Harry Potter și piatra filozofală. Capitolul IV

 PĂSTRĂTORUL CHEILOR

BUM! se auzi iar în uşă. Dudley se trezi şi el şi se ridică în capul oaselor.

— Unde e tunul? întrebă el buimăcit.

Se auzi un zgomot în spatele lor şi Unchiul Vernon intră în încăpere, cu o puşcă în 

mână. Acum se lămuriseră ce era în pachetul lunguieţ!

— Cine e acolo? întrebă el. Te avertizez că sunt înarmat! Se lăsă tăcere. Apoi...

ZDRAANG!

Uşa fu scoasă din ţâţâni şi căzu cu zgomot pe podea.

În prag stătea un munte de om. Faţa îi era aproape complet acoperită de pletele zbârlite 

şi ţepoase şi de barba încâlcită. Doar ochii i se vedeau din toată claia aceea de păr, strălucind 

în întuneric.

Uriaşul intră în încăpere, trebuind să se aplece ca să nu se lovească de tavan. Luă uşa şi 

o fixă înapoi, în balamale, fără nici un fel de greutate. Furtuna de afară parcă se mai potolise 

un pic. Se întoarse spre cei din cameră şi îi privi cercetător.

— N-am putea bea şi noi un ceai, ce părere aveţi? A fost o călătorie tare obositoare...

Se îndreptă spre canapeaua pe care Dudley înţepenise de groază.

— Fă-mi şi mie loc, grăsunule! spuse omul.

Dudley se sculă de pe canapea şi se ascunse în spatele Mătuşii Petunia care se pitea 

după Unchiul Vernon, îngrozită, la rândul ei.

— Oh, uite-l şi pe Harry! făcu namila de om.

Harry îl privi şi văzu în ochii fiorosului gigant urma unui zâmbet.

— Ultima dată când te-am văzut nu erai decât o mogâldeaţă! Ah, cât semeni cu tatăl 

tău, dar ai ochii mamei!

Unchiul Vernon se gândi să intervină:

— Îţi cer să pleci imediat de aici! Nu te-a poftit nimeni!

— Ţine-ţi gura, Dursley, mălai mare! îl repezi gigantul.

Se aplecă pe spătarul canapelei şi smulse puşca din mâinile Unchiului Vernon, o îndoi, 

ca şi cum ar fi fost de cauciuc şi o aruncă într-un colţ al camerei.

Unchiul Vernon scoase un alt chiţăit, ca al unui şoarece, peste care tocmai călcase 

cineva din greşeală.

— Harry, vreau să-ţi urez mulţi ani, cât mai fericiţi! Ţi-am adus ceva, cred că s-a cam 

turtit, că am stat pe pachet din greşeală, dar, oricum, conţine ceva delicios!

Scoase din buzunarul de la piept o cutie, cam turtită, ce-i drept, pe care i-o dădu lui 

Harry. Harry o deschise cu mâini tremurânde. Înăuntru era un tort de ciocolată, pe care scria 

„La mulţi ani!” din îngheţată verde-smarald.

Harry ridică ochii spre uriaş, dorind să-i mulţumească, dar din gură îi ieşiră alte 

cuvinte:

— Cine eşti tu? Gigantul chicoti:

— E adevărat că nu m-am prezentat. Rubeus Hagrid, păstrătorul cheilor de la 

Hogwarts.

Întinse o mână enormă, în care mâna băiatului se pierdu cu totul, şi i-o scutură cu 

putere.

— Ce se aude cu ceaiul? întrebă el, frecându-şi palmele uriaşe. Nu prea tare, dacă se 

poate!HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ

23

Ochii îi căzură pe vatra goală, cu câteva resturi de pungi de cartofi, şi se aplecă asupra 

căminului. Nu văzură ce făcea, dar când se îndepărtă, în cămin ardea un foc jucăuş. Inundă 

întreaga colibă cu lumina lui tremurătoare, iar Harry îi simţi şi căldura binefăcătoare, care îl 

învălui, ca şi cum s-ar fi cufundat într-o cadă cu apă caldă.

Hagrid se aşeză la loc, pe sofaua care gemu sub greutatea lui, şi începu să scoată fel de 

fel de obiecte din buzunarele sale: un ceainic de cupru, un pachet cu cârnaţi, turtit şi el, 

câteva căni, o tigaie şi o sticlă cu un lichid de culoarea chihlimbarului, din care sorbi o 

înghiţitură, înainte de a se apuca să facă ceaiul. Curând, coliba se umplu de mirosul 

cârnăciorilor care sfârâiau în foc. Nimeni nu scoase un cuvânt cât timp uriaşul făcea aceste 

pregătiri, dar, când scoase primii şase cârnăciori, un pic cam prea mult prăjiţi, din tigaie, 

Dudley se foi nervos. Unchiul Vernon spuse repede:

— Să nu te atingi de nimic din ce-ţi dă el! Uriaşul chicoti:

— Da, ai dreptate, Dursley, e de-ajuns de gras!

Îi dădu un cârnăcior lui Harry, care era mort de foame. Nu mai gustase niciodată ceva 

atât de gustos. Nu-şi mai putea lua ochii de la gigant. Într-un târziu, îndrăzni, devenind brusc 

politicos:

— Scuzaţi, dar tot nu ştiu cine sunteţi!

Gigantul sorbi o gură de ceai şi apoi se şterse la gură cu dosul mânecii.

— Spune-mi Hagrid, toată lumea îmi zice aşa! Şi, ţi-am spus, sunt păstrătorul cheilor 

de la Hogwarts, despre care probabil c-ai aflat...

— Nu, nu ştiu nimic! făcu Harry. Hagrid îl privi surprins.

— Îmi cer scuze, dar nu ştiu! îndrăzni Harry.

— Scuze? strigă Hagrid şi se întoarse furios spre domnul şi doamna Dursley, care ar fi 

preferat să-i înghită pământul, în acel moment. Ei ar trebui să-şi ceară scuze! Am bănuit 

ceva, când am văzut că nu ţi se dau scrisorile, dar chiar să nu ştii nimic... Cum, nu te-ai 

întrebat niciodată unde au învăţat acele lucruri părinţii tăi?

— Care lucruri? întrebă Harry, tot mai surprins.

— Care? tună Hagrid. Ia stai puţin...

Hagrid se sculă în picioare şi, în furia lui, părea că umple întreaga colibă. Familia 

Dursley se lipise cu totul de perete.

— Vrei să spui, Dursley, că acest băiat nu ştie nimic despre... despre... Absolut nimic?

Harry se gândea că Hagrid întinsese coarda prea mult. Cum adică? Doar fusese şi el la 

şcoală, şi nu avea note chiar aşa de mici!

— Ştiu câte ceva, cum să nu ştiu? Matematică, geografie...

— Despre lumea noastră, vreau să spun. Lumea ta, a mea. A părinţilor tăi! spuse 

Hagrid, dând a lehamite din mână.

— Care lume?

Hagrid era pe punctul să explodeze.

— DURSLEY! izbucni el.

Unchiul Vernon murmură ceva, de genul Bla-bla-bla, făcându-se alb ca varul. Hagrid 

se uita fioros la el şi neputincios la Harry.

— Dar trebuia să ţi se fi spus ceva despre mama şi tatăl tău... Erau faimoşi! Şi tu eşti 

faimos!

— Cum? Erau faimoşi? Spune-mi că-i aşa! Ştiam eu! Te rog, povesteşte-mi!

— Ştiu şi eu?! făcu Hagrid, trecându-şi mâna prin păr şi privindu-l absent pe Harry. Şi 

chiar nu ştii cine suntem noi?

Brusc, Unchiul Vernon îşi redobândi vocea:HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ

24

— Stop! Nici un cuvânt mai mult! Îţi interzic să-i spui mai multe!

Chiar şi un om mai curajos ca Unchiul Vernon s-ar fi făcut mic sub privirea furioasă a 

lui Hagrid. Când vorbi, fiecare silabă era încărcată de ură:

— Nu i-ai spus niciodată? Nimic din ce scria în scrisoarea pe care ţi-a lăsat-o 

Dumbledore? Am văzut cu ochii mei că a lăsat scrisoarea alături de copil. Ai ascuns-o de el 

atâta vreme?

— Să ascundă ce? întrebă Harry curios.

— STOP! ÎŢI INTERZIC! urlă Unchiul Vernon. Mătuşa Petunia scăpă un strigăt de 

groază.

— Oh, duceţi-vă învârtindu-vă! Amândoi! Harry... eşti vrăjitor!

Se lăsă o tăcere de moarte. Se auzeau numai zgomotele mării şi ale vântului.

— Sunt un... ce? strigă Harry.

— Vrăjitor, asta am spus! făcu Hagrid şi se lăsă iar pe canapea, care se afundă şi gemu 

şi mai tare. Şi încă unul al naibii de bun! Mama şi tatăl tău te-au instruit puţin, cât ai stat cu 

ei! Cu o mamă şi un tată ca ai tăi, nici nu se putea altfel! Dar cred că a venit timpul să-ţi 

citeşti scrisoarea!

Harry întinse mâna să ia în sfârşit scrisoarea scrisă pe pergamentul gălbui, trimisă pe 

adresa: 

Domnului Harry Potter 

Coliba de pe plajă, parter 

În largul mării. 

Scoase scrisoarea şi citi: 

HOGWARTS, ŞCOALA DE MAGIE, FARMECE ŞI VRĂJITORII

Director: Albus Dumbledore

(decorat cu Ordinul Merlin, Clasa I,

Mare Vrăjitor, Vârcolac-Şef,

Magician Suprem,

Confederaţia Internaţională a Vrăjitorilor)

Dragă domnule Potter,

Avem deosebita plăcere să vă informăm că aţi fost acceptat la Hogwarts, Şcoala de 

Magie, Farmece şi Vrăjitorii. Alăturat, vă trimitem o listă cu tot echipamentul şi cărţile 

necesare. Şcoala începe la 1 septembrie. Aşteptăm bufniţa dumneavoastră, nu mai târziu de 

31 iulie a.c.

Cu deosebită consideraţie, 

Minerva McGonagall 

Director Adjunct

În mintea lui Harry explodară zeci de întrebări, ca nişte focuri de artificii. Nu se hotăra 

ce întrebare să pună mai întâi. După câteva clipe de nehotărâre, întrebă:

— Ce vrea să spună cu bufniţa mea?

— Pe toate Gorgonele! Cum de-am uitat? strigă Hagrid, bătându-se peste frunte, cu o 

forţă care ar fi doborât un cal şi o căruţă.

Dintr-un alt buzunar al jachetei sale, scoase o bufniţă adevărată, care ţinea în cioc un 

sul de pergament şi o pană de scris. Hagrid o luă şi, scoţând limba printre dinţi, mâzgăli cu 

greu ceva pe pergament. Harry reuşi să citească, deşi vedea scrisul răsturnat:HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ

25

Stimate domnule Dumbledore,

Am înmânat scrisoarea lui Harry. Îl duc mâine să-şi ia toate cele necesare. Aici, 

vremea e groaznică. Sper că sunteţi bine.

Cu stimă, Hagrid

Hagrid înfăşură la loc sulul, îl legă de piciorul bufniţei, ieşi la uşă şi o trimise în 

noaptea furtunoasă. Se întoarse şi se reaşeză, cu un aer absolut natural, ca şi cum ce făcuse 

era ceva foarte normal, ca şi cum ar fi vorbit la telefon!

Harry îşi dădu seama că rămăsese cu gura căscată şi o închise repede.

— Unde rămăsesem? întrebă Hagrid, dar în acel moment, Unchiul Vernon, încă alb de 

spaimă, înaintă spre foc.

— Nu merge nicăieri! reuşi el să articuleze. Hagrid se încruntă.

— Hm, tare aş vrea să văd cum îl opreşte un Încuiat! zise el, dispreţuitor.

— Un ce? întrebă Harry amuzat.

— Un Încuiat! Aşa le zicem noi ăstora care habar n-au să facă vrăji! Şi îmi pare tare rău 

de tine că ai fost nevoit să trăieşti printre cei mai mari Încuiaţi de pe acest pământ!

— Când l-am acceptat printre noi, am jurat să punem capăt oricăror aiureli de genul 

ăsta! spuse Unchiul Vernon. Am jurat să stârpim în el orice fel de astfel de înclinaţie!

Auzi, vrăjitor!

— Ap' ştiut?! Aţi ştiut că sunt... vrăjitor? se miră Harry.

— Sigur că am ştiut! strigă Mătuşa Petunia. Cum să nu ştim, dacă soră-mea era cine 

era? Şi ea a primit o astfel de scrisoare şi s-a dus la şcoala aia, de unde venea în fiecare 

vacanţă cu buzunarele pline de picioare de broască şi cu ele preschimba ceşcuţele în şoareci! 

Numai eu ştiam ce este cu adevărat: un monstru, o ciudăţenie! Una, două, îi auzeai pe mama 

şi pe tata: Lily în sus, Lily în jos, nu mai puteau de mândrie că aveau o vrăjitoare în familie!

Se opri să-şi mai tragă suflarea, apoi continuă să turuie, ca şi cum toată viaţa aşteptase 

acest prilej să-şi verse focul:

— La şcoala de vrăjitori l-a cunoscut pe Potter ăla, cu care s-a măritat şi a plecat 

de-acasă! Te-au avut pe tine şi am ştiut întotdeauna că şi tu o să fii ca ei, tot aşa de... 

anormal! Apoi, a fost, scuză-mă, căsăpită şi noi ne-am pomenit cu tine pe cap!

Harry se făcuse alb la faţă:

— Căsăpită? Mi-aţi spus că a murit într-un accident de maşină!

— ACCIDENT DE MAŞINĂ! urlă Hagrid, ridicându-se de pe canapea şi făcându-i pe 

cei trei Dursley să se facă iar una cu peretele. Cum ar fi putut o simplă maşină să-i omoare pe 

Lily şi James Potter? Este o ruşine! Un scandal! Harry Potter să nu cunoască adevărul, când 

el e un erou pentru copiii din lumea noastră!

— Dar ce s-a întâmplat? nu scăpă Harry prilejul să întrebe. Furia dispăru brusc de pe 

faţa lui Hagrid, în locul ei apărând îngrijorarea.

