doua...

— A, vii la Hogwarts anul acesta? o întrebă Harry.

Ginny dădu din cap, roşind până la rădăcina părului ei de foc, şi îşi puse cotul în unt.

Din fericire, nu observă nimeni, în afară de Harry, pentru că în acel moment intră fratele

mai mare al lui Ron, Percy. Era deja îmbrăcat, cu insigna de Perfect în piept.

— Bună dimineaţa tuturor, zise Percy, vioi. Ce zi minunată!

Se aşeză pe ultimul scaun rămas liber, dar sări aproape imediat în sus, luând de sub el

o măturică de praf cu pene gri. Cel puţin asta crezu Harry că era, până observă că respira.

— Errol! spuse Ron, luând bufniţa beteagă de la Percy şi scoţând o scrisoare de sub

aripa lui. În sfârşit, mi-a răspuns Hermione! I-am scris şi i-am spus că vrem să încercăm să

te salvăm de familia Dursley!

Îl aşeză pe Errol pe o cornişă de la uşa din spate, dar Errol se prăbuşi instantaneu, aşa

că Ron îl puse pe prag, bombănind: „Patetic!” Apoi deschise scrisoarea de la Hermione şi o

citi cu voce tare.

Dragă Ron şi Harry (dacă eşti acolo), Sper că totul a mers bine şi că nu aţi făcut

nimic ilegal ca să îl scoateţi pe Harry de la rudele sale, Ron, pentru că asta i-ar face

probleme şi lui Harry. Am fost foarte îngrijorată şi dacă totul este în ordine cu Harry, vă

rog anunţaţi-mă şi pe mine imediat. Dar poate ar fi mai bine să folosiţi altă bufniţă, pentru

că sunt convinsă că încă o misiune ar termina-o pe a voastră!

Sunt foarte ocupată cu şcoala, desigur...

— Cum poate fi ocupată cu şcoala?! făcu Ron, îngrozit. Doar suntem în vacanţă!

... şi ne ducem la Londra miercurea viitoare să-mi cumpăr cărţile noi. Ce-ar fi să ne

întâlnim pe Aleea Diagon?

Spuneţi-mi şi mie ce se întâmplă, cât de repede puteţi,

Cu drag, Hermione

— Perfect, putem merge să vă luăm lucrurile atunci, zise doamna Weasley, începând

să strângă masa. Ce aveţi de gând astăzi?

Harry, Ron, Fred şi George propuseră să meargă în vârful dealului, la o căsuţă pe care

o avea familia Weasley. Era înconjurată de pomi şi nu se vedea satul de la poale. Asta

însenina că puteau să facă antrenament la Vâjthaţ acolo, doar să nu zboare prea sus. Nu

puteau să folosească mingi adevărate de Vâjthaţ, fiindcă ar fi fost cam greu de explicat ce-i

cu ele, dacă ar fi scăpat vreuna şi ar fi zburat pe deasupra satului, în schimb, îşi aruncau

mere unul altuia. Zburau pe rând pe mătura Nimbus 2000 a lui Harry, vechea mătura a lui

Ron, Steaua Căzătoare, fiind depăşită până şi de fluturi.

Cinci minute mai târziu urcau dealul, cu măturile pe umeri. Îl întrebaseră şi pe Percy

dacă nu vroia să vină cu ei, dar acesta spusese că era ocupat. Harry îl văzuse doar la ora

mesei până atunci, în restul timpului se închidea în camera lui.

22

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Tare aş vrea să ştiu ce pune la cale, zise Fred, încruntându-se. Nu este în apele lui.

Rezultatele de la examenele lui au venit cu o zi înaintea ta. Douăsprezece N.O.V. şi n-a

fost Prea încântat!

— Nivele Obişnuite de Vrăjitorie, îi explică George lui Harry, văzându-l cât era de

nedumerit. Bill a luat tot douăsprezece. Dacă nu suntem atenţi, vom mai avea un alt şef de

promoţie în familie. Nu cred că aş mai putea suporta ruşinea asta.

Bill era cel mai mare frate Weasley. El şi cu cel de-al doilea frate, Charlie,

terminaseră deja Hogwarts. Harry nu-i cunoscuse pe nici unul dintre ei, dar ştia că Charlie

era în România, să studieze vampirii, iar Bill era în Egipt, reprezentant al Băncii Gringotts,

banca vrăjitorilor.

— Nu ştiu de unde o să aibă mama şi tata bani pentru lucrurile de şcoală anul ăsta,

zise George după un timp. Cinci seturi de “cărţi de Lockhart! Şi Ginny are nevoie de

pelerină şi baghetă şi restul...

Harry nu zise nimic. Se simţea destul de prost. Pusă la păstrare într-un seif sub

pământ, la Gringotts, în Londra, se afla o mică avere pe care i-o lăsaseră părinţii lui.

