Harry Potter și piatra filozofală. Capitolul III

 SCRISORI DE LA NIMENI

Evadarea şarpelui din Brazilia i-a adus lui Harry cea mai lungă pedeapsă din viaţa sa. 

Când i s-a permis să iasă din cămăruţa lui, vacanţa de vară deja începuse, iar Dudley îşi 

spărsese camera video, distrusese planorul şi, prima oară când se urcase pe bicicleta de 

curse, o trântise la pământ pe doamna Figgs, care se străduia acum să meargă în cârje.

Harry era fericit că se terminase şcoala, dar tot nu scăpase de gaşca lui Dudley, care 

dădea târcoale casei în fiecare seară. Piers, Dennis, Malcolm şi Gordon erau mari şi proşti, 

dar fiindcă Dudley era cel mai mare şi cel mai prost, el era şeful! Toţi erau încântaţi la culme 

să joace jocul favorit al lui Dudley: vânarea lui Harry!

De aceea, Harry petrecea cea mai mare parte a timpului departe de casă, visând şi 

sperând că odată cu terminarea vacanţei se va ivi şi pentru el o rază de speranţă. O dată cu 

începerea şcolii, urma să meargă la gimnaziu, unde n-ar mai fi fost în aceeaşi clasă cu 

Dudley, fiindcă Dudley urma să meargă la vechea şcoală la care învăţase şi Unchiul Vernon, 

Smeltings. Împreună cu Piers Polkiss, desigur, în timp ce Harry mergea la şcoala de stat, 

Stonewall High. Dudley era foarte încântat de acest lucru.

— La Stonewall, în prima zi de şcoală, îi bagă pe începători cu capul în WC şi trag apa! 

Vrei să facem puţină practică la toaleta noastră? râdea el de Harry.

— Nu, mersi, biata toaletă n-a mai văzut niciodată ceva mai hidos decât capul tău şi 

s-ar putea să i se facă greaţă!

răspundea Harry şi fugea, înainte ca Dudley să se prindă ce voise să spună.

într-o zi de iulie, Mătuşa Petunia îl luă pe Dudley să-i cumpere uniformă şi îl lăsă pe 

Harry la doamna Figgs, unde nu a mai fost atât de rău ca în alte dăţi. Doamna Figgs îşi 

rupsese piciorul, împiedicându-se de una dintre pisicile ei favorite, aşa că acum pisicile nu 

mai erau la mare cinste în casa ei. Îi dădu voie lui Harry să se uite la televizor şi primi chiar şi

o bucată de prăjitură care avea un gust groaznic, ca şi cum ar fi fost făcută în urmă cu foarte 

mulţi ani.

Seara, Dudley făcu parada modei în sufragerie, în noua lui uniformă. Băieţii de la 

Smeltings erau îmbrăcaţi în fracuri maro, pantaloni strânşi pe picior, portocalii, şi pălării de 

pai, nu prea înalte. Mai aveau bastoane cu măciulii, ca să se lovească unul pe altul, când nu 

erau atenţi profesorii. Acest lucru era considerat a fi o lecţie de viaţă, bună pentru mai târziu.

Uitându-se la Dudley, Unchiul Vernon zise plin de importanţă că acela era cel mai 

important moment din viaţa lui, când se simţea deosebit de mândru de fiul lui. Mătuşa Petunia izbucni în lacrimi, nevenindu-i să creadă că acela era micul ei Dudlicuţ, atât de mare şi 

chipeş. Harry nu îndrăznea nici măcar să deschidă gura, darămite să mai şi vorbească. Şi aşa, 

era sigur că erau gata să-i plesnească două coaste, fiindcă se abţinuse atâta să nu izbucnească 

în râs.

A doua zi, când Harry veni la micul dejun, mirosea oribil în bucătărie. Mirosul părea că 

vine de la un lighean aflat în chiuvetă. Harry se apropie şi văzu ceva, ca nişte zdrenţe, plutind 

într-un lichid negricios.

— Ce-i asta? o întrebă el pe Mătuşa Petunia.

— Uniforma ta de şcoală! îi răspunse aceasta înţepată.

