Harry Potter și Camera secretelor (vol.2), cap. 12-14

 CAPITOLUL XII —

POLIPOŢIUNEA

Continuară să urce scările de piatră până la capăt şi profesoara McGonagall bătu la

uşă. Se deschise încet şi intrară. Profesoara McGonagall îi spuse lui Harry să aştepte şi îl

lăsă singur.

Harry se uită în jur. De un lucru era sigur: dintre toate birourile profesorilor, pe care

le vizitase în cursul acelui an la Hogwarts, acesta era de departe cel mai interesant. Dacă nu

ar fi fost speriat de moarte că va fi exmatriculat din şcoală, ar fi fost fericit că avea norocul

de a se afla acolo.

Era o cameră rotundă, mare şi frumoasă, în care răsunau tot felul de sunete plăcute.

Numeroase şi stranii instrumente argintii erau puse pe mese care se roteau pe picioarele lor,

scoţând mici norişori de fum. Pereţii erau plini cu portretele foştilor directori şi directoare,

care dormitau liniştiţi în ramele lor. Mai era şi un birou enorm, cu picioare în formă de

gheare, şi, pe raftul din spatele lui, un joben ponosit şi peticit... Jobenul Magic!

Harry ezită o clipă. Aruncă o privire îngrijorată către vrăjitoarele şi vrăjitorii

adormiţi. Nu vedea ce rău ar putea face dacă ar lua jobenul şi l-ar încerca iar... Doar ca să

verifice... să se asigure că îl pusese în casa care trebuia...

Trecu încet pe lângă birou, ridică jobenul de pe raft şi îl puse pe cap. Era mult prea

mare şi îi acoperi ochii, ca şi ultima dată când îl încercase. Harry privi interiorul negru al

pălăriei, aşteptând. Apoi o voce slabă îi şopti la ureche:

— Te simţi cu musca pe căciulă, Harry Potter?

— Păi, cam da..., şopti Harry. Eh... îmi cer scuze că te deranjez... vroiam să te

întreb...

— Dacă te-am pus în casa care trebuie, zise jobenul, mulţumit. Da... ai fost foarte

greu de repartizat. Dar am rămas la aceeaşi părere de dinainte — inima lui Harry tresări —

te-ai fi descurcat foarte bine la Viperini.

Stomacul lui Harry se goli. Apucă jobenul de vârf şi îl dădu jos. Acum atârna lipsit de

viaţă, terfelit şi ponosit. Harry îl puse la loc pe raft, simţindu-se aproape bolnav.

— Te înşeli, îi spuse el răspicat jobenului inert şi tăcut. Acesta nu se clinti din loc.

Harry se îndepărtă, fără să-şi ia ochii de la el. Apoi un sunet ciudat din spatele său îl făcu

să se întoarcă.

Nu era singur cum crezuse. Cocoţată pe stinghia aurită din spatele uşii stătea o pasăre

care arăta de parcă ar fi trecut prin cinci războaie şi semăna izbitor cu un curcan pe

jumătate jumulit. Harry o privi cu atenţie şi pasărea îl privi la rândul ei, îndurerată, scoţând

iar sunetele acelea ciudate. Băiatul crezu că trebuie să fie tare bolnavă. Ochii îi erau mo-

horâţi şi îi mai căzură câteva pene din coadă, chiar sub privirile lui.

Harry tocmai se gândea că tot ce mai lipsea era ca pasărea lui Dumbledore să moară,

în timp ce era singur cu ea în birou, când pasărea fu cuprinsă de flăcări.

Harry urlă de groază şi se duse spre birou. Se uită disperat în jur, dacă nu era vreun

pahar cu apă, dar nu văzu nici unul. În tot acest timp, pasărea se transformase într-o minge

de foc. Scoase un ţipăt puternic şi în secunda următoare nu mai rămase din ea decât o

moviliţă de cenuşă pe jos.

Se deschise uşa biroului. Intră Dumbledore, sumbru.

— Domnule profesor, spuse Harry, şocat, pasărea dumneavoastră... nu am putut să

fac nimic... tocmai a luat foc...

101

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Spre uimirea lui Harry, Dumbledore zâmbi.

— Era timpul, zise el. Arăta jalnic de câteva zile bune, i-am tot spus că e vremea să se

transforme...

Chicoti înfundat, văzând expresia nedumerită de pe chipul lui Harry.

— Fawkes e un phoenix, Harry. Păsările phoenix iau foc când este timpul să moară şi

apoi renasc din cenuşă. Uită-te şi tu...

Harry privi spre un pui de pasăre, nou-născut, şifonat şi micuţ, care răsărea din

cenuşă. Era cam la fel de urât ca şi pasărea bătrână.

— Păcat că l-ai văzut în Ziua Arsului, spuse Dumbledore, ducându-se în spatele

biroului. Este o pasăre tare frumoasă, în cea mai mare parte a timpului, cu un penaj roşu cu

auriu, minunat! Creaturi fascinante, păsările phoenix!... Pot căra greutăţi extrem de mari,

iar lacrimile lor au puteri vindecătoare şi sunt foarte credincioase.

Afectat de „spectacolul” dat de Fawkes, Harry uitase de ce venise, dar îşi reaminti

totul când Dumbledore se aşeză în scaunul său cu spătar înalt şi îl fixă cu privirea sa albas-

tră, pătrunzătoare.

Dar înainte ca Dumbledore să zică vreun cuvânt, uşa biroului se deschise cu o

bufnitură puternică şi intră Hagrid, cu o privire răvăşită, având căciula pusă pe creştetul ca-

pului său cu claia de păr negru, încurcat, şi cu un cocoş mort atârnându-i în mână.

— Nu a fost Harry, domnule profesor Dumbledore! zise Hagrid, repede. Am vorbit

cu el cu câteva secunde înainte să fie găsit puştiul, nu a avut timp, domnule...

Dumbledore încercă să spună ceva, dar Hagrid continuă înfierbântat, gesticulând cu

bietul cocoş mort, împrăştiind pene peste tot.

— ... nu se poate să fi fost el, jur în faţa Ministerului Magiei dacă e nevoie...

— Hagrid, eu...

— ... nu e el, domnule, eu ştiu că Harry nu ar...

— Hagrid! zise Dumbledore tare, ca să-l acopere. Eu nu cred că Harry e autorul

acestor atacuri!

— Ah, zise Hagrid, cocoşul căzând neînsufleţit lângă el. Da, aştept afară, domnule

director.

Şi plecă repede, jenat.

— Nu credeţi că am fost eu, domnule profesor? repetă Harry, plin de speranţă, în

timp ce Dumbledore scutura penele de cocoş de pe biroul lui.

— Nu, Harry, nu cred, zise Dumbledore, deşi... (iar avea o expresie serioasă pe

chip)... tot vreau să vorbesc cu tine...

Harry aşteptă, nervos, în timp ce Dumbledore îi vorbea, împreunându-şi vârfurile

degetelor sale lungi.

— Trebuie să te întreb, Harry, dacă nu cumva ai ceva să-mi spui, spuse el cu

blândeţe. Absolut orice.

Harry nu ştiu ce să spună. Se gândi la Reacredinţă care strigase: „Voi urmaţi, cei cu

«sânge-mâl»!” şi la PoliPoţiunea, care fierbea în baia Plângăcioasei Myrtle. Apoi se gândi

la vocea imaterială pe care o auzise de două ori şi îşi aminti ce spusese Ron („Să auzi voci,

pe care nu le poate auzi şi altcineva, nu este bine, nici chiar în lumea magiei”). Se gândi, de

asemenea, la ce spunea toată lumea despre el şi groaza lui, din ce în ce mai mare, că ar

putea fi înrudit cumva cu Salazar Viperin...

— Nu, zise Harry, nimic, domnule profesor...

Dublul atac asupra lui Justin Finch-Fletchley şi contra lui Nick Aproape-Făr-de-Cap

transformase frica de la început în panică, pur şi simplu. Curios, cel mai tare părea să-i

102

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

îngrijoreze pe toţi soarta lui Nick Aproape-Făr-de-Cap. Ce anume putea să-i facă aşa ceva

unei stafii, se întrebau oamenii, ce putere îngrozitoare putea face rău cuiva care era deja

mort? A fost un adevărat maraton spre casa de bilete pentru Expresul de Hogwarts, elevii

fiind dornici să se întoarcă acasă de Crăciun şi asta cât mai repede.

— În ritmul ăsta, vom fi singurii care vom mai rămâne aici, le spuse Ron lui Harry şi

Hermionei. Noi, Reacredinţă, Crabbe şi Goyle. Ce vacanţă „veselă” o să avem!

Crabbe şi Goyle, care făceau întotdeauna ce făcea Draco, semnaseră şi ei că rămâneau

pe durata vacanţei.

Dar Harry se bucura că majoritatea elevilor plecau.

Obosise să tot fie ocolit de toată lumea pe coridoare, de parcă i-ar fi crescut colţi sau

ar fi putut să scuipe în orice moment otravă. Sătul de şoapte, strigăte de spaimă şi de a fi

arătat cu degetul ori de câte ori trecea pe lângă cineva.

Fred şi George, pe de altă parte, se distrau copios pe această temă, făcând tot ce le

stătea în puteri să mărşăluiască pe holuri în faţa lui Harry, strigând:

— Faceţi-i loc moştenitorului lui Viperin, trece un vrăjitor malefic sută la sută!...

Percy dezaproba complet comportamentul lor.

— Nu este de râs, le spusese el, rece.

— Ah, dă-te la o parte, Percy, zise Fred. Harry se grăbeşte!...

— Da, îi ţinea isonul George, chicotind, se duce în Camera Secretelor, unde ia ceaiul

împreună cu servitorul său cu colţi!

Nici lui Ginny nu i se părea amuzant.

— Of, terminaţi, spunea ea de fiecare dată când Fred îl întreba pe Harry care era

următoarea victimă sau când George se prefăcea că se apăra de Harry cu un căţel mare de

usturoi, ori de câte ori se întâlneau.

Pe Harry nu-l deranja, se simţea mai bine la gândul că măcar Fred şi George credeau

că ideea ca el să fie moştenitorul lui Viperin era ridicolă. Dar poznele lor păreau să-l

enerveze pe Draco Reacredinţă, care afişa o faţă extrem de acră, de fiecare dată.

— Asta din cauză că „micuţul” crapă de necaz că nu poate să spună că de fapt el este

moştenitorul, zise Ron, atotştiutor. Ştii că nu suportă să fie întrecut, iar tu culegi roadele

faptelor sale murdare.

— Nu pentru multă vreme, zise Hermione pe un ton satisfăcut. PoliPoţiunea este

aproape gata! O să scoatem adevărul de la el foarte curând...

În sfârşit se termină trimestrul şi o tăcere la fel de densă ca zăpada se lăsă peste

castel. Lui Harry i se părea mai degrabă liniştitor, decât trist, şi se bucura că el, Hermione

şi fraţii Weasley erau stăpâni pe Turnul Cercetaşilor, ceea ce însemna că puteau să se joace

de-a Pocnitoarea Explodată, fără să deranjeze pe nimeni, sau să exerseze netulburaţi de

cineva lecţiile de duel. Fred, George şi Ginny se hotărâseră să rămână la şcoală, în loc să se

ducă în Egipt, împreună cu doamna şi domnul Weasley, să-l viziteze pe Bill. Percy, care

dispreţuia ceea ce el cataloga drept „jocuri infantile”, nu petrecea prea mult timp în camera

de zi a Cercetaşilor. Le spusese deja pompos că el petrecea Crăciunul la şcoală doar pentru

că era de datoria lui să fie alături de profesori în timpul acelor vremuri de restrişte.

Veni şi dimineaţa Crăciunului, rece şi albă. Harry şi Ron, singurii care mai

rămăseseră în dormitor, fură treziţi foarte devreme de Hermione, care dădu buzna înăuntru,

îmbrăcată, având cadouri pentru amândoi.

— Treziţi-vă! strigă ea, dând la o parte draperiile de la ferestre.

— Hermione... ce cauţi tu aici? zise Ron, apărându-se de lumină cu mâinile la ochi.

— Crăciun fericit! zise Hermione, aruncându-i cadoul. M-am trezit de vreo oră şi am

103

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

mai adăugat nişte aripi dantelate. PoliPoţiunea e gata!

Harry se ridică repede, deodată treaz de-a binelea.

— Eşti sigură?

— Sunt convinsă, zise Hermione, dându-l la o parte pe şobolanul lui Ron, pentru a se

putea aşeza la picioarele patului cu baldachin. Dacă tot avem de gând să o facem, eu zic că

ar trebui să o facem în seara asta!

În acel moment, Hedwig năvăli în cameră cu un pacheţel mic în cioc.

— Bună, zise Harry, fericit, în timp ce ea ateriză pe pat, ai început să vorbeşti cu

mine din nou?

Îl muşcă uşor de ureche în semn de afecţiune, o atenţie mult mai frumoasă decât

cadoul pe care i-l adusese şi care se dovedi a fi de la familia Dursley. Îi trimiseseră o

scobitoare şi un bilet, în care îl întrebau dacă nu putea să rămână la Hogwarts şi pe timpul

vacanţei de vară.

Celelalte cadouri de Crăciun pe care le primi Harry erau cu adevărat drăguţe. Hagrid

îi trimisese o cutie mare, plină cu caramelele lui, pe care se hotărî să le mai înmoaie puţin

la foc, înainte de a le mânca. Ron îi dăduse o carte care se numea „Zbor pe ghiulea”, o

carte cu momentele cele mai interesante ale echipei sale favorite de Vâjthaţ, iar Hermione

îi cumpărase o pană de scris sofisticată, de uliu. Harry deschise şi ultimul cadou, care

conţinea un pulover tricotat de mână şi o prăjitură mare, cu prune, de la doamna Weasley.

Citi felicitarea trimisă de ea cu un sentiment de vină, gândindu-se la maşina domnului

Weasley, care nu mai fusese văzută de când se lovise de Salcia Bătăuşă şi la mulţimea de

lucruri interzise, pe care le plănuia, împreună cu Ron şi Hermione.