— Nu mă aşteptam chiar la aşa ceva, răspunse Hagrid, când profesorul Dumbledore 

mi-a spus că s-ar putea să am probleme să te aduc. Nu-mi închipuiam că nu ştii nimic... Ah, 

Harry, nu ştiu dacă eu sunt cel indicat să-ţi spună toate astea, dar cred că nu te poţi duce la 

şcoală fără să ştii!

Le aruncă o privire cruntă Unchiului Vernon şi Mătuşii Petunia.

— O să-ţi spun atât cât ştiu şi eu, că nu ştiu chiar tot, multe sunt învăluite în mister...

Se aşeză pe canapea, privi câteva clipe la foc şi zise:HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ

26

— Totul începe cu cineva, pe nume... Dar e incredibil că nu-i ştii nici numele, toţi cei 

din lumea noastră îl ştiu!

— Numele cui?

— Ei bine, nu-mi place să-i spun numele, dacă pot să-l evit. Nimănui nu-i place.

— De ce?

— Mii de vârcolaci, Harry, oamenii încă se mai tem. E foarte greu să-ţi explic... vezi, 

tu, era un vrăjitor care... a devenit rău, atât de rău cât îţi poţi imagina tu, ba şi mai rău! 

Numele lui era...

Hagrid înghiţi în sec, dar cuvintele refuzară să se facă auzite.

— Nu, nu pot să-l pronunţ! Cap-de-Mort, na! se înfioră Hagrid. Să nu mă mai faci să-l 

spun a doua oară. Ei bine, acum douăzeci de ani, acest... vrăjitor căuta să îi atragă pe cât mai 

mulţi de partea lui. Şi a reuşit să atragă destui, pe unii de frică, pe alţii, fiindcă doreau şi ei 

puţin din puterea lui. Şi avea puteri nemăsurate! Urmară zile negre. Nu mai ştiai în cine să ai 

încredere, cu cine să te împrieteneşti... Se întâmplau lucruri groaznice. Câştiga tot mai mult 

teren. Cine i se împotrivea, era eliminat. Oribil! Ultimul loc sigur era şcoala de la Hogwarts. 

Dumbledore era singurul de care se temea Ştim-Noi-Cine. Nu îndrăznea să se atingă şi de 

şcoală. Oricum, nu în acel moment. Mama şi tatăl tău erau cei mai buni vrăjitori pe care i-am 

cunoscut vreodată. Primii la şcoală, pe vremea lor! E de mirare că Ştim-Noi-Cine nu a 

încercat să-i atragă de partea lui. Probabil din cauză că ştia că sunt foarte apropiaţi de 

Dumbledore, ca să-şi dorească să aibă de-a face cu magia neagră. Sau a crezut că îi poate 

convinge sau a vrut să-i înlăture din cale... Tot ce se ştie este că, acum zece ani, într-o noapte 

de Halloween, a apărut ca din senin la poarta casei voastre. Tu aveai doar un anişor şi... şi...

Hagrid se opri, scoase o batistă mare şi îşi suflă nasul, cu un zgomot ca de avertizor de 

ceaţă!

— Scuză-mă, dar i-am cunoscut pe părinţii tăi, cei mai cumsecade oameni care au 

existat vreodată... În fine, Ştim-Noi-Cine i-a ucis pe amândoi şi a încercat să te omoare şi pe 

tine. Vroia să scape de toţi din familia ta sau, cine ştie, poate că îi plăcea să ucidă. Oricum, 

n-a reuşit să te omoare. Nu te-ai întrebat niciodată de unde ai semnul ăla pe frunte? Doar nu 

e o tăietură obişnuită! Un blestem puternic le-a venit de hac mamei şi tatălui tău şi v-a 

spulberat casa, dar tu te-ai ales numai cu cicatricea asta! A mai omorât şi alţi câţiva vrăjitori 

vestiţi ai timpului - McKinnons, Bone, Prewett - dar tu, deşi bebeluş, ai supravieţuit! De-aia 

eşti faimos, Harry!

Se întâmpla ceva ciudat în mintea lui Harry, pe măsură ce Hagrid înainta cu povestirea. 

Vedea acum mai clar ca niciodată acea străfulgerare verzuie şi, pentru prima oară, îşi aminti 

un hohot de râs cumplit.

Hagrid îl privea cu tristeţe.

— Din ordinul lui Dumbledore, te-am luat dintre ruinele casei voastre şi te-am adus 

aici...

— O grijă în plus, numai necazuri! sări Unchiul Vernon. Harry tresări. Uitase că mai 

erau şi ei în colibă. Unchiului Vernon părea că-i revenise curajul. Se uita la Hagrid cu ciudă 

şi strângea pumnii.

— Ascultă la mine, băiete, continuă el, accept că e ceva straniu cu tine, dar nimic care 

să nu poată fi corectat cu o bătaie zdravănă. Cât despre părinţii tăi, erau ciudaţi, într-adevăr, 

nu pot să neg, dar lumea s-ar fi descurcat mult mai bine fără ei, după părerea mea. Au 

căutat-o cu lumânarea, s-au amestecat cu tot felul de ciudaţi. Mă aşteptam la asta, ştiam că o 

vor sfârşi rău...

Nu mai apucă să termine, că Hagrid sări ca turbat de pe canapea, scoase o umbrelă HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ

27

dintr-unul din buzunare, o îndreptă spre domnul Dursley, ca pe o sabie, şi îi spuse:

— Te avertizez, Dursley, că dacă mai scoţi un singur cuvânt, unul singur...

La gândul că putea fi împuns cu umbrela gigantului, Unchiul Vernon se făcu mic din 

nou. Se lipi de perete şi amuţi.

— Aşa e mult mai bine, rânji Hagrid, răsuflând din greu şi lăsându-se să cadă pe 

canapeaua care de data asta se lăsă până la podea.

Dar Harry mai avea nenumărate întrebări de pus:

— Ce s-a întâmplat cu Cap-de... Scuză-mă, cu Ştim-Noi-Cine?

— Bună întrebare! Nu se ştie, a dispărut! S-a evaporat! În aceeaşi noapte, în care a 

încercat să te omoare pe tine! Asta te-a făcut şi mai faimos! Asta e cel mai mare mister... era 

tot mai puternic, din zi în zi, atunci de ce s-a făcut nevăzut? Unii spun că ar fi murit, 

pagubă-n ciuperci, după părerea mea, alţii, că l-au mai văzut, dar eu nu cred, fiindcă cei care 

erau cu el s-au întors, unii, ca după o lungă transă. Dacă trăia, de ce s-ar mai fi întors ăia la 

noi?! Cei mai mulţi dintre noi cred că e pe undeva, dar şi-a pierdut puterile. Ceva din tine, 

Harry, l-a făcut să devină slab. În acea noapte, s-a întâmplat ceva, nu se ştie ce, un amănunt, 

pe care el nu l-a luat în calcul.

Hagrid îl privi cu admiraţie şi respect, dar Harry, departe de a se simţi mândru şi flatat, 

credea cu tărie că Hagrid se înşela amarnic. Vrăjitor? El? El, care toată viaţa a fost înghiontit 

de Dudley şi prigonit de Mătuşa Petunia şi Unchiul Vernon... Dacă era vrăjitor, cu adevărat, 

cum de nu se transformau în broaşte râioase, de fiecare dată când îl supărau sau îl încuiau în 

nişa lui? Dacă îl învinsese pe cel mai puternic vrăjitor, cum se făcea că Dudley dădea mereu 

de-a dura cu el, ca şi cum ar fi fost o minge de fotbal?

— Hagrid, cred că te înşeli, nu se poate să fiu vrăjitor!

— Da? Aşa crezi? Ce, nu ţi s-a întâmplat să se petreacă în jurul tău lucruri ciudate, în 

momentele când ţi-era mai frică sau erai foarte supărat?

Harry îşi pironi privirea la foc. Da, dacă se gândea mai bine... toate lucrurile stranii care 

îi înnebuneau pe unchii lui se întâmplaseră în momentele în care era furios sau speriat... când 

era fugărit de gaşca lui Dudley, reuşise cumva să scape, sau când îi era ruşine să se ducă la 

şcoală cu părul ciuntit de Mătuşa Petunia, acesta îi crescuse la loc peste noapte... Chiar 

ultima întâmplare, când era furios că-l îmbrâncise Dudley din faţa vitrinei cu şarpele boa, nu 

dispăruse geamul de la vitrina şarpelui, spre groaza lui Dudley? Harry îl privi pe Hagrid şi 

zâmbi. Hagrid radia de fericire.

— Vezi? făcu Hagrid. Ascultă-mă pe mine, o să-i uimeşti pe toţi la şcoală!

Dar Unchiul Vernon nu avea de gând să se predea fără luptă.

— Nu ţi-am spus că nu merge la nici o şcoală? şuieră el. Merge la Stonewall High şi 

trebuie să-mi mulţumească pentru asta! Am citit şi eu scrisoarea în care se spunea că are 

nevoie de tot felul de prostii: cărţi de vrăji, baghete fermecate sau...

— Dacă vrea el să meargă, un Încuiat ca tine, mare şi prost, nu o să-l poată opri, în nici 

un caz! se înfurie Hagrid. Să-l opreşti tu pe fiul lui Lily şi al lui James să meargă la 

Hogwarts! Ce glumă bună! Nu eşti în toate minţile! I s-a păstrat un loc la cea mai bună şcoală 

de vrăjitori şi magicieni încă de când s-a născut! O să fie pentru prima oară cu tineri de 

nivelul lui şi o să aibă cel mai bun dascăl, pe Albus Dumbledore!

— NU DAU UN BAN PENTRU CA SĂ-L ÎNVEŢE CINE ŞTIE CE SONAT MAGII 

ŞI VRĂJITORII! urlă Unchiul Vernon.

Gata! Unchiul Vernon întinsese coarda prea mult! Hagrid luă umbrela şi o învârti pe 

deasupra capului Unchiului Vernon.

— Niciodată, auzi? NICIODATĂ, să nu-l mai insulţi pe Albus Dumbledore în faţa HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ

28

mea! Ai înţeles? îşi ieşi din fire Hagrid.

Hagrid schimbă direcţia umbrelei, orientând-o spre Dudley, sclipi un mic fulger violet, 

se auzi ceva, ca o pocnitoare, şi în secunda următoare, Dudley urlă de durere, ţinându-se cu 

mâinile de fundul lui mare şi gras. Când se întoarse, toată lumea văzu, ieşind printr-o 

crăpătură a pantalonilor, o codiţă mică şi răsucită, de purceluş! Unchiul Vernon scoase un 

urlet de groază şi îşi împinse familia în cealaltă cameră, închizând bine uşa după ei.

Hagrid privi spre umbrela sa, îşi mângâie barba ţepoasă şi spuse ruşinat:

— Nu trebuia să-mi ies aşa tare din fire... Dar dacă n-a înţeles de vorbă bună... Şi apoi, 

Dudley semăna aşa de bine cu un purcel, că mi-a venit ideea cu coada... Ţi-aş rămâne dator 

dacă n-ai pomeni nimănui despre incidentul ăsta, îl rugă el pe Harry, privindu-l pe sub 

sprâncene. Nu ar trebui să fac vrăji, ca să zic aşa... Mi s-a permis să fac doar mici... trucuri, 

ca să pot să-ţi aduc ţie scrisoarea, de-aia am reuşit aşa bine să vă urmăresc peste tot!

— De ce nu trebuie să faci vrăji? întrebă Harry.

— Păi, am fost şi eu la şcoala asta, dar am fost exmatriculat în anul trei, dacă vrei să ştii 

adevărul. Mi-au rupt bagheta în două şi tot tacâmul, dar domnul Dumbledore nu a permis să 

mi se ia de tot puterea. Extraordinar, Dumbledore ăsta!

— Şi de ce ai fost exmatriculat?

— E târziu şi mâine avem o groază de treburi, evită Hagrid răspunsul. Trebuie să te duc 

în oraş ca să luăm cele necesare!

Îşi scoase haina groasă şi grea şi îl acoperi pe Harry.

— Înveleşte-te cu ea, îi spuse el lui Harry, şi să nu te sperii dacă mişcă ceva, am nişte 

şoricei într-un buzunar!!!

Harry Potter și piatra filozofală. Capitolul III

 SCRISORI DE LA NIMENI

Evadarea şarpelui din Brazilia i-a adus lui Harry cea mai lungă pedeapsă din viaţa sa. 

Când i s-a permis să iasă din cămăruţa lui, vacanţa de vară deja începuse, iar Dudley îşi 

spărsese camera video, distrusese planorul şi, prima oară când se urcase pe bicicleta de 

curse, o trântise la pământ pe doamna Figgs, care se străduia acum să meargă în cârje.

Harry era fericit că se terminase şcoala, dar tot nu scăpase de gaşca lui Dudley, care 

dădea târcoale casei în fiecare seară. Piers, Dennis, Malcolm şi Gordon erau mari şi proşti, 

dar fiindcă Dudley era cel mai mare şi cel mai prost, el era şeful! Toţi erau încântaţi la culme 

să joace jocul favorit al lui Dudley: vânarea lui Harry!

De aceea, Harry petrecea cea mai mare parte a timpului departe de casă, visând şi 

sperând că odată cu terminarea vacanţei se va ivi şi pentru el o rază de speranţă. O dată cu 

începerea şcolii, urma să meargă la gimnaziu, unde n-ar mai fi fost în aceeaşi clasă cu 

Dudley, fiindcă Dudley urma să meargă la vechea şcoală la care învăţase şi Unchiul Vernon, 

Smeltings. Împreună cu Piers Polkiss, desigur, în timp ce Harry mergea la şcoala de stat, 

Stonewall High. Dudley era foarte încântat de acest lucru.

— La Stonewall, în prima zi de şcoală, îi bagă pe începători cu capul în WC şi trag apa! 

Vrei să facem puţină practică la toaleta noastră? râdea el de Harry.

— Nu, mersi, biata toaletă n-a mai văzut niciodată ceva mai hidos decât capul tău şi 

s-ar putea să i se facă greaţă!

răspundea Harry şi fugea, înainte ca Dudley să se prindă ce voise să spună.