— Oh! făcu Harry, nu ştiam că trebuie să fie aşa... udă!

— Nu fi caraghios! Am pus la vopsit nişte lucruri vechi de la Dudley. O să arate ca 

toate uniformele, după ce termin!HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ

16

Harry avea mari dubii în legătură cu acest lucru, dar i se păru mai înţelept să nu se pună 

cu Mătuşa Petunia. Stătea la masă şi încerca să nu se gândească cum va arăta în prima zi de 

şcoală la Slonewall High... Probabil, ca şi cum ar fi fost îmbrăcat în piei vechi de elefant 

bătrân.

Unchiul Vernon şi Dudley intrară în bucătărie, strâmbând din nas la mirosul care se 

degaja din noua uniformă a lui Harry. Unchiul Vernon îşi deschise ziarul, ca de obicei, iar 

Dudley bătu cu bastonul în masă, fiindcă acum era nedespărţit de el.

Auziră un zgomot şi imediat căzură mai multe scrisori pe podeau din hol.

— A venit poştaşul! Dudley, adu-mi şi mie scrisorile, zise Unchiul Vernon, de după 

ziar.

— Să ţi le aducă Harry! se răsti Dudley.

— Harry, adu-mi scrisorile!

— Ba, să le-aducă Dudley!

— Dă-i câteva cu bastonul tău, Dudley!

Harry reuşi să evite bastonul şi se duse să ia scrisorile. Era o vedere de la Marge, sora 

Unchiului Vernon, care se afla în concediu, un plic maroniu, care părea să conţină o factură 

şi o scrisoare pentru Harry! Harry se uită la ea, cu inima bătând să-i spargă pieptul. Nu mai 

primise în viaţa lui o scrisoare. Cine să-i scrie? Nu avea prieteni sau rude şi nici nu era înscris 

la bibliotecă, deci, nu i se puteau trimite somaţii grosolane ca să restituie cărţile. Şi, totuşi, 

ţinea în mână o scrisoare pentru el, nu mai încăpea nici o îndoială:

Domnului Harry Potter

Nişa de sub scări

Aleea Boschetelor nr. 4

Little Whinging

Surrey

Plicul era burduşit şi greu, făcut din pergament îngălbenit de vreme, adresa era scrisă 

cu cerneală verde-smarald, iar pe plic nu era nici un timbru.

Harry întoarse plicul cu mâna tremurândă şi văzu un sigiliu de ceară roşie, pe care se 

afla un blazon: un leu, un şoim, un bursuc şi un şarpe, înconjurând litera H.

— Ce faci acolo, băiete, le verifici dacă nu au bombe? strigă Unchiul Vernon, 

amuzându-se singur de gluma pe care o făcuse.

Harry se înapoie în bucătărie, neputându-şi dezlipi ochii de pe scrisoarea lui. Îi dădu 

Unchiului Vernon vederea şi plicul maro şi începu să desfacă plicul de pergament.

Unchiul Vernon deschise plicul maroniu, strâmbă din nas la vederea facturii şi citi 

vederea de la sora lui.

— Marge nu se simte bine! o informă el pe Mătuşa Petunia. A mâncat ceva alterat şi....

— Tată! strigă Dudley ca un apucat. Uite la Harry!

Tocmai deschisese plicul şi era gata să citească scrisoarea, care era şi ea scrisă tot pe o 

foaie de pergament, când Unchiul Vernon i-o smulse din mână.

— E scrisoarea mea! strigă Harry, încercând să o ia înapoi.

— Hm, şi cine, mă rog, să-ţi scrie ţie? întrebă Unchiul Vernon dispreţuitor, 

aruncându-şi ochii pe scrisoare.

Faţa lui trecu de la roşu la verde, mai repede ca luminile unui semafor. Şi nu se opri 

aici. În câteva clipe, se făcu albă ca hârtia.

— P-P-Petunia! abia reuşi el să îngaime.