Toţi, chiar şi cei care erau îngroziţi că vor trebui să bea PoliPoţiunea mai târziu, se

simţiră excelent la cina de Crăciun, de la Hogwarts.

Marea Sală arăta magnific. Nu numai că erau doisprezece brazi de Crăciun, până în

tavan, presăraţi cu zăpadă şi ghirlande groase de vâsc, dar de sus cădeau fulgi de zăpadă

fermecaţi, uscaţi şi calzi. Dumbledore îi îndemnă să cânte colindele lui preferate, Hagrid

fredona din ce în ce mai tare, cu fiecare pahar de lichior de ouă pe care îl bea, Percy, care

nu observase că Fred îi vrăjise insigna de Perfect, astfel încât acum scria pe insignă

„Prostănac”, îi tot întreba de ce râdeau. Lui Harry puţin îi păsa că Draco Reacredinţă făcea

tot felul de observaţii răutăcioase în gura mare, de la masa Viperinilor, referitoare la

puloverul său. Cu puţin noroc, avea să-şi ia revanşa asupra lui Draco, peste câteva ore.

Abia îşi terminaseră cele trei porţii de budincă de Crăciun, că Hermione îi scoase din

Marea Sală, pentru a duce la îndeplinire planul lor.

— Tot mai avem nevoie de nişte bucăţele din cei în care vă preschimbaţi, îi atenţionă

Hermione, de parcă i-ar fi trimis la supermarket să cumpere detergent. Şi evident, ar fi cel

mai bine dacă aţi lua ceva de la Crabbe şi Goyle, sunt cei mai buni prieteni ai lui Draco, lor

le-ar spune orice. Şi mai trebuie să ne asigurăm că Goyle şi Crabbe nu vor apărea şi ei, în

timp ce îl interogăm.

Se opri puţin, după care continuă abia şoptit, ignorând feţele stupefiate ale lui Harry

şi Ron:

— Am totul pregătit!

Luă în mână câteva prăjituri de ciocolată cu prune. Le-am umplut cu un banal Praf de

Dormit. Nu trebuie decât să faceţi în aşa fel, încât să le găsească Crabbe şi Goyle. Doar

ştiţi cât de lacomi sunt, le vor înfuleca imediat, cu siguranţă. Odată adormiţi, smulgeţi-le

nişte fire de păr şi ascundeţi-i în dulapul cu mături.

Harry şi Ron se uitară unul la altul, neîncrezători.

104

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Hermione, nu cred...

— Ar putea să iasă tare urât...

Dar Hermione avu o sclipire de oţel în ochi, nu foarte diferită de cea pe care o avea

câteodată profesoara Minerva McGonagall.

— PoliPoţiunea nu are nici un efect fără firele de păr ale lui Crabbe şi Goyle, spuse

ea cu severitate. Vreţi să-l interogăm pe Reacredinţă sau nu?

— Of, bine, bine, zise Harry. Şi tu ce faci? Tu firele cui le smulgi?

— Eu am ce îmi trebuie! zise Hermione, mândră, scoţând o sticluţă mică din buzunar

şi arătându-le unicul fir de păr din ea. Ţineţi minte când m-am bătut cu Milicent Bulstrode

la ora de duel? Mi-a lăsat asta ca amintire când încerca să mă sugrume! Şi s-a mai şi dus

acasă de Crăciun... aşa că, nu va trebui decât să le spun Viperinilor că m-am întors.

Hermione fugi să vadă ce făcea PoliPoţiunea, iar Ron îl privi pe Harry cu o expresie

îngrijorată, de parcă s-ar fi apropiat Apocalipsa.

— Ai mai auzit vreodată de un plan în care atât de multe lucruri pot să o ia razna?

Dar spre mirarea lui Harry şi Ron, prima parte a planului decurse fără incidente, exact

cum spusese Hermione. Se strecurară în holul de la intrare, după ce băură ceaiul de

Crăciun, aşteptându-i pe Crabbe şi Goyle care rămăseseră singuri la masa Viperinilor, ca să

mai înfulece vreo patru porţii de tartă cu fructe. Harry plasase prăjiturile de ciocolată la

capătul balustradei. Când îi zăriră pe Crabbe şi pe Goyle ieşind din Marea Sală, Harry şi

Ron se ascunseră în spatele armurilor de la uşa de intrare.

— Cât de mult poate băga un om în el? îi şopti Ron lui Harry, entuziasmat, în timp ce

Crabbe îi arătă bucuros lui Goyle prăjiturile, pe care le şi înşfăcară.

Râzând ca proştii, le îndesară pe de-a-ntregul în gurile lor enorme. Timp de câteva

secunde, mestecară amândoi cu lăcomie, pe faţa lor fiind întipărită expresia triumfului.

Apoi, fără să-şi schimbe expresia câtuşi de puţin, căzură laţi la podea.

Greul abia acum venea... Trebuiau să-i ascundă în dulapul cu mături. Îi cărară cu

greu, alături de găleţi şi mături, după care Harry smulse un smoc de fire ţepoase de pe

capul lui Goyle şi Ron de la Crabbe. Le luară şi pantofii, pentru că ai lor erau mult prea

mici pentru nişte picioare enorme ca ale lui Crabbe şi Goyle. Apoi, încă nevenindu-le să

creadă că făcuseră aşa ceva, urcară grăbiţi până la toaleta Plângăcioasei Myrtle.

Abia mai puteau să distingă ceva din cauza fumului gros care ieşea din cabina în care

Hermione amesteca poţiunea. Acoperindu-şi feţele cu pelerinele, Harry şi Ron bătură înce-

tişor la uşă.

— Hermione?

Auziră zăngănitul zăvorului şi în uşă se ivi Hermione, strălucind de încântare, dar şi

îngrijorată. În spatele ei auziră bolboroseala poţiunii miraculoase. Trei pocale de sticlă

stăteau pregătite pe toaletă.

— Aţi reuşit? întrebă Hermione, pe nerăsuflate. Harry îi arătă firele de păr ale lui

Goyle.

— Bine... Am luat şi nişte haine de rezervă de la spălătorie, zise Hermione, arătându-

le un săculeţ. Veţi avea nevoie de numere mai mari, când veţi fi Crabbe şi Goyle.

Toţi trei se uitară în cazan. De aproape, licoarea părea şi mai densă, un noroi închis la

culoare, bolborosind leneş.

— Sper că am făcut totul cum trebuie, zise Hermione, recitind nervoasă pagina pătată

din cartea „Poţiuni extrem de puternice”. În carte spune că ar trebui să... O dată ce am băut-

o, avem o oră până când vom redeveni noi înşine...

— Acum ce facem? şopti Ron.

105

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— O turnăm în cele trei pocale şi punem firele de păr.

Hermione umplu fiecare dintre cele trei pahare cu licoare. Apoi, cu mâna tremurândă,

lăsă să cadă în primul pahar firul de păr al lui Milicent Bulstrode.

Licoarea şuieră tare, ca un ceainic pe foc, şi bolborosi cu mai multă putere. O secundă

mai târziu se făcu de un galben-bolnăvicios.

— Puah... esenţă de Milicent Bulstrode, zise Ron, privind dezgustat. Pariez că are un

gust îngrozitor.

— Şi acum, ale voastre, spuse Hermione.

Harry aruncă un fir de păr de la Goyle în paharul din mijloc şi Ron îl puse pe al lui

Crabbe în ultimul pahar. Ambele pahare şuierară şi bolborosiră: cel cu firul Goyle se făcu

kaki, iar cel cu părul lui Crabbe, un maro-mâlos.

— Staţi puţin, zise Harry, în timp ce Ron şi Hermione se întinseră spre pahare. Ar fi

bine să nu le bem aici: când ne vom transforma în Crabbe şi în Goyle nu o să mai încăpem

în toaletă! Iar Milicent Bulstrode nu-i nici ea o silfidă!

— O idee foarte bună, zise Ron, deschizând uşa. Să ne ducem fiecare în cabine

separate.

Având grijă să nu verse nici o picătură din PoliPoţiune, Harry se duse în cabina de la

mijloc.

— Gata? strigă el.

— Gata, se auziră vocile lui Ron şi Hermione.

— Unu... doi... trei!

Cu mâna la nas, Harry bău toată licoarea din două înghiţituri mari. Avea gust de varză

arsă.

Imediat, stomacul începu să i se zbată, de parcă ar fi înghiţit nişte şerpi vii. Chircit pe

vine, se întreba dacă îi va fi şi mai rău... O senzaţie de foc i se întinse de la stomac prin

picioare, până în vârfurile degetelor. Apoi, gemând şi aşezându-se în patru labe, fu pătruns

de un sentiment îngrozitor de topire, ca şi cum pielea de pe tot corpul îi fierbea, devenind

ceară încinsă, şi sub ochii lui începură să-i crească mâinile, degetele i se îngroşară, unghiile

i se măriră, iar încheieturile i se umflau tot mai mult. Umerii i se întinseră dureros, iar nişte

pişcături pe frunte îl anunţau că îi creştea păr până spre sprâncene. Veşmintele pocniră,

pieptul i se umflă, făcându-se ca un butoi căruia urmau să-i plesnească doagele, din clipă în

clipă. Picioarele agonizau în pantofii cu patru numere mai mici...

Totul se opri, la fel de repede cum începuse. Harry zăcea cu faţa în jos pe podeaua

rece, auzind-o pe Myrtle suspinând în cabina din fund. Cu greu, îşi scoase pantofii şi se

ridică. Deci aşa era să fii Goyle... Cu mâinile lui mari şi tremurânde, îşi scoase hainele,

care îi erau acum cu jumătate de metru deasupra gleznelor, le îmbrăcă pe cele aduse de

Hermione şi îşi legă şireturile la pantofii ca nişte bărci ai lui Goyle. Întinse mâna să-şi dea

părul din ochi, dar dădu doar peste sprâncenele sale stufoase. Atunci, îşi dădu seama că

ochelarii erau cei care îi întunecau privirea, deoarece era evident că Goyle nu avea nevoie

de ei. Şi-i dădu jos de la ochi şi strigă:

— Vă simţiţi bine?

Dar pe gură îi ieşi răcnetul răguşit al lui Goyle.

— Da, se auzi din dreapta sa mormăitul grav al lui Crabbe. Harry deschise uşa şi se

duse în faţa oglinzii sparte. Goyle îl privea din oglindă cu nişte ochi posomorâţi, afundaţi

în orbite. Harry se scărpina la ureche. La fel făcu şi Goyle. Se deschise uşa de la cabina lui

Ron. Se priviră unul pe altul. În afară de faptul că era palid şi şocat, Ron era leit Crabbe, de

la tunsura-castron până la mâinile lungi, de gorilă.

106

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Este incredibil, zise Ron, apropiindu-se de oglindă şi pipăind nasul teşit al lui

Crabbe. Incredibil!

— Ar cam trebui să mergem, zise Harry, lărgind cureaua ceasului pe încheietura

groasă a lui Goyle. Mai trebuie să găsim camera de zi a Viperinilor, sper că vom găsi pe

cineva după care să ne luăm...

Ron, care se uitase lung la Harry, spuse:

— Nici nu îţi poţi da seama cât de ciudat este să-l vezi pe Goyle gândind!...

Bătură apoi la uşa lui Hermione.

— Hai, trebuie să mergem...

Le răspunse o voce piţigăiată:

— Nu... nu cred că o să vin până la urmă. Duceţi-vă voi fără mine...

— Hermione, ştim că Milicent Bulstrode este urâtă, nu o să-şi dea nimeni seama că

eşti tu...

— Nu... zău aşa... cred că nu o să vin şi eu. Grăbiţi-vă, pierdeţi minute preţioase!

Harry se uită la Ron, uimit.

— Acum semeni şi mai tare cu Goyle, zise Ron. Aşa arată de fiecare dată când îl

întreabă ceva vreun profesor.

— Hermione, ai păţit ceva? o întrebă Harry prin uşă.

— Nu, nimic... Mă simt perfect... Hai, duceţi-vă...

Harry se uită la ceas: trecuseră deja cinci sau şase minute vitale pentru ei.

— Ne întâlnim tot aici, da? mai spuse el.

Harry şi Ron deschiseră uşa băii cu grijă, verificară dacă aveau cale liberă şi porniră.

— Nu-ţi mişca mâinile aşa, îi şopti Harry lui Ron.

— Cum?

— Crabbe le ţine destul de ţepene...

— Aşa?

— Da, e mai bine.

Coborâră scara de marmură. Acum nu aveau nevoie decât de un Viperin care să-i

ducă la camera de zi... Dar nu era nimeni în jur.

— Ai vreo idee? şopti Harry.

— De obicei Viperinii vin la micul dejun din partea aia, zise Ron, arătând spre

intrarea în pivniţă.

Abia îi ieşiseră cuvintele acelea din gură, că şi apăru pe acolo o fată cu părul lung şi

creţ.

— Nu te supăra, zise Ron, ducându-se la ea, am uitat parola camerei noastre de zi...

— Poftim? zise fata, aproape jignită. Camerei noastre de zi? Eu sunt din casa Ochi-

de-Şoim.

Se îndepărtă, privindu-i bănuitoare.

Harry şi Ron coborâră grăbiţi treptele de piatră, adâncindu-se în întuneric, paşii lor

răsunând exact ca ai lui Crabbe şi Goyle, când picioarele lor mari atingeau scările.

Începură să se teamă că nu le va fi la fel de uşor cum speraseră.

Culoarele întortocheate erau pustii. Merseră din ce în ce mai adânc sub şcoală,

uitându-se tot timpul la ceas pentru a vedea cât timp le rămăsese. După un sfert de oră,

exact când mai aveau puţin şi îşi pierdeau tot calmul, auziră ceva în faţă.

