Limba și literatura română pentru clasele V-VIII

Fotografia mea
Găsiți pe această pagină de blog noțiuni explicate simplu, logic și clar, exerciții rezolvate în comentarii, modele de rezolvare a exercițiilor de la E.N. pe itemi, lecturi suplimentare necesare, rezumate, exemplificarea valorilor regăsite în textele literare studiate în gimnaziu și multe altele utile studiului limbii române. Pe scurt, aveți aici toate pârghiile necesare pentru a vă pregăti pentru evaluare. Pentru o vizualizare detaliată a materialelor, afișați vizualizarea pentru web, pe care o regăsiți la subsolul paginii!

Faceți căutări pe acest blog

13 decembrie 2023

Verbul. Tipuri de verbe

 Verbul este cel mai tare! Este singura parte de vorbire care poate fi predicat ! (mai sunt câteva, dar ...s-o lăsăm așa deocamdată!😜)

Verbul este ,,tatăl” în Povestea Propoziției! Este cel care își caută soție ( Subiect) cu care să își facă familie . Tot ei vor avea copii, fata(Complementul) și băiatul  (Atributul). 👪👪👪

Verbul este ca o locomotivă care trage după el toate celelalte vagoane ( părți de vorbire). De aceea este primul care se studiază în toate manualele????😮

Verbul exprimă în general acțiuni, pe care le regăsim în dicționar sub formă verbală nepersonală de infinitiv: a lucra, a bea, a face, a iubi, a urî. De aici, după vocala cu care se termină verbul la infinitiv,  știm că verbul se grupează în cinci conjugări:

-verbe de conjugarea I: a lucra, a sta, a cânta

-verbe de conjugarea a II-a: a bea, a avea, a vedea

-verbe de conjugarea a III-a: a face, a merge, a aduce

-verbe de conjugarea a IV-a: a iubi, a citi, a zări

-verbe de conjugarea a V-a: a urî, a hotărî, a coborî

Verbele sunt de patru tipuri:

👉predicative (au funcție sintactică de predicat verbal în propoziție) 

Răspund la întrebarea: ce face?  ,,merge”

 👉nepredicative (nu pot fi predicat în propoziție, ci subiect, atribut, complement sau nume predicativ)

👉copulative ( au funcție sintactică de predicat nominal în propoziție)  

cum este? cine este? ce este?

  • a deveni ( a ajunge, a se face, ieși) 👌,,a devenit medic/ a ieșit medic/s-a făcut medic”
  • a fi   👌,,este medic”
  • a rămâne  👌,,rămâne medic”
  • a însemna 👌,,înseamnă pace”
  • a părea  👌,,pare rece”

👉auxiliare (verbe ajutătoare, ajută la formarea unor moduri și timpuri, nu au sens singure și nu se pot analiza singure)

  • a fi 👌,,aș fi vrut”, să fi vrut”, ,,voi fi plecat” (condițional-optativ perfect, conjunctiv perfect, viitor anterior) 
  • a avea  👌,,am mers”, ,,aș vrea” (indicativ perfect compus, condițional-optativ)
  • a vrea 👌  ,,voi merge”, ,,voi fi mers” ( indicativ viitor și viitor anterior)
Sper că sunteți în clar cu el, Regele -Verb!
💓💓

1. Verbele predicative


Sunt verbele care au funcție sintactică de predicat în propoziție atunci când sunt la unul dintre cele patru moduri personale:
  1. indicativ
  2. imperativ
  3. conjunctiv
  4. condițional-optativ
Răspund la întrebarea: ce face?
 (cu toate variantele: ce va face? ce a făcut? ce să facă? ce aș face?)

Așadar, verbul are mod și timp!

1. Modul indicativ- are 7 timpuri

💁prezent: lucrez, lucrezi. lucrează, lucrăm, lucrați, lucrează
💁perfect compus: am lucrat, ai lucrat, a lucrat, am lucrat, ați lucrat, au lucrat
💁imperfect: lucram, lucrai, lucra, lucram, lucrați, lucrau
💁perfect simplu: lucrai, lucrași, lucră, lucrarăm, lucrarăți, lucrară
💁mai-mult-ca-perfect: lucrasem, lucraseși, lucrase, lucraserăm, lucraserăți, lucraseră
💁viitor: voi lucra, vei lucra, va lucra, vom lucra, veți lucra, vor lucra
💁viitor anterior: voi fi lucrat, vei fi lucrat, va fi lucrat, vom fi lucrat, veți fi lucrat, vor fi lucrat

2. Modul imperativ- exprimă porunci, îndemnuri, sfaturi

Lucrează!           Nu lucra!
Lucrați!              Nu lucrați!

3. Modul conjunctiv- are 2 timpuri

💃prezent: să lucrez, să lucrezi, să lucreze, să lucrăm, să lucrați, să lucreze
💃perfect: să fi lucrat, să fi lucrat, să fi lucrat, să fi lucrat, să fi lucrat, să fi lucrat

4. Modul condițional-optativ- are 2 timpuri

💥prezent: aș lucra, ai lucra, ar lucra, am lucra, ați lucra, ar lucra
💥perfect: aș fi lucrat, ai fi lucrat, ar fi lucrat, am fi lucrat, ați fi lucrat, ar fi lucrat


10 decembrie 2023

Texte literare grupate pe teme

Fișă pentru portofoliu

1. Prietenia, relațiile între colegii de școală, relația de prietenie între om și animal

  • Minunea de R.J Palacio
  • Cireșarii de C-tin Chiriță
  • Tabăra de Louis Sachar
  • Chemarea străbunilor de Jack London
  • Prietenul meu de Ioana Pârvulescu

2.Natura

  • Sfârșit de toamnă de George Coșbuc
  • Balul pomilor de Dimitrie Anghel
  • Iarna de Vasile Alecsandri 
  • Fiind băiet păduri cutreieram de Mihai Eminescu
  • Pe drumuri de munte de Calistrat Hogaș

3.Familia, educația

  • Matilda de Roald Dahl
  • Vizită de I.L.Caragiale
  • Minunea de R.J.Palacio
  • Bunicul, Bunica de Barbu Ștefănescu-Delavrancea
  • Amintiri din Copilărie de Ion Creangă

4.Timpul

  • Glossă, Revedere de Mihai Eminescu
  • Hronicul și cântecul vârstelor de Lucian Blaga