într-o zi de iulie, Mătuşa Petunia îl luă pe Dudley să-i cumpere uniformă şi îl lăsă pe 

Harry la doamna Figgs, unde nu a mai fost atât de rău ca în alte dăţi. Doamna Figgs îşi 

rupsese piciorul, împiedicându-se de una dintre pisicile ei favorite, aşa că acum pisicile nu 

mai erau la mare cinste în casa ei. Îi dădu voie lui Harry să se uite la televizor şi primi chiar şi

o bucată de prăjitură care avea un gust groaznic, ca şi cum ar fi fost făcută în urmă cu foarte 

mulţi ani.

Seara, Dudley făcu parada modei în sufragerie, în noua lui uniformă. Băieţii de la 

Smeltings erau îmbrăcaţi în fracuri maro, pantaloni strânşi pe picior, portocalii, şi pălării de 

pai, nu prea înalte. Mai aveau bastoane cu măciulii, ca să se lovească unul pe altul, când nu 

erau atenţi profesorii. Acest lucru era considerat a fi o lecţie de viaţă, bună pentru mai târziu.

Uitându-se la Dudley, Unchiul Vernon zise plin de importanţă că acela era cel mai 

important moment din viaţa lui, când se simţea deosebit de mândru de fiul lui. Mătuşa Petunia izbucni în lacrimi, nevenindu-i să creadă că acela era micul ei Dudlicuţ, atât de mare şi 

chipeş. Harry nu îndrăznea nici măcar să deschidă gura, darămite să mai şi vorbească. Şi aşa, 

era sigur că erau gata să-i plesnească două coaste, fiindcă se abţinuse atâta să nu izbucnească 

în râs.

A doua zi, când Harry veni la micul dejun, mirosea oribil în bucătărie. Mirosul părea că 

vine de la un lighean aflat în chiuvetă. Harry se apropie şi văzu ceva, ca nişte zdrenţe, plutind 

într-un lichid negricios.

— Ce-i asta? o întrebă el pe Mătuşa Petunia.

— Uniforma ta de şcoală! îi răspunse aceasta înţepată.

— Oh! făcu Harry, nu ştiam că trebuie să fie aşa... udă!

— Nu fi caraghios! Am pus la vopsit nişte lucruri vechi de la Dudley. O să arate ca 

toate uniformele, după ce termin!HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ

16

Harry avea mari dubii în legătură cu acest lucru, dar i se păru mai înţelept să nu se pună 

cu Mătuşa Petunia. Stătea la masă şi încerca să nu se gândească cum va arăta în prima zi de 

şcoală la Slonewall High... Probabil, ca şi cum ar fi fost îmbrăcat în piei vechi de elefant 

bătrân.

Unchiul Vernon şi Dudley intrară în bucătărie, strâmbând din nas la mirosul care se 

degaja din noua uniformă a lui Harry. Unchiul Vernon îşi deschise ziarul, ca de obicei, iar 

Dudley bătu cu bastonul în masă, fiindcă acum era nedespărţit de el.

Auziră un zgomot şi imediat căzură mai multe scrisori pe podeau din hol.

— A venit poştaşul! Dudley, adu-mi şi mie scrisorile, zise Unchiul Vernon, de după 

ziar.

— Să ţi le aducă Harry! se răsti Dudley.

— Harry, adu-mi scrisorile!

— Ba, să le-aducă Dudley!

— Dă-i câteva cu bastonul tău, Dudley!

Harry reuşi să evite bastonul şi se duse să ia scrisorile. Era o vedere de la Marge, sora 

Unchiului Vernon, care se afla în concediu, un plic maroniu, care părea să conţină o factură 

şi o scrisoare pentru Harry! Harry se uită la ea, cu inima bătând să-i spargă pieptul. Nu mai 

primise în viaţa lui o scrisoare. Cine să-i scrie? Nu avea prieteni sau rude şi nici nu era înscris 

la bibliotecă, deci, nu i se puteau trimite somaţii grosolane ca să restituie cărţile. Şi, totuşi, 

ţinea în mână o scrisoare pentru el, nu mai încăpea nici o îndoială:

Domnului Harry Potter

Nişa de sub scări

Aleea Boschetelor nr. 4

Little Whinging

Surrey

Plicul era burduşit şi greu, făcut din pergament îngălbenit de vreme, adresa era scrisă 

cu cerneală verde-smarald, iar pe plic nu era nici un timbru.

Harry întoarse plicul cu mâna tremurândă şi văzu un sigiliu de ceară roşie, pe care se 

afla un blazon: un leu, un şoim, un bursuc şi un şarpe, înconjurând litera H.

— Ce faci acolo, băiete, le verifici dacă nu au bombe? strigă Unchiul Vernon, 

amuzându-se singur de gluma pe care o făcuse.

Harry se înapoie în bucătărie, neputându-şi dezlipi ochii de pe scrisoarea lui. Îi dădu 

Unchiului Vernon vederea şi plicul maro şi începu să desfacă plicul de pergament.

Unchiul Vernon deschise plicul maroniu, strâmbă din nas la vederea facturii şi citi 

vederea de la sora lui.

— Marge nu se simte bine! o informă el pe Mătuşa Petunia. A mâncat ceva alterat şi....

— Tată! strigă Dudley ca un apucat. Uite la Harry!

Tocmai deschisese plicul şi era gata să citească scrisoarea, care era şi ea scrisă tot pe o 

foaie de pergament, când Unchiul Vernon i-o smulse din mână.

— E scrisoarea mea! strigă Harry, încercând să o ia înapoi.

— Hm, şi cine, mă rog, să-ţi scrie ţie? întrebă Unchiul Vernon dispreţuitor, 

aruncându-şi ochii pe scrisoare.

Faţa lui trecu de la roşu la verde, mai repede ca luminile unui semafor. Şi nu se opri 

aici. În câteva clipe, se făcu albă ca hârtia.

— P-P-Petunia! abia reuşi el să îngaime.

Dudley încercă să-i smulgă scrisoarea, dar Unchiul Vernon nu îl lăsă. Mătuşa Petunia o 

luă, dar după ce citi primul rând, păru pe punctul de a leşina. Îşi duse mâna la gât, ca şi cum HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ

17

s-ar fi sufocat.

— Vernon! O, Doamne, Vernon!

Se uitau unul la altul, părând să fi uitat că Dudley şi Harry erau în cameră. Dudley nu 

mai pomenise până atunci să fie ignorat în halul ăla. Îi dădu una cu bastonul tatălui său, 

destul de tare.

— Vreau să citesc şi eu scrisoarea! comandă el.

— Şi eu! Doar e scrisoarea mea! zise şi Harry, furios.

— Afară! Amândoi! strigă Unchiul Vernon, punând scrisoarea la loc, în plic.

Harry nici nu se clinti.

— VREAU SCRISOAREA MEA! strigă el.

— Eu vreau să ştiu ce scrie în ea! strigă şi Dudley.

— AFARA! urlă Unchiul Vernon care îi luă de guler şi îi scoase în hol, trântind uşa 

bucătăriei în nasul lor.

Harry şi Dudley se înfruntară într-o scurtă ambuscadă, bătându-se pe locul privilegiat: 

gaura cheii! Câştigă Dudley, în timp ce Harry, cu ochelarii spânzurându-i de o ureche, 

rămase culcat pe burtă, să privească în bucătărie prin crăpătura de sub uşă.

— Vernon! spunea Mătuşa Petunia. Uită-te la adresă! De unde ştiu ei unde doarme? Ce 

crezi, ne supraveghează casa?

— Supraveghează! ? Spionează, vrei să zici! Oricum, e clar că sunt pe urmele noastre! 

murmură Unchiul Vernon, îngrozit.

— Dar, ce facem, Vernon? Le răspundem şi le spunem că nu vrem să avem de-a face 

cu...

Harry vedea papucii negri şi lucioşi ai Unchiului Vernon, străbătând bucătăria de la un 

capăt la altul.

— Nu! hotărî Unchiul Vernon. Îi ignorăm! Dacă or să vadă că nu îi băgăm în seamă, 

poate... Da, aşa e cel mai bine!

— Dar...

— Nu vreau aşa ceva în casa mea, Petunia! N-am jurat noi când l-am luat în casă că o să 

ignorăm o astfel de absurditate?

Seara, când veni de la serviciu, Unchiul Vernon făcu ce nu mai făcuse niciodată: îl 

vizită pe Harry în nişa lui de sub scară.

— Unde e scrisoarea? îl întrebă Harry, de îndată ce unchiul său se strecură prin uşiţa. 

Cine mi-a scris?

— Nimeni! Ţi-a fost adresată ţie, din greşeală. Am ars-o! răspunse sec Unchiul 

Vernon.

— N-a fost nici o greşeală! Scria clar: Nişa de sub scări!

— Gura! urlă Unchiul Vernon şi câţiva păianjeni fură luaţi de suflu de pe tavan şi 

aruncaţi pe jos.

Unchiul Vernon respiră adânc de câteva ori şi reuşi chiar să schiţeze un zâmbet 

schimonosit.

— Şi... apropo de nişă. Vezi, tu, Harry, mătuşa ta şi cu mine ne-am gândit că acum eşti 

cam mare pentru ea, aşa că o să te muţi în celălalt dormitor al lui Dudley! zise el cu greu.

— De ce? întrebă Harry.

— Nu mai pune atâtea întrebări şi mută-ţi lucrurile. Imediat! Casa familiei Dursley 

avea patru dormitoare: unul pentru Unchiul Vernon şi Mătuşa Petunia, unul pentru musafiri 

(sora Unchiului Vernon, de obicei), unul în care dormea Dudley şi unul în care Dudley îşi 

ţinea jucăriile şi tot ce nu dădea bine în camera lui. A fost de ajuns un singur drum în susul HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ

18

scărilor, pentru ca Harry să-şi ducă toate lucrurile sale în dormitorul de la etaj. Aproape tot 

ce se afla aici era stricat sau spart. Camera video, primită în urmă cu o lună, era deasupra 

unui compresor de jucărie, cu care dărâmase cuşca câinelui din vecini. În colţ se afla primul 

televizor al lui Dudley, căruia îi spărsese ecranul cu piciorul fiindcă fusese anulat programul 

care îi plăcea lui cel mai mult. Mai era şi o colivie în care fusese odată un papagal, pe care 

Dudley îl schimbase pe o armă cu aer comprimat, care acum zăcea părăsită pe un raft, cu 

vârful îndoit, pentru că Dudley lovise cu ea în perete. Alte rafturi erau înţesate cu cărţi, 

singurele lucruri din acest dormitor, care păreau să nu fi fost atinse niciodată.

De jos, urcă glasul miorlăit al lui Dudley, care îi spunea mamei lui:

— Nu vreau să stea în camera aia, am nevoie de ea, fă-l să plece!

Harry suspină şi se întinse pe pat. Ieri, ar fi dat orice să ajungă în camera asta, dar astăzi 

şi-ar fi dorit să se afle mai bine în nişa de sub scări, cu scrisoarea, decât aici, fără scrisoare.

A doua zi, la micul dejun, toată lumea tăcea. Dudley nu îşi revenise din şoc. Ţipase, 

ameninţase, îl altoise pe tatăl lui cu bastonul de la Smeltings, o lovise cu piciorul pe mama 

lui, se prefăcuse că-i este rău, îşi aruncase broasca ţestoasă pe acoperişul serei, dar tot nu 

primise dormitorul înapoi. Gândindu-se la ziua de ieri, Harry regretă că nu deschisese 

scrisoarea în hol. Unchiul Vernon şi Mătuşa Petunia îşi aruncau priviri sumbre.

Când sosi poştaşul, Unchiul Vernon, care încerca să se poarte frumos cu Harry, îl 

trimise pe Dudley să aducă scrisorile. Îl auziră cum pe tot drumul spre hol dădea cu bastonul 

în tot ce-i ieşea în cale. Apoi auziră un urlet:

— Alta! Altă scrisoare pentru Harry Potter! Domnului Harry Potter, Dormitorul mic, 

Aleea Boschetelor nr. 4....

Cu un ţipăt înăbuşit, Unchiul Vernon se repezi în hol, cu Harry pe urmele lui. Unchiul 

Vernon trebui să se lupte pe podea cu Dudley, ca să-i smulgă scrisoarea din mână, lucru 

foarte dificil, deoarece Unchiul Vernon trebuia să-i ţină piept şi lui Harry, care îl apucase de 

grumaz, pe la spate. După un minut de luptă acerbă şi confuză, în care fiecare primi puzderie 

de lovituri de baston de la Dudley, Unchiul Vernon, gâfâind din greu, reuşi să se ridice în 

picioare, strângând în pumn scrisoarea lui Harry.

— Du-te în nişa ta, adică, vreau să spun, în dormitorul tău! şuieră el. Pleacă şi tu, 

Dudley, pleacă odată!

Harry înconjură de câteva ori noua lui cameră. Era cineva care ştia că se mutase din 

nişa de sub scări şi că nu primise prima scrisoare. Însemna, oare, că va mai încerca? De data 

asta, o să aibă grijă să nu mai dea greş. Avea un plan.

A doua zi, dimineaţa, ceasul deşteptător, abia reparat, sună la ora şase. Harry îl opri 

repede şi se îmbrăcă în linişte, nu trebuia să-i trezească pe cei din casă. Coborî scările pe 

furiş, fără să aprindă nici o lumină. Avea să-l aştepte pe poştaş la colţul străzii ca să-i dea lui 

scrisorile de la adresa Aleea Boschetelor nr. 4. Inima îi bătea cu putere, în timp ce se îndrepta 

spre uşa din faţă...

— AAAAAH!

Sări în aer îngrozit. Călcase pe ceva mare cât un dovleac... pe ceva... viu!

Imediat se aprinseră luminile pe scări şi Harry îşi dădu seama că acel ceva mare şi ca un 

dovleac era chiar faţa Unchiului Vernon! Unchiul Vernon dormea în faţa uşii, într-un sac de 

dormit!

Era cât se poate de limpede că avusese aceeaşi idee ca Harry! Urlă neîntrerupt la Harry, 

timp de jumătate de oră, după care îl trimise să facă un ceai. Harry îşi târî necăjit picioarele 

spre bucătărie şi când se întoarse cu ceaiul văzu că poşta aterizase în poala Unchiului 

Vernon. Harry putu să vadă trei scrisori scrise cu cerneală verde.HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ

19

— Vreau..., începu el, dar nu mai continuă, fiindcă îl văzu pe Unchiul Vernon rupând 

scrisorile în faţa ochilor lui.