— Ha! zise Ron, entuziasmat. Iată-l pe unul dintre ei! Silueta ieşea dintr-o cameră

lăturalnică. Apropiindu-se grăbiţi, le pieri entuziasmul însă. Nu era un Viperin, era Percy.

— Ce cauţi aici? întrebă Ron, surprins. Percy păru jignit.

107

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Asta nu este treaba voastră, spuse el, băţos. Eşti Crabbe, nu?

— Păi... da..., zise Ron.

— Atunci, duceţi-vă în camerele voastre imediat, spuse Percy, cu asprime. În ultimul

timp, a devenit periculos să te plimbi pe coridoare întunecate.

— Dar tu? se răţoi Ron.

— Eu, zise Percy, îndreptându-şi umerii, sunt Perfect! N-o să mă atace nimeni pe

mine!

Se auzi dintr-o dată o voce din spatele lui Harry şi Ron. Draco Reacredinţă venea spre

ei, şi pentru prima dată în viaţa lui, Harry se bucură să-l vadă.

— Aici eraţi, spuse el, uitându-se la ei. Aţi înfulecat ca porcii până acum? V-am

căutat, vreau să vă arăt ceva extrem de amuzant!

Reacredinţă îl privi pe Percy cu superioritate.

— Ce cauţi aici, Weasley? se răţoi el.

Percy păru enervat la culme.

— Ar trebui să fii mai respectuos cu un Perfect al şcolii! răspunse el. Nu-mi place

atitudinea ta!

Draco rânji şi le făcu semn lui Harry şi lui Ron să-l urmeze. Harry era cât pe-aci să-i

ceară scuze lui Percy, dar se abţinu în ultimul moment.

Plecară în urma lui Reacredinţă, care le spuse imediat ce dădură colţul spre un alt

coridor:

— Şi Peter Weasley, ăsta...

— Percy, îl corectă Ron, imediat.

— Nu contează, zise Draco. L-am văzut strecurându-se pe-aici în ultima vreme. Şi

pot să pun pariu că ştiu ce pune la cale. Vrea să-l prindă pe moştenitorul lui Viperin, de

unul singur.

Râse scurt, batjocoritor. Ron şi Harry îşi aruncară unul altuia priviri îngrijorate.

Draco se opri în faţa unui perete de piatră, pe care nu se afla nimic.

— Mai zi-mi o dată, care e parola nouă? îl întrebă el pe Harry.

— Hm..., făcu Harry.

— A, da... Sânge-pur! îşi aminti Draco, fără să fie atent la Harry.

O uşă ascunsă în perete se deschise şi prin ea intră Draco, urmat de Harry şi Ron.

Camera de zi a Viperinilor era foarte lungă, o cameră de subsol, joasă, cu pereţii şi

tavanul din piatră de râu, de care atârnau lămpi verzui, prinse de tavan cu lanţuri. În faţa

lor, sfârâia un foc sub un şemineu foarte elaborat sculptat, iar în jurul lui, în scaune

sculptate şi ele, se zăreau siluetele celor câţiva Viperini care mai rămăseseră în şcoală.

— Aşteptaţi aici, le spuse Reacredinţă lui Harry şi Ron, îndrumându-i către nişte

scaune goale, departe de foc. Mă duc să-l iau... tocmai mi l-a trimis tatăl meu...

Întrebându-se ce vroia să le arate Draco, Harry şi Ron se aşezară, încercând din

răsputeri să pară de-ai casei.

Draco se întoarse peste un minut, cu ceea ce părea să fie un articol tăiat dintr-un ziar.

Îl aruncă sub nasul lui Ron.

— O să te distrezi, spuse el.

Harry văzu cum ochii lui Ron se măriră în urma şocului primit. Citi articolul repede,

râse forţat şi i-l dădu lui Harry.

Fusese decupat din „Profetul zilei” şi în el scria :

ANCHETĂ LA MINISTERUL MAGIEI

108

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Arthur Weasley, Şeful Oficiului de Folosire Neregulamentară a Obiectelor Făcute de

Încuiaţi, a plătit astăzi o amendă de cincizeci de galeoni pentru că a vrăjit o maşină făcută

de Încuiaţi.

Domnul Lucius Reacredinţă, unul dintre guvernatorii Şcolii Hogwarts, de Magie,

Farmece şi Vrăjitorii, unde a aterizat maşina la începutul anului, a cerut demisia

domnului Weasley. „Weasley a distrus bunul renume al Ministerului”, a declarat domnul

Reacredinţă. „Este evident că nu este demn să dea legi, iar ridicola Lege a Protecţiei

Încuiaţilor ar trebui imediat abrogată”, a mai spus acesta.

Domnul Weasley nu a fost abordabil pentru a ne da o declaraţie, însă soţia lui ie-a

spus ziariştilor să dispară din faţa casei ei sau pune vampirul casei pe ei.

— Ce ziceţi? zise Draco, nerăbdător, după ce Harry îi înapoie articolul. Nu credeţi că

este amuzant?

— Ha, ha, făcu Harry, negru de supărare.

— Arthur Weasley îi iubeşte pe Încuiaţi atât de mult, încât ar fi în stare să-şi rupă

bagheta magică în două şi să li se alăture, zise Reacredinţă, dispreţuitor. Nici n-ai bănui că

cei din familia Weasley au sânge-pur, după cum se comportă...

Chipul lui Ron, mai bine zis, al lui Crabbe, era şi mai sluţit de mânie.

— Ce-i cu tine, Crabbe? sări la el Draco.

— Mă doare stomacul, mormăi Ron.

— Păi, du-te în aripa spitalului şi dă-le un pumn ălora cu „sânge-mâl”, din partea

mea, hohoti Draco. Ştiţi, mă mir că

„Profetul zilei” nu a raportat atacurile de la Hogwarts până acum, continuă Draco,

pierdut în gânduri. Presupun că Dumbledore încearcă să acopere totul. O să fie mătrăşit,

dacă atacurile mai continuă. Tata a spus tot timpul că Dumbledore este cel mai rău lucru

care i se putea întâmpla şcolii. Iubeşte copiii de Încuiaţi. Un director adevărat nu ar fi

permis niciodată ca viermele ăla de Creevey să fie acceptat în şcoală.

Reacredinţă începu să facă poze cu un aparat invizibil de fotografiat şi îl imita pe

Colin cu cruzime, dar cu mult realism: „Potter, pot să-ţi fac o poză, Potter? Poţi să-mi dai

un autograf? Poţi să-ţi ling pantofii, te rog, Potter?” Îşi lăsă mâinile în jos şi se uită la

Harry şi Ron.

— Ce-i cu voi, cu amândoi?

Harry şi Ron se străduiră să râdă, şi, deşi cu mare întârziere, Draco păru satisfăcut.

Aşa erau Crabbe şi Goyle, reacţionau mai încet...

— Sfântul Potter, prietenul ăstora cu sânge de mitocan, zise Reacredinţă, încet. Altul

fără sentimente de vrăjitor adevărat, altfel n-ar umbla cu smintita aia cu „sânge-mâl”,

Granger... Şi toată lumea crede că el este moştenitorul lui Viperin!

Harry şi Ron erau cu sufletul la gură: cu siguranţă Reacredinţă urma să le spună în

următoarele două secunde că el era. Dar imediat...

— Tare aş vrea să ştiu cine este, zise Draco, iritat. L-aş putea ajuta...

Ron rămase cu gura căscată, astfel încât Crabbe părea şi mai retardat decât înainte.

Draco nu observă, iar Harry, gândind rapid, spuse:

— Dar trebuie să bănuieşti pe cineva...

— Ştii că nu, Goyle, de câte ori trebuie să vă spun? izbucni Reacredinţă. Şi nici tata

nu vrea să-mi spună nimic despre ultima dată când a fost deschisă Camera. Desigur, era

acum cincizeci de ani, înainte să se fi născut el, dar ştie multe şi zice că a fost ţinut totul

secret. Zice că ar fi suspect, dacă aş şti prea multe. De un singur lucru sunt sigur: ultima

109

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

dată când a fost deschisă Camera Secretelor, a murit unul cu „sânge-mâl”. Aşa că este doar

o problemă de timp până va fi omorât unul dintre ei... De data asta... sper să fie Granger,

spuse el cu satisfacţie.

Ron încleştă pumnii gigantici ai lui Crabbe. Ştiind că Ron s-ar da de gol dacă l-ar

pocni pe Draco, Harry îi aruncă o privire sfredelitoare şi îi spuse lui Draco:

— Ştii cumva dacă a fost prinsă persoana care a deschis camera data trecută?

— A, nu..., dar oricine o fi fost a fost exmatriculat, cu siguranţă, zise Reacredinţă.

Probabil că încă mai zace în Azkaban.

— Azkaban? repetă Harry, nedumerit.

— Azkaban, închisoarea vrăjitorilor, Goyle, spuse Reacredinţă, privindu-l

descumpănit. Zău aşa, dacă ai fi puţin mai încet la minte decât eşti, ai lua-o înapoi!

Se foi neliniştit în scaun şi spuse:

— Tata zice că ar trebui să mă dau la fund şi să-l las pe moştenitorul lui Viperin să-şi

facă treaba. Zice că şcoala are nevoie într-adevăr de o curăţenie generală, să fie înlăturate

gunoaiele, de genul celor cu „sânge-mâl”, dar că el nu vrea să se bage. Aşa e, acum este

ocupat până peste cap. Ştiţi că Ministerul Magiei a făcut un raid la conacul nostru, săp-

tămâna trecută?

Harry încercă să compună din faţa inertă a lui Goyle un chip îngrijorat.

— Da..., zise Draco. Din fericire, nu au găsit mare lucru. Tata are nişte chestii foarte

valoroase, de Magie Neagră. Dar noroc că avem propria noastră ascunzătoare secretă, sub

podeaua din salon...

— Ah!... exclamă Ron.

Reacredinţă se uită la el. Harry, de asemenea. Ron se înroşi tot. Chiar şi părul i se

făcu roşu. Nasul i se lungea încetişor... Li se terminase ora! Ron redevenea el însuşi, iar

după privirea îngrozită pe care i-o aruncă lui Harry, probabil că şi lui i se întâmpla acelaşi

lucru.

Amândoi se ridicară dintr-o săritură.

— Ceva de stomac, gemu Ron, şi fără să mai zică nimic o zbughiră din camera de zi a

Viperinilor, se strecurară prin peretele de piatră şi sperară din tot sufletul că Draco nu

observase nimic. Harry simţea cum îi alunecau acum din picioare pantofii enormi ai lui

Goyle şi trebuia să se ţină de haine, în timp ce se tot micşora. Urcară grăbiţi, împiedicându-

se la tot pasul, treptele care dădeau spre întunecatul hol de la intrare, din care răzbăteau

nişte bufnituri înăbuşite. Veneau din dulapul cu mături, unde îi închiseseră pe Crabbe şi

Goyle. Lăsându-le pantofii la uşa dulapului, o zbughiră în şosete, urcând câte două trepte

pe scara de marmură spre toaleta Plângăcioasei Myrtle.

— Ei bine, nu a fost o totală pierdere de timp, gâfâi Ron, închizând uşa de la toaletă,

în urma lor. Ştiu că nu l-am descoperit pe atacator, dar îi scriu mâine tatălui meu şi îi spun

să caute sub podeaua salonului lui Reacredinţă.

Harry îşi cercetă faţa în oglinda spartă. Revenise la normal. Îşi puse ochelarii, în timp

ce Ron bătu la uşa cabinei în care se închisese Hermione.

— Hermione, ieşi, avem o grămadă de lucruri să-ţi povestim...

— Plecaţi! făcu Hermione, speriată. Harry şi Ron se uitară unul la altul.

— Ce s-a întâmplat? zise Ron. Ar fi trebuit să-ţi fi revenit până acum, noi suntem

normali...

Dar Plângăcioasa Myrtle ţâşni pe uşa cabinei. Harry nu o văzuse niciodată atât de

fericită.

— Aaaaaah, să vedeţi numai, spuse ea. Este îngrozitoare! Auziră cum se deschide

110

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

zăvorul şi apăru Hermione, suspinând, cu mantia trasă pe cap.

— Care-i problema? întrebă Ron, neliniştit. Ai rămas cu nasul lui Milicent sau ceva

de genul acesta?

Hermione îşi dădu mantia de pe cap şi Ron se lipi de chiuveta din spatele lui.

Faţa îi era acoperită cu blană neagră. Ochii îi deveniseră galbeni şi îi ieşeau nişte

urechi lungi şi ascuţite din păr.

— E-Era un fir de păr de pisică! strigă ea. Pro-Probabil că Milicent Bulstrode are o

pisică! Şi li-licoarea nu trebuia folosită pentru transformări în animale!

— Ah, nu! făcu Ron.

— Acum o să vezi şi tu cum e să râdă cineva de tine, zise Myrtle, veselă.

— În ordine, Hermione, zise Harry, repede. Te ducem în aripa spitalului: Madam

Pomfrey nu pune niciodată prea multe întrebări...

Le luă ceva timp până o convinseră pe Hermione să iasă din baie. Plângăcioasa

Myrtle îi zori, râzând în hohote şi strigând după Hermione:

— Stai să vezi când o să afle toată lumea că ai coadă!

111

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— CAPITOLUL XIII —

JURNALUL EXTREM DE SECRET

Hermione rămase în aripa spitalului câteva săptămâni.

Când se întoarse toată lumea din vacanţa de Crăciun, circulă un zvon tulburător că ar

fi dispărut, şi toţi au crezut că a fost atacată. Atâţia elevi treceau prin aripa spitalului, în-

cercând să o zărească, încât Madam Pomfrey îi puse un paravan în jurul patului, pentru a o

scuti de ruşinea de a fi văzută cu o faţă păroasă.

Harry şi Ron o vizitau în fiecare după-amiază. La începerea noului trimestru, îi

aduceau temele din ziua respectivă.

— Dacă mi-ar creşte mie mustăţi, aş face bucuros o pauză cu învăţatul, zise Ron într-

una din seri, punând un teanc de cărţi pe noptiera Hermionei.