5.Lectura ca mijloc de descoperire a lumii

  • Marele uriaș prietenos de Roald Dahl
  • Matilda de Roald Dahl
  • Exuvii de Simona Popescu
  • Inocenții de Ioana Pârvulescu
  • Corigent la limba română  de Ion Minulescu
  • Cititorul din peșteră de Rui Zink

6.Fantezia, lumea imaginară, supranaturalul

  • Darul lui Jonas de Lois Lowry
  • Planeta celor doi sori de Horia Aramă
  • Harry Potter de J.K Rowling
  • Poveste de Crăciun de Charles Dickens
  • Cronicile din Narnia C.S. Lewis

7.Locul natal, evocarea locurilor copilăriei, rememorarea nostalgică, amintirea

  • Amintiri din copilărie de Ion Creangă
  • Hronicul și cântecul vârstelor de Lucian Blaga

8.Copilăria, jocul și joaca

  • La Medeleni de Ionel Teodoreanu
  • Amintiri din copilărie de Ion Creangă
  • Inocenții  de Ioana Pârvulescu

9. Școala

  • Cișmigiu & comp de Grigore Băjenaru
  • Domnu” Trandafir de Mihail Sadoveanu
  • Amintiri din copilărie de Ion Creangă
  • Copiii de făină de Anne Fine
  • Cuore. Inimă de copil de Edmondo de Amicis

10.Tradiția

  • Amintiri din copilărie de Ion Creangă
  • Miorița, baladă populară
  • Baltagul de Mihail Sadoveanu

11.Mitologia, eroismul, modele comportamentale, exemplul personal

  • La titanul Atlas de Alexandru Mitru
  • Eu sunt Malala de Malala  Yousfzai
  • Jurnalul Annei Frank de Anne Frank

12.Istoria

  • Pașa Hassan de George Coșbuc
  • Sobieski și românii de Costache Negruzzi

13.Moralitatea, defecte umane, valori umane

  • Bivolul și coțofana, Câinele și cățelul, Boul și vițelul de Grigore Alexandrescu
  • Prâslea cel voinic și merele de aur , basm popular
  • Aleodor -Împărat
  • Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă

14.Creația, arta, lumea artistului

  • Ex libris de Tudor Arghezi
  • Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga
  • Florin scrie un roman de Mircea Cărtărescu

15.Sportul

  • Harry Potter de J.K. Rowling

16.Universul rural

  • Sufletul satului de Lucian Blaga
  • Amintiri din copilărie de Ion Creangă

17. Universul citadin

  • Acuarelă de Ion Minulescu

18.Devenirea omului, maturizarea

  • Baltagul de Mihail Sadoveanu

19. Sacrificiul

  • Legenda macului, legendă populară
  • Căprioara de Emil Gârleanu
  • Meșterul Manole, balada populară

20. Cunoașterea, explorarea lumii, aventura, călătoria

  • Toate pânzele sus! de Radu Tudoran
  • Inimă de cerneală de Cornelia Funke
  • Harry Potter de K.J.Rowling

21. Adolescența

  • Jurnalul unui puști de Jeff Kinney
  • Însemnările unei puștoaice de Rachel Renee Russel

22.Iubirea

  • Romeo și Julieta de W. Shakespeare
  • Minunea De R.J.Palacio

23. Justiția, corupția

  • O scrisoare pierdută de I.L Caragiale

07 decembrie 2023

Raporturi sintactice ( nivel ușor)

 Despărțiți frazele în propoziții și precizați tipul de raport sintactic întâlnit:

1. Chiar dacă are de toate, copilul e trist.

2. Stă de vorbă că să treacă vremea.

3. Copilul doarme și visează.

4. A făcut întocmai cum i-ai spus.

5. Fără să vreau acest lucru, l-am supărat.

6. Modul cum ai pus problema i-a neliniștit.

7. Oriunde te-i duce, norocul să -ți fie tovarăș.

8. Aș fi mers, dar plouă.

9. După ce au venit ninsorile și s-a pus omătul, câinele s-a mai liniștit.

10. Mergem la piață, așadar cumpărăm azi butoiul.

Fraze fără răspuns:

1. Am adus o pălărie veche a unchiului și am început marile trageri la sorți.

2. Deoarece este vreme urâtă, voi sta liniștit la televizor.

3. Culoarea care- mi revenea era roșul aprins .

4. Fiecare ar fi vrut să ajungă mai repede la rangul suprem.

5. Ion va veni la spectacol, cu toate că este bolnav.

6. Mă prezint la concurs că să câștig premiul cel mare.

7. Fiecare face ce vrea, însă își asumă alegerea făcută.

8. Am urcat pe muntele cel mai înalt, așadar mi-am învins teama de înălțime .

9. Dacă voi urmări știrile, voi fi la curent cu toate noutățile.

Modele EN oficiale 2010-2024

43 modele oficiale EDU (teste de antrenament) Evaluarea Nationala 2024 Limba romana (clasa a 8-a) – #JitaruIonelBLOG -pregatire BAC si Evaluarea Nationala 2023 la matematica si alte materii! *materiale (lectii +formule +exercitii rezolvate matematica) gimnaziu si liceu; *teste de antrenament edu ro modele BAC 2023 modele Evaluare Nationala 2023; *modele simulare Evaluare Nationala BAC 2023 2022 2021 2020 2019 2018 2017 2016 2015 2014 2013 2012 2011 2010 subiecte.edu.ro; Modele comper; evaluare nationala clasele 2 4 6 modele 2023 2022; *titularizare 2023 2022 2021 calendar modele edu.ro; miscarea personalului didactic; noutati edu.ro ; noutati educatie; modele teze teste matematica gimnaziu liceu clasa 5 clasa 6 clasa 7 clasa 8 clasa 9 clasa 10 clasa 11 clasa 12 *www.profesorjitaruionel.com *Q A matematica *bac jitaru ionel *evaluare nationala capacitate jitaru ionel blog an scolar 2022-2023

Model EN secția maghiară 2022 (rezolvare în comentarii)

 SUBIECTUL I (70 de puncte) 

Citește cu atenție textele de mai jos. 

