Limba și literatura română pentru clasele V-VIII

Fotografia mea
Găsiți pe această pagină de blog noțiuni explicate simplu, logic și clar, exerciții rezolvate în comentarii, modele de rezolvare a exercițiilor de la E.N. pe itemi, lecturi suplimentare necesare, rezumate, exemplificarea valorilor regăsite în textele literare studiate în gimnaziu și multe altele utile studiului limbii române. Pe scurt, aveți aici toate pârghiile necesare pentru a vă pregăti pentru evaluare. Pentru o vizualizare detaliată a materialelor, afișați vizualizarea pentru web, pe care o regăsiți la subsolul paginii!

Faceți căutări pe acest blog

02 februarie 2024

Cartea cu Apolodor de Gellu Naum (tema călătoriei, a prieteniei, a familiei, aventura)

 1. La circ, în Târgul Moşilor,

Pe gheaţa unui răcitor,

Trăia voios şi zâmbitor 

Un piguin din Labrador

Cu nume falnic şi sonor.

- Cum se numea? – Apolodor.

- Şi ce făcea? – Cânta la cor.


Deci, nu era nici scamator, 

Nici acrobat, nici dansator;

Făcea şi el ce-i mai uşor:

Cânta la cor. (Era tenor.)

Grăsuţ, curat, atrăgător

În fracul lui strălucitor, 

Aşa era Apolodor...


2. Dar într-o zi, Apolodor,

Spre deznădejdea tuturor,

A spus aşa: - Sunt foarte trist!

Îmi place viaţa de corist, 

Dar ce să fac? Mi-e dor, mi-e dor

De fraţii mei din Labrador...

O de-aş putea un ceas măcar

Să stau cu ei pe un gheţar!...

Apoi a plâns Apolodor...


3. Când l-a văzut pisoiul Tiţ

Plângând cu hohot şi sughiţ

I-a spus: -  Prietene aş da

Mustaţa şi codiţa mea,,

Aş da o litră de caimac,

Aş da orice să te împac.

Zău, nu mai plânge! Te implor...

Dar el plângea: - Mi-e dor, mi-e dor

De fraţii mei din Labrador...


4. Şi-au încercat să-l mai împace

Ariciul dăruindu-i ace,

Şi ursul cu un pumn de mure

Atunci culese din pădure,

Şi iepurele Buză-Lată

Cu fruncte dulci şi cu salată

(Colegi de-ai lui Apolodor,

maeştri-cântăreţi la cor).

Dar el plângea: - Mi-e dor, mi-e dor

De fraţii mei din Labrador...


​5. Colegii  lui Apolodor

S-au dus atunci la dirijor.

Maestrul Domilasolfa,

În haina lui de catifea 

I-a ascultat şi, gânditor,

S-a aşezat  pe-o canapea

Oftând – Sărmanul meu tenor

Se poate prăpădi de dor!

Să plece , deci, spre Labrador...

Şi a plecat Apolodor...


6. La început a fost uşor:

L-a dus spre nord l-a dus în zbor

Un avion, un bimotor.

Şi stând picior peste picior

Cânta, cânta Apolodor

Cânta cu glasu-i de tenor

Plimbându-se din nor în nor...

Dar între timp înflăcărându-l

Ameţitorul peisaj

Sări pe-o aripă cu gândul

Să dea dovadă de curaj.

Apoi cu paraşuta-n spate

Se zbengui Apolodor

Când agăţându-se de roate,

Când stând călare pe motor.

Aşa, cu zboru-i acrobatic,

Ar fi ajuns în Labrador,

Dar l-a izbit un nor zănatic

Şi a căzut Apolodor...


7. La Capul Nord, la Capul Nord,

Adăpostit într-un fiord

Şedea pe ţărm Apolodor

Posomorât şi gânditor.

Şedea pe ţărm tăcut şi trist

Acest tenor acest corist,

Şedea cu paraşuta spartă,

Fără busolă fără hartă.