— Fii serios, Ron, trebuie să ţin pasul, zise Hermione, vioaie.

Era mult mai bine dispusă având în vedere că îi dispăruse părul de pe faţă şi ochii îi

redeveneau încet-încet căprui.

— Presupun că nu aveţi alte piste? adăugă ea în şoaptă, în aşa fel încât să nu o audă

Madam Pomfrey.

— Nimic, zise Harry, deziluzionat.

— Eram atât de sigur că era Draco, zise Ron pentru a o suta oară.

— Ce-i aia? întrebă Harry, arătând cu degetul spre ceva auriu, care ieşea de sub perna

Hermionei.

— Doar o felicitare de Însănătoşire Grabnică, zise Hermione, repede, încercând să o

ascundă, dar Ron fu mai rapid. O scoase de sub pernă, o deschise şi citi cu voce tare:

Domnişoarei Grange,

Multă sănătate, din partea îngrijoratului său profesor, Gilderoy Lockhart, Ordinul

Merlin, Clasa a III-a, Membru de Onoare al Ligii de „Apărare contra Magiei Negre” şi

de trei ori la rând câştigător al premiului „Cel mai Fermecător Zâmbet”, oferit de

săptămânalul „Vrăjitoarea”.

Ron o privi pe Hermione, scârbit.

— Dormi cu asta sub pernă?

Dar Madam Pomfrey o scăpă pe Hermione de răspuns, venind cu doza de

medicament.

— Nu-i aşa că Lockhart este cel mai superficial şi prefăcut individ, din câţi cunoşti

tu? îl întrebă Ron pe Harry, în timp ce ieşeau din cameră şi se îndreptau spre Turnul Cerce-

taşilor.

Plesneală le dăduse atât de multe teme, încât Harry bănuia că va ajunge în anul VI,

până le va termina. Tocmai îl auzea pe Ron că spunea că îi părea rău că nu o întrebase pe

Hermione câte cozi de şobolani trebuie puse la o licoare de Creştere a Părului, când un

răcnet venit de undeva, de deasupra lor, le sparse timpanele.

— E Filch, mormăi Harry, amândoi ascunzându-se în capul scărilor şi ciulindu-şi

urechile.

— Crezi că a mai fost atacat cineva? zise Ron, încordat. Stătură nemişcaţi, cu

capetele îndreptate în direcţia din care venise vocea lui Filch, care li se păruse chiar

isterică.

112

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— ... şi mai multă muncă pentru mine! Să spăl pe jos toată noaptea, de parcă nu am

destule de făcut! Nu, s-a umplut paharul, mă duc la Dumbledore...

Paşii se îndepărtară şi auziră de departe cum trânti uşa.

Îşi scoaseră capetele de după colţ. Cu siguranţă că Filch strigase de la locul lui

obişnuit de supraveghere. Erau din nou pe culoarul unde fusese atacată Doamna Norris.

Dintr-o ochire, văzură motivul pentru care Filch făcuse criza de isterie. Un şuvoi de apă

inundase jumătate de coridor şi parcă încă mai năvălea de sub uşa toaletei, în care se afla

Plângăcioasa Myrtle. În acel moment, dat fiind că Filch nu mai ţipa, puteau auzi gemetele

Plângăcioasei Myrtle, răsunând din toaletă.

— Acum ce-a mai păţit? zise Ron.

— Hai să mergem să vedem, spuse Harry, ridicându-şi veşmintele până deasupra

gleznelor şi păşind prin şuvoaiele de apă până la uşa cu plăcuţa „Defect”, pe care o

ignorară ca de obicei, şi intrară.

Plângăcioasa Myrtle se văita, dacă era posibil, mai tare ca niciodată. Se pare că se

ascunsese în cabina ei obişnuită. Era întuneric în baie pentru că lumânările fuseseră stinse

de şiroaiele de apă care îmbibaseră pereţii şi podeaua.

— Ce s-a întâmplat, Myrtle? zise Harry.

— Cine eşti? gemu Myrtle, distrusă. Iar ai venit să mai arunci cu ceva în mine?

Harry se duse până la cabina ei şi spuse:

— De ce aş arunca eu cu ceva în tine?

— Nu mă întreba pe mine, strigă Myrtle, adusă de un alt val, cu şi mai multă apă,

care se sparse pe podeaua deja îmbibată. Stăteam liniştită şi îmi vedeam de treaba mea,

când cineva a crezut că este amuzant să arunce cu o carte în mine...

— Dar tu nu poţi fi lovită de o carte pe care o aruncă cineva în tine, zise Harry, cu

înţelepciune. Ar trece prin tine, nu?

Mai bine ar fi tăcut... Myrtle pufni ridicându-se şi bombănind de zor:

— Hai să aruncăm cu toţii cu cărţi în Myrtle, că ea tot nu poate să le simtă! Zece

puncte dacă o nimeriţi în stomac! Cincizeci de puncte dacă îi trece prin cap! Ei bine, ha,

ha, ha! Foarte frumos joc, n-am ce zice!

— Cine a aruncat cu cartea în tine, până la urmă? întrebă Harry.

— Nu ştiu... eu doar stăteam aici pe toaletă, gândindu-mă la moarte, şi mi-a trecut

cartea chiar prin cap, zise Myrtle, privindu-i cu ochi mari. Este pe aici, a luat-o apa...

Harry şi Ron se uitară sub chiuvetă, unde le arăta Plângăcioasa Myrtle. Pe jos, zăcea

o carte subţire. Avea o copertă neagră, jerpelită, şi era la fel de udă ca toate celelalte lucruri

din toaletă. Harry se aplecă s-o ridice, dar Ron ridică subit mâna şi îl opri.

— Ce-i? întrebă Harry.

— Ai înnebunit? spuse Ron. Poate fi periculoasă.

— Periculoasă? zise Harry, râzând. Las-o baltă, cum ar putea fi periculoasă?

— Poate nu mă crezi, zise Ron, care privea concentrat cartea, dar unele dintre cărţile

confiscate de Ministerul Magiei — mi-a spus tata — îţi ardeau ochii. Şi toată lumea care a

citit „Sonetele unui vrăjitor” a vorbit în rime tot restul vieţii. Iar o vrăjitoare bătrână, din

Bath, avea o carte pe care o citeai încontinuu, fără să te mai poţi opri! Erai nevoit să trăieşti

cu nasul în ea, ţinând-o într-o mână şi încercând să faci treabă numai cu o mână! Şi...

— Bine, bine, am înţeles ce vrei să spui, zise Harry. Cărţulia zăcea pe jos, îmbibată

de apă.

— Oricum, nu vom afla nimic, până nu ne vom uita la ea, zise el, furişându-se pe la

spatele lui Ron şi ridicând-o.

113

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Harry îşi dădu seama imediat că era un jurnal, iar 'anul care abia se mai vedea pe

copertă îi spunea că era vechi de cincizeci de ani. Îl deschise nerăbdător. Pe prima pagină

desluşi numele „T. D. Cruplud” scris cu o cerneală care se întinsese, din cauza apei.

— Stai puţin, zise Ron, care se apropiase şi el cu grijă şi se uita peste umărul lui

Harry. Am mai auzit de numele ăsta... T. D. Cruplud a primit un premiu pentru servicii

aduse şcolii acum cincizeci de ani.

— De unde, Dumnezeu, ştii asta? întrebă Harry, uimit.

— Pentru că Filch m-a pus să-i lustruiesc scutul de vreo cincizeci de ori, când am fost

pedepsit, spuse Ron, încă supărat. Era cea pe care am râgâit cu melci. Dacă ai şterge o oră

întreagă o chestie lipicioasă de pe un nume, ţi-ai aminti şi tu de el!

Harry dezlipi paginile ude. Nu era nimic pe ele, nici măcar ceva de genul „Ziua de

naştere a Mătuşii Mabel” sau „Programare la dentist, la trei şi jumătate”.

— Nu a scris niciodată nimic în el, spuse Harry, dezamăgit.

— Oare de ce ar fi vrut cineva să-l arunce? zise Ron, curios.

Harry întoarse jurnalul şi văzu scris pe coperta din spate numele unui vânzător de

ziare de pe Strada Vauxhall, Londra.

— Probabil că avea părinţi Încuiaţi, zise Harry cu înţelepciune, altfel nu cumpăra un

jurnal de pe Strada Vauxhall...

— Oricum, nu ne ajută la nimic, zise Ron şi coborî vocea. Cincizeci de puncte, dacă o

arunci prin nasul lui Myrtle.

Harry însă puse jurnalul în buzunar.

*

Hermione părăsi aripa spitalului, fără mustăţi, coadă sau blană, la începutul lui

februarie. În prima ei seară, înapoi, în Turnul Cercetaşilor, Harry îi arătă jurnalul lui T. D.

Cruplud şi îi povesti cum l-au găsit.

— Oooh..., s-ar putea să aibă puteri ascunse, zise Hermione, entuziasmată, pipăind şi

examinând cu atenţie jurnalul.

— Dacă este aşa, înseamnă că le ascunde foarte bine, zise Ron, ironic. Sau poate că e

timid. Nu înţeleg de ce nu-l arunci, Harry!

— Tare aş vrea să ştiu de ce a încercat cineva să-l arunce, zise Harry. Şi nu m-ar

deranja dacă aş afla şi de ce a luat Cruplud un premiu pentru servicii deosebite aduse

şcolii...

— Ar fi putut fi orice, zise Ron. Poate că a luat treizeci de N.O.V.-uri sau a salvat

vreun profesor de vreo caracatiţă uriaşă. Poate că a vrut s-o omoare a doua oară pe Myrtle,

le-ar făcut o favoare tuturor...

Dar Harry îşi dădu seama după expresia preocupată de pe faţa Hermionei că şi ea se

gândea la acelaşi lucru, ca şi el.

— Ce-i? întrebă Ron, uitându-se când la unul, când la altul.

— Păi, Camera Secretelor a fost deschisă acum cincizeci de ani, nu-i aşa? spuse

Harry, aşa a zis Reacredinţă.

— Da..., zise Ron, încet.

— Şi acest jurnal este de acum cincizeci de ani, zise Hermione, atingându-l

emoţionată.

— Şi ce dacă?

— Doamne, Ron, trezeşte-te, exclamă Hermione. Ştim că persoana care a deschis

114

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

ultima dată Camera Secretelor a fost exmatriculată acum cincizeci de ani. Şi mai ştim că

acest T. D. Cruplud a primit un premiu pentru servicii deosebite aduse şcolii acum

cincizeci de ani. Păi, ce-ar fi dacă Cruplud a primit premiul pentru că l-a prins pe

moştenitorul lui Viperin? Jurnalul lui ne-ar spune totul, în mod normal: unde este Camera,

cum s-o deschizi, ce fel de creatură trăieşte în ea. Persoana care este în spatele atacurilor de

acum nu şi-ar prea dori ca jurnalul să fie pe undeva la vedere, nu-i aşa?

— Este o teorie strălucită, Hermione, zise Ron, cu un singur mic defect: nu este

nimic scris în jurnal.

Însă Hermione îşi scoase bagheta din ghiozdan.

— S-ar putea să fie cerneală invizibilă! şopti ea. Atinse jurnalul de trei ori şi spuse:

— Aparecium!

Nu se întâmplă nimic. Fără să se descurajeze, Hermione îşi băgă iar mâna în ghiozdan

şi scoase ceva ce semăna cu o gumă de şters, de un roşu-aprins.

— Este o Dezvăluitoare, mi-am luat-o de pe Aleea Diagon, spuse ea.

Şterse cu putere pe fila pe care scria 1 Ianuarie. Nu se întâmplă nimic.

— Ascultaţi-mă pe mine, n-aveţi ce să găsiţi în el, zise Ron. Cruplud a primit un

jurnal de Crăciun şi nu s-a obosit să scrie nimic în el!

Harry nu putea să-şi explice ce îl făcuse să nu arunce jurnalul lui Cruplud la gunoi.

Ciudat era că, deşi ştia că jurnalul era gol, continua să dea pagină după pagină, de parcă ar

fi fost o poveste, pe care vroia să o termine... Cu toate că Harry era convins că nu mai

auzise niciodată numele T. D. Cruplud până atunci, i se părea că avea o însemnătate pentru

el, ca şi când Cruplud ar fi fost un prieten pe care îl avusese când era foarte mic, pe

jumătate uitat. Dar era absurd, nu avusese niciodată prieteni, înainte să vină la Hogwarts,

avusese grijă Dudley de asta.

Oricum, Harry era hotărât să afle mai multe despre Cruplud, aşa că în ziua următoare,

într-o pauză, se duse în camera trofeelor pentru a examina premiul special primit de

Cruplud, însoţit de o Hermione, curioasă foc, şi un Ron, adus cu forţa, care le spunea că el

văzuse camera trofeelor cât să-i ajungă o viaţă întreagă.

Scutul de aur roşcat, primit de Cruplud, era pitit într-o vitrină dintr-un colţ. Nu era

nici un detaliu despre motivele pentru care îi fusese acordat („Şi asta nu e rău deloc, ar fi

câştigat în importanţă şi eu l-aş fi lustruit şi azi!” zise Ron). Totuşi i-au găsit numele lui

Cruplud pe o medalie de Merit în Magie, şi pe o listă cu foştii Şefi de promoţie.

— Ăsta pare să fi fost ca Percy, zise Ron, strâmbând din nas, dezgustat. Perfect, Şef

de promoţie... probabil că era cel mai bun la toate orele!

— O spui de parcă ar fi ceva rău, zise Hermione, pe o un ton destul de jignit.

Soarele începuse iar să strălucească asupra şcolii. În castel, atmosfera era mai plină de

speranţă. Nu mai fuseseră atacuri de la Justin şi Nick Aproape-Făr-de-Cap, iar profesoara

Lăstar anunţă fericită că mătrăgunle erau pline de toane şi secretoase, semn că în curând

urmau să lase copilăria în urmă.

