Pașa Hassan de George Coșbuc (tema istoriei, eroismul)

                       Pe vodă-l zăreşte călare trecând

                        Prin şiruri, cu fulgeru-n mână.

                        În lături s-azvârle mulţimea păgână.

                        Căci vodă o împarte, cărare făcând,

                        Şi-n urmă-i se-ndeasă, cu vuiet curgând,

                        Oştirea română.

                        Cu tropote roibii de spaimă pe mal

                        Rup frâiele-n zbucium şi saltă;

                        Turcimea-nvrăjbită se rupe deolaltă

                        Şi cade-n mocirlă, un val după val,

                        Iar fulgerul Sinan, izbit de pe cal,

                        Se-nchină prin baltă.

                        Hassan de sub poala pădurii acum

                        Lui Mihnea-i trimite-o poruncă:

                        În spatele-oştirii muntene s-aruncă

                        Urlând ianicerii, prin flinte şi fum,

                        Dar paşa rămâne alături de drum

                        Departe pe luncă.

                        Mihai îi zăreşte şi-alege vreo doi,

                        Se-ntoarce şi pleacă spre gloată,

                        Ca volbura toamnei se-nvârte el roată

                        Şi intră-n ordie ca lupul între oi,

                        Şi-o frânge degrabă şi-o bate-napoi

                        Şi-o vântură toată.

                        Hassan, de mirare, e negru-pământ;

                        Nu ştie de-i vis, ori aieve-i,

                        El vede cum zboară flăcăii Sucevei,

                        El vede ghiaurul că-i suflet de vânt

                        Şi-n faţă-i puterile turcilor sânt

                        Tăriile plevei.

                        Dar iată-l! E vodă, ghiaurul Mihai;

                        Aleargă năvală nebună.

                        Împrăştie singur pe câţi îi adună,

                        Cutreieră câmpul, tăind de pe cai

                        El vine spre paşă: e groază şi vai,

                        Că vine furtună.

                        – „Stai, paşă, o vorbă de-aproape să-ţi spun

                        Că nu te-am găsit nicăierea” –

                        Dar paşa-şi pierduse şi capul şi firea!

                        Cu frâul pe coamă el fuge nebun,

                        Că-n gheară de fiară şi-n gură de tun

                        Mai dulce-i pierirea.

                        Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier

                        Şi zalele-i zuruie crunte,

                        Gigantică poart-o cupolă pe frunte,

                        Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,

                        Iar barda din stânga-i ajunge la cer,

                        Şi vodă-i un munte.

                        – „Stai, paşă! Să piară azi unul din noi.” –

                        Dar paşa mai tare zoreşte;

                        Cu scările-n coapse fugaru-şi loveşte

                        Şi gâtul i-l bate cu pumnii-amândoi;

                        Cu ochii de sânge, cu barba vâlvoi

                        El zboară şoimeşte.

                        Turbanul îi cade şi-l lasă căzut;

                        Îşi rupe cu mâna vestmântul

                        Că-n largile-i haine se-mpiedică vântul

                        Şi lui i se pare că-n loc e ţinut;

                        Aleargă de groaza pieririi bătut,

                        Mănâncă pământul.

                        Şi-i dârdâie dinţii şi-i galben-pierit!

                        Dar Allah din ceruri e mare!

                        Şi-Allah îi scurtează grozava-i cărare

                        Căci paşa-i de taberi aproape sosit!

                        Spahiii din corturi se-ndeasă grăbit,

                        Să-i dea scăpare.

                        Şi-n ceasul acela Hassan a jurat

                        Să zacă de spaimă o lună,

                        Văzut-au şi beii că fuga e bună

                        Şi bietului paşă dreptate i-au dat,

                        Căci vodă ghiaurul în toţi a băgat

                        O groază nebună.

Boul și vițelul de Grigore Alexandrescu (Fabula- ironizarea unor defecte umane și a unor aspecte negative din societate)

                       Un bou ca toţi boii, puţin la simţire,

                        În zilele noastre de soartă-ajutat,

                        Şi decât toţi fraţii mai cu osebire,

                        Dobândi-n cireadă un post însemnat.

                        – Un bou în post mare? – Drept, cam ciudat vine,

                        Dar asta se-ntâmplă în oricare loc:

                        Decât multă minte, ştiu că e mai bine

                        Şa ai totdeauna un dram de noroc.

                        Aşa d-a vie?ii veselă schimbare,

                        Cum şi de mândrie boul stăpânit,

                        Se credea că este decât toţi mai mare,

                        Că cu dânsul nimeni nu e potrivit.

                        Viţelul atuncea, plin de bucurie,

                        Auzind că unchiul s-a făcut boier,

                        Că are clăi sumă şi livezi o mie:

                        „Mă duc – zise-ndată – niţel fân să-i cer.”

                        Făr-a pierde vreme, viţelul porneşte,

                        Ajunge la unchiu, cearcă a intra;

                        Dar pe loc o slugă vine şi-l opreşte:

                        „Acum doarme – zice – nu-l poci supăra.”