Textul 1 

Delta Dunării şi „Mica Deltă” a Bucureștiului

Expoziția este deschisă în perioada 22 septembrie – 12 octombrie 2015 și poate fi vizitată de luni 

până vineri, de la 10.00 la 13.00 şi de la 14.00 la 18.00.

Expoziția Delta Dunării şi „mica Deltă” a Bucureștiului vă invită să descoperiți două delte, două 

paradisuri ale animalelor și ale plantelor din România. Delta Dunării este cea mai mare şi mai bine 

conservată* dintre deltele europene. Delta Dunării a intrat în patrimoniul mondial al UNESCO în 1991 şi este clasificată ca rezervație. 

Acest regat al apelor găzduiește peste 300 de specii de păsări, nenumărate specii de peşti, peste 

1150 specii de plante. Expoziția dezvăluie publicului acest loc paradiziac, unde Dunărea se varsă în 

Marea Neagră, după o călătorie de 2860 de kilometri.

„Mica Deltă” a Bucureștiului este istoria extraordinară a unui paradis natural care s-a format şi s-a 

impus singur, în mediul orașului București. Este vorba despre Parcul Natural Văcărești, această zonă 

umedă care se întinde pe 190 de hectare, abandonată din 1989 şi cucerită treptat de natură, care a 

transformat-o într-un rezervor al planetelor și al animalelor. 

Helmut Ignat este director general al Konica Minolta România și fotograf al National Geographic 

România și Traveller, pentru care a realizat reportaje despre Delta Dunării, Masai Mara, Antarctica și 

Țara de Foc, Veneția. A publicat un album fotografic despre Delta Dunării – Cântecul Lebedei Mute. 

Lucrează la proiectul Parcul Natural Văcărești din februarie 2011, în calitate de fotograf, documentarist, membru fondator al grupului de inițiativă. 

Cristian Lascu este cercetător speolog*. Printre cele mai importante descoperiri ale sale se află 

Peștera Movile, primul ecosistem subteran din lume independent de energia solară. A fost timp de 12 ani Galeria Institutului Cultural Român, rue de l'Exposition 75007 Paris  redactor-șef al revistei National Geographic România. Așadar, expoziția ICR Paris din cadrul Săptămânii Culturilor Străine prezintă o paralelă interesantă între două delte de notorietate* deja națională şi internațională: una reprezintă natura absolută, cea de-a doua, o deltă urbană, la care se poate ajunge cu metroul. Parcul Natural Văcărești este un proiect de mediu inițiat şi susținut de Helmut Ignat şi de Cristian Lascu. Anul acesta, centrele culturale de la Paris se alătură preocupărilor privind mediul înconjurător, care ocupă atenția publică, mai ales că în noiembrie şi decembrie anul acesta Parisul va găzdui Conferința Națiunilor Unite privind schimbările climatice (COP21). 

                                     www.lyon.mae.ro 

*conservată – păstrată

*speolog – om de știință care se ocupă cu explorarea și studiul complex al peșterilor

*notorietate – calitate de a fi cunoscut de multă lume, renume, faimă

Textul 2 

Mă știți: eu sunt Apolodor!

Sunt pinguinul călător

Ce a dat pământului ocol

Prin aer, pe ocean, pe sol... 

Mă știți – și încă foarte bine –, 

Gellu Naum a scris de mine, 

Pe unde am fost și ce-am văzut

În orice țară și ținut.

Dar am ajuns mult mai departe 

Decât se povestește-n carte. 

Ca nu cumva urât să-mi fie 

Am luat-o în călătorie

Pe maimuțică (cred c-o știți). 

L-am luat și pe pisoiul Tiț...

Ne-am îmbarcat frumos pe-un plaur1

Și am pornit-o pe coclauri2

...

Nici până azi lumea nu știe

Despre a mea călătorie

În Delta Dunării*... Plutești 

Dar n-ai cum să te plictisești –

Și-n apă sunt atâția pești

Și-atâtea păsări peste tot! [...]

Aveți dar grijă (vă implor!)

Dacă veniți cumva aici.

Luați cu voi părinți, bunici,

Rude, vecini – pe cine vreți – 

Dar fiți, vă rog frumos, discreți:

Căci păsările-atunci vă lasă 

Să le-admirați la ele acasă

Și să le studiați... Mă rog 

Poți să nu fii ornitolog3

[...]

Când o să vin în Deltă iar

(O să-mi fac timp în calendar), 

Vino și tu, de vrei, de poți – 

Să ne întâlnim acolo toți. 

          Florin Bican, Descoperim cu Apolodor, în Deltă, păsările-n zbor 

1. plaur – formațiune vegetală acvatică, în care predomină stuful și care plutește la suprafața apei

2. coclauri – locuri neumblate sau puțin umblate, pustii, îndepărtate; locuri prăpăstioase

3. ornitolog – om de știință care se ocupă cu studiul păsărilor

*Dacă nu știți acest cuvânt

Delta-i triunghiul de pământ,

proaspăt format, care apare 

unde un râu se varsă-n mare. 

Scrie, în dreptul fiecărui exercițiu, răspunsul la cerințele de mai jos, cu privire la textele date. 

A. 

1. Scrie, în casetă, litera corespunzătoare răspunsului corect, valorificând informațiile din textul 1. 

Antonimele contextuale ale cuvintelor „dezvăluie” și „umedă”, subliniate în text, sunt: 

a) arată și ploioasă. 

b) ascunde și uscate. 

c) descoperă și udă. 

d) evidențiază și rece. 

Răspunsul corect: . 2 puncte

2. Scrie, în casetă, litera corespunzătoare răspunsului corect, valorificând informațiile din textul 1.

Delta Dunării este rezervație UNESCO din 

a) 1989. 

b) 1991. 

c) 2011. 

d) 2015.

Răspunsul corect: . 2 puncte

3. Scrie, în casetă, litera corespunzătoare răspunsului corect, valorificând informațiile din textul 2.

Cei care merg în Delta Dunării trebuie să fie

a) discreți.

b) indiferenți.

c) ocupați.

d) plictisiți. 

Răspunsul corect: . 2 puncte 

4. Scrie, în casetă, litera corespunzătoare răspunsului corect, valorificând informațiile din textul 2. 

Prima strofă are rimă 

a) îmbrățișată.

b) împerecheată. 

c) încrucișată.

d) monorimă. 