— Cum le dispare acneea, o să fie bune de replantat iarăşi, o auzi Harry spunându-i

lui Filch, într-o după-amiază. Şi după asta, peste puţin timp, le tăiem şi le punem la fiert. O

s-o recapeţi pe Doamna Norris cât ai clipi.

Poate că moştenitorul lui Viperin îşi pierduse curajul, bănuia Harry. Probabil că era

din ce în ce mai riscant să deschizi Camera Secretelor, acum că toată şcoala era vigilentă şi

bănuitoare. Poate că monstrul, sau ce-o fi fost acolo, se pregătea de hibernare pentru alţi

cincizeci de ani...

Ernie Macmillan de la Astropufi nu avea aceeaşi viziune frumoasă. Încă mai era

115

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

convins că Harry era vinovatul, că „se dăduse de gol” la Clubul Dueliştilor. Peeves

înrăutăţea lucrurile, apărând tot timpul pe coridoarele aglomerate şi cântând „Vai, Potter,

răule...” Mai nou, inventase şi un dans pe măsură...

Se pare că Gilderoy Lockhart era convins că el însuşi făcuse atacurile să înceteze.

Harry îl auzise spunându-i asta profesoarei McGonagall, în momentul în care Cercetaşii

intrau la ora de „Transfigurare”.

— Nu cred că vor mai fi probleme, Minerva, zisese el, cu o privire atotştiutoare şi

făcând cu ochiul. Cred că de data aceasta Camera Secretelor a fost închisă pe vecie.

Vinovatul trebuie să fi ştiut că era doar o problemă de timp până să-l prind. A reacţionat

logic şi s-a oprit, înainte să îl distrug! Ştii, în acest moment şcoala are nevoie de ceva care

să-i ridice moralul, să şteargă amintirile neplăcute din trimestrul trecut! Acum nu spun mai

multe, dar cred că am găsit exact ceea ce trebuie...

Îşi mângâie nasul şi se îndepărtă.

Ideea lui Lockhart care avea să ridice moralul tuturor s-a lămurit pe paisprezece

februarie, la micul dejun. Harry nu reuşise să doarmă destul din cauza antrenamentului pre-

lungit de Vâjthaţ, din noaptea care trecuse, şi ajunse grăbit în Marea Sală, puţin mai târziu.

Pentru moment, crezu că nu nimerise unde trebuia.

Pereţii erau plini cu flori mari şi roz, fosforescente. Şi chiar mai rău de atât, din

tavanul albastru-pal cădeau inimioare micuţe, de hârtie. Harry se duse la masa Cercetaşilor,

unde stătea Ron, care se uita scârbit, şi Hermione, care era foarte bine dispusă.

— Ce se întâmplă? îi întrebă Harry, aşezându-se şi curăţându-şi costiţa afumată de

inimioarele de hârtie.

Ron arătă spre masa profesorilor, prea dezgustat pentru a vorbi. Lockhart, îmbrăcat în

nişte veşminte roz-fosforescent, pentru a se asorta cu ornamentele, încerca să facă linişte.

Profesorii de lângă el aveau nişte chipuri împietrite. De unde stătea, Harry o vedea pe

profesoara McGonagall strângând din dinţi. Plesneală arăta de parcă i-ar fi dat cineva să

bea o cană de PlusSchelet.

— La mulţi ani, de Ziua Îndrăgostiţilor! strigă Lockhart. Şi daţi-mi voie să le

mulţumesc celor patruzeci şi şase de persoane care mi-au trimis felicitări până acum! Da,

eu am pregătit această mică surpriză pentru voi toţi... şi încă nu s-a terminat!

Lockhart bătu din palme şi îşi făcură apariţia vreo duzină de pitici obraznici. Nu

oricum însă. Lockhart îi pusese să poarte aripi de aur şi să aibă harpe.

— Prietenii mei, cupidonii cărători de scrisori! tună Lockhart. Vor roi prin şcoală

ducându-vă scrisorile! Dar distracţia nu se opreşte aici! Sunt convins că vor dori şi colegii

mei să intre în atmosfera acestei sărbători! Ce-ar fi să-l rugăm pe profesorul Plesneală să ne

arate cum se încropeşte o Poţiune a Iubirii! Iar în timp ce o prepară, profesorul Flitwick vă

va vorbi despre vrăjile prin care vă puteţi face iubiţi! Ah, vulpoiul bătrân, ştie multe despre

asta, mai dihai ca oricare dintre noi!

Profesorul Flitwick îşi îngropă faţa în mâini, iar Plesneală avea o expresie de te făcea

să crezi că prima persoană care avea să-i ceară o Poţiune a Iubirii va fi nevoită să bea

otravă în loc...

— Te rog, Hermione, spune-mi că n-ai fost tu una dintre cei patruzeci şi şase care l-

au felicitat, zise Ron, în timp ce ieşeau din Marea Sală, ducându-se la prima oră.

Hermione deveni brusc foarte ocupată să-şi caute orarul în geantă şi nu răspunse.

Toată ziua, piticii năvăliră în clase pentru a aduce felicitări, spre disperarea

profesorilor, iar mai târziu în acea seară, în timp ce Cercetaşii urcau spre ora de „Farmece

şi Vrăji”, unul din ei îl ajunse din urmă pe Harry.

116

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Hei, tu! 'Arry Potter! strigă un pitic, extrem de amărât, care îşi făcea loc cu coatele

prin mulţime.

Îngrozit la gândul de a primi o felicitare de Sfântul Valentin, de faţă cu toţi elevii din

primul an, printre care se întâmpla să fie şi Ginny Weasley, Harry încercă să scape. Piticul

însă se strecură prin aglomeraţie, lovindu-i pe toţi în fluierele picioarelor, şi ajunse la el,

înainte ca Harry să mai poată face vreun pas.

— Am un mesaj muzical pe care trebuie să i-l dau personal lui 'Arry Potter, spuse el,

zdrăngănind la harpă, într-un fel ameninţător.

— Nu aici, îi şopti Harry, încercând să scape.

— Stai pe loc! mormăi piticul, trăgându-l înapoi, de ghiozdan.

— Dă-mi drumul! se răsti Harry, smucindu-se.

Cu un pârâit puternic, ghiozdanul i se rupse în două. Cărţile, bagheta, pergamentul şi

pana i se revărsară pe podea, iar călimara cu cerneală se răsturnă, împroşcând totul în jur.

Harry se grăbi să le ridice, înainte să înceapă piticul să cânte, blocând tot coridorul.

— Ce se întâmplă aici? se auzi vocea rece, tărăgănată, a lui Draco Reacredinţă.

Harry începu să-şi bage înnebunit totul în ghiozdanul rupt, dorindu-şi cu disperare să

dispară, înainte ca Draco să audă felicitarea muzicală de Sfântul Valentin.

— Ce e toată nebunia asta? spuse un alt glas familiar şi apăru Percy Weasley.

Zăpăcit, Harry încercă să o ia la fugă, dar piticul îl înşfacă de genunchi, făcându-l să

se prăbuşească la podea.

— Aşa, spuse el, stând pe gleznele lui Harry, iată felicitarea ta de Sfântul Valentin:

Ochii-i sunt verzi ca nişte broaşte murate, Părul îi este negru ca pana de corb

Al meu aş vrea să fie, fără doar şi poate, Eroul ce l-a-nvins pe-al Întunericului Lord.

Harry ar fi dat tot aurul lui de la Gringotts, numai să se facă nevăzut în acel moment.

Făcând-o pe grozavul şi străduindu-se să râdă alături de ceilalţi, se ridică, cu picioarele

amorţite din cauza piticului. În acest timp, Percy Weasley încerca din răsputeri să-i

împrăştie pe cei care râdeau cu lacrimi.

— Haideţi, haideţi, a sunat de cinci minute, la clase, spuse el, uşuind nişte elevi mai

mici. Şi tu, Reacredinţă...

Aruncând o privire, Harry îl văzu pe Reacredinţă cum se aplecă şi înşfăcă ceva.

Rânjind, le arătă lui Crabbe şi Goyle acel lucru, iar Harry îşi dădu seama că era chiar

jurnalul lui Cruplud.

— Dă-mi-l înapoi, zise Harry, abia şoptit.

— Sunt curios ce a scris Potter în jurnal..., zise Reacredinţă, care era evident că nu

observase anul de pe copertă şi credea că este jurnalul lui Harry.

Se lăsă o tăcere de moarte. Ginny privea când la jurnal, când la Harry, îngrozită.

— Dă-mi-l, Draco, zise Percy, tăios.

— După ce arunc un ochi, zise Reacredinţă, răutăcios, vânturând jurnalul spre Harry.

Percy continuă:

— În calitate de Perfect al şcolii...

Dar Harry îşi pierduse răbdarea. Îşi scoase bagheta şi strigă:

— Expelliarmus!

La fel cum făcuse Plesneală când îl dezarmase pe Lockhart. Jurnalul ţâşni în aer din

mâna lui Draco. Ron îl prinse, zâmbind mulţumit.

— Harry! strigă Percy. Nu sunt permise vrăjile pe coridoare! Voi fi nevoit să-ţi fac

raport, să ştii!

Dar lui Harry nu-i păsa, îl biruise pe Reacredinţă, şi asta valora oricând mai mult

117

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

decât cinci puncte luate de la Cercetaşi. Draco era livid de furie, iar când trecu Ginny pe

lângă el, intrând în clasa ei, strigă răzbunător în urma ei:

— Se pare că nu i-a prea plăcut felicitarea ta lui Harry!

Ginny îşi acoperi faţa cu mâinile şi fugi în clasă. Încrâncenat, îşi scoase şi Ron

bagheta, dar Harry îl dădu de o parte. Nu era indicat ca Ron să-şi petreacă toată ora de

„Farmece şi Vrăjitorii” scuipând melci...

Abia când ajunseră la ora profesorului Flitwick, Harry observă ceva ciudat la jurnalul

lui Cruplud. Toate celelalte cărţi erau înmuiate în cerneală roşie, jurnalul însă era la fel de

curat ca înainte să se fi vărsat călimara pe el.

Încercă să-i spună lui Ron, dar acesta se chinuia iarăşi cu bagheta lui. Din capătul

baghetei ieşeau baloane mov şi nu mai era atent la nimic altceva.

*

Harry se duse primul la culcare în acea seară, pe de o parte din cauză că nu mai putea

să-i audă pe Fred şi pe George cântând: „Ochii-i sunt verzi ca nişte broaşte murate”, iar pe

de alta, pentru că vroia să examineze încă o dată jurnalul lui Cruplud. Ştia că Ron credea că

era doar o pierdere de timp.

Harry se aşeză pe patul său şi răsfoi paginile goale, darnici una din ele nu avea nici

cea mai mică urmă de cerneală pe ea. Apoi scoase o călimară nouă din sertarul de la nop-

tieră, scufundă pana în ea şi lăsă să cadă o picătură pe prima pagină a jurnalului.

Cerneala străluci pentru câteva secunde şi apoi, de parcă ar fi fost absorbită de hârtie,

dispăru. Entuziasmat, Harry îşi înmuie pana pentru a doua oară şi scrise: „Mă numesc

Harry Potter.”

Cuvintele străluciră pentru o clipă pe pagină şi se scufundară şi ele fără urmă. Apoi,

într-un sfârşit, se întâmplă ceva.

Sub ochii lui, pe pagină apărură cuvinte, cu propria lui cerneală, pe care Harry nu le

scrisese niciodată.

„Hello, Harry Potter. Mă numesc Tomas Cruplud. Cum ai dat peste jurnalul meu?”

Aceste cuvinte dispărură repede, dar nu înainte ca Harry să fi început să scrie iarăşi.

„Cineva a încercat să îl arunce la WC...”

Aşteptă emoţionat răspunsul lui Cruplud.

„Noroc că mi-am scris memoriile într-un mod mai durabil, decât cu cerneală. Am

ştiut întotdeauna că vor fi unii oameni care nu vor dori ca jurnalul meu să Re citit.”

„Ce vrei să spui?” scrise iar Harry, făcând o pată de cerneală, de emoţionat ce era.

„Vreau să spun că jurnalul acesta conţine mărturii ale unor lucruri îngrozitoare,

care au fost trecute sub tăcere, lucruri care s-au întâmplat la Hogwarts...”

„Şi eu sunt acum la Hogwarts”, scrise Harry, repede. „Şi au început să se întâmple

lucruri stranii. Ştii ceva despre Camera Secretelor?”

Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Răspunsul lui Cruplud veni repede, scrisul

devenindu-i mai neglijent, de parcă s-ar fi grăbit să-i spună tot ce ştia.

„Bineînţeles că ştiu de Camera Secretelor. Pe vremea mea, ne-au spus că era o

legendă, că nu există. Dar era o minciună. Când eram în anul V la Hogwarts, Camera a

fost deschisă şi monstrul a atacat mai mulţi elevi, omorând o fată până la urmă. Eu l-am

prins pe cel care deschisese Camera şi acesta a fost exmatriculat. Dar directorul de atunci,

profesorul Dippet, ruşinat de faptul că se întâmplase aşa ceva la Hogwarts, mi-a interzis

să spun adevărul. A inventat o poveste cum că fata ar G murit într-un accident ciudat. Mi-

118

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

au dat un trofeu adorabil, lucios şi gravat, pentru deranjul meu şi m-au avertizat să-mi ţin

gura. Dar eu ştiam că se poate repeta. Monstrul a trăit în continuare, iar cel care a avut

puterea să îl elibereze nu a fost închis.”

Harry aproape că răsturnă călimara, grăbindu-se să răspundă.

„Se întâmplă iarăşi acum. Au avut loc trei atacuri şi nimeni nu pare să ştie cine este în

spatele lor. Cine a fost data trecută?”

„Pot să-ţi arăt dacă vrei, veni răspunsul lui Cruplud, nu trebuie să mă crezi pe

cuvânt. Te pot duce în amintirea mea din noaptea când l-am prins.”