Bineînţeles, numai în lumea vrăjitoriei avea bani, nu puteai să foloseşti galeoni, stecli sau

cnuţi în magazinele Încuiaţilor. Nu le spusese nimic unchilor lui de contul său din bancă,

nu era convins că oroarea lor faţă de magie includea şi un morman de monede de aur...

*

Miercurea următoare, doamna Weasley îi trezi pe toţi, dis-de-dimineaţă. După şase

sandviciuri cu costiţă afumată, de persoană, se îmbrăcară de plecare şi doamna Weasley luă

un ghiveci de flori de pe şemineu şi i-l arătă domnului Weasley.

— Arthur, s-au terminat, oftă ea. O să mai cumpărăm astăzi... Ei bine, musafirii întâi!

După tine, Harry, scumpule!

Şi îi oferi ghiveciul.

— Ce-Ce trebuie să fac? se sperie el.

— N-a mai călătorit niciodată cu Polen Zvrr, sări Ron. Iartă-mă Harry, am uitat!

— Niciodată? întrebă domnul Weasley. Dar cum ai ajus anul trecut pe Aleea Diagon

să-ţi cumperi rechizite?

— Cu metroul...

— Chiar? zise domnul Weasley încântat. Cu trenuri? Cum se numesc, de fapt...

— Nu acum, Arthur, spuse doamna Weasley. Polenul Zvrr este mult mai rapid,

dragule, dar, Dumnezeule, dacă nu l-ai mai folosit până acum...

— O să fie totul bine, mamă, zise Fred. Harry, uită-te la noi, mai întâi.

Luă puţin polen de pe florile din ghiveci, se duse în faţa şemineului şi îl aruncă în

flăcări.

Cu un vuiet, focul deveni verde-smarald şi se făcu mai mare ca Fred, care păşi în

mijlocul văpăii şi strigă: „Aleea Diagon!” Şi dus a fost!

— Trebuie să vorbeşti foarte clar, dragule, îi zise doamna Weasley lui Harry, în timp

ce George îşi băgase mâna în ghiveci. Şi ai grijă să ieşi prin grătarul care trebuie...

— Prin ce? zise Harry, neliniştit, în timp ce focul se înteţi din nou şi îl absorbi şi pe

George.

— Păi, vezi tu, sunt foarte multe locuri prin care poţi să ieşi, dar dacă ai vorbit clar...

— Va fi bine, Molly, nu-ţi mai face atâtea probleme, zise domnul Weasley, luând şi

el nişte Polen Zvrr.

23

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Dar, dragă, dacă se pierde, cum i-am explica unchiului şi mătuşii lui?

— Nu s-ar supăra, nici o grijă, o asigură Harry. Dudley ar crede că este o glumă bună

că m-am pierdut într-un şemineu, nu vă faceţi griji din pricina asta.

— Ei... bine... du-te după Arthur, zise doamna Weasley. Când intri în foc, spune unde

vrei să mergi...

— Şi ţine-ţi coatele lipite, îl sfătui Ron.

— Şi ochii închişi, zise doamna Weasley. Funinginea...

— Nu te foi prea mult, să nu nimereşti în alt şemineu...

— Să nu intri în panică şi să ieşi prea devreme, aşteaptă până îi vezi pe Fred şi pe

George!

Străduindu-se să memoreze toate sfaturile, Harry luă un vârf de Polen Zvrr şi se duse

în faţa şemineului. Trase aer în piept, aruncă polenul în flăcări şi păşi în foc. Focul era ca

un vânt călduţ. Deschise gura şi înghiţi imediat nişte cenuşă fierbinte.

— Aleea Di-Diagon, tuşi el.

Se simţi de parcă s-ar fi scurs prin găurile unei prize. Părea să se rotească foarte

repede... Scrâşnetul din urechile sale era asurzitor... Încercă să ţină ochii deschişi, dar vâl-

toarea flăcărilor verzi îl ameţea... Se lovi cu cotul de ceva tare. Îşi strânse repede braţele pe

lângă corp... Încă se învârtea şi iar se învârtea... Acum se simţea de parcă l-ar fi pălmuit

nişte mâini reci... Privind cu ochii întredeschişi, văzu prin ochelari un şir de şeminee,

neclar, şi frânturi ale camerelor de dincolo de ele... Sandviciurile cu costiţă afumată i se

zbăteau în stomac... Închise iar ochii, rugându-se să se termine totul mai repede, dar în acel

moment căzu pe burtă pe piatra rece, auzind cum i se fac ţăndări ochelarii.

Ameţit şi lovit, plin de funingine, se ridică buimac, cu ochelarii sparţi la ochi. Era

absolut singur, dar unde era habar n-avea! Tot ce ştia era că se afla într-un şemineu de

piatră, în ceea ce părea să fie magazinul unui vrăjitor, dar nimic de acolo nu părea să fie pe

lista de la Hogwarts.