Răspunsul corect: . 2 puncte

5. Notează „X” în dreptul fiecărui enunț pentru a indica dacă este „adevărat” sau „fals”, valorificând 

informațiile din fiecare text. 6 puncte

Textul 1 (Enunțul Adevărat Fals )

Parcul Natural Văcăreşti este considerat „Mica Deltă” a Bucureștiului. 

Helmut Ignat este redactor-șef al revistei National Geographic România. 

Prin expoziția care prezintă delta naturală și delta urbană, ICR Paris se 

alătură preocupărilor privind mediul înconjurător.

Textul 2 (Enunțul Adevărat Fals )

Gellu Naum a scris despre Apolodor. 

Apolodor pleacă din nou în călătorie alături de maimuțică și de pisoiul Tiț.

Pinguinul a călătorit doar în Deltă. 

6. Explică, în unu – trei enunțuri, un motiv pentru care Apolodor îi invită pe copii în Delta Dunării, 

valorificând textul 2. 6 puncte 

7. Prezintă, în 20 – 30 de cuvinte, o trăsătură a textului discontinuu, valorificând textul 1. 6 puncte

8. Precizează o asemănare și o deosebire de conținut între cele două texte. 6 puncte

9. Crezi că este important să împărtășești experiențele de călătorie cu cineva? Motivează-ți răspunsul, în minimum 30 de cuvinte, valorificând textul 2. 6 puncte 

B. 

1. Scrie, în casetă, litera corespunzătoare răspunsului corect.

Numărul literelor este egal cu numărul sunetelor în cuvântul

a) „cercetător”.

b) „deschisă”.

c) „expoziția”.

d) „triunghiul”.

Răspunsul corect: . 3 puncte

2. Scrie, în casetă, litera corespunzătoare răspunsului corect. 

Parcul Natural Văcărești este un paradis ..... plantelor. 

a) al;

b) a;

c) ai; 

d) ale. 3 puncte 

 Răspunsul corect: . 

3. Scrie, în casetă, litera corespunzătoare răspunsului corect. 

Parcul a fost ...... de natură, prin urmare s-a transformat într-un rezervor al plantelor. 

a) cucerit; 

b) cucerită; 

c) cuceriți; 

d) cucerite. 

3 puncte

4. Scrie, în casetă, litera corespunzătoare răspunsului corect.

─ Domnule jurnalist, nu ............................ doar un singur reportaj despre deltă!”. 

a) realizezi; 

b) realiza; 

c) realizează; 

d) realiză. 

3 puncte

5. Precizează ce parte de vorbire este cuvântul „mare” în fiecare dintre enunțurile următoare. 4 puncte

În enunțul „un râu se varsă-n mare.” cuvântul „mare” este ________________________ 

________________________________ . 

În enunțul „Delta Dunării este cea mai mare și mai bine conservată dintre deltele europene.” cuvântul 

„mare” este _______________________________________________ . 

6. Rescrie secvența „această zonă umedă care se întinde pe 190 de hectare”, modificând numărul 

verbului. 4 puncte

7. Notează „X” în dreptul fiecărui enunț pentru a indica dacă este „adevărat” sau „fals”. 

În secvența preluată din Textul 1, „Delta-i triunghiul de pământ, care apare unde un râu se varsă-n mare”: (Enunțul Adevărat Fals )

• sunt două predicate; 

• cuvântul „pământ” are funcție sintactică de atribut substantival; 

• cuvântul „un râu” are funcție sintactică de complement direct; 

• cuvântul „mare” are funcție sintactică de complement circumstanțial de loc. 

Răspunsul corect: . 

Răspunsul corect: . 

8. Formulează un mesaj de încurajare pentru Apolodor, pinguinul călător, utilizând un numeral cardinal și un adverb de timp, pe care le vei sublinia. 8 puncte

SUBIECTUL AL II-LEA (20 de puncte) 

1. Prezintă, în minimum 30 de cuvinte, o valoare umană identificată în textul 2, pe baza unui exemplu din textul dat și a unui exemplu din cultura universală. În redactarea răspunsului, vei valorifica experiența culturală (de exemplu: literatură, pictură și alte arte, obiceiuri/tradiții, personalități etc.) sau experiența personală într-un context cultural. 6 puncte

2. Redactează o compunere, de 70 – 130 de cuvinte, în care să relatezi o întâmplare prin care crezi că a 

trecut Apolodor în călătoria din Delta Dunării. 14 puncte

În redactarea compunerii, vei avea în vedere: 

– respectarea succesiunii logice a evenimentelor, în concordanță cu cerința dată;

– integrarea unui dialog de trei – cinci replici; 

– valorificarea a două informații din textul 2, altele decât cele din cerință. 

Pentru conținutul compunerii vei primi 10 puncte, iar pentru redactarea acesteia, 4 puncte. 

Notă! Compunerea nu va avea titlu sau motto. Punctajul pentru redactare se acordă numai în cazul în 

care compunerea are minimum 70 de cuvinte și dezvoltă subiectul propus. 

👪👪

Model de barem secția maghiară

• Se punctează orice modalitate de rezolvare corectă a cerințelor. 

• Nu se acordă punctaje intermediare, altele decât cele precizate explicit în barem.

• Se acordă zece puncte din oficiu. Punctajul total este de 100 de puncte. Nota finală se 

calculează prin împărțirea la zece a punctajului total acordat pentru lucrare.

SUBIECTUL I (70 de puncte) 

A.

1. Transcrierea din articolul de dicționar a sensului pe care îl are în textul 2 cuvântul subliniat: de 

exemplu „2. Fig. Puternic, intens; deosebit (de mare, de important)” 2 puncte 

Notă! Se punctează și transcrierea parțială a sensului 2 – de exemplu: „puternic” etc. 