În larg vuia clocotitor,

Întreg potopul apelor

Şi se jelea Apolodor...

Jelania lui Apolodor la Capul Nord


8. „O, fraţii mei din Labrador,

Adio vouă, tuturor!

Pesemne că mi-e dat să mor

Aici la ţărmul mărilor...

Şi ce păcat! Eram tenor,

Cântam frumos, cântam la cor,

O, fraţii mei din Labrador,

O, fraţii mei din Labrador

De-acuma, apele, de vor,

Îmi vor aşterne un covor

Peste nisipul de la fund

Legănător şi sclipitor,

La sânul lor să mă ascund,

Să dorm pe veci să dorm profund,

O, fraţii mei din Labrador,

O, fraţii mei din Labrador!”


9. Stătea pe ţărm Apolodor

Posomorât şi gânditor...

Dar iată iată un vapor!

E pescadorul METEOR

Cel mai de frunte pescador

Din Baltica în Labrador.

Sirena şuieră de zor:

- Heei! Cine eşti? – Un călător.

- Cum te numeşti? – Apolodor.

- Şi încotro? – Spre Labrador.

- De ce jeleşti? – Păi simt că mor

Uitat şi fără ajutor...


10. Şi i-au strigat atunci în cor,

Matrozii de pe METEOR:

„Noi te luăm, Apolodor

Că vasul nostru METEOR

E MARE ŞI ÎNCĂPĂTOR.

Ai drum ceva mai ocolit

Mergând cu noi spre răsărit,

Dar tot ajungi în Labrador.

Hai urcă-te pe pescador.. ”

Înveselit, Apolodor

Şi-a luat suindu-se pe bord,

Adio de la CAPUL NORD.


11. A fost un drum fermecător:

În zare nici un fir de nor,

Doar culmile gheţarilor

Şi pescăruşi, rotind în zbor,

Şi apa unduind uşor,

Şi vântul lin, ca un fior...

Plutea vaporul METEOR 

Încetişor, încetişor,

Plutea pe-o luminoasă cale

De aurore boreale,

Plutea pe unde de fosfor,

Şi-l străjuia, ocrotitor,

Înaltul cer multicolor.

Plutea vaporul METEOR 

Încetişor, încetişor,

Matrozii toţi cântau în cor,

Şi pe deasupra tuturor,

Îşi risipea Apolodor

Superba voce de tenor

Spre desfătarea focilor..

A fost un drum fermecător.


12. Dar, pân-la urmă se opri

În port vaporul METEOR

Şi debarcă Apolodor

La Behring, într-o bună zi...

Apoi trecând peste strâmtoare

Cu luntrea unui eschimos

Porni spre Labrador, pe jos

Porni cu mare nerăbdare...

Pe unde-a fost, nu se prea ştie

Dar, după câte-am priceput,

Se pare că a străbătut

Alaska rece şi pustie...


13. Ieraţi-mă că par uituc,

Dar s-au păstrat puţine file 

Şi-n cronica acelor zile

Sunt scrişi doar: munţii Tinkmerkpuk,

Un râu, o vale sau un sat

Şi-un nume : Castorul Bursuk

(De două ori subliniat)

Apoi caietul e pătat...

Firesc ar fi şi necesar,

Să-l întrebăm pe cronicar

De câte-a trebuit să-nfrunte

Şi să ne dea, în plus, măcar

O serie de amănunte:

De pildă, foarte însemnate

Sunt noutăţile aflate

Pe când vorbea la telefon

În nu ştiu ce localitate,

Pe malul fluviului Yukon.

Acestea nu pot fi uitate...


14. Ce noutăţi? Pe cât de pare

I-a  spus Bursuk: „În Labrador

Ai fost născut din întâmplare,

Căci nu-i picior de pinguin;

Familia Apolodor

A stat şi ea forte puţin

(Venise numai în plimbare).