Unchiul Vernon nu se duse la serviciu în ziua aceea, ci bătu în cuie deschizătura cutiei 

de scrisori.

— În felul acesta, îi explică el Mătuşii Petunia, dacă or să vadă că n-au unde să lase 

scrisori, or să se lase păgubaşi!

— Nu prea cred, Vernon, spuse Mătuşa Petunia, sceptică.

— Dragă Petunia, minţile acestor oameni lucrează într-un mod ciudat, nu ca în cazul 

nostru, o linişti el pe Mătuşa Petunia, încercând să bată un cui cu bucata de prăjitură cu 

fructe, pe care tocmai i-o adusese soţia lui.

*

Vineri, sosiră nu mai puţin de douăsprezece scrisori pentru Harry. Fiindcă nu 

încăpuseră prin deschizătura cutiei de scrisori, fuseseră împinse pe sub uşă, îndoite pe la 

margini, iar câteva fuseseră forţate prin gemuleţul toaletei de la parter.

Unchiul Vernon rămase iar acasă şi blocă toate crăpăturile pe unde ar fi putut să încapă 

ceva. În tot acest timp, fredona „Pe vârfuri, printre lalele” şi tresărea şi la cel mai mic 

zgomot.

*

Sâmbătă, lucrurile începură să scape de sub control. Douăzeci şi patru de scrisori 

pentru Harry îşi făcură drum în casă, înghesuite în carapacele ouălor pe care lăptarul, uimit 

peste poate, i le înmâna Mătuşii Petunia prin geamul de la sufragerie. În timp ce Unchiul 

Vernon, furios, dădea telefoane peste telefoane la poştă şi la lăptărie, doar, doar, o găsi pe 

cineva căruia să i se plângă, iar Mătuşa Petunia măcina scrisorile în robotul ei de bucătărie.

— Cine, oare, o fi aşa de înnebunit să intre în legătură cu tine? îl întrebă Dudley pe 

Harry.

Nu mai putea de curiozitate.

*

Duminică dimineaţa, Unchiul Vernon stătea la masa din bucătărie, obosit, dar foarte 

mulţumit.

— Duminica nu vine poştaşul! zise el şi scăpă nişte marmeladă pe ziar. Azi am 

terminat-o cu scrisorile alea afurisite!

Chiar în timp ce vorbea, se auzi un zumzet pe coşul de la soba din bucătărie şi, una 

după alta, ca nişte gloanţe... BANG! BANG! treizeci şi patru de scrisori îl loviră în ceafă, 

una câte una, pe Unchiul Vernon! Cei trei se feriră din calea lor, dar Harry sări să prindă şi el 

una.

— Afară! AFARĂ! strigă Unchiul Vernon şi îl luă pe Harry de după mijloc târându-l în 

hol.

După ce ieşiră şi Mătuşa Petunia şi Dudley, acoperindu-şi faţa cu mâinile, Unchiul 

Vernon se repezi şi închise uşa de la bucătărie. Încă se mai auzeau sosind ultimele scrisori, 

nimerind în pereţi sau pe podea.

— Gata! M-am săturat! zise Unchiul Vernon, încercând să pară calm, dar smocurile pe HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ

20

care şi le smulgea din mustaţă dovedeau contrariul. Aştept să împachetaţi şi ne mutăm în altă 

parte! Imediat! Nu împachetaţi prea multe lucruri! Şi nu vreau să aud nici un protest!

Arăta şi mai fioros cu jumătate din mustaţă lipsă, aşa că nimeni nu îndrăzni să spună 

nici pâs! Zece minute mai târziu, ieşeau pe uşile de curând baricadate şi se urcau în maşină. 

Unchiul Vernon porni, grăbindu-se să iasă în autostradă. Dudley se foia îmbufnat pe scaunul 

din spate. Tatăl lui îndrăznise să-i dea una peste cap, când se moşcăia să împacheteze 

televizorul, computerul şi geanta cu jocurile pe computer.

Merseră şi tot merseră. Nici chiar Mătuşa Petunia nu îndrăznea să întrebe încotro 

mergeau. Din când în când, Unchiul Vernon cotea brusc, mergând o perioadă în direcţie total 

opusă.

— Să ne piardă urma... Aşa, să nu ne mai găsească, zicea el, ori de câte ori făcea câte o 

cotitură bruscă.

Nu s-au oprit toată ziua, nici să mănânce, nici să bea ceva. La căderea nopţii, Dudley 

urla de-a binelea. Nu mai păţise niciodată aşa ceva. Era flămând, pierduse cinci emisiuni 

preferate la televizor şi nu mai trecuse niciodată atât de mult timp, fără ca el să nu doboare 

vreun extraterestru pe computer!

Într-un târziu, Unchiul Vernon se opri în faţa unui hotel sărăcăcios, de la marginea unui 

oraş. Dudley şi Harry împărţiră aceeaşi cameră, cu pat dublu, cu nişte cearşafuri umede şi cu 

miros de mucegai. Dudley începu imediat să sforăie, dar Harry rămase treaz pe pervazul 

ferestrei, uitându-se la luminile maşinilor şi punându-şi puzderie de întrebări...

A doua zi, la micul dejun, mâncară fulgi de porumb, vechi de când lumea, şi roşii din 

conservă, pe pâine prăjită. Tocmai terminaseră de mâncat, când se apropie de masa lor 

patroana hotelului.

— Scuzaţi, zise ea, este cineva dintre dumneavoastră Harry Potter? Am primit cam 

vreo sută din astea la recepţie, pentru dumnealui.

Şi femeia arătă o scrisoare, pe care se vedea scris cu cerneală verde:

Domnului Harry Potter

Camera 17

Hotelul Gării

Cokeworth

Harry întinse mâna după scrisoare, dar Unchiul Vernon îi dădu una peste mână, spre 

uimirea femeii.

— Le iau eu! spuse înţepat Unchiul Vernon şi merse în urma femeii, spre recepţie.

*

— Dragul meu, n-ar fi mai bine să mergem acasă? sugeră Mătuşa Petunia, dar Unchiul 

Vernon păru să nu o audă.

Ce căuta, nimeni nu ştia. Îi conduse în adâncul unei păduri, ieşi din maşină şi privi de 

jur împrejur, clătină din cap, se urcă la loc în maşină şi porniră mai departe. La fel făcu şi 

când se aflară în plin câmp arat, la mijlocul unui pod suspendat şi într-o parcare supraetajată.

— Tati a înnebunit, nu? o întrebă Dudley pe Mătuşa Petunia în acea după-amiază.

Unchiul Vernon parcase pe o coastă pustie, îi încuiase în maşină şi plecase.

Începu să plouă. Picături mari cădeau pe acoperişul maşinii.

Dudley se încruntă:

— Azi e luni, vreau să stau undeva, în faţa unui televizor!

Luni. Harry îşi aminti ceva. Întotdeauna ştiai în ce zi a săptămânii erai numai după HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ

21

Dudley, din cauza emisiunilor lui preferate de la televizor. Mâine era marţi şi el împlinea 

unsprezece ani. Zilele lui de naştere nu erau la fel de frumoase ca ale lui Dudley, desigur... 

Anul trecut, primise în dar un umeraş şi nişte şosete vechi, pe care nu le mai purta Unchiul 

Vernon. Cu toate acestea, o dată împlineşti unsprezece ani!

Unchiul Vernon se întoarse, zâmbitor. Avea şi un pachet lunguieţ şi nu se obosi să 

răspundă, când Mătuşa Petunia îl întrebă ce cumpărase.

— Am găsit un loc perfect! Toată lumea, afară din maşină! Era foarte frig. Unchiul 

Vernon le arătă o stâncă golaşă, pierdută în mijlocul mării. Ceva mai pustiu şi mai dezolant 

era greu de imaginat. Un lucru era sigur: nu era nici un televizor acolo!

— Se anunţă furtună pentru la noapte, le spuse Unchiul Vernon şi îşi frecă mulţumit 

palmele. Domnul a fost amabil să ne împrumute barca lui.

Un bărbat fără dinţi se apropie de ei, clătinându-se şi aruncându-le priviri răutăcioase. 

Le arătă o barcă prăpădită, care se legăna la suprafaţa apei.

— Am luat şi nişte provizii, le spuse Unchiul Vernon. Îmbarcarea!

Era îngrozitor de frig. Din când în când, săreau stropi de apă, reci ca gheaţa, iar vântul 

îngheţat le biciuia feţele. Cam după o oră, ajunseră la stânca singuratică, unde coborâră, iar 

unchiul Vernon, alunecând şi împiedicându-se la tot pasul, îi conduse la o căsuţă dărăpănată. 

Înăuntru, era şi mai îngrozitor. Mirosea puternic a scoici stricate, vântul fluiera prin 

crăpăturile pereţilor, iar de foc nici nu putea fi vorba. Casa avea numai două camere.

Marile provizii cumpărate de Unchiul Vernon se dovediră a fi câte o pungă de cartofi 

prăjiţi pentru fiecare şi câte o banană. Încercară să aprindă focul, dar lemnele umede sfârâiră 

şi se stinseră.

— Ce-ar fi să punem nişte scrisorele pe foc, tot avem berechet? se amuză Unchiul 

Vernon.

Era foarte bine dispus. Era evident că se gândea că la o asemenea distanţă şi pe o astfel 

de furtună, nimeni nu s-ar mai fi încumetat să le aducă nici o corespondenţă! Harry era de 

aceeaşi părere, dar departe de a se bucura de lucrul acela.

La căderea nopţii, izbucni şi furtuna anunţată. Valurile împroşcau pereţii şubrezi ai 

casei, iar vântul zgâlţâia ferestrele murdare. Mătuşa Petunia mai găsi nişte pături mucegăite 

şi încropi un culcuş pentru Dudley, pe canapeaua mâncată de molii. Unchiul Vernon şi 

Mătuşa Petunia se duseră să se culce în camera alăturată, în timp ce Harry fu lăsat să-şi caute 

singur cel mai moale loc de pe duşumea şi să se acopere cu cea mai mică şi mai jerpelită 

pătură. Furtuna era din ce în ce mai cumplită. Harry nu putea să adoarmă de frig şi foame. 

Sforăiturile lui Dudley erau acoperite de tunetele care se porniseră aproape de miezul nopţii. 

Pe cadranul ceasului de la încheietura dolofană a lui Dudley, Harry văzu că peste zece 

minute se făcea ora douăsprezece. Vedea cum ziua lui de naştere se apropia cu fiecare ticăit 

al ceasului şi se întreba dacă o să-şi aducă aminte cineva. Oare unde era acum misteriosul 

autor al scrisorilor?!

Mai erau încă cinci minute. Harry auzi un zgomot afară. Spera să nu fie acoperişul şi să 

nu se prăbuşească asupra lor, deşi probabil că le-ar fi ţinut de cald. Încă patru minute... Fie ca 

podeaua casei lor din Aleea Boschetelor să fie înţesată de scrisori, ca să poată fura şi el una!

Încă trei minute. Oare apa mării lovea aşa puternic stânca?! Două minute. Dar ce erau 

zgomotele alea? Se sfărâma stânca în mare?

Un minut, treizeci de secunde... zece... nouă... Ce-ar fi să-l trezească pe Dudley, să-l 

enerveze? ... două... una...

BUM! BUM!

Harry sări în picioare. Cineva bătea la uşă!

Harry Potter și piatra filozofală. Capitolul II

 DISPARIŢIA GEAMULUI

S-au scurs aproape zece ani, de când soţii Dursley s-au trezit cu nepotul lor în pragul 

casei, dar Aleea Boschetelor se schimbase prea puţin sau chiar deloc. Soarele răsărea tot din 

faţa aceleiaşi grădini ordonate şi lumina numărul 4 de pe intrarea principală a casei familiei 

Dursley. Se târa apoi spre sufrageria casei, care rămăsese neschimbată, ca pe vremea când 

domnul Dursley auzise acele ştiri îngrozitoare despre bufniţe şi alte ciudăţenii. Numai 

fotografiile de pe cămin arătau cât de mult timp se scursese. Cu zece ani în urmă, fotografiile 

înfăţişau ceva rotund şi rozaliu, ca o minge de plajă, dar acum Dudley nu mai era un prunc, 

iar fotografiile arătau un băiat mult prea gras şi blond, călare pe prima lui bicicletă, cu 

căluşeii, împreună cu mama şi tatăl lui, jucând un joc pe computer, împreună cu tatăl său sau 

îmbrăţişat şi sărutat de mama lui. Nu exista, totuşi, nici un alt semn că în acea casă ar mai fi 

locuit vreun băiat.

Şi, totuşi, Harry Potter era acolo, dormind în acel moment, dar nu pentru multă vreme. 

Mătuşa lui, Petunia, se trezise şi glasul ei ascuţit sfâşie liniştea casei:

— Sus! Scularea! Imediat! Acum!

Harry se trezi speriat. Mătuşa lui ciocăni din nou la uşă.

— Scularea! strigă ea din nou.

Harry îi auzi paşii îndreptându-se spre bucătărie şi în curând auzi şi tigaia sfârâind pe 

maşina de gătit. Se întoarse cu fata în sus si se strădui să-şi amintească visul din care fusese 

trezit aşa brusc. Era un vis frumos. Se făcea că era pe o motocicletă zburătoare. Avea ciudata 

senzaţie că mai visase o dată aşa ceva.

Mătuşa lui era din nou în faţa uşii:

— Nu te-ai trezit încă?

— Aproape! răspunse Harry.

— Grăbeşte-te, vreau să ai grijă de costiţă să nu se ardă! Vreau ca totul să fie perfect de 

ziua lui Dudley!

Harry mormăi pe înfundate.

— Ce-ai spus? făcu mătuşa lui, dând buzna în încăpere.

— Nimic, nimic!