2. Scrierea literei corespunzătoare răspunsului corect: c 2 puncte 

3. Scrierea literei corespunzătoare răspunsului corect: c 2 puncte 

4. Scrierea literei corespunzătoare răspunsului corect: b 2 puncte 

5. Câte 1 punct pentru fiecare răspuns corect; notarea a două răspunsuri pentru un enunț – 0 puncte

 6 x 1 punct = 6 puncte 

Textul 1 

Enunțul Adevărat Fals 

Grădina din Iași are o colecție specială de orhidee. x 

Grădina Botanică din Cluj a fost înființată de Anastasie Fătu. x 

Sere tropicale se găsesc în Grădina din București și în cea din Cluj. x 

Textul 2 

Enunțul Adevărat Fals 

Prințesa de Marți vrea o grădină pe Pământ. x 

Anul marțian este diferit de anul de pe Pământ. x

Prințesa de Marți a vizitat prima dată Pământul când abia învățase să vorbească. x 

6. Explicarea oricărui motiv pentru care Prințesa de Marți face o călătorie pe Pământ (de exemplu: 

fiindcă dorea să afle mai multe despre grădinile de pe Pământ, pentru a-și face o grădină proprie pe 

Marte etc.) 6 puncte

– precizarea motivului – 2 puncte 

– explicarea motivului precizat (explicare adecvată – 2 puncte; încercare de explicare sau transcrierea unei secvențe din text – 1 punct; lipsa explicării sau explicare irelevantă – 0 puncte) – 2 puncte 

– respectarea normelor de exprimare corectă, de punctuație și a ortografiei (0 – 2 greșeli – 1 punct; 

3 sau mai multe greșeli – 0 puncte) – 1 punct

– încadrarea în numărul de enunțuri indicat – 1 punct; neîncadrare în limita precizată – 0 puncte 

Notă! Punctajul pentru respectarea normelor de exprimare corectă, de punctuație, a ortografiei și pentru 

încadrarea răspunsului în numărul de enunțuri indicat se acordă numai dacă se dezvoltă subiectul 

propus. În numărarea greșelilor, se va avea în vedere tipul de greșeală, nu frecvența acesteia. 

7. Prezentarea oricărei trăsături a textului narativ literar identificate în textul indicat (de exemplu: 

prezentarea unei întâmplări; Prințesei de Marți îi plac grădinile și, după ce împlinește 16 ani, pleacă într-o călătorie pe Pământ etc.) 6 puncte

– precizarea trăsăturii textului narativ literar – 2 puncte 

– prezentarea trăsăturii precizate (prezentare adecvată – 2 puncte; încercare de prezentare – 1 punct; 

lipsa prezentării – 0 puncte) – 2 puncte 

– respectarea normelor de exprimare corectă, de punctuație și a ortografiei (0 – 2 greșeli – 1 punct; 

3 sau mai multe greșeli – 0 puncte) – 1 punct 

– încadrarea în numărul de cuvinte indicat – 1 punct; neîncadrare în limita precizată – 0 puncte 

Notă! Punctajul pentru respectarea normelor de exprimare corectă, de punctuație, a ortografiei și 

pentru încadrarea în limita de cuvinte indicată se acordă numai dacă se dezvoltă subiectul propus. În 

numărarea greșelilor, se va avea în vedere tipul de greșeală, nu frecvența acesteia. 

8. Câte 3 puncte pentru precizarea unei asemănări de conținut între textul 1 și textul 2 (de exemplu: grădina etc.) și a unei deosebiri de conținut dintre textul 1 și textul 2 (de exemplu: în primul text, se prezintă informații reale despre grădinile botanice din România; în al doilea text, se prezintă o grădină imaginară de pe Marte etc.) 

2 x 3 puncte = 6 puncte 

9. Motivarea răspunsului, valorificând textul indicat 6 puncte 

– formularea răspunsului la întrebarea dată – 1 punct 

– motivarea răspunsului: 

o precizarea motivului – 1 punct; lipsa precizării motivului – 0 puncte 

o explicarea adecvată a motivului – 1 punct; lipsa explicării – 0 puncte 

o valorificarea unei informații relevante (prin citat sau parafrază) din textul indicat – 1 punct; 

lipsa valorificării textului – 0 puncte 

– respectarea normelor de exprimare corectă, de punctuație și a ortografiei (0 – 2 greșeli – 1 punct; 

3 sau mai multe greșeli – 0 puncte) – 1 punct 

– respectarea numărului minim de cuvinte indicat – 1 punct; neîncadrare în limita precizată – 0 puncte 

Notă! Punctajul pentru respectarea normelor de exprimare corectă, de punctuație, a ortografiei și 

pentru respectarea numărului minim de cuvinte indicat se acordă numai dacă se dezvoltă subiectul 

propus. În numărarea greșelilor, se va avea în vedere tipul de greșeală, nu frecvența acesteia. 

 B. 

1. Scrierea literei corespunzătoare răspunsului corect: b 2 puncte 

2. Scrierea literei corespunzătoare răspunsului corect: d 2 puncte 

3. Scrierea literei corespunzătoare răspunsului corect: b 2 puncte 

4. Câte 2 puncte pentru transcrierea pronumelui personal („ei”) și a oricărui substantiv în cazul acuzativ, cu prepoziție (de exemplu: „de pe Marte”) 2 x 2 puncte = 4 puncte 

5. Rescrierea secvenței date, folosind forma de plural a verbelor (sunt splendide, răspundeau prințesele): 

0 greșeli – 4 puncte; 1 greșeală – 3 puncte; 2 greșeli – 2 puncte; 3 greșeli – 1 punct; 4 sau mai multe 

greșeli – 0 puncte 4 puncte

6. Câte 1 punct pentru notarea fiecărei funcții sintactice 4 x 1 punct = 4 puncte 

Cuvântul Funcția sintactică

1. prințesei complement indirect 

2. să citească predicat verbal 

3. minunată atribut adjectival 

4. (la) umbra complement circumstanțial de loc

7. Câte 2 puncte pentru completarea enunțurilor cu fiecare formă corectă a cuvintelor scrise între 

paranteze (prezintă, oamenilor, cărții) 3 x 2 puncte = 6 puncte

8. Formularea oricăror două sfaturi date Prințesei de Marți, utile în călătoria ei pe Pământ, utilizând 

un verb la modul conjunctiv și un adverb 8 puncte 

– câte 1 punct pentru redactarea fiecărui enunț, adecvat contextului – 2 x 1 punct = 2 puncte

– câte 1 punct pentru coerența fiecărui enunț – 2 x 1 punct = 2 puncte 

– utilizarea adecvată a unui verb la modul conjunctiv – 1 punct 

– sublinierea verbului la modul conjunctiv – 1 punct 

– utilizarea adecvată a unui adverb – 1 punct 

– sublinierea adverbului – 1 punct 

SUBIECTUL AL II-LEA (20 de puncte) 