Acuma, după câte-aud

s-a stabilit la Polul Sud

pe gheaţa Golfului Terror...”

Bursuk era convingător:

Se bizuia pe vechi tratate,

Pe tomurile studiate,

Pe manuscrise, pe citate,

Pe documente ştampilate.

Avea, în orice caz, dreptate.

Deci, l-a crezut Apolodor

Şi n-a mai mers spre Labrador...


15. Cu mare caznă descifrez

Ce scrie , printre ştersături:

„... Străbat Canada , prin păduri....”

„... Popas la tribul irochez...”

Apoi un rând mai înţeleg:

„... Plutim pe lacul Winnipeg... ”

Şi iar e manuscrisul ud,

Pătat, murdar, îngrozitor...

(În orice caz Apolodor

E clar că a pornit spre sud.)


16. Si iată cum, pe negândite,

S-a pomenit Apolodor

De data asta călător

De-a lungul Statelor Unite.

Iar cronica, de la-nceput

Notează speriată: „Vai,

Se ţine după mine scai, 

Tâlharul din Connecticut...

Alaltăieri, când l-am văzut

Umbla cu barbă şi mascat

Şi sta ursuz şi încruntat

Tâlharul din Connecticut...

Iar ca să fie mai temut

Purta perucă bicoloră.

Şi împuşca un om pe oră

Tâlharul din Connecticut...”


​17. Apolodor, ştiu, n-ar fi vrut,

Dar eu am cercetat şi-am scris

Ce i-a făcut şi ce i-a zis

Tâlharul din Connecticut.

Era în tren. Cum sta tăcut

Şi singur cuc Apolodor

S-a mai urcat un călător:

Tâlharul din Connecticut.

Lăsându-l gol, într-un minut, 

I-a spus apoi netam-nesam:

- Aşa... Acum te-arunc pe geam...

şi cum a zis, a şi făcut

Tâlharul din Connecticut...


18. O, ştiu!... A fost îngrozitor...

Dar n-a pierit Apolodor, 

Ci, iată-l, istovit şi gol,

Mergând spre Sud, mergând spre Pol...

Şi-a mers aşa, ceas după ceas,

Oftând la fiecare pas...

Departe fremăta uşor

Înalta boltă a pădurii:

Şi-a poposit Apolodor

În valea râului Missouri...


19. Cu glasul lui răsunător

Se jeluia Apolodor:

„Ce mi-a făcut, ce mi-a făcut

Tâlharul din Connecticut...

Aşa, cu vânătăi şi gol

Nu cred să mai ajung la Pol,

Nu cred să mai ajung la Pol...”

Missouri clipocea, uşor,

Şi el plângea, plângea de zor...


20. Iar când tăcu Apolodor

I-aduse vântul la urechi

Un huruit asurzitor:

Pocnind amarnic din motor

Un camion cu fiare vechi, 

Mai răpănos ca o cămilă,

Venea pe drum încetişor.

Şi l-a luat cu el, de milă,

Şoferul binevoitor..


O, rămâi...de Mihai Eminescu (tema copilăriei, a timpului, a naturii)

 O, rămâi, rămâi la mine,

Te iubesc atât de mult!

Ale tale doruri toate

Numai eu ştiu să le-ascult;


În al umbrei întuneric

Te asamăn unui prinţ,

Ce se uit-adânc în ape

Cu ochi negri si cuminţi;


Şi prin vuietul de valuri,

Prin mişcarea naltei ierbi,

Eu te fac s-auzi în taină

Mersul cârdului de cerbi;


Eu te văd răpit de farmec

Cum îngâni cu glas domol,

În a apei strălucire

Întinzând piciorul gol...


Şi privind în luna plină

La văpaia de pe lacuri,

Anii tăi se par ca clipe,

Clipe dulci se par ca veacuri."


Astfel zise lin pădurea,

Bolţi asupră-mi clătinând;

Şuieram l-a ei chemare

Ş-am ieşit în câmp râzând.