Ziua lui Dudley... Cum de uitase? Harry se ridică încetişor din pat şi începu să-şi caute 

nişte şosete. Găsi o pereche sub pat şi, după ce dădu un păianjen la o parte, şi le puse în 

picioare. Harry era obişnuit cu păianjenii, deoarece cămăruţa de sub scări era plină de 

păianjeni, iar el acolo dormea. Se îmbrăcă şi coborî în bucătărie. Aproape că nu se mai vedea 

masa din cauza cadourile pentru Dudley. Se pare că Dudley primise computerul pe care îl 

dorea, ca să nu mai vorbim de al doilea televizor şi de bicicleta de curse. Era un mister pentru 

Harry de ce Dudley îşi dorea atât de mult bicicleta de curse. Dudley era foarte gras şi ura 

exerciţiile fizice, în afară de cele care presupuneau lovirea adversarului, desigur. Sacul de 

box favorit al lui Dudley era Harry, dar nu avea prea multe ocazii să-l prindă. Deşi nu părea, 

Harry era foarte agil. Poate din cauza întunericului de sub scară, dar Harry era foarte mic şi 

slăbuţ pentru vârsta lui. Şi părea şi mai mic şi slab, din cauza că trebuia să poarte hainele 

vechi ale lui Dudley care era de patru ori cât el. Harry avea o faţă prelungă, genunchi osoşi şi 

ochi verzi, strălucitori. Purta ochelari rotunzi, cu rama lipită cu bandă adezivă, din cauza 

repetatelor lovituri în nas, pe care le primise de la Dudley. Lui Harry nu-i plăcea decât un 

singur lucru din înfăţişarea şa: cicatricea în zig-zag, amintind de şerpuirea unui fulger. O HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ

10

avea de când se ştia şi îşi amintea că primul lucru despre care o întrebase pe Mătuşa Petunia 

era de unde avea acel semn.

— Din accidentul de maşină în care şi-au pierdut viaţa părinţii tăi! îi răspunsese Mătuşa 

Petunia. Şi nu mai pune atâtea întrebări!

„Nu mai pune atâtea întrebări!” asta era regula de aur în casa familiei Dursley, dacă 

vroiai să ai un trai liniştit.

Unchiul Vernon intră în bucătărie, în momentul în care Harry tocmai întorcea costiţa 

pe partea cealaltă.

— Piaptănă-te! urlă el, în loc de bună dimineaţa.

Cam o dată pe săptămână, Unchiul Vernon îşi ridica nasul din ziar ca să spună că Harry 

trebuie să se tundă. Probabil că Harry se tunsese de mult mai multe ori decât oricine din clasa 

lui, dar degeaba, părul lui creştea repede şi în toate direcţiile.

Harry pusese şi ouăle la prăjit, când Dudley şi mama lui intrară în bucătărie. Dudley 

semăna mult cu Unchiul Vernon. Avea păr blond şi des, care stătea lins pe fruntea grasă. 

Mătuşa Petunia spunea adesea că Dudley semăna cu un înger, dar Harry era de părere că 

Dudley semăna mai degrabă cu un porc cu perucă!

Harry aşeză pe masă farfuriile cu ouă şi costiţă, lucru deloc simplu, dat fiind că nu mai 

rămăsese cine ştie ce loc. Dudley era ocupat să îşi numere cadourile. Brusc, faţa i se lungi.

— Treizeci şi şase! strigă el, privindu-şi cu reproş mama şi tatăl. Cu două mai puţin ca 

anul trecut!

— Iubitul meu, nu ai numărat cadoul de la Mătuşa Marge. E aici, sub cadoul ăsta mare, 

de la mami şi tati!

— Bine, bine! Treizeci şi şapte! zise Dudley, roşu la faţă de mânie.

Harry vedea furtuna apropiindu-se şi îşi puse repede farfuria la adăpost, în cazul în care 

lui Dudley i-ar fi venit cheful să răstoarne masa.

Mătuşa Petunia mirosise şi ea pericolul, fiindcă zise pe nerăsuflate:

— Şi cu încă două pe care o să le cumpărăm azi, când ieşim la plimbare, cât fac, 

comoruţa mea? Încă două cadouri, nu? Dudley căzu pe gânduri câteva clipe. Greu de socotit. 

Într-un târziu, şopti nesigur:

— Treizeci şi...

— Treizeci şi nouă, scumpul meu! sări Mătuşa Petunia.

— Oh! făcu Dudley şi se lăsă greoi pe scaun, luând pachetul cel mai la îndemână. Bine, 

atunci!

Unchiul Vernon chicoti încântat şi îl mângâie pe cap:

— Iute la mânie, exact ca şi tatăl lui! Aşa îmi placi, Dudley! Tocmai atunci sună 

telefonul şi Mătuşa Petunia se duse să vadă cine era. Harry şi Unchiul Vernon se uitau cum 

Dudley despacheta bicicleta de curse, camera video, aeroplanul teleghidat, şaisprezece 

jocuri pe computer, nou-nouţe, şi aparatul video. Tocmai rupea hârtia cu care era învelit un 

ceas de mână de aur, când apăru Mătuşa Petunia, furioasă, dar şi îngrijorată.

— Veşti proaste, Vernon! Doamna Figgs şi-a rupt piciorul, aşa că nu-l mai poate lua, 

zise ea şi arătă spre Harry.

Dudley căscă gura îngrozit, dar inima lui Harry tresaltă de bucurie. În fiecare an, de 

ziua lui Dudley, părinţii îl luau, pe el şi pe un prieten de-al lui, să-l distreze la bâlci, la cinematograf sau să le dea hamburgeri. Pe Harry îl lăsau întotdeauna în grija doamnei Figgs, o 

bătrână isterică, la două străzi depărtare. Harry ura locul acela care mirosea a varză şi unde 

doamna Figgs îl obliga să se uite la fotografiile tuturor pisicilor pe care bătrâna le avusese la 

viata ei.HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ

11

— Na! Acum ce facem? zise Mătuşa Petunia, privind furioasă spre Harry, ca şi cum el 

plănuise totul.

Harry ştia că ar fi trebuit să-i pară rău, fiindcă biata doamnă Figgs îşi rupsese piciorul, 

dar nu era chiar aşa uşor, având în vedere persepectiva care i se deschidea: un an întreg până 

ce avea să fie nevoit să-i admire iar pe Tibbles, Snowy, Domnul Gheruţe şi Puffy.

— Am putea s-o sunăm pe Marge, sugeră Unchiul Vernon.

— Vorbeşti şi tu, ca să nu taci! Doar ştii că, pur şi simplu, îl urăşte pe Harry!

Adesea soţii Dursley obişnuiau să vorbească despre Harry, ca şi cum acesta n-ar fi fost 

de faţă sau ca şi cum ar fi fost o formă inferioară de viaţă, un vierme, de exemplu, care nu era 

în stare să îi înţeleagă.

— Dar prietena aia a ta... Uh, cum o cheamă?... Yvonne?

— E în concediu, în Majorca, spuse cu năduf Mătuşa Petunia.

— Puteţi să mă lăsaţi acasă, îndrăzni Harry, gândindu-se că s-ar putea uita şi el în voie 

la ce vrea la televizor şi poate chiar să vadă cum merge computerul lui Dudley!

La auzul acestora, Mătuşa Petunia îşi strânse gura pungă, ca şi cum tocmai o obligase 

cineva să mănânce lămâie.

— Şi la întoarcere să găsim casa o ruină, da? urlă ea.

— Doar n-o să arunc casa în aer! spuse Harry, dar la pereţi, fiindcă nu-l mai asculta 

nimeni.

— Presupun că nu e o idee bună să-l luăm cu noi la Grădina Zoologică şi să-l lăsăm în 

maşină, îndrăzni Mătuşa Petunia.

— Nu, nu în maşina mea nouă! N-o să-l las singur în ea! Dudley începu să plângă. De 

fapt, ăla nu era plâns...

Dudley nu mai plânsese cu adevărat de ani de zile, dar ştia că dacă îşi schimonosea 

puţin faţa şi scotea nişte urlete, mama lui i-ar fi dat orice pe lume.

— Puişorul lu' mama, nu mai plânge, nu-l lasă mami să-i strice el ziua odorului meu! 

zise Mătuşa Petunia şi îl îmbrăţişă.

— D-Dar nu v-vreu s-să vină cu nooooi... Întotdeauna ne strică tot chefuuul! se 

smiorcăi Dudley şi îi aruncă lui Harry o privire răutăcioasă, printre braţele mamei sale.

În acel moment, sună soneria.

— Oh, Doamne, au venit! strigă Mătuşa Petunia.

Şi imediat intrară în încăpere prietenul lui Dudley, Piers Polkiss, şi mama acestuia. 

Piers era un băiat ciolănos, cu faţa ca de şobolan. El era cel care ţinea adversarul cu mâinile 

imobilizate la spate şi Dudley îi trăgea pumni. Brusc, Dudley încetă să se smiorcăie.

Jumătate de oră mai târziu, Harry, încă nevenindu-i să creadă ce noroc dăduse peste el, 

stătea pe bancheta din spate, împreună cu Dudley şi Piers, în drum spre Grădina Zoologică, 

pentru prima oară în viaţa lui! Mătuşa Petunia şi Unchiul Vernon nu căzuseră de acord în 

privinţa băiatului, aşa că, în ultima clipă, Unchiul Vernon îl luă deoparte pe Harry şi îl 

avertiză, apropiindu-şi mult de obrazul copilului faţa lui mare şi congestionată:

— Ţine bine minte, băiete, dacă încerci vreo năzbâtie, cât de mică, te închid în nişa de 

sub scară până la Crăciun!

— O să fiu cuminte, pe cuvânt! îl asigură Harry.

Dar Unchiul Vernon nu-l crezu. Nimeni nu-l credea niciodată. Adevărul era că adesea 

se întâmplau de la sine lucruri ciudate în jurul lui Harry, dar era inutil să le fi spus că el nu 

avea nici o vină.

Într-una din zile, plictisită să vadă că Harry vine de la frizer ca şi cum nici n-ar fi trecut 

pe acolo, Mătuşa Petunia pusese mâna pe foarfecele de bucătărie şi îi tăiase tot părul, de-l HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ

12

lăsase aproape chel, în afară de un moţ în frunte, care să-i „acopere cicatricea aceea 

oribilă”. Dudley se stricase de râs pe seama bietului Harry, care nu închisese ochii toată 

noaptea gândindu-se cum o să se ducă el la şcoală în halul acela. Şi aşa era bătaia de joc a 

colegilor din cauza hainelor lui mult prea largi şi a ochelarilor peticiţi cu scotch. Dar a doua 

zi se trezise cu aceeaşi claie pe cap, ca şi cum nici n-ar fi intrat vreodată foarfecă în părul lui. 

Fusese pedepsit pentru asta şi stătuse o săptămână închis în nişa de sub scară, deşi a încercat 

să le spună că nu-şi putea explica cum de-i crescuse părul aşa de repede.

Altădată, Mătuşa Petunia încercase să-l forţeze să îmbrace un tricou de-al lui Dudley, 

pe care acesta nu-l mai purta de foarte mult timp, dar cu cât insistase mai mult să-i tragă pe 

cap tricoul maro cu rotocoale portocalii, cu atât acesta se făcuse mai mic, până când ajunsese 

de mărimea unei mănuşi de păpuşă. Norocul lui că Mătuşa Petunia fusese convinsă că 

puloverul intrase la spălat şi astfel scăpase de pedeapsă.

Mai intrase într-o altă încurcătură, când fusese găsit pe acoperişul cantinei şcolii. 

Dudley şi gaşca lui îl fugăriseră încontinuu pe Harry, până când băiatul se trezise pe 

acoperiş, spre marea uimire a celorlalţi, dar şi a lui! Familia Dursley primise o scrisoare 

foarte tăioasă de la diriginta lui Harry, prin care îi anunţa că nepotul lor se caţără pe clădirea 

şcolii. Degeaba a tot încercat el, de după uşa nişei în care fusese închis, să-i explice 

Unchiului Vernon că nu făcuse altceva, decât să sară din spatele unor cutii de gunoi, că 

nimeni nu-l crezu. Harry era convins că fusese purtat de vânt până pe acoperiş.

Dar astăzi, nu avea ce să se întâmple. Era chiar foarte fericit să petreacă o zi, chiar cu 

Dudley şi Piers, în afara şcolii, a nişei sale sau a sufrageriei cu miros de varză a doamnei 

Figgs.

În timp ce conducea, Unchiul Vernon i se plângea Mătuşii Petunia. Aşa obişnuia el, să 

i se plângă de colegii de serviciu, de Harry, de consiliul de conducere, de Harry, de bancă, de 

Harry, câteva dintre subiectele lui favorite. Azi, avea ce avea cu motocicletele.

— Aleargă ca nişte maniaci! Şi ce zgomot fac, ca nebunii! izbucnea el, în timp ce era 

depăşit de câte un motociclist.

— Am visat odată că eram pe o motocicletă zburătoare! Unchiul Vernon, aproape să 

intre în maşina din faţă, de revoltat ce era. Întoarse fata lui mare si roşie, ca o sfeclă cu 

mustaţă, şi şuieră spre Harry:

— MOTOCICLETELE NU ZBOARĂ! Dudley şi Piers chicoteau.

— Ziceam şi eu... era doar un vis, şopti Harry.

Dar în clipa următoare ar fi dat orice să nu fi zis nimic. Dacă urau ceva mai mult soţii 

Dursley, în afară de întrebările lui Harry, asta era ca cineva să vorbească despre un comportament anormal, fie în vis, în film sau chiar într-un desen animat. Până şi ideea li se părea 

periculoasă!

Era o duminică însorită si la Grădina Zoologică era foarte mare aglomeraţie. La intrare, 

soţii Dursley le cumpărară lui Dudley şi Piers îngheţate mari de ciocolată şi, fiindcă femeia 

de la intrare îl întrebă pe Harry ce doreşte, îi luară şi lui o acadea ieftină, cu aromă de lămâie. 

Era bună şi aia, se gândea Harry, uitându-se la gorila din cuşcă. Se scărpina în cap şi arăta 

întocmai ca Dudley, numai că nu era blondă!

Harry petrecu o dimineaţă splendidă, aşa cum nu-şi mai amintea să fi avut vreodată. 