1. Prezentarea unei valori umane identificate în textul 2 (de exemplu: curiozitatea, respectul, pasiunea etc.)  6 puncte 

– numirea unei valori identificate în textul 2 – 1 punct 

– ilustrarea valorii identificate cu un exemplu relevant din textul 2 – 1 punct 

– menționarea unei experiențe culturale (de exemplu: literatură, pictură și alte arte, obiceiuri/tradiții, 

personalități etc.) sau a unei experiențe personale într-un context cultural – 2 puncte; precizarea unei 

experiențe personale, în absența unui context cultural – 1 punct 

– valorificarea unui exemplu din experiența menționată, relevant pentru valoarea identificată – 1 punct 

– respectarea numărului minim de cuvinte indicat – 1 punct; neîncadrare în limita precizată – 0 puncte 

2. Redactarea rezumatului textului 2 14 puncte 

Conținut – 10 puncte 

– formularea ideilor importante din text, dovedind înțelegerea acestuia: în totalitate – 3 puncte; parțial – 2 

puncte; încercare de formulare – 1 punct 

– prezentarea evenimentelor în succesiune logică: în totalitate – 2 puncte; parțial – 1 punct 

– respectarea regulilor unui rezumat 

• relatarea la persoana a III-a – 1 punct 

• tonul neutru/obiectivitate – 1 punct 

• prezentarea ideilor fără utilizarea citatelor – 1 punct 

• utilizarea verbelor la moduri și timpuri adecvate – 1 punct 

• transformarea dialogului în vorbire indirectă – 1 punct

Redactare – 4 puncte 

– unitatea compoziției (conținutul textului tratează tema dată): în totalitate – 1 punct; parțial – 0 puncte

– coerența textului (respectarea logicii interne a textului): în totalitate – 1 punct; parțial sau lipsa 

coerenței – 0 puncte; 

– registrul de comunicare, stilul şi vocabularul adecvate conținutului: în totalitate – 1 punct; parțial sau

inadecvat – 0 puncte 

– respectarea normelor de exprimare corectă, de punctuație și a ortografiei (0 – 2 greșeli – 1 punct; 3 

sau mai multe greșeli – 0 puncte) 

Notă! Punctajul pentru redactare se acordă numai dacă se dezvoltă subiectul propus, iar textul are 

minimum 70 de cuvinte. În numărarea greșelilor, se va avea în vedere tipul de greșeală, nu 

frecvența acesteia.

Model EN secția maghiară 2023 (rezolvat în comentarii)

EVALUAREA NAȚIONALĂ PENTRU ABSOLVENȚII CLASEI a VIII-a Anul școlar 2022 – 2023 Limba și literatura română pentru școlile și secțiile cu predare în limba maghiară

 SUBIECTUL I (70 de puncte) 

Citește cu atenție textele de mai jos. 

Textul 1 

Grădina Botanică din Iași este una dintre cele mai cunoscute grădini botanice din lume. În plus, este 

prima grădină botanică din România, cu o existență de mai bine de 150 de ani, fiind deschisă în 1856 de naturalistul Anastasie Fătu. Remarcabile sunt zona cu trandafiri, unde există peste 800 de soiuri, şi zona 

cu crizanteme, celebră pentru colecția de peste 500 de soiuri. Este singura grădină botanică din România unde s-a reușit crearea unui microclimat favorabil plantelor din Delta Dunării, care astfel pot trăi și într-un alt spațiu decât cel originar.

Grădina Botanică din București este unică în ceea ce privește colecția de orhidee și are cele mai vechi 

sere tropicale din țară. Are o colecție de peste 5 000 de specii de plante, provenite din toate regiunile lumii. 

Inaugurată în 1891, a fost aproape distrusă de bombardamente în timpul Primului și al celui de Al Doilea Război Mondial. Grădina din București este apreciată pentru colecția unică de plante rare și pentru minunata colecție de plante din Dobrogea și din Munții Carpați. Totodată, pe colina coniferelor, vizitatorii pot admira toate speciile de conifere din Estul Europei. 

Grădina Botanică din Cluj este cea mai frumoasă din Europa. A fost fondată în 1872, având azi o 

suprafață de 9,6 hectare. Este împărțită în mai multe sectoare, colecția de plante ajungând la 11 000 de 

specii. Remarcabile sunt cele din colecția de plante medicinale și plantele tropicale din cele două sere.

 după Otilia Ignat, Cele mai frumoase grădini botanice din România, www.casa-gradina.ro 

Textul 2 

Trăia odată-n Valles Marineris* preaisteața și frumoasa Prințesă de Marți.

Tatăl ei stăpânea peste jumătate din acest canion de pe Marte, în vreme ce unchiul ei, fratele tatălui, 

era rege peste cealaltă jumătate. […]

Prințesa de Marți locuia într-un castel cu ornamente de rocă vulcanică, cu o splendidă grădină unde 

caprifoiul creștea înalt până la cer, mirosind atât de îmbătător în după-amiezile de vară, încât păsările care zburau pe acolo erau în pericol ca, inspirând și numai în treacăt parfumul, să leșine și să cadă din zbor. […]

Tare-i mai plăcea prințesei să grădinărească, să lenevească și să citească în grădina ei minunată, 

adăpostindu-se la umbra tufelor de trandafiri, a viței-de-vie, a smochinilor cu fructe mari […].