O cutie de sticlă din apropiere conţinea o mână uscată pe o pernă, un pachet de cărţi,

pătat cu sânge, şi un ochi de sticlă. Nişte măşti diavoleşti atârnau pe pereţi, câteva oase

omeneşti zăceau pe casa de bani, iar de tavan atârnau nişte instrumente ruginite. Şi mai

grav, strada întunecată şi îngustă pe care o vedea Harry pe geamul magazinului prăfuit, nu

era în nici un caz Aleea Diagon!

Cu cât ieşea mai repede de acolo, cu atât mai bine. Cu nasul sângerând unde se lovise

de vatră, Harry se îndreptă încetişor şi cu precauţie spre uşă, dar înainte să apuce să

parcurgă jumătatea distanţei, doi oameni apărură de partea cealaltă a vitrinei, iar unul

dintre ei era chiar ultima persoană pe care ar fi vrut Harry să o întâlnească, aşa cum era,

rătăcit, plin de funingine şi cu ochelarii sparţi: Draco Reacredinţă!

Harry privi repede în jur şi zări un dulap mare şi negru în stânga sa. Se aruncă

înăuntru şi închise uşile, lăsând o crăpătură mică pentru a vedea ce se întâmplă. Câteva

secunde mai târziu, sună clopoţelul şi cei doi intrară în magazin.

Bărbatul care îl însoţea pe Draco nu putea fi decât tatăl lui. Avea aceeaşi faţă palidă şi

ascuţită şi nişte ochi verzi şi reci, identici cu ai fiului său. Domnul Reacredinţă se plimbă

prin magazin, privind alene spre obiectele expuse la vânzare, şi agită un clopoţel de pe

tejghea, nu înainte de a-i spune fiul său:

— Nu atinge nimic, Draco!

Draco, tocmai se întindea după ochiul de sticlă:

— Parcă ai zis că vrei să-mi faci un cadou...

— Am spus că o să-ţi iau o mătură de competiţie, spuse tatăl său, bătând cu degetele

24

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

în tejghea.

— La ce bun, dacă nu sunt în echipa casei? zise Draco, bosumflat şi enervat. Harry

Potter a primit un Nimbus 2000 anul trecut. Chiar de la Dumbledore, ca să poată să joace

pentru Cercetaşi. Nici măcar nu joacă atât de bine, doar pentru că este celebru... Hm,

celebru fiindcă are o cicatrice stupidă pe frunte...

Draco se aplecă pentru a examina un raft plin cu cranii.

— ... şi toată lumea crede că este atât de deştept, minunatul Potter cu cicatricea şi

mătura lui...

— Mi-ai mai spus deja de vreo sută de ori până acum, zise domnul Reacredinţă,

aruncând o privire menită să-şi calmeze fiul, şi îţi reamintesc că nu este... prundent... să

pari a nu ţine la Harry Potter, când majoritatea semenilor noştri îl consideră eroul care l-a

făcut pe Lordul Întunericului să dispară... Ah, domnule Borgin...

Un bărbat încovoiat apăru la casă, dându-şi la o parte părul cărunt şi slinos.

— Domnule Reacredinţă, ce plăcere să vă văd, zise domnul Borgin, cu o voce la fel

de alunecoasă ca şi părul său. Încântat de cunoştinţă, tinere domn Reacredinţă... Cu ce vă

pot fi de ajutor? Trebuie să vă arăt, a venit tocmai azi şi la un preţ acceptabil...

— Astăzi nu cumpăr nimic, domnule Borgin, ci vând, spuse domnul Reacredinţă.

— Vindeţi?

Zâmbetul de pe faţa lui Borgin pieri treptat.

— Aţi auzit, cu siguranţă, că Ministerul face din ce în ce mai multe raiduri, zise

domnul Reacredinţă, scoţând un manuscris de pergament şi desfăcându-l în faţa domnului

Borgin, pentru ca acesta să-l poată citi. Posed nişte... cum să vă spun... obiecte care m-ar

putea face să mă simt prost, dacă ar fi găsite în timpul vreunui raid al Ministerului...

Domnul Borgin îşi puse ochelarii pe nas şi privi lista.

— Ministerul nu v-ar deranja pe dumneavoastră, domnule, cu siguranţă!...

Domnul Reacredinţă ridică din umeri.

— N-am fost vizitat încă. Numele meu impune un anumit respect, dar Ministerul

Magiei este din ce în ce mai băgăcios. Sunt nişte zvonuri despre o nouă lege a Protecţiei

Încuiaţilor... Fără îndoială că acel mâncat de purici, iubitor de Încuiaţi, prostul de Arthur

Weasley, este în spatele ei...

Harry simţi cum îi clocotea sângele de furie.

— Şi după cum vedeţi, unele lucruri ar putea să pară...

— Vă înţeleg perfect, domnule, bineînţeles, spuse domnul Borgin. Să vedem...

— Poţi să-mi cumperi aia? îi întrerupse Draco, arătând spre mâna uscată de pe pernă.

— Ah, Mâna Gloriei! zise domnul Borgin, lăsând la o parte lista domnului

Reacredinţă şi ducându-se la Draco. Puneţi o lumânare în ea şi va da lumină numai

posesorului! Cel mai bun prieten al hoţilor şi pungaşilor! Fiul dumneavoastră are gusturi

bune, domnule!