Căuta să stea cât mai la o parte din calea unchilor lui şi a lui Dudley şi Piers, văzând că aceştia se cam plictisiseră de animale şi temându-se să nu se reîntoarcă la ocupaţia lor favorită, 

aceea de a-l lovi pe el. Au mâncat la restaurant şi, când pe Dudley îl apucară năbădăile că 

friptura lui nu era suficient de mare, Unchiul Vernon îi comandă alta şi îi dădu lui Harry 

prima friptură a lui Dudley.HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ

13

Când se gândi mai târziu, Harry îşi dădu seama că ar fi trebuit să i se pară ciudat că totul 

mersese aşa bine până atunci.

După masă, se duseră să vadă reptilele. În cameră era întuneric şi răcoare, cu vitrine 

luminate în pereţi, de unde îi priveau tot felul de şopârle şi şerpi care se târau sâsâind peste 

pietre şi cioturi de lemn. Dudley şi Piers doreau să vadă cobrele veninoase şi şarpele boa 

uriaş, capabil să omoare un om în încleştarea lui. Dudley descoperi repede locul unde se afla 

şarpele. Era atât de mare, încât s-ar fi putut înfăşura de două ori în jurul maşinii Unchiului 

Vernon şi să o transforme într-o grămadă de fiare, dar acum n-avea chef, dormea liniştit. 

Dudley stătea cu nasul lipit de geam, zgâindu-se la solzii strălucitori.

— Fă-l să se mişte, îi ceru el tatălui său.

Unchiul Vernon bătu în geam, dar şarpele nici nu se clinti.

— Mai fă o dată! ordonă Dudley.

Unchiul Vernon ciocăni mai tare, dar cu acelaşi rezultat.

— Ce plictiseală! mormăi Dudley şi se îndepărtă.

Harry se apropie şi se uită intens la şarpe. Nu s-ar fi mirat să fi murit de plictiseală, 

bietul de el, sigur-singurel, fără nimeni care să-i ţină companie, numai oamenii aceia enervanţi, care făceau tot posibilul să-l deranjeze. Era chiar mai rău ca în cămăruţa lui, unde nu 

bătea decât Mătuşa Petunia la uşă, ca să îl trezească. El, cel puţin, se putea plimba prin casă, 

uneori.

Şarpele deschise brusc ochii somnoroşi şi se ridică, până când privirea lui ajunse la 

nivelul ochilor lui Harry şi îi făcu repede cu ochiul! Harry căscă ochii. Se uită de jur 

împrejur, să vadă dacă mai văzuse cineva. Dar nu era nimeni pe-aproape. Se uită la şarpe şi îi 

făcu şi el cu ochiul. Reptila făcu semn cu capul către Dudley şi Unchiul Vernon şi ridică o 

privire plictisită de moarte spre tavan, ca şi cum ar fi spus: „Vezi? Aşa mi se întâmplă toată 

ziua!”

— Cred că trebuie să fie tare plictisitor! îi spuse Harry, de după geam, deşi nu era 

convins că şarpele îl aude.

Şarpele dădu din cap mulţumit că îl înţelege cineva.

— De unde eşti tu, de fapt? îl întrebă Harry.

Şarpele îşi ridică puţin coada şi arătă spre plăcuţa de lângă vitrină: Boa constrictor, 

Brazilia.

— Era frumos acolo? continuă Harry.

Şarpele arătă din nou cu coada spre plăcuţă. Harry citi în continuare: Acest exemplar 

s-a născut şi a fost crescut la Grădina Zoologică.

— Ah, înţeleg, zise Harry. Deci, n-ai fost niciodată în Brazilia!

Şarpele scutură din cap, moment în care un urlet răsună în spatele lui, făcându-i pe 

amândoi să tresară:

— DUDLEY! DOAMNĂ DURSLEY! VENIŢI SĂ VEDEŢI CE FACE ŞARPELE 

ĂSTA!

Dudley se rostogoli spre ei, cât de repede fu în stare.

— La o parte! strigă el, dându-i un pumn în coaste lui Harry.

Luat prin surprindere, Harry se prăbuşi pe ciment. Ce s-a întâmplat mai apoi a fost ceva 

fulgerător, de care nimeni nu şi-a dat seama cu precizie. Într-o clipă, Dudley şi Piers erau cu 

nasurile lipite de geam, pentru ca în secunda următoare să scoată un urlet de groază.

Harry se ridică de jos şi observă că geamul care ţinea şarpele închis dispăruse! Şarpele 

îşi desfăşura şi îşi strângea inelele, şerpuind printre oamenii îngroziţi, care se îmbulzeau spre 

ieşiri. Pe când trecea pe lângă el, Harry ar fi putut să jure că îl auzise sâsâind: „Brazilia, HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ

14

aşteaptă-mă, vin! Mulţumesc, amigo!”

Paznicul reptilelor nu-şi mai revenea din şoc.

— Dar cum? Dar cum? tot repeta el. Cum a dispărut geamul din faţa şarpelui?!

Însuşi directorul Grădinii Zoologice îi făcu un ceai dulce Mătuşii Petunia, tot 

cerându-şi scuze peste scuze. Piers şi Dudley erau mai mult morţi, decât vii. Atât cât văzuse 

Harry, şarpele nu le făcuse nimic, şerpuise doar vesel pe la picioarele lor, în drum spre ieşire, 

dar, odată ajunşi în maşina Unchiului Vernon, Dudley le spuse cum aproape că îl muşcase de 

picior, în timp ce Piers le spunea cum l-a strâns, gata să-l omoare. Dar partea cea mai 

groaznică (cel puţin pentru Harry) a fost când, după ce s-a mai calmat, Piers a exclamat:

— Iar Harry vorbea cu el! Nu-i aşa, Harry?

Unchiul Vernon se abţinu până îl lăsară acasă pe Piers şi apoi îl luă în primire pe Harry. 

Era aşa de supărat, că abia putea vorbi.

— Du-te... nişă... mâncat nu! reuşi el cu greu să articuleze, înainte de a se prăbuşi 

într-un fotoliu, în timp ce Mătuşa Petunia se repezi să-i aducă un pahar mare de coniac, ca 

să-l mai calmeze.

Mai târziu, în nişa lui, Harry îşi dorea din tot sufletul ca măcar să fi avut şi el un ceas. 

Nu ştia cât era ceasul şi nu îşi dădea seama dacă ai casei adormiseră. Până atunci, nu putea să 

rişte să iasă pe furiş, să caute ceva de mâncare la bucătărie.

Locuise cu familia Dursley zece ani, zece ani chinuiţi, încă de când era bebeluş, iar 

părinţii lui muriseră în acel nenorocit de accident de maşină. Nu-şi amintea să fi fost în 

maşină, când au murit părinţii lui. Uneori, când se străduia din răsputeri să-şi amintească 

ceva, în întunericul nişei lui, îi apărea în faţa ochilor următoarea imagine stranie: un fulger 

verzui şi o durere cumplită la frunte. Probabil că ăla era momentul accidentului, se gândea el, 

dar nu îşi dădea seama ce era cu fulgerul acela verzui. Nu îşi amintea deloc de părinţii lui, iar 

Mătuşa Petunia şi Unchiul Vernon nu vorbeau niciodată despre ei şi întrebările erau 

interzise, desigur. Nu exista nici o fotografie de-a lor în toată casa.

Când a mai crescut, Harry se gândea cu emoţie că poate mai are vreo rudă pe undeva, 

care o să vină să-l ia într-o zi, dar asta nu se întâmplase niciodată. Cei din familia Dursley 

erau singurele lui rude. Cu toate acestea, uneori i se părea (sau poate că era doar o speranţă 

de-a lui) că unii trecători de pe stradă îl cunosc. Cam ciudaţi, într-adevăr, cei care păreau să-l 

ştie. Un omuleţ ciudat, cu un coif mov, se înclinase în faţa lui, în timp ce era la cumpărături 

cu Mătuşa Petunia şi Dudley. După ce îl întrebase furioasă dacă îl cunoştea pe acel om, 

Mătuşa Petunia ieşise repede cu ei din magazin, fără să mai cumpere nimic. O bătrână stranie 

îi făcuse vesel cu mâna în autobuz. Un bărbat chel, într-o pelerină purpurie, chiar îi strânsese 

mâna cu căldură, după care se îndepărtase, fără să spună nici un cuvânt. Cel mai ciudat lucru 

la aceşti oameni era că ei dispăreau ca prin minune, în momentul în care vroia să se apropie 

de ei, să-i privească mai bine.

La şcoală, nimeni nu se apropia de Harry. Ştiau că Dudley şi ai lui îl urau şi nu doreau 

să aibă de-a face cu nimeni din gaşcă.

Harry Potter și piatra filozofală. Capitolul I

BĂIATUL DE ODINIOARĂ

Domnul şi doamna Dursley, de pe Aleea Boschetelor, numărul 4, erau foarte mândri că 

erau complet normali, slavă Domnului! Erau ultimii oameni de la care te-ai fi aşteptat să fie 

amestecaţi în ceva straniu sau misterios, fiindcă, pur şi simplu, nu credeau în astfel de 

aiureli!

Domnul Dursley era directorul unei firme, numite Grunnings, care făcea burghie. Era 

un bărbat înalt, mătăhălos, aproape fără gât, dar avea o mustaţă foarte bogată. Doamna 

Dursley era blondă, foarte slabă, şi avea un gât, cam de două ori lungimea normală, ceea ce îi 

era de mare folos, deoarece îşi petrecea majoritatea timpului uitându-se peste gard, în curţile 

vecinilor, iscodind tot ce se putea. Cei doi aveau un fiu, pe nume Dudley, care era cel mai 

reuşit copil din lume (după părerea lor).

Familia Dursley avea tot ce şi-ar fi putut dori, dar mai avea şi un secret, pe care nu 

vroiau în ruptul capului să-l descopere cineva! Le era insuportabil chiar şi gândul că cineva 

ar fi putut afla vreodată despre familia Potter. Doamna Potter era sora doamnei Dursley, dar 

nu se mai văzuseră de câţiva ani buni. De fapt, doamna Dursley pretindea chiar că nu are nici 

o soră, deoarece doamna Potter şi dragul ei soţ bun-de-nimic erau complet opuşi felului ei de 

a fi. Familia Dursley se cutremura numai la gândul că vecinii lor le-ar fi putut vedea vreodată 

rudele. Familia Potter avea şi ea un fiu, dar domnul şi doamna Dursley nu-l văzuseră 

niciodată şi nici nu doreau aşa ceva. Copilul era alt motiv care îi ţinea la distanţă. Cum să se 

joace micul lor Dudley cu un astfel de copil?!?

Când domnul şi doamna Dursley se treziră în acea zi de marţi, mohorâtă şi tristă, în 

care începe povestea noastră, în afară de cerul întunecat, nimic nu prevestea lucrurile stranii 

şi misterioase care urmau să se petreacă în întreaga ţară. Domnul Dursley fredona ceva, în 

timp ce îşi lua din şifonier cea mai anostă cravată, bună pentru o zi de muncă, desigur! 

Doamna Dursley trăncănea veselă, în timp ce se străduia să-l potolească pe micuţul Dudley, 

care nu mai contenea cu ţipetele.

Nici unul nu observă bufniţa mare şi pământie, care zbura prin faţa ferestrei.

La opt şi jumătate fix, domnul Dursley îşi luă servieta, o ciupi uşor de obraz pe doamna 

Dursley şi încercă să-l sărute pe Dudley, dar rată momentul, fiindcă pe băiat îl apucară năbădăile şi începu să împroaşte peste tot cu lapte şi biscuiţi.

— Mare zvăpăiat! zâmbi domnul Dursley şi ieşi din casă. Se urcă în maşină şi plecă. La 

colţul străzii, observă primul semn ciudat: un motan care studia o hartă! Preţ de o secundă nu 

îşi dădu seama de grozăvia situaţiei, apoi, întoarse brusc capul, să vadă dacă nu se înşelase. 

Da, era un motan vărgat, dar nici urmă de hartă! Cum de se gândise, măcar, la aşa ceva? 

Probabil că lumina îi jucase o festă. Domnul Dursley clipi şi se uită fix la motan. Acesta îi 

întoarse privirea. În timp ce mergea mai departe, domnul Dursley continua să privească 

motanul prin oglinda retrovizoare. Acum, jivina citea numele străzii, adică se uita la plăcuţa 

străzii. Cine a mai văzut pisică, care să citească plăcuţele străzilor sau să se orienteze pe 

hărţi?!? Domnul Dursley ridică din umeri şi alungă din minte imaginea motanului. Tot 

drumul nu se mai gândi decât cum să obţină în ziua aceea o comandă cât mai mare de 

burghie.

Dar, la marginea oraşului, imaginea burghielor fu alungată din mintea lui de altceva 

straniu. Cum de-abia se mişca, încet ca melcul, în aglomeraţia şoselei, nu putu să nu observe 

oamenii îmbrăcaţi cât se poate de ciudat, oameni cu pelerine largi pe umeri. Nu putea să HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ

2

sufere oamenii îmbrăcaţi extravagant! Îşi închipui că era vreo altă modă stupidă. Bătu nervos 

cu degetele pe volan, când ochii îi căzură pe un grup de astfel de... ciudaţi, ca să nu spună 

altfel! Şuşoteau agitaţi între ei. Domnul Dursley observă cu stupoare că unii dintre ei nici 

măcar nu erau tineri. Cum puteau unii de vârsta lui să poarte acele pelerine fistichii, de 

culoare verde-smarald?!? Ce tupeu pe ei! Apoi, îi trecu prin cap că oamenii aceia strângeau 

probabil fonduri pentru cine ştie ce, de-aia erau îmbrăcaţi aşa bătător la ochi. Da, asta trebuia 

să fie! Traficul se descongestionă şi, după puţin timp, domnul Dursley ajunse în parcarea 

firmei. Gândul lui era din nou la burghie.

În biroul său, la etajul nouă, domnul Dursley se aşeză cu spatele la fereastră. Dacă nu ar 

fi făcut acest lucru, cu greu s-ar fi putut concentra în dimineaţa aceea la burghiele lui. Aşa că 

nu văzu bufniţele care zburau în plină zi, deşi, ceilalţi oameni de pe stradă le văzură. Arătau 

cu degetul spre ele şi priveau cu gura căscată, în timp ce puzderie de bufniţe treceau pe 

deasupra capetelor lor. Mulţi dintre ei nu văzuseră o bufniţă nici noaptea, darămite ziua! 