Dudley încercă să-i smulgă scrisoarea, dar Unchiul Vernon nu îl lăsă. Mătuşa Petunia o 

luă, dar după ce citi primul rând, păru pe punctul de a leşina. Îşi duse mâna la gât, ca şi cum HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ

17

s-ar fi sufocat.

— Vernon! O, Doamne, Vernon!

Se uitau unul la altul, părând să fi uitat că Dudley şi Harry erau în cameră. Dudley nu 

mai pomenise până atunci să fie ignorat în halul ăla. Îi dădu una cu bastonul tatălui său, 

destul de tare.

— Vreau să citesc şi eu scrisoarea! comandă el.

— Şi eu! Doar e scrisoarea mea! zise şi Harry, furios.

— Afară! Amândoi! strigă Unchiul Vernon, punând scrisoarea la loc, în plic.

Harry nici nu se clinti.

— VREAU SCRISOAREA MEA! strigă el.

— Eu vreau să ştiu ce scrie în ea! strigă şi Dudley.

— AFARA! urlă Unchiul Vernon care îi luă de guler şi îi scoase în hol, trântind uşa 

bucătăriei în nasul lor.

Harry şi Dudley se înfruntară într-o scurtă ambuscadă, bătându-se pe locul privilegiat: 

gaura cheii! Câştigă Dudley, în timp ce Harry, cu ochelarii spânzurându-i de o ureche, 

rămase culcat pe burtă, să privească în bucătărie prin crăpătura de sub uşă.

— Vernon! spunea Mătuşa Petunia. Uită-te la adresă! De unde ştiu ei unde doarme? Ce 

crezi, ne supraveghează casa?

— Supraveghează! ? Spionează, vrei să zici! Oricum, e clar că sunt pe urmele noastre! 

murmură Unchiul Vernon, îngrozit.

— Dar, ce facem, Vernon? Le răspundem şi le spunem că nu vrem să avem de-a face 

cu...

Harry vedea papucii negri şi lucioşi ai Unchiului Vernon, străbătând bucătăria de la un 

capăt la altul.

— Nu! hotărî Unchiul Vernon. Îi ignorăm! Dacă or să vadă că nu îi băgăm în seamă, 

poate... Da, aşa e cel mai bine!

— Dar...

— Nu vreau aşa ceva în casa mea, Petunia! N-am jurat noi când l-am luat în casă că o să 

ignorăm o astfel de absurditate?

Seara, când veni de la serviciu, Unchiul Vernon făcu ce nu mai făcuse niciodată: îl 

vizită pe Harry în nişa lui de sub scară.

— Unde e scrisoarea? îl întrebă Harry, de îndată ce unchiul său se strecură prin uşiţa. 

Cine mi-a scris?

— Nimeni! Ţi-a fost adresată ţie, din greşeală. Am ars-o! răspunse sec Unchiul 

Vernon.

— N-a fost nici o greşeală! Scria clar: Nişa de sub scări!

— Gura! urlă Unchiul Vernon şi câţiva păianjeni fură luaţi de suflu de pe tavan şi 

aruncaţi pe jos.

Unchiul Vernon respiră adânc de câteva ori şi reuşi chiar să schiţeze un zâmbet 

schimonosit.

— Şi... apropo de nişă. Vezi, tu, Harry, mătuşa ta şi cu mine ne-am gândit că acum eşti 

cam mare pentru ea, aşa că o să te muţi în celălalt dormitor al lui Dudley! zise el cu greu.

— De ce? întrebă Harry.

— Nu mai pune atâtea întrebări şi mută-ţi lucrurile. Imediat! Casa familiei Dursley 

avea patru dormitoare: unul pentru Unchiul Vernon şi Mătuşa Petunia, unul pentru musafiri 

(sora Unchiului Vernon, de obicei), unul în care dormea Dudley şi unul în care Dudley îşi 

ţinea jucăriile şi tot ce nu dădea bine în camera lui. A fost de ajuns un singur drum în susul HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ

18

scărilor, pentru ca Harry să-şi ducă toate lucrurile sale în dormitorul de la etaj. Aproape tot 

ce se afla aici era stricat sau spart. Camera video, primită în urmă cu o lună, era deasupra 

unui compresor de jucărie, cu care dărâmase cuşca câinelui din vecini. În colţ se afla primul 

televizor al lui Dudley, căruia îi spărsese ecranul cu piciorul fiindcă fusese anulat programul 

care îi plăcea lui cel mai mult. Mai era şi o colivie în care fusese odată un papagal, pe care 

Dudley îl schimbase pe o armă cu aer comprimat, care acum zăcea părăsită pe un raft, cu 

vârful îndoit, pentru că Dudley lovise cu ea în perete. Alte rafturi erau înţesate cu cărţi, 

singurele lucruri din acest dormitor, care păreau să nu fi fost atinse niciodată.

De jos, urcă glasul miorlăit al lui Dudley, care îi spunea mamei lui:

— Nu vreau să stea în camera aia, am nevoie de ea, fă-l să plece!

Harry suspină şi se întinse pe pat. Ieri, ar fi dat orice să ajungă în camera asta, dar astăzi 

şi-ar fi dorit să se afle mai bine în nişa de sub scări, cu scrisoarea, decât aici, fără scrisoare.

A doua zi, la micul dejun, toată lumea tăcea. Dudley nu îşi revenise din şoc. Ţipase, 

ameninţase, îl altoise pe tatăl lui cu bastonul de la Smeltings, o lovise cu piciorul pe mama 

lui, se prefăcuse că-i este rău, îşi aruncase broasca ţestoasă pe acoperişul serei, dar tot nu 

primise dormitorul înapoi. Gândindu-se la ziua de ieri, Harry regretă că nu deschisese 

scrisoarea în hol. Unchiul Vernon şi Mătuşa Petunia îşi aruncau priviri sumbre.

Când sosi poştaşul, Unchiul Vernon, care încerca să se poarte frumos cu Harry, îl 

trimise pe Dudley să aducă scrisorile. Îl auziră cum pe tot drumul spre hol dădea cu bastonul 

în tot ce-i ieşea în cale. Apoi auziră un urlet:

— Alta! Altă scrisoare pentru Harry Potter! Domnului Harry Potter, Dormitorul mic, 

Aleea Boschetelor nr. 4....

Cu un ţipăt înăbuşit, Unchiul Vernon se repezi în hol, cu Harry pe urmele lui. Unchiul 

Vernon trebui să se lupte pe podea cu Dudley, ca să-i smulgă scrisoarea din mână, lucru 

foarte dificil, deoarece Unchiul Vernon trebuia să-i ţină piept şi lui Harry, care îl apucase de 

grumaz, pe la spate. După un minut de luptă acerbă şi confuză, în care fiecare primi puzderie 

de lovituri de baston de la Dudley, Unchiul Vernon, gâfâind din greu, reuşi să se ridice în 

picioare, strângând în pumn scrisoarea lui Harry.

— Du-te în nişa ta, adică, vreau să spun, în dormitorul tău! şuieră el. Pleacă şi tu, 

Dudley, pleacă odată!

Harry înconjură de câteva ori noua lui cameră. Era cineva care ştia că se mutase din 

nişa de sub scări şi că nu primise prima scrisoare. Însemna, oare, că va mai încerca? De data 

asta, o să aibă grijă să nu mai dea greş. Avea un plan.

A doua zi, dimineaţa, ceasul deşteptător, abia reparat, sună la ora şase. Harry îl opri 

repede şi se îmbrăcă în linişte, nu trebuia să-i trezească pe cei din casă. Coborî scările pe 

furiş, fără să aprindă nici o lumină. Avea să-l aştepte pe poştaş la colţul străzii ca să-i dea lui 

scrisorile de la adresa Aleea Boschetelor nr. 4. Inima îi bătea cu putere, în timp ce se îndrepta 

spre uşa din faţă...

— AAAAAH!

Sări în aer îngrozit. Călcase pe ceva mare cât un dovleac... pe ceva... viu!

Imediat se aprinseră luminile pe scări şi Harry îşi dădu seama că acel ceva mare şi ca un 

dovleac era chiar faţa Unchiului Vernon! Unchiul Vernon dormea în faţa uşii, într-un sac de 

dormit!