Dar de unde, de unde o asemenea grădină pe Marte? v-ați putea întreba. Ei bine, să spunem aici 

ceea ce știe orice marțian, mare sau mic, verde sau roșu cu picățele: Prințesa de Marți avea o slăbiciune 

pentru Pământ. Totul începuse încă de când era o copiliță care abia învăța să vorbească. Dintr-una din 

călătoriile sale pe Pământ, tatăl îi adusese o rățușcă de plastic. O rățușcă din cele mai banale, mică, 

galbenă, cu care să te poți bălăci când te spală slujnica pe spinare și-n urechioare. Ei, dar copila nu mai 

văzuse până atunci niciun fel de jucărie, fiindcă marțienii nu obișnuiau să se joace, ei își petreceau copilăria învățând cum să devină invizibili când dau piept cu pământenii, cu venusienii, cu mercurienii, cu saturnienii și așa mai departe. […]

Una peste alta, fapt e că din acel moment prințesa a reușit, folosindu-se de farmecele și puterile sale, 

să se înconjoare de tot mai multe lucruri pământești. Cuminte, conștiincioasă, de-a lungul anilor următori le-a adunat pe toate într-o încăpere numai a ei. În curând, cum era de așteptat, acestea n-au mai încăput doar într-o odaie. Atunci a primit încuviințarea mamei și a tatălui să se extindă. A ocupat un întreg etaj al castelului. Apoi a apărut și grădina... […]

Când a împlinit 16 ani, vârsta majoratului la marțieni, prințesa a avut dreptul la o dorință cu totul și cu 

totul specială. Adunați la petrecerea de la curte, ducii, conții, marchizii și toți supușii care reușiseră să pătrundă acolo au aflat că marea ei dorință este să amenajeze o grădină adevărată, întocmai ca pe Pământ. [...]

O singură dată, pentru îndeplinirea acestei arzătoare dorințe, Prințesei de Marți i-a fost îngăduit să 

zboare pe Pământ, însoțită de o gardă feroce, [...] ca să vadă chiar ea o asemenea grădină cu ochii ei, să 

miroasă, să asculte, să rețină detaliu cu detaliu.

Construcția grădinii a decurs minunat. În răstimp de un an marțian – care durează cam de două ori cât 

anul pământean – grădina a fost gata. „Gata” au zis supușii, răsuflând ușurați, și „Gata” a zis regina-mamă, încântată să vadă misiunea încheiată atât de frumos. Însă Prințesa de Marți tot nu-și găsea liniștea.

— Lipsește ceva... zicea, plimbându-se prin grădină.

— Dar e minunată, e perfectă, nu-i lipsește nimic, spunea regina-mamă.

— E splendidă, adăuga, cu supușenie, dădaca.

— Ah, da, sigur că e minunată, sigur că e splendidă, răspundea prințesa, sunt recunoscătoare pentru 

tot ce-am primit în acest an. Sunt toate florile, sunt dalele de piatră, e și fântâna, te poți plimba chiar 

scoțându-ți condurii, să pășești desculță pe covorul moale de mușchi e un vis, însă credeți-mă, scumpă 

mamă și dragă dădacă, simt că încă lipsește ceva. Voi n-ați fost acolo, voi nu ați văzut... 

                                    Veronica D. Niculescu, Grădina pământeană a Prințesei de Marți

*Valles Marineris – sistem de canioane de pe planeta Marte 

Scrie, în dreptul fiecărui exercițiu, răspunsul la cerințele de mai jos, cu privire la textele date. 

A. 

1. Transcrie, din articolul de dicționar, sensul pe care îl are, în textul 2, cuvântul subliniat. 2 puncte

ARZĂTÓR, -OÁRE, arzători, -oare, adj., s.m., s.n. I. Adj. 1. Care arde, care dogorește; fierbinte; 

torid. 2. Fig. Puternic, intens; deosebit (de mare, de important). Document de o arzătoare 

actualitate. ♦ Care cere o soluție imediată, urgentă. Problemă arzătoare. II. S. m. Muncitor 

calificat care încinge cuptoarele în fabrici. III. S. n. Aparat care servește la amestecarea cu aer 

a combustibililor în scopul arderii. – Arde + suf. -ător.

***, Dicționarul explicativ al limbii române

2. Scrie, în casetă, litera corespunzătoare răspunsului corect, valorificând informațiile din textul 1. 

Grădina Botanică din București a fost inaugurată în:

a) 1856.

b) 1872.

c) 1891.

d) 1896. 

Răspunsul corect: . 2 puncte 

3. Scrie, în casetă, litera corespunzătoare răspunsului corect, valorificând informațiile din textul 1.

Există o zonă în care trăiesc plante din Delta Dunării în:

a) Grădina Botanică din București.

b) Grădina Botanică din Cluj.

c) Grădina Botanică din Iași.

d) cele trei grădini botanice. 

Răspunsul corect: . 2 puncte 

4. Scrie, în casetă, litera corespunzătoare răspunsului corect, valorificând informațiile din textul 2.

Primul cadou de pe Pământ, pe care îl primește Prințesa de Marți este:

a) o fântână arteziană.

b) o rățușcă de plastic.

c) o tufă de trandafiri.

d) un smochin cu fructe. 

Răspunsul corect: . 2 puncte

5. Notează „X” în dreptul fiecărui enunț, pentru a stabili dacă acesta este „adevărat” sau „fals”, 

valorificând informațiile din textele date. 6 puncte

Textul 1 (Enunțul Adevărat Fals )

Grădina din Iași are o colecție specială de orhidee. 

Grădina Botanică din Cluj a fost înființată de Anastasie Fătu. 

Sere tropicale se găsesc în Grădina din București și în cea din Cluj. 

Textul 2 (Enunțul Adevărat Fals )

Prințesa de Marți vrea o grădină pe Pământ. 

Anul marțian este diferit de anul de pe Pământ. 

Prințesa de Marți a vizitat prima dată Pământul când abia învățase să vorbească. 

6. Explică, în unu – trei enunțuri, un motiv pentru care Prințesa de Marți face o călătorie pe Pământ, 

valorificând textul 2. 6 puncte 

7. Prezintă, în 20 – 40 de cuvinte, o trăsătură a textului narativ literar, valorificând textul 2. 6 puncte

8. Precizează o asemănare și o deosebire de conținut între cele două texte. 6 puncte

9. Ți-ar plăcea să vizitezi o grădină botanică? Motivează-ți răspunsul, în minimum 30 de cuvinte, 

valorificând textul 1. 6 puncte 

B. 

1. Scrie, în casetă, litera corespunzătoare răspunsului corect.

Sunt corect despărțite în silabe ambele cuvinte din seria: 

a) că-lă-to-ri-i-le, cre-scuți. 

b) că-lă-to-ri-i-le, cres-cuți. 

c) că-lă-to-rii-le, cre-scuți. 

d) că-lă-to-rii-le, cres-cuți. 

Răspunsul corect: . 2 puncte

2.Scrie, în casetă, litera corespunzătoare răspunsului corect. 