Domnul Dursley habar n-avea de toate acestea! A urlat la subalterni, a dat telefoane 

importante şi a mai zbierat un pic. Asta însemna că a fost într-o dispoziţie excelentă până la 

prânz, când s-a gândit să se mai dezmorţească puţin şi s-a sculat de pe scaun să se ducă să-şi 

cumpere un covrig de la brutăria de vizavi.

Uitase cu totul de oamenii în pelerine, când văzu alt grup, chiar lângă brutărie. Nu-şi 

putea explica de ce, dar îi dădeau o senzaţie de nelinişte. Oamenii erau foarte agitaţi, 

şuşoteau între ei şi nu aveau nici un fel de cutie în care să strângă vreo colectă. Intră în 

brutărie şi îşi luă o gogoaşă, până la urmă. Când trecu pe lângă acei oameni ciudaţi, auzi 

câteva frânturi din conversaţia lor:

— Familia Potter... Da... Aşa am auzit...

— Da... Fiul lor, Harry...

Domnul Dursley încremeni locului. Îl năpădi groaza. Vru să le spună ceva acelor 

oameni, dar renunţă după ce se gândi mai bine.

Fugi până în biroul lui, îi spuse secretarei să nu fie deranjat şi puse mâna pe telefon. 

Aproape că formase tot numărul, când se răzgândi şi lăsă receptorul jos. Căzu pe gânduri, 

mângâindu-şi mustaţa. Nu, nu... Era cât se poate de stupid din partea lui... Potter era un nume 

destul de comun prin acele părţi, nu? Probabil că pe mulţi îi chema Potter, iar despre Harry, 

ce să mai vorbim! Dacă se gândea mai bine, nici măcar nu era sigur că pe nepotul lui îl 

chema Harry... Nu-l văzuse niciodată... Poate îl chema Harvey, cine ştie? Sau Harold... 

N-avea nici un rost s-o neliniştească şi pe doamna Dursley! Întotdeauna se indispunea 

cumplit, când i se amintea despre sora ei. Şi avea şi de ce, biata de ea! Dacă ar fi avut el o 

asemenea soră... Şi, totuşi, acei oameni cu pelerine...

Nu prea i-a mai stat capul la burghie în după-amiaza aceea, iar când părăsi clădirea, la 

ora cinci, era aşa de îngrijorat, încât dădu peste cineva, din greşeală.

— Scuzaţi! mormăi el către omuleţul în care intrase şi care se clătină şi aproape îşi 

pierdu echilibrul.

Trecură câteva secunde bune până ce domnul Dursley îşi dădu seama că omul purta o 

pelerină violetă. Bărbatul nu părea supărat deloc că fusese aproape trântit la pământ, ba, din 

contră, faţa i se destinse într-un zâmbet larg şi spuse cu o voce, ca un chiţăit, care îi făcu pe 

toţi cei din apropiere să întoarcă miraţi capetele:

— N-ai de ce să te scuzi, dragă domnule, nimic nu mă poate indispune azi! Să ne 

bucurăm că am scăpat de Ştim-Noi-Cine! Chiar şi un Încuiat ca tine ar trebui să 

preamărească această zi deosebit de fericită!

Şi omul îl îmbrăţişă pe domnul Dursley şi se îndepărtă. Domnul Dursley rămase ţintuit HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ

3

locului, uimit peste măsură că fusese îmbrăţişat de o persoană complet necunoscută. Era 

enervat şi fiindcă îl făcuse Încuiat, ce-o fi vrut să spună... Se urcă în maşină şi se grăbi spre 

casă, sperând că totul fusese numai în imaginaţia lui. Lucru ciudat să spere aşa ceva, fiindcă 

nu era deloc de acord cu astfel de lucruri stupide, cum ar fi imaginaţia!

De îndată ce intră pe aleea casei sale, văzu ceva care nu avu darul să-l liniştească: 

motanul de dimineaţă! Acum, stătea aşezat pe gardul grădinii sale. Putea să jure că era acelaşi, după semnele din jurul ochilor.

— Zât! şuieră domnul Dursley supărat.

Motanul nici nu se clinti din loc şi îi aruncă o privire rece. Era acesta, oare, 

comportamentul normal al unei pisici? Domnul Dursley încercă să nu dea importanţă 

incidentului şi intră în casă. Nici acum nu credea că e cazul să-şi îngrijoreze nevasta, aşa că 

n-avea de gând să amintească nimic din ce i se întâmplase.

Doamna Dursley avusese o zi plăcută, cât se poate de obişnuită. La masă, îi povesti 

soţului ei despre problemele pe care le avea vecina cu fiica ei şi cum Dudley învăţase un nou 

cuvânt: „Nu!” Domnul Dursley încerca să se poarte cât mai normal. După ce îl duse pe 

Dudley la culcare, coborî în sufragerie pentru a asculta ultimul buletin de ştiri al zilei:

„Şi în final, o ştire stranie: au fost observate peste tot în oraş bufniţe cu un 

comportament cât se poate de ciudat! Deşi bufniţele vânează noaptea, iar peste zi sunt 

văzute extrem de rar, de la răsăritul soarelui şi până acum, au fost văzute sute de bufniţe, 

zburând în toate direcţiile! Oamenii de ştiinţă nu au găsit încă o explicaţie pentru această 

schimbare de comportament!”

Comentatorul făcu o pauză, apoi reluă:

„Mare mister! Şi acum, Jim McGuffin, cu ştirile despre vreme! Ei, Jim, or să mai fie 

averse de... bufniţe în noaptea asta?”

„Ei bine, Ted”, începu meteorologul de serviciu, „nu pot să prevăd aşa ceva, dar nu 

numai bufniţele s-au purtat ciudat azi! Oameni din Kent, Yorkshire şi Dundee m-au informat 

că, în loc de ploile pe care le-am promis aseară, a plouat cu... stele căzătoare! Poate că unii 

au serbat mai devremeNoaptea Artificiilor! Mai e, oameni buni! Săptămâna viitoare! 

Oricum, vă promit o vreme umedă pentru la noapte!”

Domnul Dursley rămase nemişcat în fotoliul său. Stele căzătoare peste Marea Britanie? 

Bufniţe ziua? Oameni misterioşi cu pelerine extravagante? Şi acel zvon despre familia 

Potter...

Doamna Dursley apăru cu două ceşti cu ceai. Nu, nu, nu era bine deloc! Trebuia să-i 

spună şi ei! Tuşi nervos şi începu:

— Eh, Petunia, dragă, ai mai auzit ceva despre sora ta... Recent?

Aşa cum se aşteptase, doamna Dursley tresări nervoasă şi iritată. Doar stabiliseră că, 

formal, ea nu avea nici o soră!

— Nu! zise ea tăios. De ce?

— Au fost nişte ştiri tare ciudate, murmură domnul Dursley. Stele căzătoare, bufniţe... 

oameni ciudaţi prin oraş...

— Şi? izbucni doamna Dursley.

— Păi... m-am gândit că, poate, ar avea vreo legătură cu... ştii tu... cu cei de teapa ei!

Doamna Dursley sorbi ceaiul cu buzele strânse. Domnul Dursley se întrebă dacă să 

îndrăznească să-i spună că auzise ceva şi despre numele Potter... Nu, mai bine nu!... Şi 

aminti în treacăt:

— Băiatul lor, ăăă... e cam de vârsta lui Dudley, nu?

— Aşa cred! răspunse doamna Dursley, înţepată.HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ

4

— Şi cum îl chema? Harold, cumva?

— Harry! Un nume urât, cât se poate de obişnuit, după gustul meu!

— Da, dragă, fu de acord domnul Dursley şi inima i se strânse dureros.

Nu mai scoase un cuvânt despre acel subiect până se duseră la culcare. În timp ce 

doamna Dursley era la baie, el se strecură la fereastră şi trase cu ochiul afară, în grădină. 

Motanul era tot acolo şi privea fix de-a lungul aleii, ca şi cum ar fi aşteptat ceva sau pe 

cineva.

Oare îşi imagina toate lucrurile astea? Şi ce amestec avea familia Potter? Dacă avea 

vreun amestec... dacă se dovedea că erau rude cu nişte... Oh, ce gând înfiorător!

Se culcară. Doamna Dursley adormi imediat, dar el răsuci totul în minte, iar şi iar. 

Singurul gând liniştitor înainte de a adormi a fost că, în cazul în care familia Potter avea 

vreun amestec, nu vedea de ce ar dori să ia legătura cu el şi cu doamna Dursley. Ştiau, doar, 

foarte bine că el şi Petunia nu vroiau să ştie de ei... Căscă şi se întoarse pe partea cealaltă. Nu, 

nu putea să-i afecteze în nici un fel...

Dar se înşela amarnic...

Poate că domnul Dursley se cufundase într-un somn adânc, dar motanul de pe gard nu 

dădea nici un semn de oboseală. Stătea tot atât de nemişcat ca o statuie, cu ochii aţintiţi spre 

capătul cel mai îndepărtat al aleii. Nici măcar nu clipi când se auzi uşa unei maşini 

trântindu-se sau când pe deasupra capului său zburară două bufniţe. De-abia pe la miezul 

nopţii, motanul dădu semne de viaţă.

La capătul aleii supravegheate de motan îşi făcu apariţia un bărbat. Apăruse atât de 

neaşteptat, ca şi cum ar fi ieşit din pământ. Coada motanului se mişcă, iar ochii i se îngustară.

Nimeni nu mai văzuse un individ aşa ciudat prin acele locuri. Era înalt, subţire şi foarte 

bătrân, dacă era să te iei după albul părului şi al bărbii, care îi atârnau până la mijloc. Avea o 

robă lungă şi o pelerină purpurie, care mătura pământul, iar în picioare avea cizme cu 

catarame şi tocuri înalte. Ochii, de un albastru luminos, îi sclipeau sub ochelari, iar nasul era 

lung şi părea să fi fost spart de cel puţin două ori! Numele omului era Albus Dumbledore.

Albus Dumbledore nu părea să-şi fi dat seama deloc că ajunsese într-un loc unde 

persoana lui, de la nume la cizme, era nedorită. Umbla prin buzunarele pelerinei, căutând 

ceva. Brusc, îşi dădu seama că este urmărit şi îşi îndreptă privirile spre motanul de la celălalt 

capăt al aleii. Dintr-un motiv anume, imaginea motanului păru să-l amuze, fiindcă începu să 

chicotească, şi murmură:

— Trebuia să-mi închipui!

Găsi, în sfârşit, ce căuta. Părea să fie o brichetă argintie. O deschise, o ridică în aer şi o 

aprinse. Cel mai apropiat bec de pe stradă se stinse cu un mic zgomot. Mai aprinse o dată 

bricheta şi se stinse următorul bec şi tot aşa, până când aleea se cufundă în beznă, singurele 

două luminiţe fiind ochii motanului, care nu-şi dezlipea privirea de la noul venit. Dacă 

cineva ar fi privit pe după perdele, fie şi doamna Dursley, cu privirea ei scrutătoare, nu ar fi 

desluşit nimic din ce se petrecea atunci pe alee. Albus Dumbledore puse bricheta la loc, în 

buzunar, şi îşi continuă drumul până la casa de la numărul 4. Se opri la gard, lângă motan. Nu 

îl privi, dar îi vorbi:

— Straniu să vă văd aici, doamnă profesoară McGonagall. Înălţă capul şi îi zâmbi 

motanului, dar acesta se făcuse nevăzut. În locul lui, stătea o femeie cu înfăţişare severă şi cu 

nişte ochelari pătraţi, întocmai ca semnele din jurul ochilor motanului. Şi ea purta o pelerină, 

dar de culoarea smaraldului. Era vizibil tulburată.

— De unde ai ştiut că sunt eu? întrebă ea.

— Oh... n-am mai văzut o mâţă atât de ţeapănă!HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ

5

— Şi tu ai fi ţeapăn, dacă ai fi stat toată ziua nemişcat pe un gard! zise profesoara 

McGonagall.

— Toată ziua? În loc să sărbătoreşti? Am văzut zeci de oameni veseli sărbătorind 

evenimentul, pe tot drumul până aici!

Profesoara McGonagall pufni supărată:

— Hm! Sărbătorind! Nu crezi că ar fi trebuit să fie mai prudenţi? Chiar şi Încuiaţii 

şi-au dat seama că se întâmplă ceva! Au spus la ştirile de seară!

Îşi dădu capul pe spate, arătând spre ferestrele întunecate ale sufrageriei familiei 

Dursley.

— Am auzit cu urechile mele! Mulţime de bufniţe... stele căzătoare... Ei bine, nu-s 

chiar aşa tâmpiţi, şi-au dat seama. Auzi, stele căzătoare! În Kent! Probabil că e opera lui 

Dedalus Diggle, numai el e atât de lipsit de cel mai elementar bun simţ!

— Nu-i poţi învinui pentru asta! În ultimii unsprezece ani nu prea am avut motive să ne 

bucurăm!

— Ştiu prea bine, zise profesoara McGonagall, iritată, dar asta nu înseamnă că trebuie 

să ne pierdem capul! Au fost de-a dreptul neglijenţi, au apărut pe străzi în plină zi şi măcar să 

fi fost îmbrăcaţi ca Încuiaţii ăştia! Şi zvonurile pe care le-au răspândit peste tot...

Îi aruncă o privire grăbită lui Albus Dumbledore, ca şi cum s-ar fi aşteptat să-i spună 

ceva. El nu zise însă nimic, aşa că ea continuă:

— Ce groaznic ar fi dacă în această zi, când Ştim-Noi-Cine se pare că a dispărut, să afle 

Încuiaţii ăştia despre noi! A dispărut cu adevărat, nu-i aşa, Dumbledore?

— Aşa se pare, slavă Domnului! Vrei cumva puţin şerbet de lămâie?

— Ce să vreau?

— Şerbet de lămâie! Un desert al Încuiaţilor, care îmi place la nebunie!

— Nu, mulţumesc, făcu profesoara McGonagall cu răceală, ca şi cum ar fi zis că nu era 

momentul pentru şerbet de lămâie. Aşa cum spuneam, chiar dacă Ştim-Noi-Cine a dispărut...