Era cât se poate de limpede că avusese aceeaşi idee ca Harry! Urlă neîntrerupt la Harry, 

timp de jumătate de oră, după care îl trimise să facă un ceai. Harry îşi târî necăjit picioarele 

spre bucătărie şi când se întoarse cu ceaiul văzu că poşta aterizase în poala Unchiului 

Vernon. Harry putu să vadă trei scrisori scrise cu cerneală verde.HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ

19

— Vreau..., începu el, dar nu mai continuă, fiindcă îl văzu pe Unchiul Vernon rupând 

scrisorile în faţa ochilor lui.

Unchiul Vernon nu se duse la serviciu în ziua aceea, ci bătu în cuie deschizătura cutiei 

de scrisori.

— În felul acesta, îi explică el Mătuşii Petunia, dacă or să vadă că n-au unde să lase 

scrisori, or să se lase păgubaşi!

— Nu prea cred, Vernon, spuse Mătuşa Petunia, sceptică.

— Dragă Petunia, minţile acestor oameni lucrează într-un mod ciudat, nu ca în cazul 

nostru, o linişti el pe Mătuşa Petunia, încercând să bată un cui cu bucata de prăjitură cu 

fructe, pe care tocmai i-o adusese soţia lui.

*

Vineri, sosiră nu mai puţin de douăsprezece scrisori pentru Harry. Fiindcă nu 

încăpuseră prin deschizătura cutiei de scrisori, fuseseră împinse pe sub uşă, îndoite pe la 

margini, iar câteva fuseseră forţate prin gemuleţul toaletei de la parter.

Unchiul Vernon rămase iar acasă şi blocă toate crăpăturile pe unde ar fi putut să încapă 

ceva. În tot acest timp, fredona „Pe vârfuri, printre lalele” şi tresărea şi la cel mai mic 

zgomot.

*

Sâmbătă, lucrurile începură să scape de sub control. Douăzeci şi patru de scrisori 

pentru Harry îşi făcură drum în casă, înghesuite în carapacele ouălor pe care lăptarul, uimit 

peste poate, i le înmâna Mătuşii Petunia prin geamul de la sufragerie. În timp ce Unchiul 

Vernon, furios, dădea telefoane peste telefoane la poştă şi la lăptărie, doar, doar, o găsi pe 

cineva căruia să i se plângă, iar Mătuşa Petunia măcina scrisorile în robotul ei de bucătărie.

— Cine, oare, o fi aşa de înnebunit să intre în legătură cu tine? îl întrebă Dudley pe 

Harry.

Nu mai putea de curiozitate.

*

Duminică dimineaţa, Unchiul Vernon stătea la masa din bucătărie, obosit, dar foarte 

mulţumit.

— Duminica nu vine poştaşul! zise el şi scăpă nişte marmeladă pe ziar. Azi am 

terminat-o cu scrisorile alea afurisite!

Chiar în timp ce vorbea, se auzi un zumzet pe coşul de la soba din bucătărie şi, una 

după alta, ca nişte gloanţe... BANG! BANG! treizeci şi patru de scrisori îl loviră în ceafă, 

una câte una, pe Unchiul Vernon! Cei trei se feriră din calea lor, dar Harry sări să prindă şi el 

una.

— Afară! AFARĂ! strigă Unchiul Vernon şi îl luă pe Harry de după mijloc târându-l în 

hol.

După ce ieşiră şi Mătuşa Petunia şi Dudley, acoperindu-şi faţa cu mâinile, Unchiul 

Vernon se repezi şi închise uşa de la bucătărie. Încă se mai auzeau sosind ultimele scrisori, 

nimerind în pereţi sau pe podea.

— Gata! M-am săturat! zise Unchiul Vernon, încercând să pară calm, dar smocurile pe HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ

20

care şi le smulgea din mustaţă dovedeau contrariul. Aştept să împachetaţi şi ne mutăm în altă 

parte! Imediat! Nu împachetaţi prea multe lucruri! Şi nu vreau să aud nici un protest!