— Sper că fiul meu va ajunge mai mult decât hoţ sau pungaş, Borgin, zise domnul

Reacredinţă, cu răceală, şi domnul Borgin spuse repede:

— N-am vrut să vă jignesc, domnule, eu am vrut...

— Deşi, dacă n-o să ia note mai mari, spuse domnul Reacredinţă, pe un ton şi mai

sumbru, s-ar putea să nu ajungă altceva, într-adevăr...

— Nu e vina mea, se răzvrăti Draco. Profesorii au elevi preferaţi, ca Hermione

Granger, aia...

— Credeam că o să-ţi fie ruşine că ai fost întrecut la toate examenele de o fată! Şi

care nici măcar nu provine dintr-o familie de vrăjitori, se răsti domnul Reacredinţă.

25

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

„Ha!” făcu Harry în gând, fericit că îl vede pe Draco umilit şi furios.

— Aşa se întâmplă peste tot, zise domnul Borgin, sângele de vrăjitor nu mai este luat

în consideraţie, ca altădată...

— Nu şi în cazul meu, zise domnul Reacredinţă, cu nările fremătând.

— Nu, domnule, şi eu gândesc la fel, zise domnul Borgin, făcând o plecăciune.

— În acest caz, poate ne putem întoarce la lista mea, spuse domnul Reacredinţă,

grăbit. Am treburi importante, Borgin, sunt aşteptat în altă parte astăzi.

Începură să se tocmească. Harry privea cum Draco se apropia din ce în ce mai mult

de ascunzătoarea sa, cercetând lucrurile puse la vânzare. Se opri să examineze îndeaproape

frânghia şerpuită a Sugrumătorului şi să citească, rânjind, plăcuţa de lângă un colier de

opal: „Atenţie! Nu atingeţi! Blestemat! Până acum au murit nouăsprezece Încuiaţi care l-au

purtat!”

Draco puse ochii pe dulapul în care era ascuns Harry. Se apropie... întinse mâna spre

mâner...

— Gata, strigă domnul Reacredinţă. Haide, Draco!

Harry răsuflă uşurat, văzându-l pe Draco îndepărtându-se.

— O zi bună, domnule Borgin, vă aştept mâine să luaţi lucrurile!

În momentul în care se închise uşa, domnul Borgin îşi dădu arama pe faţă.

— Să ai tu o zi bună, domnule Reacredinţă, şi dacă este adevărat ce se spune, mi-aţi

vândut numai o jumătate din ce aveţi în conacul dumneavoastră...

Bombănind, domnul Borgin ieşi din cameră. Harry mai aşteptă puţin, în caz că se

întorcea, trecu în grabă pe lângă vitrine şi ieşi pe uşa magazinului.

Punându-şi ochelarii sparţi la ochi, se uită în jur. Ajunsese pe o alee murdară care

părea să fie mărginită numai de magazine dedicate Magiei Negre. Cel din care tocmai

ieşise, „Borgin şi Burkes”, părea să fie cel mai mare. Vizavi era o vitrină sinistră, cu capete

uscate, şi două case mai jos, văzu o cuşcă mare, plină ochi cu păianjeni uriaşi şi negri. Doi

vrăjitori cam ponosiţi îl priveau din umbra unei uşi. Simţindu-se nelalocul lui, Harry trecu

mai departe, încercând să-şi ţină ochelarii pe nas şi sperând, deşi nu era cazul, că va putea

găsi o cale de ieşire.

Plăcuţa de lemn de deasupra unui magazin de lumânări otrăvite îl anunţa că era pe

Aleea Nocturn. Asta nu-l ajuta cu nimic, având în vedere că Harry nu mai fusese niciodată

într-un astfel de loc. Presupunea că nu vorbise destul de clar în şemineul familiei Weasley,

gura fiindu-i plină de cenuşă. Încercând să-şi păstreze calmul, se întrebă ce să facă mai

departe.

— Doar nu te-ai pierdut, nu-i aşa, dragul meu? îi răsună o voce în ureche, făcându-l

să tresară.

O vrăjitoare bătrână stătea în faţa lui, ţinând în mână o tavă cu ceea ce păreau să fie

nişte unghii omeneşti întregi. Îl privi, arătându-şi dinţii mâncaţi de carii, şi Harry se trase

înapoi.

— Nu, mulţumesc, zise el, doar că...

— HARRY, ce cauţi aici?

Inima lui Harry dădu să-i spargă pieptul. La fel şi cea a vrăjitoarei, şi o mulţime de

unghii se prăvăliră la picioarele ei. Începu să blesteme, furioasă, în timp ce silueta masivă a

lui Hagrid, paznicul vânatului de la Hogwarts, se îndrepta spre ei, ochii săi negri, ca de

cărăbuş, scânteind peste barba-i ţepoasă.