— Dragă Profesore, o întrerupse Albus Dumbledore, cum se face că o persoană cu bun 

simţ ca tine nu-i poate spune pe nume? Ce-s prostiile astea cu Ştim-Noi-Cine? Spuneţi-i pe 

nume: Cap-de-Mort!

Profesoara McGonagall îl fulgeră cu privirea, dar cum era ocupat cu şerbetul, Albus 

Dumbledore păru să nu observe.

— E penibil să spunem Ştim-Noi-Cine, nu văd de ce ne-ar fi teamă să-i pronunţăm 

numele adevărat.

— Da, n-am avea de ce, admise profesoara McGonagall, pe jumătate exasperată, pe 

jumătate admirativ. Dar e o situaţie diferită. Fiecare dintre noi ştie că Ştim-Noi... Oh, 

Cap-de-Mort se temea numai de tine!

— Sunt măgulit, dar ştii prea bine că el avea puteri, pe care eu nu le voi avea niciodată! 

zise Albus Dumbledore calm.

— Da, numai fiindcă tu eşti prea... nobil, ca să le foloseşti!

— Oh, bine că e întuneric, n-am mai roşit aşa, de când Madam Pomfrey mi-a spus cât 

de mult îi plac noile mele acoperitori de urechi!

Profesoara McGonagall îl privi scurt şi zise:

— Bufniţele nu-s nimic, faţă de zvonuri. Ştii ce se zice? De ce ar fi dispărut 

Cap-de-Mort? Ce l-ar fi oprit în cele din urmă?

Se părea că profesoara McGonagall ajunsese la punctul culminant al discuţiei, motivul 

pentru care îl aşteptase toată ziua, fiindcă nimeni până atunci, pisică ori femeie, nu-l fulgerase cu privirea atât de intens, aşa cum o făcea ea acum. Era clar ca bună ziua că, orice ar fi HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ

6

auzit de la alţii, ea nu avea să creadă decât dacă el, Albus Dumbledore, îi spunea că era 

adevărat.

Dumbledore era însă foarte ocupat cu şerbetul lui de lămâie, aşa că nu răspunse nimic.

— Se spune, accentuă ea, că Ştim-Noi... Cap-de-Mort ar fi apărut aseară în Peştera lui 

Godrick, pentru a da de familia Potter. Se mai spune că Lily şi James Potter sunt... sunt... 

morţi.

Albus Dumbledore plecă privirea, iar ea continuă:

— Nu! Nu, Lily şi James Potter... Nu pot să cred... Nu vreau să cred, Albus!

Dumbledore o bătu pe umăr:

— Lasă... Ştiu... Nu te necăji!

Profesoara McGonagall continuă, cu voce tremurândă:

— Şi asta nu e totul! Se spune că a încercat să-l omoare pe fiul lor, Harry, dar n-a reuşit, 

n-a putut să-l ucidă pe micuţ. Nimeni nu ştie de ce sau cum, dar se zice că, atunci când a 

încercat să-l omoare pe Harry, puterile l-au părăsit pe Cap-de-Mort şi de aceea a dispărut!

Dumbledore dădu din cap, mohorât.

— E.. E adevărat? întrebă cu sufletul la gură McGonagall. După tot ce a făcut, după câţi 

a ucis, să nu fi putut să-l omoare pe băieţel? Este uluitor că, din tot ce s-a încercat, tocmai 

acest lucru l-a oprit pe Cap-de-Mort... Dar cum de o fi supravieţuit Harry?!

— Putem face numai presupuneri, zise Dumbledore, n-o să ştim niciodată cu siguranţă.

Profesoara McGonagall scoase o batistă şi îşi şterse ochii pe sub ochelari. Dumbledore

oftă din rărunchi, în timp ce-şi consultă ceasul de aur masiv, pe care îl scosese din buzunar. 

Ceasul avea douăsprezece limbi şi nici o cifră. În schimb, pe margine se mişcau planete 

micuţe. Probabil că însemnau ceva pentru Dumbledore, fiindcă puse ceasul înapoi în buzunar şi zise:

— Hagrid întârzie. Bănuiesc că el ţi-a spus că voi fi aici, nu?

— Da! răspunse profesoara McGonagall. Şi bănuiesc că o să-mi spui de ce te afli 

tocmai în acest loc.

— Am venit să-l duc pe Harry la casa unchiului şi mătuşii lui. Ei sunt singura familie 

pe care o mai are copilul.

— Doar nu vrei să spui... nu se poate aşa ceva... că e vorba de oamenii care locuiesc 

aici? exclamă McGonagall, sărind în picioare şi arătând spre casa cu numărul 4. 

Dumbledore, nu se poate! I-am urmărit toată ziua, sunt complet diferiţi de noi! Şi copilul ăla 

al lor... A lovit-o cu piciorul încontinuu pe mama lui, urlând că vrea bomboane. Harry Potter 

să stea aici! Imposibil!

— E locul cel mai bun pentru el, rămase Dumbledore neclintit. Mătuşa şi unchiul lui îi 

vor explica totul, când se va face mare. Le-am scris o scrisoare.

— O scrisoare? repetă profesoara McGonagall, abia auzit, sprijinindu-se de zid. Cum 

crezi că poţi explica toate astea într-o scrisoare? Dumbledore, mă uimeşti! Oamenii ăştia 

n-or să-l înţeleagă niciodată! În curând, o să fie faimos, o legendă vie! Se vor scrie cărţi 

despre el şi toţi copii îl vor cunoaşte sau vor dori să-l cunoască!

— Exact! replică Dumbledore, uitându-se peste ochelarii lui în formă de semilună. 

De-ajuns să zăpăcească orice băiat. Faimos, înainte de a putea vorbi sau merge! Faimos 

pentru ceva despre care habar n-are! Acum vezi şi tu pentru ce este mai bine să locuiască aici 

până în clipa în care îşi va da seama despre ce este vorba şi va putea face faţă situaţiei!... 

Profesoara McGonagall deschise gura să zică ceva, dar se răzgândi, înghiţi în sec şi spuse 

doar:

— Da, ai dreptate, fără discuţie, dar cum ajunge băiatul aici, Dumbledore?HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ

7

Privi intens pelerina lui Dumbledore, gândindu-se că poate îl ascunde acolo.

— Îl aduce Hagrid!

— Crezi că e înţelept să-i încredinţezi lui Hagrid o sarcină atât de importantă?

— Garantez cu viaţa mea pentru Hagrid!

— Nu spun că nu are inimă bună, zise profesoara McGonagall cu reproş, dar trebuie să 

recunoşti că e imprudent uneori. Are tendinţa să... Ce-a fost asta?

Un uruit slab de motor se auzi în apropiere. Crescu în intensitate şi amândoi se uitară 

într-o parte şi în alta a străzii, să vadă lumini de faruri. Zgomotul se auzi şi mai tare şi cei doi 

priviră în sus. În clipa următoare, o motocicletă uriaşă coborî din aer şi se opri lângă ei.

Dacă se putea spune că motocicleta era uriaşă, ei bine, ea era nimic pe lângă omul care 

coborî din ea! Era de două ori mai înalt ca un om normal şi cam de cinci ori mai solid. Era 

enorm şi cu o înfăţişare sălbatică, iar şuviţele lungi de păr încâlcit şi barba îi acopereau cea 

mai mare parte a feţei. Avea mâinile cât nişte capace de pe lăzile de gunoi, iar picioarele, 

încălţate cu cizme, păreau nişte pui de delfin! Iar în braţele lui puternice şi musculoase avea 

o mogâldeaţă, învelită cu o pătură.

— Hagrid! strigă Dumbledore uşurat. În sfârşit! De unde ai motocicleta asta?

— Am împrumutat-o, domnule profesor Dumbledore, spuse uriaşul, coborând cu grijă 

de pe motocicletă. De la Sirius Black.

— Ai avut vreo problemă?

— Nu, domnule, casa era distrusă, dar am reuşit să scot copilul, înainte ca locul să fie 

împânzit de curioşi. A adormit, în timp ce zburam pe deasupra oraşului Bristol.

Dumbledore şi profesoara McGonagall se aplecară să vadă mai bine. Da, băieţelul 

dormea dus! Pe fruntea lui, sub ciuful de păr negru, se vedea un semn ciudat, ca zig-zagul 

unui fulger.

— Semnul ăsta e de când..., şopti profesoara McGonagall.

— Da, răspunse Dumbledore. O să aibă cicatricea asta toată viaţa.

— N-am putea face ceva, Dumbledore?

— Chiar dacă aş putea şi tot n-aş face-o! Uneori, şi cicatricele folosesc la ceva. Şi eu 

am una deasupra genunchiului stâng, care este o hartă perfectă a metroului londonez. Hai, 

dă-mi-l mie, Hagrid, să ducem lucrurile la bun sfârşit.

Dumbledore îl luă pe Harry în braţe şi se întoarse cu faţa spre casa familiei Dursley.

— Aş putea... Aş putea să îmi iau rămas bun de la el, domnule? întrebă Hagrid, timid.

Şi uriaşul îşi aplecă asupra copilului capul mare şi zbârlit şi îi dădu ceea ce trebuie să fi 

fost un sărut tare aspru şi ţepos! Apoi, Hagrid începu să scheaune, ca un câine rănit.

— Şşşt! îl certă Profesorul Dumbledore. O să scoli toată casa!

— Scuzaţi-mă, zise uriaşul, scoţând o batistă mare, în care îşi îngropă faţa, suspinând. 

Mi-e aşa milă de bietul copilaş, cu părinţii morţi şi obligat să trăiască aici, cu Încuiaţii ăştia...

— Da, ai dreptate, e cât se poate de trist, dar stăpâneşte-te, Hagrid, altfel or să ne vadă! 

zise profesorul Dumbledore şi îl strânse încurajator de mână.

Profesorul Dumbledore păşi peste gardul nu prea înalt şi se îndreptă spre casă. Lăsă 

copilul în prag, scoase din pelerină un plic şi îl puse în scutecele copilului, apoi se întoarse la 

cei doi. Cei trei mai priviră o clipă copilul. Umerii lui Hagrid se scuturau de plâns, 

profesoara McGonagall privea furioasă şi neputincioasă, ochii lui Dumbledore, de obicei 

atât de vii, îşi pierduseră strălucirea.

— Asta e! zise profesorul Dumbledore. Nu mai avem ce face aici. Să mergem şi să 

sărbătorim şi noi momentul, împreună cu ceilalţi!

— Da! spuse Hagrid, înfundat. O să-i înapoiez motocicleta lui Sirius. Noapte bună!HARRY POTER ŞI PIATRA FILOZOFALĂ

8

Ştergându-şi ochii cu mâneca jachetei, Hagrid se urcă pe motocicletă, ambală motorul 

şi dispăru cu ea în aer.

— Sper să ne vedem curând, McGonagall, spuse Dumbledore.

Profesoara McGonagall îşi suflă nasul şi acesta fu singurul răspuns.

Dumbledore se întoarse şi se îndepărtă pe strada pustie. La colţul străzii, se opri, îşi 

scoate bricheta masivă de argint şi aprinse la loc toate luminile de pe stradă. Aleea Boschetelor fu inundată de lumina portocalie şi profesorul Dumbledore putu observa la capătul 

celălalt al aleii un motan care se strecura pe după colţ. Mai privi o dată la mogâldeaţa de pe 

prag.

— Mult noroc, Harry! murmură el şi, cu o mişcare bruscă a pelerinei, dispăru.

Aleea Boschetelor rămase tăcută, sub un cer ca cerneala, mângâiată de o adiere plăcută, 

un loc obişnuit, unde cu greu te-ai fi putut aştepta să se întâmple lucruri ieşite din comun. 

Harry Potter se mişcă sub pătură, dar nu se trezi. Dormea cu mânuţa pe scrisoare, fără să ştie 

că era deosebit, că devenise faimos sau că va fi trezit brusc după câteva ore de ţipătul ascuţit 

al doamnei Dursley, în clipa în care deschidea uşa ca să pună sticlele goale de lapte, şi nu ştia 

nici că următoarele săptămâni avea să suporte îmbrâncelile şi ciupiturile vărului său, 

Dudley... De asemenea, nu ştia că în acele clipe, pretutindeni, se închinau cupe cu şampanie 

în cinstea lui: „În sănătatea lui Harry Potter, băieţelul care a reuşit să supravieţuiască!”

Conversiunea (schimbarea clasei gramaticale/morfologice)

👀 Prin conversiune, un cuvânt pe care noi îl cunoaștem ca având o valoare morfologică în dicționar, să devină altă parte de vorbire, într-un alt context.

De exemplu, cuvântul ,,of” se prezintă astfel în dicționar:

OF, (1) interj.,... Ex. Of! Ce vreme urâtă!

În alt context acest cuvânt poate fi substantiv, dacă îi punem articol. Ex. I-am ascultat oful.

👀Se formează prin conversiune următoarele categorii:

1. Substantive putem obține din aproape orice parte de vorbire, prin articulare sau prin punere în ghilimele:

• Am scris ,,a veni”.                                        a veni= substantiv provenit din verb

• Am primit un zece.                                       un zece=substantiv provenit din numeral
• Am completat cu ,,el” unde trebuia.             cu ,,el”=substantiv provenit din pronume
• Văd un frumos.Văd frumosul din el.  un frumos/frumosul=substantive provenite din                                                                                                                 adjective

2. Adjective pronominale provenite din pronume (deoarece fac acord cu substantivul, aceste pronume devin adjective)

• Această zi este importantă.             această=adjectiv pronominal provenit din pronume                                                                                    demonstrativ
• Părerea mea contează.                       mea=adjectiv pronominal provenit din pronume                                                                                   posesiv
• Fiecare părere contează.                    fiecare=adjectiv pronominal provenit din pronume                                                                                    nehotărât

3. Adjective provenite din verbe la participiu

• Îmi plac copacii înfloriți primăvara.      înfloriți=adjectiv participial provenit din verb la                                                                                      participiu

4. Adverbe provenite din adjective

• Merge lent la piață.                          lent=adverb de mod provenit din adjectiv

5. Adverbe provenite din substantive

• Dimineața soarele îmi intră pe fereastră.      dimineața=adverb de timp provenit din                                                                                                             substantiv

vezi și:👇

Conversiunea (test grilă cu răspunsuri)

FIŞĂ DE LUCRU - Mijloace interne de îmbogăţire a vocabularului