Arăta şi mai fioros cu jumătate din mustaţă lipsă, aşa că nimeni nu îndrăzni să spună 

nici pâs! Zece minute mai târziu, ieşeau pe uşile de curând baricadate şi se urcau în maşină. 

Unchiul Vernon porni, grăbindu-se să iasă în autostradă. Dudley se foia îmbufnat pe scaunul 

din spate. Tatăl lui îndrăznise să-i dea una peste cap, când se moşcăia să împacheteze 

televizorul, computerul şi geanta cu jocurile pe computer.

Merseră şi tot merseră. Nici chiar Mătuşa Petunia nu îndrăznea să întrebe încotro 

mergeau. Din când în când, Unchiul Vernon cotea brusc, mergând o perioadă în direcţie total 

opusă.

— Să ne piardă urma... Aşa, să nu ne mai găsească, zicea el, ori de câte ori făcea câte o 

cotitură bruscă.

Nu s-au oprit toată ziua, nici să mănânce, nici să bea ceva. La căderea nopţii, Dudley 

urla de-a binelea. Nu mai păţise niciodată aşa ceva. Era flămând, pierduse cinci emisiuni 

preferate la televizor şi nu mai trecuse niciodată atât de mult timp, fără ca el să nu doboare 

vreun extraterestru pe computer!

Într-un târziu, Unchiul Vernon se opri în faţa unui hotel sărăcăcios, de la marginea unui 

oraş. Dudley şi Harry împărţiră aceeaşi cameră, cu pat dublu, cu nişte cearşafuri umede şi cu 

miros de mucegai. Dudley începu imediat să sforăie, dar Harry rămase treaz pe pervazul 

ferestrei, uitându-se la luminile maşinilor şi punându-şi puzderie de întrebări...

A doua zi, la micul dejun, mâncară fulgi de porumb, vechi de când lumea, şi roşii din 

conservă, pe pâine prăjită. Tocmai terminaseră de mâncat, când se apropie de masa lor 

patroana hotelului.

— Scuzaţi, zise ea, este cineva dintre dumneavoastră Harry Potter? Am primit cam 

vreo sută din astea la recepţie, pentru dumnealui.

Şi femeia arătă o scrisoare, pe care se vedea scris cu cerneală verde:

Domnului Harry Potter

Camera 17

Hotelul Gării

Cokeworth

Harry întinse mâna după scrisoare, dar Unchiul Vernon îi dădu una peste mână, spre 

uimirea femeii.

— Le iau eu! spuse înţepat Unchiul Vernon şi merse în urma femeii, spre recepţie.

*

— Dragul meu, n-ar fi mai bine să mergem acasă? sugeră Mătuşa Petunia, dar Unchiul 

Vernon păru să nu o audă.

Ce căuta, nimeni nu ştia. Îi conduse în adâncul unei păduri, ieşi din maşină şi privi de 

jur împrejur, clătină din cap, se urcă la loc în maşină şi porniră mai departe. La fel făcu şi 

când se aflară în plin câmp arat, la mijlocul unui pod suspendat şi într-o parcare supraetajată.

— Tati a înnebunit, nu? o întrebă Dudley pe Mătuşa Petunia în acea după-amiază.

Unchiul Vernon parcase pe o coastă pustie, îi încuiase în maşină şi plecase.

Începu să plouă. Picături mari cădeau pe acoperişul maşinii.

Dudley se încruntă:

— Azi e luni, vreau să stau undeva, în faţa unui televizor!

Luni. Harry îşi aminti ceva. Întotdeauna ştiai în ce zi a săptămânii erai numai după HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ

21

Dudley, din cauza emisiunilor lui preferate de la televizor. Mâine era marţi şi el împlinea 

unsprezece ani. Zilele lui de naştere nu erau la fel de frumoase ca ale lui Dudley, desigur... 

Anul trecut, primise în dar un umeraş şi nişte şosete vechi, pe care nu le mai purta Unchiul 

Vernon. Cu toate acestea, o dată împlineşti unsprezece ani!