— Hagrid! exclamă Harry, uşurat. M-am pierdut... Polenul Zvrr...

Hagrid îl apucă pe Harry de după umeri şi îl trase departe de vrăjitoare, răsturnându-i

26

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

tava din mâini. Urletele şi ţipetele ei îi urmăriră multă vreme, de-a lungul aleii întor-

tocheate. Harry zări în depărtare o clădire de marmură albă: Banca Gringotts! Hagrid îl

adusese exact pe Aleea Diagon.

— În ce hal eşti! făcu Hagrid, scuturându-l de funingine cu putere, încât aproape că îl

împinse într-o balegă de dragon, aflată în faţa unei farmacii. Ce căutai pe Aleea Nocturn?

Un loc mizerabil... Harry, nu mi-ar plăcea să te vadă cineva pe aici...

— Mi-am dat seama, zise Harry, ferindu-se de Hagrid, care vroia să-l scuture iar. Ţi-

am spus, doar, m-am pierdut... Dar tu, ce căutai acolo?

— Căutam nişte Insecticid împotriva melcilor, mormăi Hagrid. Distrug varza de la

şcoală. Doar nu eşti aici de unul singur?

— Stau la familia Weasley, dar am fost despărţiţi, îi explică Harry. Trebuie să mă duc

să-i găsesc...

— Cum de nu mi-ai răspuns la scrisori? întrebă Hagrid, în timp ce Harry alerga pe

lângă el (trei paşi de-ai lui Harry făceau cât un pas de-al lui Hagrid).

Harry îi explică tot ce se întâmplase cu Dobby şi cu familia Dursley.

— Încuiaţi nenorociţi, mârâi Hagid. Dacă aş fi ştiut...

— Harry! Harry! Aici!

Harry ridică privirile şi o văzu pe Hermione Granger în capul scărilor albe ale Băncii

Gringotts. Coborî în fugă spre ei, păru-i castaniu şi stufos fluturându-i în vânt.

— Ce s-a întâmplat cu ochelarii tăi? Bună, Hagrid... Ah, e minunat să vă văd iar...

Intri la Gringotts, Harry?

— De îndată ce-l găsesc pe Ron şi pe ai lui...

— N-o să mai dureze mult, zâmbi Hagrid.

Harry şi Hermione se uitară în jur şi văzură în mulţime clăile roşii ale lui Ron, Fred,

George şi Percy! Era şi domnul Weasley cu ei.

— Harry, speram să te fi dus doar cu un şemineu mai departe..., gâfâi domnul

Weasley şi îşi şterse cu batista chelia lucioasă. Molly este disperată... O să apară şi ea...

— Pe unde ai ieşit? întrebă Ron.

— Pe Aleea Nocturn, zise Hagrid, sumbru.

— Formidabil! strigară Fred şi George într-un glas.

— Noi nu avem voie să ne ducem acolo, zise Ron, invidios.

— Şi eu sunt de părerea asta, bombăni Hagrid.

Doamna Weasley se arătă la orizont. Venea alergând, cu geanta într-o mână şi târând-

o pe Ginny cu cealaltă.

— Oh, Harry, Dumnezeule, bine c-ai apărut...

Trăgându-şi sufletul, scoase o perie de haine din geantă şi începu să-l cureţe de

funinginea pe care nu reuşise să o dea Hagrid jos. Domnul Weasley luă ochelarii lui Harry,

îi atinse cu bagheta lui magică şi i-i dădu înapoi, nou-nouţi!

— Ei bine, trebuie să plec, zise Hagrid, care avea mâna prinsă ca în cleşte de doamna

Weasley („Aleea Nocturn! Doamne, Hagrid, dacă nu l-ai fi găsit tu?”). Ne vedem la

Hogwarts!

Şi Hagrid se îndepărtă, cu trei capete mai înalt decât toată mulţimea de pe stradă.

— Ghiciţi pe cine am văzut în magazinul „Borgin şi Burkes”? îi întrebă Harry pe Ron

şi pe Hermione, în timp ce urcau scările băncii. Pe Draco şi pe tatăl lui!

— Lucius Reacredinţă a cumpărat ceva? întrebă domnul Weasley cu asprime, din

spatele lor.

— Nu, vindea.

27

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Aha, e îngrijorat, spuse domnul Weasley cu o satisfacţie vădită. Ah, cât mi-ar

plăcea să-l prind pe Lucius cu ceva...

— Ai grijă, Arthur, zise doamna Weasley, tăios, în timp ce erau poftiţi înăuntru de

către un spiriduş, care făcea plecăciuni peste plecăciuni. Familia aia e îngrozitoare, nu te

pune cu ei!

— Deci, crezi că nu pot să-i ţin piept lui Lucius Reacredinţă, da? întrebă domnul

Weasley, indignat, dar uită de toate când îi văzu pe părinţii Hermionei, care stăteau nerăb-

dători la ghişeul lung cât toată sala de marmură albă, aşteptând ca Hermione să-i prezinte.