                        – „Acum doarme? ce fel! pentru-ntâia dată

                        După-prânz să doarmă! Obiceiul lui

                        Era să nu şază ziua niciodată;

                        Ăst somn nu prea-mi place, şi o să i-o spui.”

                        – „Ba să-ţi cauţi treaba, că mănânci trânteală;

                        S-a schimbat boierul, nu e cum îl ştii;

                        Trebuie-nainte-i să mergi cu sfială,

                        Primit în casă daca vrei să fii.”

                        La o mojicie atâta de mare,

                        Viţelul răspunde că va aştepta;

                        Dar unchiu se scoală, pleacă la plimbare,

                        Pe lângă el trece, făr-a se uita.

                        Cu mâhnire toate băiatul le vede,

                        Însă socoteşte că unchiu-a orbit;

                        Căci fără-ndoială nu putea a crede

                        Că buna lui rudă să-l fi ocolit.

                        A doua zi iarăşi, prea de dimineaţă,

                        Să-l găsească vreme, la dânsul veni:

                        O slugă, ce-afară îl vedea că-ngheaţă,

                        Ca să-i facă bine, de el pomeni.

                        „Boierule – zise – aşteaptă afară

                        Ruda dumitale, al doamnei vaci fiu.”

                        – „Cine? a mea rudă? Mergi de-l dă pe scară.

                        N-am astfel de rude, şi nici voi să-l ştiu.”

Pastel- Pastel de George Topârceanu (tema naturii)

 Pastel

                                                                                           de George Topârceanu

                        Din asfinţit, de peste munte,

                        Răsfrângeri roşii de amurg

                        Se sfarmă-n licăriri mărunte

                        Şi-n Dunărea umbrită curg.

                        Dar unda tulbure le-ngroapă

                        Când, sub răchitele din vale,

                        De-abia mai tremură pe apă

                        Ca nişte coji de portocale.

                        Acolo jos, peste cununa

                        Întunecatului boschet,

                        Sclipeşte-n aer semiluna

                        Din vârful unui minaret.

                        Şi parcă zugrăvit anume,

                        Îşi culcă umbra până-n mal

                        Ostrovul izolat de lume

                        Ca un castel medieval.

                        El pare-o navă fermecată

                        Ce-a ancorat aici, sub munte,

                        Minune îndelung visată

                        De valul Dunării cărunte!

                        A aşteptat în nopţi senine

                        Strălucitoarea dimineaţă,

                        Când din adâncul apei line

                        S-a ridicat la suprafaţă

                        Ca o grădină plutitoare

                        Cu pomi şi păsări împreună,

                        Cu florile-i ce râd în soare

                        Şi noaptea tremură sub lună.

Pastel- Balul pomilor de Dimitrie Anghel (tema naturii)

Cu legănări abia simțite și ritmice, încet-încet,

Pe pajiștea din fața casei, caișii, zarzării și prunii,

Înveșmântați în haine albe se clatină în fața lunii,

Stând gata parcă să înceapă un pas ușor de menuet.

Se cată ram cu ram, se-nchină, și-n urmă iarăși vin la loc,

Cochetării și grații albe, și roze gesturi, dulci arome,

Împrăștie în aer, danțul acesta ritmic de fantome,

Ce-așteaptă de un an de zile minuta asta de noroc.

Ce e de spumă, sus pe ramuri, se face jos de catifea,

Și astfel umbrele căzute pe pajiște par mantii grele

Zvârlite de dănțuitorii ce au rămas numa-n dantele,

În parcul legendar în care s-a prefăcut grădina mea.

Pe gura scorburilor vântul plecat a deșteptat un cânt,

Și-nvoalte mâneci horbotate se-ntind ușoare să salute

Preludiul acestei stinse și dulci orchestre nevăzute,

Și-apoi cu reverențe pomii s-au înclinat pân' la pământ.

Ghirlănzi de flori îi leagă-n treacăt și-un arc sub fiecare ram

Boltește-albastre perspective, sub care alte cete ninse

Coboară pe pămînt din ceruri, venind cu candele aprinse

Să facă și mai albă noaptea acestui alb epitalam.

Așa-s în clipa asta toate, dar mâine albii cavaleri,

Despodobiți de-atîtea grații, ce le-mprumută luciul lunii,

Vor deveni ce-au fost de-a pururi: caișii, zarzării și prunii,

Banalii pomi din fața casei, ce-i știu de-atîtea primăveri.

Pastel- Iarna de Vasile Alecsandri (tema naturii)

Iarna

                                                                                              de Vasile Alecsandri

                        Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,

                        Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;

                        Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,

                        Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.

                        Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!

                        Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară;

                        Soarele rotund şi palid se prevede printre nori

                        Ca un vis de tinereţe printre anii trecători.

                        Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,

                        Ca fantasme albe plopii înşiraţi se pierd în zare,

                        Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

                        Se văd satele pierdute sub clăbuci albii de fum.

                        Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare

                        Străluceşte şi dezmiardă oceanul de ninsoare.

                        Iată-o sanie uşoară care trece peste văi…

                        În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.