Unchiul Vernon se întoarse, zâmbitor. Avea şi un pachet lunguieţ şi nu se obosi să 

răspundă, când Mătuşa Petunia îl întrebă ce cumpărase.

— Am găsit un loc perfect! Toată lumea, afară din maşină! Era foarte frig. Unchiul 

Vernon le arătă o stâncă golaşă, pierdută în mijlocul mării. Ceva mai pustiu şi mai dezolant 

era greu de imaginat. Un lucru era sigur: nu era nici un televizor acolo!

— Se anunţă furtună pentru la noapte, le spuse Unchiul Vernon şi îşi frecă mulţumit 

palmele. Domnul a fost amabil să ne împrumute barca lui.

Un bărbat fără dinţi se apropie de ei, clătinându-se şi aruncându-le priviri răutăcioase. 

Le arătă o barcă prăpădită, care se legăna la suprafaţa apei.

— Am luat şi nişte provizii, le spuse Unchiul Vernon. Îmbarcarea!

Era îngrozitor de frig. Din când în când, săreau stropi de apă, reci ca gheaţa, iar vântul 

îngheţat le biciuia feţele. Cam după o oră, ajunseră la stânca singuratică, unde coborâră, iar 

unchiul Vernon, alunecând şi împiedicându-se la tot pasul, îi conduse la o căsuţă dărăpănată. 

Înăuntru, era şi mai îngrozitor. Mirosea puternic a scoici stricate, vântul fluiera prin 

crăpăturile pereţilor, iar de foc nici nu putea fi vorba. Casa avea numai două camere.

Marile provizii cumpărate de Unchiul Vernon se dovediră a fi câte o pungă de cartofi 

prăjiţi pentru fiecare şi câte o banană. Încercară să aprindă focul, dar lemnele umede sfârâiră 

şi se stinseră.

— Ce-ar fi să punem nişte scrisorele pe foc, tot avem berechet? se amuză Unchiul 

Vernon.

Era foarte bine dispus. Era evident că se gândea că la o asemenea distanţă şi pe o astfel 

de furtună, nimeni nu s-ar mai fi încumetat să le aducă nici o corespondenţă! Harry era de 

aceeaşi părere, dar departe de a se bucura de lucrul acela.

La căderea nopţii, izbucni şi furtuna anunţată. Valurile împroşcau pereţii şubrezi ai 

casei, iar vântul zgâlţâia ferestrele murdare. Mătuşa Petunia mai găsi nişte pături mucegăite 

şi încropi un culcuş pentru Dudley, pe canapeaua mâncată de molii. Unchiul Vernon şi 

Mătuşa Petunia se duseră să se culce în camera alăturată, în timp ce Harry fu lăsat să-şi caute 

singur cel mai moale loc de pe duşumea şi să se acopere cu cea mai mică şi mai jerpelită 

pătură. Furtuna era din ce în ce mai cumplită. Harry nu putea să adoarmă de frig şi foame. 

Sforăiturile lui Dudley erau acoperite de tunetele care se porniseră aproape de miezul nopţii. 

Pe cadranul ceasului de la încheietura dolofană a lui Dudley, Harry văzu că peste zece 

minute se făcea ora douăsprezece. Vedea cum ziua lui de naştere se apropia cu fiecare ticăit 

al ceasului şi se întreba dacă o să-şi aducă aminte cineva. Oare unde era acum misteriosul 

autor al scrisorilor?!

Mai erau încă cinci minute. Harry auzi un zgomot afară. Spera să nu fie acoperişul şi să 

nu se prăbuşească asupra lor, deşi probabil că le-ar fi ţinut de cald. Încă patru minute... Fie ca 

podeaua casei lor din Aleea Boschetelor să fie înţesată de scrisori, ca să poată fura şi el una!

Încă trei minute. Oare apa mării lovea aşa puternic stânca?! Două minute. Dar ce erau 

zgomotele alea? Se sfărâma stânca în mare?

Un minut, treizeci de secunde... zece... nouă... Ce-ar fi să-l trezească pe Dudley, să-l 

enerveze? ... două... una...

BUM! BUM!

Harry sări în picioare. Cineva bătea la uşă!