— Dar sunteţi... ăăă... Încuiaţi! zise domnul Weasley, încântat. Trebuie să ieşim la un

pahar! Ce aveţi acolo? A, schimbaţi bani de-ai voştri... Molly, uite!

Şi arătă entuziasmat spre bancnotele din mâna doamnei Granger.

— Ne întâlnim aici mai târziu, îi spuse Ron lui Hermione, în timp ce Harry şi familia

Weasley erau conduşi spre seifurile lor subterane de către un alt spiriduş al băncii.

Se ajungea la seifuri cu nişte vagonete, conduse de spiriduşi. Acestea zburau cu mare

viteză pe şinele în miniatură, prin tunelele subterane ale băncii. Lui Harry îi plăcu foarte

mult călătoria trepidantă până la seiful familiei Weasley, dar odată ajuns acolo se simţi

îngrozitor, mult mai îngrozitor decât pe Aleea Nocturn, când fu deschis seiful familiei

Wesley. Conţinea o grămăjoară mică de stecli de argint şi doar un galeon de aur. Doamna

Weasley se simţi foarte stânjenită, când trebui să adune totul în poşeta ei. Harry se simţi şi

mai prost când ajunseră la seiful lui. A încercat cât a putut să ascundă conţinutul lui de

ochii familiei Weasley, îndesându-şi în grabă un pumn de monede într-o geantă de piele.

Când ajunseră din nou afară, pe treptele băncii, se despărţiră. Percy mormăi că avea

nevoie de o nouă pană de scris. Fred şi George îl zăriseră pe prietenul lor de la Hogwarts,

Lee Jordan. Doamna Weasley şi Ginny mergeau la un magazin de pelerine la mâna a doua.

Domnul Weasley insista să-i ducă pe Grangeri la „Ceaunul crăpat”, să bea ceva împreună.

— Ne întâlnim cu toţii în faţă la „Caligrafie şi pete”, într-o oră, ca să vă cumpărăm

manualele, spuse doamna Weasley şi o luă pe Ginny de mână.

— Şi să nu puneţi cumva piciorul pe Aleea Nocturn! le mai strigă ea gemenilor care

dispăreau în mulţime.

Harry, Ron şi Hermione porniră să se plimbe pe strada întortocheată, pavată cu piatră

de râu. Punga plină cu aur, argint şi bronz cerea să fie cheltuită, aşa că ceru repede trei

îngheţate de căpşuni şi unt de arahide, pe care le mâncară cu plăcere de-a lungul străzii,

uitându-se la fermecătoarele vitrine. Ron privi îndelung un set complet de mantii „Chud-

ley”, din vitrina magazinului „Articole de Vâjthaţ, de cea mai bună calitate”, până când

Hermione îi târî vizavi, să cumpere cerneală şi pergament. În magazinul „Glume, Pozne şi

Giumbuşlucuri”, se întâlniră cu Fred, George şi Lee Jordan, care studiau cu atenţie

„Fabuloasele Artificii Fără-Căldură ale doctorului Filibuster”, iar într-un magazin micuţ,

plin de tot felul de baghete rupte, cântare ieftine de alamă şi mantii vechi şi pline de pete de

poţiuni, dădură peste Percy, adâncit în lectura unei cărţulii plictisitoare, care se numea

„Perfecţii la putere”.

— Un studiu al Perfecţilor de la Hogwarts şi viitoarele lor cariere, citi Ron, cu voce

tare, de pe copertă. Fascinant!...

— Pleacă de-aici, se răsti Percy.

— Da, este foarte ambiţios. Percy şi-a făcut fel de fel de planuri... vrea să devină

Ministrul Magiei..., le spuse el lui Harry şi Hermionei, în şoaptă, în timp ce se îndepărtau

de Percy, lăsându-l cu ale lui.

O oră mai târziu, se îndreptau spre „Caligrafie şi pete”. În orice caz, nu erau singurii

28

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

care se duceau la această librărie. Cum se apropiară, văzură, spre marea lor mirare,

puzderie de oameni, îmbulzindu-se spre uşă, încercând să forţeze intrarea. Motivul era o

pancartă pusă pe fereastra de sus:

GILDEROY LOCKHART

va da autografe pe celebra sa autobiografie

„Frumosul de mine”

Astăzi, 12,30 -16,30

— Ah, l-am putea întâlni! exclamă Hermione. Vreau să spun, a scris aproape toate

cărţile de pe listă!

Mulţimea părea să fie compusă din vrăjitoare cam de vârsta doamnei Weasley. Un

vrăjitor, hărţuit de mulţime, stătea la uşă, îndemnându-le:

— Cu calm, vă rog, doamnelor... nu împingeţi aşa... aveţi grijă de cărţi, off...

Harry, Ron şi Hermione se strecurară înăuntru. O coadă lungă ducea până în fundul

magazinului, unde Gilderoy Lockhart semna cărţile. Înşfăcă fiecare câte un exemplar din

„Frumosul de mine” şi se scurseră de-a lungul cozii până la familia Weasley, care stătea la

rând alături de domnul şi doamna Granger.