Astăzi chiar de m-aş întoarce

A-nţelege n-o mai pot...

Unde eşti, copilărie,

Cu pădurea ta cu tot?

Bunica de Ștefan Octavian Iosif (tema familiei)

Cu părul nins, cu ochii mici

Și calzi de duioșie,

Aieve parc-o văd aici

Icoana firavei bunici

Din frageda-mi pruncie.


Torcea, torcea, fus după fus,

Din zori și până-n seară;

Cu furca-n brâu, cu gândul dus,

Era frumoasă de nespus

În portu-i de la țară…


Căta la noi așa de blând,

Senină și tăcută;

Doar suspina din când în când

La amintirea vreunui gând

Din viața ei trecută.


De câte ori priveam la ea,

Cu dor mi-aduc aminte

Sfiala ce mă cuprindea,

Asemuind-o-n mintea mea

Duminicii preasfinte..

Miorița (balada populară- tema tradiției, a obiceiurilor)

 Pe-un picior de plai,

Pe-o gură de rai,

Iată vin în cale,
Se cobor la vale
Trei turme de miei
Cu trei ciobănei
Unu-i moldovean
Unu-i ungurean
Și unu-i vrâncean.
Iar cel ungurean,
Și cu cel vrâncean,
Mări se vorbiră,
Și se sfătuiră
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovan
Că-i mai ortoman
Ș-are oi mai multe,
Mândre și cornute,
Și cai învățați
Și câni mai bărbați...

Dar cea mioriță
Cu lâna plăviță
De trei zile-ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.
- Mioriță laie,
Laie, bucălaie,
De trei zile-ncoace
Gura nu-ți mai tace!
Ori iarba nu-ți place,
Ori ești bolnăvioară,
Draguță Mioară?
- Drăguțule bace
Dă-ți oile-ncoace
La negru zăvoi,
Că-i iarbă de noi
Și umbră de voi.
Stăpâne, stăpâne,
Îți cheamă ș-un câne
Cel mai bărbătesc
Și cel mai frățesc,
Că l-apus de soare
Vor să mi te-omoare
Baciul ungurean
Și cu cel vrâncean!
- Oiță bârsană,
De ești năzdrăvană
Și de-a fi să mor
În câmp de mohor,
Să spui lui vrâncean
Și lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aici pe-aproape
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii,
Să mi-aud cânii.
Aste să le spui,
Iar la cap să-mi pui
Fluieraș de fag,
Mult zice cu drag!
Fluieraș de os,
Mult zice duios!
Fluieraș de soc,
Mult zice cu foc!
Vântul când a bate
Prin ele-a răzbate,
Ș-oile s-or strânge
Pe mine m-or plânge
Cu lacrimi de sânge!
Iar tu de omor
Să nu le spui lor...
Să le spui curat
Că m-am însurat
Cu-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele și luna
Mi-au ținut cununa;
Brazi și păltinași
I-am avut nuntași;
Preoți, munții mari,
Păsări lăutari,
Păsărele mii,
Și stele făclii!

Iar dacă-i zări,
Dacă-i întâlni
Măicuță bătrână
Cu brâul de lână,
Din ochi lăcrimând,
Pe culmi alergând,
Pe toți întrebând
Și la toți zicând:
Cine-au cunoscut,
Cine mi-au văzut
Mândru ciobănel
Tras printr-un inel?
Fețișoara lui,
Spuma laptelui;
Mustețioara lui,
Spicul grâului;
Perișorul lui,
Pana corbului;
Ochișorii lui,
Mura câmpului!...
Tu mioara mea,
Să te-nduri de ea
Și-i spune curat
Că m-am însurat
C-o fată de crai,
Pe-o gură de rai.
Iar la cea măicuță
Să nu spui, drăguță,
Că la nunta mea
A căzut o stea,
C-am avut nuntași
Brazi si păltinași,
Preoți munții mari,
Păsări lăutari,
Păsărele mii,
Și stele făclii!...