Harry ezită, cu pana deasupra jurnalului. Ce vroia să spună Cruplud? Cum ar putea fi

transportat în memoria altcuiva? Privi încordat spre uşa camerei, care începuse să devină

tot mai întunecoasă. Când privi iar jurnalul, văzu cum se formau noi cuvinte.

„Da-mi voie să-ţi arăt.”

„OK!”

Paginile jurnalului începură să se răsfoiască singure, de parcă le-ar fi bătut un vânt

puternic, şi rămase deschis la jumătatea lunii iunie. Cu gura căscată, Harry văzu cum mi-

cuţul pătrat al zilei de treisprezece iunie se transforma într-un ecran minuscul de televizor.

Cu mâinile tremurându-i puţin, ridică încet jurnalul, pentru a-şi apropia ochiul de micuţa

fereastră, şi, înainte să-şi dea seama ce se întâmpla, fu împins înainte. Fereastra se lărgea şi

simţi cum corpul lui părăsea patul şi era aruncat cu capul înainte prin deschizătura paginii,

într-un vârtej de culori şi umbre.

Simţi cum picioarele îi ajung pe pământ şi rămase nemişcat, tremurând, în timp ce

formele şterse din jurul lui se materializară.

Îşi dădu seama imediat unde era. Camera rotundă cu portretele adormite era biroul lui

Dumbledore..., dar nu era Dumbledore cel care stătea în spatele biroului. Un vrăjitor

uscăţiv şi plăpând, chel în afara câtorva smocuri albe, citea o scrisoare la lumina lumânării.

Harry nu-l văzuse niciodată pe acest om.

— Mă scuzaţi, spuse el cu o voce nesigură, nu am vrut să vă deranjez...

Dar vrăjitorul nici nu se uită la el. Continuă să citească, încruntându-se puţin. Harry

se apropie de biroul său şi îngăimă:

— Hm... acum, o să plec, da?

Vrăjitorul îl ignoră în continuare. Părea că nici nu-l auzise. Crezând că vrăjitorul ar

putea fi surd, Harry ridică vocea.

— Mă scuzaţi că v-am deranjat, eu mă duc, aproape strigă el. Vrăjitorul împături

scrisoarea, oftând, se ridică, trecu pe lângă Harry, fără să se uite la el, şi se duse să tragă

draperiile de la ferestre.

Cerul din spatele ferestrei era roşu-rubiniu. Părea să fie la asfinţit. Vrăjitorul se

întoarse la biroul său, se aşeză şi bătu cu degetele pe birou, privind spre uşă.

Harry privi în jur. Nici o pasăre phoenix, nici un instrument argintiu... Aceasta era

Şcoala Hogwarts pe care o cunoscuse Cruplud şi acel vrăjitor necunoscut era directorul de

odinioară, nu Dumbledore, iar el, Harry, nu era nimic mai mult decât o nălucă, absolut

invizibilă pentru oamenii de acum cincizeci de ani.

Cineva bătu la uşă.

— Intră, zise vrăjitorul bătrân, pe un ton şters.

Intră un băiat de vreo şaisprezece ani, dându-şi jos pălăria ascuţită. O insignă

strălucitoare de Perfect îi strălucea pe piept. Era mult mai înalt decât Harry, dar avea şi el

părul negru ca tăciunele.

— Ah, Cruplud..., zise directorul.

119

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Doreaţi să mă vedeţi, domnule director Dippet? întrebă Cruplud.

Părea încordat.

— Ia loc, zise Dippet. Tocmai am citit scrisoarea pe care mi-ai trimis-o...

— A, făcu Cruplud şi se aşeză, ţinându-şi mâinile încleştate.

— Dragul meu, zise Dippet cu blândeţe, nu este posibil să te las să rămâi la şcoală pe

parcursul verii. Sunt convins că vrei să te duci acasă în vacanţă...

— Nu, zise Cruplud imediat, prefer să rămân la Hogwarts decât să mă întorc la... la...

— În vacanţe stai într-un orfelinat de Încuiaţi, dacă nu mă înşel?

— Da, domnule, zise Cruplud, înroşindu-se puţin.

— Ai părinţi Încuiaţi?

— Pe jumătate, domnule, zise Cruplud. Tatăl, Încuiat, mama vrăjitoare...

— Şi ambii tăi părinţi au...

— Mama mea a murit chiar după ce m-am născut, domnule. Cei de la orfelinat mi-au

spus că a trăit cât să mă boteze: Tomas, după tatăl meu, Dorlent, după bunicul meu.

Dippet tuşi, în semn de compasiune.

— Uite care este treaba, Tom, oftă directorul, aş fi putut face nişte aranjamente

speciale pentru tine, dar având în vedere situaţia de faţă...

— Vă referiţi la atacuri, domnule? întrebă Cruplud, iar lui Harry îi sări inima din

piept şi se apropie, fiindu-i frică să nu piardă vreun cuvânt.

— Exact, zise directorul. Dragul meu, înţelege că aş fi complet nesăbuit, dacă te-aş

lăsa să rămâi la castel după ce se încheie trimestrul. Mai ales după tragedia asta... moartea

acelei biete fetiţe... Vei fi mult mai în siguranţă la orfelinat. De fapt, Ministerul Magiei

discută chiar acum despre închiderea şcolii. Nu ne-am apropiat deloc de... hm... sursa tutu-

ror acestor neplăceri...

Ochii lui Cruplud se măriră.

— Domnule, dacă ar fi prinsă persoana respectivă... dacă ar reveni totul la normal...

— Ce vrei să spui? zise Dippet, subţiindu-şi glasul- şi îndreptându-se în scaun.

Cruplud, vrei să spui că ştii ceva despre aceste atacuri?

— Nu, domnule, zise Cruplud, repede.

Dar Harry era convins că era genul de „nu” pe care i-l spusese şi el lui Dumbledore...

Dippet se pleoşti iar, profund dezamăgit.

— Poţi să pleci, Tom...

Cruplud se ridică şi ieşi ca o furtună din cameră. Harry îl urmă.

Coborâră pe scara în spirala mişcătoare, ajungând la balaurul de piatră de pe coridorul

întunecat. Cruplud se opri, iar Harry făcu la fel, nescăpându-l din ochi. Harry îşi dădu

seama că Tom era într-o mare dilemă. Îşi muşca buza, fruntea îi era încreţită...

Apoi, de parcă ar fi ajuns dintr-o dată la o hotărâre, plecă, Harry mergând tăcut în

urma lui.

Nu se mai întâlniră cu nimeni până când ajunseră în holul de la intrare, când un

vrăjitor înalt, cu părul şi barba castanie, îl strigă pe Cruplud, dinspre scara de marmură.

— Ce faci, unde te plimbi la ora asta, Tom?

Harry rămase tablou. Acel vrăjitor era nimeni altul decât un Dumbledore cu cincizeci

de ani mai tânăr!...

— Am fost chemat la director, domnule, zise Cruplud.

— Păi, du-te la culcare, zise Dumbledore, aruncându-i lui Cruplud aceeaşi privire

pătrunzătoare, pe care Harry o cunoştea atât de bine. E mai bine să nu cutreieri coridoarele

în ultima vreme. De când...

120

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Oftă din rărunchi, îi ură lui Cruplud „noapte bună” şi se îndepărtă. Cruplud îl urmări

cu privirea până dispăru şi apoi, grăbit, coborî treptele de piatră către pivniţă. Harry se ţinu

pe urmele lui, foarte emoţionat.

Dar spre dezamăgirea lui Harry, Cruplud nu îl condusese în vreun tunel ascuns sau la

vreo trecătoare secretă, ci chiar în clasa unde se ţineau orele de „Poţiuni” ale lui Plesneală.

Torţele nu fuseseră aprinse şi Harry abia îl zări pe Cruplud, stând încremenit în uşă şi

privind de-a lungul coridorului.

Harry avea impresia că stăteau acolo de cel puţin o oră. Nu îl vedea decât pe Cruplud

la uşă, uitându-se prin deschizătură şi aşteptând, încremenit ca o statuie. Tocmai când

Harry nu mai era atât de încordat şi începuse să-şi dorească să se întoarcă în prezent, auzi

ceva mişcându-se de partea cealaltă a uşii.

Cineva se strecura pe hol. Îl auzi trecând pe lângă clasa în care erau ascunşi ei.

Cruplud, tăcut ca o umbră, ieşi pe uşa întredeschisă şi îl urmă, Harry mergând pe vârfuri

după el, uitând că nu putea să-l audă nimeni.

Timp de vreo cinci minute au mers după paşi, până când Cruplud se opri brusc, cu

capul în direcţia din care veneau alte zgomote. Harry auzi cum se deschidea o uşă,

scârţâind, şi apoi auzi o voce şoptită şi răguşită:

— Haide... trebuie să te duc de aici... haide... în cutie... Era ceva familiar la glasul

acela...

Cruplud ieşi repede de după colţ. Harry păşi şi el în urma lui. Văzu silueta întunecată

a unui băiat enorm, ghemuit în faţa unei uşi deschise, cu o cutie extrem de mare lângă el.

— Bună seara, Rubeus, zise Cruplud, tăios. Băiatul închise uşa, trântind-o, şi se

ridică.

— Ce cauţi aici, Tom? Cruplud se apropie.

— Atât ţi-a fost, spuse el. Voi fi nevoit să te predau justiţiei, Rubeus. S-ar putea să

închidă şcoala, dacă nu se opresc atacurile...

— Ce vrei să...

— Nu cred că ai intenţionat să omori pe cineva. Dar monştrii nu sunt cele mai

potrivite animale de casă. Presupun că i-ai dat drumul să alerge şi...

— N-a omorât pe nimeni niciodată! spuse băiatul uriaş, lipindu-se de uşa închisă.

Din spatele său, Harry auzi un fâşâit ciudat.

— Haide, Rubeus, zise Cruplud apropiindu-se şi mai tare. Părinţii fetiţei omorâte vor

fi mâine aici. Singurul lucru pe care îl poate face Hogwarts pentru ei este să-i asigure că

monstrul care le-a ucis fiica este nimicit...

— Dar n-a făcut-o el! răcni băiatul, vocea răsunându-i pe coridorul întunecat. Nu ar

face aşa ceva! Niciodată!

— Dă-te la o parte, zise Cruplud, scoţându-şi bagheta. Vraja lui lumină subit

coridorul cu o revărsare de lumină.

Uşa din spatele băiatului se deschise cu asemenea forţă, încât îl aruncă în peretele

opus. Din cameră ieşi ceva ce îl făcu pe Harry să scoată un ţipăt strident şi înfricoşat, pe

care nimeni în afară de el nu păru să îl fi auzit.

Un uriaş corp păros şi o încâlceală de picioare negre, licărul nenumăraţilor ochi şi o

pereche de cleşti ascuţiţi...

Cruplud îşi ridică bagheta iar, însă era prea târziu. Creatura îl zbură la o parte, în fuga

ei nebună, traversând coridorul şi dispărând după colţ. Cruplud se ridică cu greu, urmă-

rindu-l cu privirea, ridică iar bagheta, dar băiatul sări asupra lui, îi smulse bagheta şi îl

aruncă iar la pământ, strigând:

121

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— NUUUUUUU!

Totul se învârti, întunericul se aşternu deplin, Harry simţi cum se prăbuşeşte şi ateriză

pe patul său din Turnul Cercetaşilor, cu jurnalul lui Cruplud zăcând deschis pe stomacul

său.

Înainte să aibă timp să-şi tragă răsuflarea, se deschise uşa şi în cameră intră Ron.

— Aici erai..., spuse el.

Harry se ridică. Tremura şi era lac de sudoare.

— Ce-i cu tine? zise Ron, privindu-l îngrijorat.

— A fost Hagrid, Ron. Hagrid a deschis Camera Secretelor acum cincizeci de ani!

122

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— CAPITOLUL XIV —

CORNELIUS FUDGE

Harry, Ron şi Hermione ştiau că Hagrid avusese dintotdeauna o pasiune nefericită

pentru creaturi mari şi fioroase. În timpul primului lor an la Hogwarts încercase să crească

un dragon în căbănuţa lui şi aveau să-şi amintească încă multă vreme de alt monstru, un

câine cu trei capete, pe care îl botezase „Fluffy”. Şi Harry era convins că Hagrid, copil

fiind, dacă ar fi auzit că era un monstru ascuns undeva, în castel, ar fi făcut orice să-l

zărească măcar. Fusese convins, probabil, că era mare păcat ca monstrul să stea închis de

atâta timp, merita şi el să-şi mai întindă puzderia de picioare... Harry îşi şi imagina un

Hagrid de treisprezece ani încercând să-i pună zgardă şi lesă monstrului. Dar era la fel de

sigur că lui Hagrid nici nu-i trecuse prin minte să omoare pe cineva.

Harry aproape că îşi dorea să nu fi aflat niciodată cum funcţiona jurnalul lui Cruplud.

Încă o dată şi încă o dată, Ron şi Hermione îl puseră să le povestească ce văzuse, până când

se sătură şi de povestit şi de discuţiile care urmau, mai mult sau mai puţin legate de ce le

povestise el.

— S-ar putea ca Tom să se fi înşelat, zise Hermione. Poate că o fi fost alt monstru

care ataca oamenii...

— Dar câţi monştri crezi că pot fi în castelul ăsta? întrebă Ron, posomorât.

— Am ştiut de la început că Hagrid a fost exmatriculat, zise Harry, mâhnit. Şi

probabil că atacurile s-au terminat după ce a fost dat Hagrid afară de la şcoală. Dacă nu ar

fi fost aşa, Cruplud nu şi-ar fi primit premiul... Ron încercă o altă strategie.

— Cruplud cam seamănă cu Percy... Cine l-a pus să-l pârască pe Hagrid, îmi spuneţi

şi mie?

— Dar, Ron, monstrul omorâse pe cineva..., zise Hermione.

— Iar Cruplud ar fi trebuit să se întoarcă într-un orfelinat de Încuiaţi dacă se închidea

Hogwarts, zise Harry. Îl înţeleg prea bine...