— A, aici eraţi, foarte bine, spuse doamna Weasley, părând că mai avea puţin şi se

sufoca şi îşi tot aranja părul. În câteva minute vom putea să-l vedem...

Gilderoy Lockhart veni fără grabă, se aşeză la masă, înconjurat de multe poze cu

chipul lui, toate făcând cu ochiul şi fermecând mulţimea cu zâmbetul său încântător.

Lockhart în carne şi oase purta o mantie de culoarea florilor de Nu-mă-uita, care se asorta

perfect cu ochii lui. Coiful său de vrăjitor era aşezat şmechereşte pe părul ondulat.

Un om scund şi enervant se fâţâia de colo-colo, făcând poze cu un aparat de

fotografiat, mare şi negru, care scotea nori de fum violet cu fiecare bliţ orbitor.

— La o parte, acolo, se răţoi el la Ron, dându-se mai în spate pentru a face o poză

mai bună. Sunt poze pentru „Profetul zilei”!

— Mare brânză, zise Ron, ştergându-şi pantoful, pe care îl călcase fotograful.

Gilderoy Lockhart îl auzi. Privi în sus şi îl văzu pe Ron şi apoi pe Harry. Atunci sări

în picioare şi strigă de-a dreptul:

— Nu se poate! Harry Potter?

Mulţimea se dădu la o parte, şoptind emoţionată. Lockhart se năpusti înainte, îl luă pe

Harry de mână şi îl aduse în. faţă. Mulţimea izbucni în aplauze. Harry simţea că îi ia foc

faţa, când Lockhart dădu mâna cu el pentru fotograful care făcea poze în disperare,

îngropând familia Weasley în nori grei de fum.

— Un zâmbet mare şi frumos, Harry, zise Lockhart printre dinţii săi sclipitori.

Împreună, noi doi, merităm prima pagină!

Când în sfârşit dădu drumul mâinii lui Harry, acesta nu-şi mai simţea degetele.

Încercă să se ducă înapoi, la familia Weasley, dar Lockhart îl luă pe după umeri şi îl trase

lângă el.

— Doamnelor şi domnilor, zise el tare, cerând linişte. Acesta este un moment

extraordinar! Momentul perfect pentru a face un mic anunţ, pe care l-am pregătit de ceva

vreme! Când tânărul Harry, aici de faţă, a păşit astăzi în „Caligrafie şi pete”, nu vroia decât

să-mi cumpere autobiografia, pe care i-o voi dărui cu cea mai mare plăcere...

Mulţimea aplaudă iar, încântată.

— Habar nu avea, continuă Lockhart, scuturându-l pe Harry atât de tare, încât

29

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

ochelarii îi alunecară pe vârful nasului, că va primi, în curând, mult, mult mai mult decât

cartea mea, „Frumosul de mine”. El şi colegii lui, mă vor avea printre ei. Da, doamnelor şi

domnilor, am marea plăcere să vă anunţ că luna aceasta voi ocupa postul de profesor al

cursului „Apărare contra Magiei Negre”, la Hogwarts, Şcoala de Magie, Farmece şi

Vrăjitorii!

Mulţimea aclamă şi bătu din palme, iar Harry se trezi cu toate lucrările lui Gilderoy

Lockhart, din toate timpurile. Clătinându-se puţin sub greutatea cărţilor, reuşi să iasă din

lumina reflectoarelor şi să se îndrepte spre un colţ al camerei, unde stătea Ginny lângă noul

ei ceaun.

— Poţi să le iei tu pe astea, îi şopti Harry, răsturnând cărţile în cazan. O să mi le

cumpăr eu pe ale...

— Cred că ţi-a plăcut la nebunie, nu-i aşa, Potter? zise o voce pe care Harry o

recunoscu de îndată.

Se ridică şi se trezi nas în nas cu Draco Reacredinţă, care aborda rânjetul său

tradiţional.

— Celebrul Harry Potter, sublinie Draco. Nici măcar într-o librărie nu poţi să intri,

fără să ajungi pe prima pagină a ziarelor!...

— Lasă-l în pace, doar nu el a vrut toate astea! spuse Ginny.

Era pentru prima dată când vorbea în faţa lui Harry. Îl privi crunt pe Draco.

— Potter, ţi-ai găsit o prietenă! cârâi Draco, ironic.

Ginny se înroşi ca focul, în timp ce Ron şi Hermione veneau spre ei, fiecare cu un

teanc de cărţi scrise de Lockhart.

— A, tu erai, zise Ron, uitându-se la Draco ca la ceva neplăcut de pe talpa pantofului

său. Cred că eşti tare surprins să-l vezi pe Harry aici, nu?

— Nu atât pe cât sunt să te văd pe tine într-un magazin, Weasley, îi răspunse acru

Draco. Probabil că părinţii tăi vor flămânzi o lună ca să poată plăti toate astea.