Pașa Hassan de George Coșbuc (tema istoriei, eroismul)

                       Pe vodă-l zăreşte călare trecând

                        Prin şiruri, cu fulgeru-n mână.

                        În lături s-azvârle mulţimea păgână.

                        Căci vodă o împarte, cărare făcând,

                        Şi-n urmă-i se-ndeasă, cu vuiet curgând,

                        Oştirea română.


                        Cu tropote roibii de spaimă pe mal

                        Rup frâiele-n zbucium şi saltă;

                        Turcimea-nvrăjbită se rupe deolaltă

                        Şi cade-n mocirlă, un val după val,

                        Iar fulgerul Sinan, izbit de pe cal,

                        Se-nchină prin baltă.


                        Hassan de sub poala pădurii acum

                        Lui Mihnea-i trimite-o poruncă:

                        În spatele-oştirii muntene s-aruncă

                        Urlând ianicerii, prin flinte şi fum,

                        Dar paşa rămâne alături de drum

                        Departe pe luncă.


                        Mihai îi zăreşte şi-alege vreo doi,

                        Se-ntoarce şi pleacă spre gloată,

                        Ca volbura toamnei se-nvârte el roată

                        Şi intră-n ordie ca lupul între oi,

                        Şi-o frânge degrabă şi-o bate-napoi

                        Şi-o vântură toată.


                        Hassan, de mirare, e negru-pământ;

                        Nu ştie de-i vis, ori aieve-i,

                        El vede cum zboară flăcăii Sucevei,

                        El vede ghiaurul că-i suflet de vânt

                        Şi-n faţă-i puterile turcilor sânt

                        Tăriile plevei.


                        Dar iată-l! E vodă, ghiaurul Mihai;

                        Aleargă năvală nebună.

                        Împrăştie singur pe câţi îi adună,

                        Cutreieră câmpul, tăind de pe cai

                        El vine spre paşă: e groază şi vai,

                        Că vine furtună.


                        – „Stai, paşă, o vorbă de-aproape să-ţi spun

                        Că nu te-am găsit nicăierea” –

                        Dar paşa-şi pierduse şi capul şi firea!

                        Cu frâul pe coamă el fuge nebun,

                        Că-n gheară de fiară şi-n gură de tun

                        Mai dulce-i pierirea.


                        Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier

                        Şi zalele-i zuruie crunte,

                        Gigantică poart-o cupolă pe frunte,

                        Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,

                        Iar barda din stânga-i ajunge la cer,

                        Şi vodă-i un munte.


                        – „Stai, paşă! Să piară azi unul din noi.” –

                        Dar paşa mai tare zoreşte;

                        Cu scările-n coapse fugaru-şi loveşte

                        Şi gâtul i-l bate cu pumnii-amândoi;

                        Cu ochii de sânge, cu barba vâlvoi

                        El zboară şoimeşte.


                        Turbanul îi cade şi-l lasă căzut;

                        Îşi rupe cu mâna vestmântul

                        Că-n largile-i haine se-mpiedică vântul

                        Şi lui i se pare că-n loc e ţinut;

                        Aleargă de groaza pieririi bătut,

                        Mănâncă pământul.


                        Şi-i dârdâie dinţii şi-i galben-pierit!

                        Dar Allah din ceruri e mare!

                        Şi-Allah îi scurtează grozava-i cărare

                        Căci paşa-i de taberi aproape sosit!

                        Spahiii din corturi se-ndeasă grăbit,

                        Să-i dea scăpare.


                        Şi-n ceasul acela Hassan a jurat

                        Să zacă de spaimă o lună,

                        Văzut-au şi beii că fuga e bună

                        Şi bietului paşă dreptate i-au dat,

                        Căci vodă ghiaurul în toţi a băgat

                        O groază nebună.