Ron îşi muşcă buza, apoi îi veni altă idee:

— Tu te-ai întâlnit cu Hagrid pe Aleea Nocturn, nu-i aşa, Harry?

— Da, cumpăra un insecticid contra melcilor carnivori, spuse Harry, repede.

Tăcură toţi trei. După o pauză lungă, Hermione puse cea mai grea întrebare dintre

toate, pe un ton nesigur:

— Credeţi că ar trebui să mergem să-l întrebăm pe Hagrid despre toate astea?

— Ar fi o vizită tare haioasă, zise Ron. Bună, Hagrid, ia zi, tu ai dat drumul vreodată

unei chestii păroase şi sălbatice prin castel?

Până la urmă, hotărâră să nu-i spună nimic lui Hagrid... Doar dacă nu va mai avea loc

un alt atac. Au trecut zile după zile fără nici o şoaptă a vocii fără corp, începuseră să spere

că nu vor fi nevoiţi să vorbească niciodată cu Hagrid despre motivul pentru care a fost

exmatriculat. Erau aproape patru luni de când fuseseră împietriţi Justin Finch-Fletchley şi

Nick Aproape-Făr-de-Cap şi toată lumea părea să creadă că atacatorul, oricine o fi fost el,

renunţase o dată pentru totdeauna. Peeves se săturase în sfârşit de cântecul său „Vai, Potter,

răule!” La un moment dat, Ernie Macmillan îl rugase foarte politicos pe Potter să-i dea o

găleată cu îngrăşăminte de broască la ora de „Ierbologie”, iar în martie mătrăgunele au dat

o petrecere pe cinste în Sera 3, spre marea încântare a profesoarei Lăstar.

— În momentul în care vor începe să se mute dintr-un ghiveci în altul, e semn că s-au

maturizat complet, îi spuse ea lui Harry. Atunci, îi vom putea învia pe cei din aripa spi-

123

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

talului.

*

Elevii din anul II aveau un nou subiect de gândire în vacanţa de Paşti. Venise

momentul să-şi aleagă materiile pentru anul III, un lucru pe care Hermione, cel puţin, îl

trata cu multă seriozitate.

— Ne pot influenţa întreg viitorul, le spuse ea lui Harry şi lui Ron, în timp ce

parcurgeau liste întregi cu noile materii, bifându-le.

— Eu nu-mi doresc decât să renunţ la ora de „Poţiuni”, zise Harry cu obidă.

— Nu putem, zise Ron, mâhnit. Trebuie să păstrăm vechile materii, altfel aş fi scăpat

de ora de „Apărare contra Magiei Negre”.

— Dar este foarte important să ştii să te aperi! sări Hermione, şocată.

— Nu în felul în care predă Lockhart, zise Ron. N-am învăţat nimic de la el, în afară

că nu trebuie să eliberez niciodată vreo zână.

Neville Poponeaţă primise scrisori de la toţi vrăjitorii şi vrăjitoarele din familia lui,

toţi sfătuindu-l ce cursuri să aleagă. Zăpăcit şi îngrijorat, stătea şi citea lista cu materiile

noi, cu limba scoasă de un cot, întrebând în stânga şi în dreapta dacă „Aritmanţia” pare mai

grea ca „Rimele antice”.

Dean Thomas, care ca şi Harry crescuse printre Încuiaţi, rezolvă problema aruncând

cu bagheta spre listă cu ochii închişi şi alegând cursurile pe care căzuse. Hermione nu se

lăsă influenţată de nimeni şi se înscrise la toate!

Harry zâmbea posomorât gândindu-se la ce ar spune Unchiul Vernon şi Mătuşa

Petunia dacă ar încerca să discute cu ei cariera lui în ale vrăjitoriei. Asta nu însemna că nu

primise nici o îndrumare: Percy Weasley abia aştepta să-i împărtăşească din experienţa sa.

— Depinde unde vrei să ajungi, Harry, spuse el. Nu este niciodată prea devreme să te

gândeşti la viitor, aşa că îţi recomand „Previziuni despre viitor”. Se spune că „Studiul Încu-

iaţilor” e o pierdere de vreme, dar eu sunt de părere că vrăjitorii ar trebui să cunoască bine

comunitatea non-magică, mai ales în cazul în care au de gând să lucreze în strânsă legătură

cu ei... Tatăl meu, de exemplu, trebuie să aibă de a face cu Încuiaţii tot timpul. Fratele meu,

Charlie, a fost întotdeauna genul de om căruia i-a plăcut să stea în mijlocul naturii, aşa că a

optat pentru „Grija pentru creaturile non-magice”. Alege ce te caracterizează, Harry.

Dar singurul lucru la care Harry simţea că este bun era Vâjthaţ. Până la urmă, alese

aceleaşi materii noi ca şi Ron, gândindu-se că dacă nu o să ştie nimic, măcar avea un pri-

eten care să-i dea o mână de ajutor.

*

Următorul meci de Vâjthaţ al echipei Cercetaşilor era cu echipa Astropufilor. Baston

insista cu antrenamentele în fiecare seară, după cină, aşa că Harry abia mai avea timp

pentru altceva în afară de Vâjthaţ şi teme. Pe de altă parte, antrenamentele decurgeau din

ce în ce mai bine, sau cel puţin erau din ce în ce... mai uscate, iar seara dinaintea meciului

de sâmbătă, când urcă în camera lui pentru a-şi lăsa mătura, simţi că şansele echipei

Cercetaşilor la cupă nu fuseseră niciodată mai bune ca în acel moment.

Dar buna lui dispoziţie nu dură mult. La capătul scărilor, stătea Neville Poponeaţă,

care îl întâmpină disperat:

— Harry, nu ştiu cine a făcut-o!... Eu aşa le-am găsit...

124

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Privindu-l speriat pe Harry, Neville deschise uşa.

Lucrurile din cufărul lui Harry fuseseră aruncate prin toată camera. Pelerina sa zăcea

sfâşiată pe jos. Aşternutul fusese tras de pe pat şi sertarul din şifonierul său fusese scos, iar

conţinutul vărsat pe saltea.

Harry se apropie de pat, uluit, strângând nişte pagini rupte din „Călătorii cu trolii”.

În timp ce el şi Neville traseră păturile înapoi pe pat, intrară în încăpere Ron, Dean şi

Seamus. Dean strigă:

— Ce s-a întâmplat, Harry?

— Habar n-am, zise Harry.

Ron examina veşmintele lui Harry. Toate buzunarele erau întoarse pe dos.

— Cineva a căutat ceva, zise Ron. Lipseşte ceva?

Harry începu să-şi ridice lucrurile şi să le arunce la loc în cufăr. Abia când aruncă

ultima carte a lui Lockhart la loc, realiză ce lipsea.

— A dispărut jurnalul lui Cruplud, îi spuse el încet lui Ron.

— Poftim?

Harry ieşi pe uşă, iar Ron se luă după el. Se duseră grăbiţi în camera de zi, care era

goală pe jumătate, şi se apropiară de Hermione, care stătea singură, citind o carte numită

„Poeme antice pe înţelesul tuturor”.

Hermione fu îngrozită de veştile pe care le auzi.

— Dar... doar un Cercetaş ar fi putut să-l fure... Nimeni altcineva nu ne ştie parola!

— Exact, zise Harry.

*

Ziua următoare, se treziră într-un soare orbitor şi într-o adiere uşoară, revigorantă.

— Condiţii perfecte pentru Vâjthaţ! zise Baston, entuziasmat, la masa Cercetaşilor,

umplând farfuriile membrilor echipei cu omletă. Harry, mănâncă, ai nevoie de un mic

dejun consistent!

Harry îi privea pătrunzător pe cei de la masa Cercetaşilor, încercând să-şi dea seama

dacă noul posesor al jurnalului lui Cruplud se afla în faţa ochilor săi. Hermione îi tot

spunea să raporteze furtul, dar lui Harry nu-i plăcea ideea. Ar fi trebuit să-i spună unui

profesor totul despre jurnal şi câţi oameni ştiau de ce fusese Hagrid exmatriculat acum

cincizeci de ani? Nu vroia să fie cel care reînvia trecutul.

În timp ce părăsea Marea Sală, împreună cu Ron şi Hermione, pentru a se duce să-şi

ia echipamentul de Vâjthaţ, Harry adăugă o altă grijă, foarte serioasă, listei care creştea

văzând cu ochii. Abia păşise pe scara de marmură, când auzi iar vocea: „Omor... de data

asta... lasă-mă să sfâşii... să rup...” Urlă din toţi rărunchii şi Ron şi Hermione se depărtară

de el, alarmaţi.

— Vocea! zise Harry, privind peste umăr. Am auzit-o iar... Voi nu?

Ron clătină din cap, cu ochii cât cepele. Hermione, pe de altă parte, îşi plesni fruntea

cu mâna.

— Harry... cred că tocmai am înţeles ceva!... Trebuie să mă duc la bibliotecă!

Ţâşni în sus, pe scările spre bibliotecă.

— Ce a înţeles?! zise Harry, nedumerit, încă uitându-se în jur, încercând să-şi dea

seama de unde venise vocea.

— Mult mai multe decât mine, zise Ron, clătinând din cap.

— Dar de ce trebuie să se ducă la bibliotecă?!

125

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

— Pentru că asta face Hermione mereu, zise Ron, ridicând din umeri. În momente de

derută, hai la bibliotecă!

Harry rămase nemişcat, încercând să audă iar vocea, dar începuse să iasă lumea din

Marea Sală, discutând aprins, în drum spre terenul de Vâjthaţ.

— Ar trebui să mergem, zise Ron. Este aproape unsprezece... Meciul...

Harry fugi până în Turnul Cercetaşilor, îşi luă mătura Nimbus 2000 şi se alătură

mulţimii care traversa terenul din faţa castelului, dar gândurile sale rămăseseră la castel, la

vocea fără trup. Îşi puse uniforma roşie în vestiar, singura lui alinare fiind că toată lumea

era acum afară, să privească meciul.

Echipele apărură pe teren şi fură întâmpinate cu aplauze furtunoase. Oliver Baston

decolă pentru a-şi face încălzirea printre stâlpii porţilor, Madam Hooch dădu drumul min-

gilor. Astropufii, în costume galbene, de culoarea canarului, erau adunaţi grămadă,

discutând pentru ultima oară tactica pe care urmau să o aplice.

Harry tocmai încăleca pe mătură, în momentul în care profesoara McGonagall apăru

aproape în fugă, traversând terenul cu paşi repezi, cu un megafon enorm, mov. Inima lui

Harry îngheţă.

— Meciul se anulează, strigă profesoara McGonagall prin megafon, adresându-se

stadionului plin ochi.

Izbucniră huiduieli şi fluierături puternice. Oliver Baston, cu figura descompusă,

ateriză şi fugi spre profesoara McGonagall, uitând să se dea jos de pe mătură.

— Dar doamnă profesoară McGonagall! strigă el. Trebuie să jucăm... Cupa...

Cercetaşii...

Profesoara McGonagall îl ignoră şi continuă să strige prin megafon:

— Toţi elevii să se întoarcă în camerele lor de zi, unde îi vor îndruma Perfecţii

caselor, dându-le informaţiile necesare. Şi cât mai repede, vă rog!

Apoi coborî megafonul şi îi făcu semn lui Harry să vină la ea.

— Potter, cred că ar fi bine să vii cu mine... Întrebându-se cum era posibil să fie

suspectat şi de data aceea, Harry îl văzu pe Ron desprinzându-se din mulţimea

nemulţumită şi venind în fugă spre ei, în timp ce toţi ceilalţi se îndreptau spre castel. Spre

uimirea lui Harry, profesoara McGonagall nu obiectă deloc.

— Da, poate ar trebui să vii şi tu, Weasley...

Unii dintre elevii care roiau în jurul stadionului bombăneau ceva despre anularea

meciului, alţii păreau îngrijoraţi. Harry şi Ron o urmară pe profesoara McGonagall până în

castel şi apoi urcară pe scara de marmură. Însă nu fură duşi în nici un birou de data aceea.

— Veţi avea un şoc, le zise profesoara McGonagall pe un ton surprinzător de blând,

în timp ce se apropiau de aripa spitalului. A avut loc un nou atac... un nou atac... dublu!...

Stomacul lui Harry se făcu cât o nucă. Profesoara McGonagall deschise uşa şi Ron

intră.

Madam Pomfrey era aplecată asupra unei eleve din anul V, cu părul lung şi creţ.

Harry o recunoscu. Era fata de la Ochi-de-Şoim, pe care o întrebaseră unde era camera de

zi a Viperinilor. Iar pe patul de lângă ea era...

— Hermione! răcni Ron.

Hermione zăcea împietrită, cu ochii larg deschişi şi sticloşi.

— Au fost găsite amândouă lângă bibliotecă, zise profesoara McGonagall. Presupun

că nici unul dintre voi nu are nici o explicaţie pentru ce s-a întâmplat? Asta era pe jos lângă

ele...

Şi le arătă o oglindă mică, circulară. Harry şi Ron clătinară din cap, amândoi

126

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

holbându-se la Hermione.

— O să vă conduc înapoi, în Turnul Cercetaşilor, zise profesoara McGonagall, sobră.

Oricum, trebuie să mă adresez elevilor...

*

— Toţi elevii vor fi în camerele lor de zi înainte de ora şase seara! Veţi fi escortaţi la

ore de către un profesor. Nici un elev nu va avea voie să se ducă la baie fără să fie însoţit

de un profesor. Toate antrenamentele şi meciurile de Vâjthaţ vor fi amânate de acum

înainte. Nu va mai avea loc nici o activitate pe timpul după-amiezelor sau seara!

Cercetaşii, înghesuiţi în camera lor de zi, o ascultau pe profesoara McGonagall cu

răsuflarea tăiată. Ea strânse pergamentul din care citise până atunci şi spuse cu voce sugru-

mată:

— Nu este cazul să mai adaug că nu mi s-a întâmplat să fiu atât de îndurerată până

acum. Este posibil ca şcoala să fie închisă, dacă nu va fi prins cel din spatele atacurilor. Îi

rog pe cei care cred că ştiu ceva despre ele să ne spună.