Ron se făcu la fel de roşu la faţă ca Ginny. Îşi puse şi el cărţile în ceaunul lui Ginny şi

porni spre Draco, dar Harry şi Hermione îl opriră, trăgându-l de haină.

— Ron! spuse doamna Weasley, făcându-şi loc prin mulţime, împreună cu Fred şi

George. Ce faci? Ce nebunie e aici, hai să ieşim!

— Măi, măi, măi să fie... Arthur Weasley!

Era domnul Reacredinţă. Stătea cu mâna pe umărul lui Draco, rânjind în acelaşi chip,

ca şi odrasla lui.

— Lucius, spuse domnul Weasley, dând rece din cap.

— Mare agitaţie la Minister, am auzit, îl provocă domnul Reacredinţă. Cu toate

raidurile astea... sper că vă plătesc orele suplimentare?

Se aplecă asupra ceaunului lui Ginny şi scoase, dintre cărţile lucioase ale lui

Lockhart, o carte foarte veche şi extrem de ponosită: „Ghidul începătorului în ale transfi-

gurării” de Emeric Vjjt.

— Evident că nu, răspunse tot el. Vai, Doamne, la ce te ajută să fii o ruşine pentru

numele de vrăjitor, dacă nici măcar nu te plătesc ca lumea?

Domnul Weasley se înroşi şi mai tare ca Ginny şi Ron.

— Avem nişte noţiuni total diferite despre ceea ce înseamnă să faci de ruşine numele

de vrăjitor, Reacredinţă, reuşi el să zică.

— Evident, continuă domnul Reacredinţă, ochii săi şterşi aţintindu-se asupra doamnei

şi domnului Granger, care urmăreau totul, neliniştiţi. Compania în care eşti, Weasley... şi

eu care credeam că familia Weasley nu putea să decadă şi mai tare...

30

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Se auzi un uruit metalic, când ceaunul lui Ginny zbură prin aer. Domnul Weasley se

aruncase şi el asupra domnului Reacredinţă, împingându-l într-un raft de cărţi. Sute de cărţi

de vrăji, grele, se prăbuşiră în capul lor. Se auzi un „Pe el, tată!” din partea lui Fred şi

George. Doamna Weasley strigă piţigăiat:

— Nu, Arthur, nu!

Mulţimea năvăli din partea opusă, răstumând şi mai multe rafturi de cărţi.

— Domnilor, vă rog... vă rog! se plânse librarul.

În acel moment, mai tare decât toţi, se auzi:

— Terminaţi, domnilor! Opriţi-vă!

Era Hagrid care venea spre ei prin marea de cărţi. Într-o secundă, îi despărţi pe

domnul Weasley şi pe domnul Reacredinţă. Domnul Weasley avea buza spartă, iar domnul

Reacredinţă fusese lovit în ochi de o „Enciclopedie a ciupercilor otrăvitoare”. Încă mai

ţinea în mână cartea cea veche a lui Ginny despre transfigurare. O aruncă spre ea, cu ochii

scânteindu-i de furie.

— Poftim, fetiţo, ia-ţi cartea, este tot ce-ţi poate cumpăra tatăl tău mai bun!...

Ieşind din strânsoarea lui Hagrid, îi făcu un semn lui Draco şi practic zburară din

magazin.

— Ar fi trebuit să-l ignori, Arthur, zise Hagrid, aproape ridicându-l, în timp ce îi

aranja veşmintele. Răi până la os, toată familia, doar ştiu toţi... Nici un Reacredinţă nu

merită să fie luat în consideraţie. Venin în loc de sânge, asta au! Haideţi, să plecăm...

Librarul păru să vrea să-i oprească, dar îi venea până la talie lui Hagrid, aşa că se

răzgândi. Merseră în grabă până în capul străzii, soţii Granger şi Hermione tremurând de

frică şi doamna Weasley, de nervi.

— Bun exemplu le dai copiilor... bătăi în public... Ce-o fi crezut Gilderoy?...

— A fost mulţumit, zise Fred. Nu l-ai auzit la plecare? Îl întreba pe reporterul acela

de la „Profetul zilei” dacă putea să includă bătaia în articol... Zicea că era bună, pentru pu-

blicitate.

Se îndreptară, trişti, spre şemineul de la „Ceaunul crăpat”, pe unde Harry, familia

Weasley şi toate cumpărăturile lor aveau să călătorească înapoi, la Vizuină, folosind

Polenul Zvrr. Îşi luară la revedere de la familia Granger, care părăsea localul pentru a

ajunge pe strada de pe partea opusă. Domnul Weasley începuse să-i întrebe cum funcţionau

staţiile de autobuz, dar se opri imediat ce văzu expresia de pe faţa doamnei Weasley.

Harry îşi scoase ochelarii şi îi puse în buzunar, în siguranţă, înainte de a lua din

Polenul Zvrr. Nu era tocmai modul său preferat de a călători, cu siguranţă!

31