Şi trecu destul de neîndemânatic prin gaura portretului, iar Cercetaşii începură să

discute imediat între ei.

— Cu ele, înseamnă doi de la Cercetaşi, fără să punem la socoteală fantoma

Cercetaşilor, o fată de la Ochi-de-Şoim şi un Astropuf, zise prietenul gemenilor Weasley,

Lee Jordan, numărând victimele pe degete. Oare nu a observat nici un profesor că toţi

Viperinii sunt în siguranţă? Nu este evident că toate astea vin de la Viperini? Moştenitorul

lui Viperin, monstrul lui Viperin... De ce nu-i dau afară pe toţi Viperinii? răcni el, în

aplauzele mulţimii.

Percy Weasley stătea pe scaunul din spatele lui Lee, însă pentru prima oară nu părea

să vrea să-şi împărtăşească opiniile. Era palid şi stătea încremenit.

— Percy e în stare de şoc, îi şopti George lui Harry. Fata aceea de la Ochi-de-Şoim,

Luminiţa Limpede era Perfect. Am impresia că nu credea că monstrul ar îndrăzni să atace

un Perfect.

Dar Harry îl asculta doar pe jumătate. Nu putea să uite imaginea Hermionei, zăcând

pe patul spitalului, de parcă ar fi fost cioplită în piatră. Iar dacă vinovatul nu avea să fie

prins în curând, îl aştepta o viaţă întreagă alături de familia Dursley. Tomas Cruplud îl

denunţase pe Hagrid pentru că pe el îl aştepta o vacanţă la un orfelinat de la Încuiaţi, dacă

s-ar fi închis şcoala. Acum Harry ştia exact ce simţise Tom Cruplud în acele momente.

— Ce facem? îi spuse Ron în şoaptă lui Harry. Crezi că îl suspectează pe Hagrid?

— Trebuie să mergem să vorbim cu el, zise Harry, hotărât. Nu pot să cred că este el şi

de data asta, dar dacă a eliberat monstrul data trecută ştie cum să-l bage la loc în Camera

Secretelor. E un început, oricum...

— Dar McGonagall a zis să stăm în turnul nostru când nu suntem la ore...

— Cred, zise Harry, şi mai încet, că este momentul să ne folosim iar de pelerina cea

veche a tatălui meu.

*

Harry moştenise un singur lucru care îi aparţinuse tatălui său: o Pelerină Invizibilă,

lungă şi argintie. Era singura lor şansă de a se strecura afară din şcoală ca să-l viziteze pe

Hagrid, fără să afle nimeni. Se duseră la culcare la ora obişnuită, aşteptară până când

127

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

Neville, Dean şi Seamus terminară de discutat despre Camera Secretelor şi adormiră într-

un târziu, apoi se sculară, se îmbrăcară iar şi aruncară pelerina pe ei.

Călătoria pe coridoarele castelului întunecat şi părăsit nu fu tocmai plăcută. Harry,

care se mai plimbase de câteva ori noaptea, nu-l mai văzuse niciodată atât de aglomerat

după apusul soarelui. Profesori, Perfecţi şi fantome cutreierau holurile în perechi, cu ochii

în patru după lucruri nelalocul lor. Pelerina Invizibilă nu făcea să dispară zgomotul pe care

îl făceau. A fost un moment extrem de tensionat când Ron s-a lovit la picior, numai la vreo

doi paşi de locul unde stătea de pază Plesneală. Din fericire, Plesneală strănută aproape

exact în secunda în care Ron drăcui cu năduf.

Li se luă o piatră de pe inimă când ajunseră la uşile mari de stejar de la intrare. Le

deschiseră încet şi ieşiră în noaptea senină. Se grăbiră către ferestrele luminate ale casei lui

Hagrid şi îşi dădură pelerina jos, abia când ajunseră în faţa uşii sale.

La câteva secunde după ce bătură la uşă, Hagrid o deschise cu putere. Brusc, se

treziră faţă-n faţă cu el. Avea o arbaletă îndreptată spre ei, iar Colţ, câinele său, lătra de zor

în spatele lui.

— Ah, spuse el, coborând arma şi holbându-se la ei. Ce faceţi voi aici?

— Pentru ce e aia? întrebă Harry, arătând spre arbaletă, în timp ce intrau.

— Nimic... nimic, mormăi Hagrid. Mă aşteptam să vină... nu contează... Luaţi loc...

vă fac un ceai...

Părea să nu fie conştient de mişcările sale. Era să stingă focul, vărsând apă din ceainic

peste el, şi apoi izbi ceainicul cu o zvâcnitură nervoasă a mâinii sale enorme.

— Ce ai, Hagrid? zise Harry. Ai auzit de Hermione?

— Am auzit, cum să nu? zise Hagrid, cu o voce ciudată.

Arunca tot timpul priviri către ferestre. Le turnă amândurora apă fiartă în căni, dar

uită să pună pliculeţele de ceai, şi tocmai punea o bucată de prăjitură cu fructe pe o

farfurie, când cineva bătu cu putere la uşă.

Hagrid scăpă prăjitura pe jos. Harry şi Ron se uitară speriaţi unul la altul, apoi se

acoperiră cu Pelerina Invizibilă şi se retraseră într-un colţ. Hagrid se asigură că erau bine

acoperiţi, înşfăcă arbaleta şi deschise iar uşa, gata să o smulgă din ţâţâni.

— Bună seara, Hagrid.

Era Dumbledore. Intră, cu un aer deosebit de preocupat, urmat de un om care arăta

cât se poate de ciudat.

Străinul era scund, dar impunător, cu părul cărunt şi ciufulit, cu o expresie încordată

pe faţă. Purta un amestec ciudat de haine: un costum în dungi, o cravată roşie, o pelerină

neagră şi lungă, iar cizmele erau vişinii şi foarte ascuţite.

— Ăsta e şeful tatălui meu! şopti Ron. Cornelius Fudge, Ministrul Magiei!

Harry îi dădu un cot lui Ron pentru a-l face să tacă.

Hagrid se făcuse palid şi începuse să transpire. Se prăbuşi pe unul dintre scaune şi

privea când la Dumbledore, când la Cornelius Fudge.

— Nu-i a bună, Hagrid, zise Fudge, cu un glas destul de ascuţit. Nu e bine deloc. A

trebuit să vin la tine. Patru atacuri asupra celor cu părinţi Încuiaţi. S-a ajuns deja prea de-

parte. Ministerul trebuie să facă ceva.

— Eu... niciodată..., scânci Hagrid, implorându-l pe Dumbledore cu privirea, ştiţi că

eu... niciodată, profesore Dumbledore... eu, domnule...

— Vreau să fie clar, Cornelius, că am încredere deplină în Hagrid, zise Dumbledore,

încruntându-se către Fudge.

— Dar ştii şi tu, Albus, zise Fudge, stânjenit, cazierul lui Hagrid nu este în favoarea

128

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

lui... Ministerul trebuie să facă ceva... Guvernatorii şcolii ne-au atenţionat...

— Încă o dată, Cornelius, te asigur că dacă îl veţi ridica pe Hagrid nu va ajuta la

nimic, zise Dumbledore.

Ochii săi albaştri erau însufleţiţi de o flacără, pe care Harry nu o mai văzuse niciodată

până atunci.

— Priveşte problema din punctul meu de vedere, zise Fudge, pipăindu-şi pălăria.

Sunt extrem de presat. Trebuie să fiu văzut că acţionez într-un fel... Dacă o să se descopere

că nu a fost de vină, Hagrid o să se poată întoarce acasă, fără alte comentarii. Dar trebuie

să-l iau cu mine.... Trebuie!

Altfel, ar însemna să nu-mi fac datoria...

— Să mă iei? exclamă Hagrid, tremurând. Unde?

— Doar pentru\puţin timp, zise Fudge, fără să se uite în ochii lui Hagrid. Nu e o

pedeapsă, Hagrid, e mai mult o precauţie. Dacă altcineva este prins, vei fi eliberat şi îţi

vom cere scuze...

— Doar nu la Azkaban? întrebă Hagrid.

Înainte ca Fudge să poată să răspundă, iar bătu cineva furtunos la uşă.

Deschise Dumbledore. Fu rândul lui Harry să primească un cot în coaste. De uimire,

scosese un strigăt destul de puternic.

Domnul Lucius Reacredinţă păşi în cabana lui Hagrid, înfofolit cu o pelerină de

călătorie, neagră şi lungă, rânjind rece şi satisfăcut. Colţ începu să mârâie.

— Ai ajuns deja, Fudge, zise el, aprobator. Bine, foarte bine...

— Ce cauţi aici? îl întrebă Hagrid, mânios. Ieşi din casa mea!

— Dragul meu, te rog să mă crezi, nu am nici o plăcere să fiu în... hm... tu numeşti

asta o casă? făcu Lucius Reacredinţă, rânjind, în timp ce se uita prin micuţa cabană. Am

sunat la şcoală şi mi s-a spus că directorul este aici...

— Şi de fapt ce vrei de la mine, Lucius? zise Dumbledore. Vorbise politicos, dar

focul încă mai mocnea în ochii săi albaştri.

— Ah, îngrozitor, Dumbledore, zise domnul Reacredinţă, tărăgănat, scoţând un sul de

pergament, dar Guvernatorii sunt de părere că este momentul să te dai la o parte. Acesta

este un Ordin de Suspendare... Vei găsi toate cele douăsprezece semnături pe el. Mă tem că

toţi suntem de părere că îţi pierzi măiestria... Câte atacuri au fost până acum? Încă două în

după-amiaza asta, nu-i aşa? În ritmul ăsta, nu o să mai rămână nici un copil cu părinţi

Încuiaţi la Hogwarts şi ştim cu toţii ce pierdere îngrozitoare ar fi pentru şcoală...

— Ah, stai puţin, Lucius, zise Fudge, alarmat, Dumbledore suspendat... Nu, nu... ăsta

este ultimul lucru de care avem nevoie acum...

— Numirea — sau suspendarea — directorului este problema Guvernatorilor, Fudge,

zise domnul Reacredinţă cu calm. Iar dacă Dumbledore nu a reuşit să oprească atacurile...

— Fii atent, Lucius, dacă Dumbledore nu le poate pune capăt, zise Fudge, a cărui faţă

începuse să transpire, atunci, cine ar fi în stare?

— Asta rămâne de văzut, zise domnul Reacredinţă, zâmbind răutăcios. Însă având în

vedere că toţi doisprezece am votat...

Hagrid se ridică dintr-o săritură, capul său cu părul ciufulit şi negru parcă atingând

tavanul.

— Şi pe câţi dintre ei a trebuit să-i ameninţi şi să-i şantajezi până au fost de acord,

Reacredinţă, ia zi? răcni el.

— Vai, vai, să ştii că temperamentul ăsta al tău o să-ţi facă probleme la un moment

dat, Hagrid, zise domnul Reacredinţă. Te sfătuiesc să nu ţipi aşa şi la gardienii de la Azka-

129

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR

ban... Nu o să le placă deloc.

— Dă-l pe Dumbledore la o parte, strigă Hagrid, de-l făcu pe Colţ să se refugieze

scheunând în coşul lui, şi toţi cei cu părinţi Încuiaţi nu vor mai avea nici o şansă! O să

urmeze crime sângeroase!

— Linişteşte-te, Hagrid, zise Dumbledore, tăios.

Îl privi pe Lucius Reacredinţă.

— Dacă Guvernatorii doresc ca eu să mă retrag, Lucius, desigur, mă voi da la o

parte...

— Dar..., se sufocă Fudge.

— Nu! răcni Hagrid.

Dumbledore nu-şi dezlipise ochii săi albaştri, strălucitori, de pe cei verzi, îngheţaţi, ai

lui Lucius Reacredinţă.

— Totuşi, urmă Dumbledore, vorbind foarte rar şi clar, în aşa fel încât nici unul

dintre ei să nu piardă nici un cuvânt, cred că eşti conştient că eu voi părăsi cu adevărat

şcoala doar atunci când nimeni de aici nu îmi va mai fi loial. Şi trebuie să mai ştii şi că

Hogwarts va acorda întotdeauna ajutor celor care îl cer.

Pentru o secundă, Harry fu aproape convins că ochii lui Dumbledore se aţintiseră

asupra colţului unde erau ascunşi el şi Ron.

— Admirabile sentimente, zise Reacredinţă, făcând o plecăciune. Tuturor ne va fi dor

de modul tău... hm... extrem de original şi elegant de a trata lucrurile, Albus, şi sper că suc-

cesorul tău va reuşi să împiedice o eventuală crimă.

Se îndreptă spre uşa cabanei, o deschise şi făcu încă o plecăciune, poftindu-l pe

Dumbledore să iasă. Fudge, strângând pălăria în mâini, aşteptă ca Hagrid să iasă primul,

dar Hagrid rămase pe loc, trase aer în piept şi spuse precaut:

— Dacă ar dori cineva să afle câte ceva, nu ar trebui decât să urmeze păianjenii. Ei le-

ar arăta drumul bun! Asta e tot ce-am avut de spus.

Fudge îl privi, uimit.

— Bine, vin, zise Hagrid, punându-şi canadiana din blană de cârtiţă.

Dar chiar când să iasă după Fudge, se opri iar şi spuse tare:

— Şi va trebui să-i dea cineva de mâncare lui Colţ cât sunt eu plecat...

Uşa se trânti în urma lor, iar Ron îşi dădu jos Pelerina Fermecată.

— Acum chiar c-am încurcat-o, spuse el, răguşit. Fără Dumbledore... Ar putea să

închidă şcoala chiar din seara asta. Cu el plecat din şcoală, o să avem câte un atac pe zi.

Colţ începu să latre, zgrepţănind la uşa închisă.

130

HARRY POTER ŞI CAMERA SECTRETELOR