Grădinile ....... de specialiști sunt o încântare. 

a) amenajat; 

b) amenajată; 

c) amenajați;

d) amenajate.  2 puncte 

3.Scrie, în casetă, litera corespunzătoare răspunsului corect. 

Știm că ....... vizită la Grădina Botanică este gratuită. 

a) a doilea;

b) a doua; 

c) al doilea; 

d) al doua.  2 puncte

4. Transcrie, din secvența următoare, pronumele personal și un substantiv în cazul acuzativ: „Tatăl ei 

stăpânea peste jumătate din acest canion de pe Marte, în vreme ce unchiul ei, fratele tatălui, era rege 

peste cealaltă jumătate”. 4 puncte

- pronumele personal: 

- substantivul în cazul acuzativ:

5. Rescrie secvența „e splendidă, răspundea prințesa”, folosind forma de plural a verbelor. 4 puncte

6. Scrie funcția sintactică a cuvintelor subliniate în fragmentul: „Tare-i mai plăcea prințesei să grădinărească, să lenevească și să citească în grădina ei minunată, adăpostindu-se la umbra tufelor de trandafiri, a viței-de-vie, a smochinilor cu fructe mari”. 4 puncte 

Cuvântul                                                          Funcția sintactică

1. prințesei 

2. să citească

3. minunată

4. (la) umbra 

 Răspunsul corect: . 

Răspunsul corect: . 

7. Completează enunțurile următoare, reprezentând mesajul unui pasionat de lectură, cu formele 

corecte ale cuvintelor indicate între paranteze. 6 puncte

Cartea Veronicăi D. Niculescu ____________________ (a prezenta, modul indicativ, timpul prezent) 

călătoria prințesei în lumea _______________________ (om, numărul plural, articulat hotărât). 

Ilustrațiile __________________ (carte, numărul singular, cazul genitiv) sunt realizate de Irina Dobrescu. 

8. Formulează, în câte un enunț, două sfaturi pe care i le-ai da Prințesei de Marți, utile în călătoria ei pe 

Pământ, folosind un verb la modul conjunctiv și un adverb, pe care le vei sublinia. 8 puncte

SUBIECTUL AL II-LEA (20 de puncte) 

1. Prezintă, în minimum 30 de cuvinte, o valoare umană identificată în textul 2, pe baza unui exemplu 

din textul dat și a unui exemplu din cultura universală. În redactarea răspunsului, vei valorifica experiența culturală (de exemplu: literatură, pictură și alte arte, obiceiuri/tradiții, personalități) sau experiența personală într-un context cultural. 6 puncte

2. Scrie, în 70 – 130 de cuvinte, rezumatul textului 2. 14 puncte


Pentru conținutul rezumatului vei primi 10 puncte, iar pentru redactarea acestuia, 4 puncte (unitatea 

compoziției; coerența textului; registrul de comunicare, stilul și vocabularul adecvate conținutului; 

respectarea normelor de exprimare corectă, de punctuație și a ortografiei). 

Notă! Punctajul pentru redactare se acordă numai în cazul în care rezumatul are minimum 70 de cuvinte și dezvoltă subiectul propus. Rezumatul nu va avea titlu sau motto.

👬(rezolvare în comentarii) 👭

05 decembrie 2023

Gând 104

 Cel mai frumos și cel mai sănătos lucru pentru noi este să ne lăsăm în energia iubirii. ♥️

04 decembrie 2023

Raporturi sintactice în frază

Între propoziții poate exista:

👉raport de coordonare, prin virgulă sau prin conjuncții coordonatoare (copulative, adversative, disjunctive, concluzive)

👉raport de subordonare, prin conjuncții subordonatoare, pronume sau adjective pronominale relative și nehotărâte, adverbe relative și nehotărâte

👾Exerciții:👾(cerințe la Evaluare Națională)

  1. Adaugă enunțului următor o propoziție aflată în raport de coordonare copulativă: ,,În sala de festivități sunt declarat cetățean de onoare al municipiului”.
  2. Transcrie propozițiile din următoarea frază și precizează tipul de raport sintactic: ,, Bătrânii satului își aminteau că a încercat să facă una dintr-un strujan de porumb”.
  3. Transcrie propozițiile din următoarea frază și precizează tipul de raport sintactic:,, Am fost botezată după tânăra eroină paștună, Malalai, care și-a inspirat poporul prin curajul ei”.
  4. Notează un tip de raport sintactic , identificat în fraza următoare: ,,Profesorul de acum e înalt și n-are barbă, părul îi e cărunt și lung, are o dungă adâncă pe frunte”.
  5. Notează tipul de raport sintactic identificat în fraza următoare: ,,Te rog să nu te amesteci în istorie!”
  6. Alcătuiește o frază despre vacantă în care să se regăsească două propoziții aflate în raport de coordonare disjunctivă.
  7. Transcrie propozițiile din următoarea frază și precizează tipul de raport sintactic: ,,Ieși afară și încearcă să regăsești fericirea în tine”.
  8. Transcrie propozițiile din următoarea frază și precizează tipul de raport sintactic:,,Îmi storceam maioul de transpirație, făceam un duș și mă culcam fericit”.

(rezolvări în comentarii)😘

vezi și:👇

Raporturi sintactice ( nivel ușor)

Propoziții subordonate ( portofoliul elevului)

Enunțul asertiv (rezolvări în comentarii)

 Enunțul asertiv👉este cel care are la final punct.

ex. Andrei citește.

Exerciții:( model de cerință la Evaluare Națională)

  1. Alcătuiește un enunț asertiv în care cuvântul ,,decentă” să aibă funcția sintactică ne nume predicativ.
  2. Alcătuiește un enunț asertiv în care substantivul în cazul vocativ din enunțul ,,Dar, tată, ce face Minos cu aceștia?” să îndeplinească funcția sintactică de complement prepozițional.
  3. Alcătuiește un enunț asertiv în care substantivul ,,afiș” să aibă funcția sintactică de complement direct.
  4. Alcătuiește un enunț asertiv în care adjectivul ,,generos” să se afle în cazul acuzativ.
  5. Alcătuiește un enunț asertiv în care substantivul ,,absolvent” să fie atribut.
  6. Alcătuiește un enunț asertiv în care subiectul propoziției ,,Toate acestea au fost mult timp uitate și îngropate” să îndeplinească funcția sintactică de circumstanțial de mod.
  7. Alcătuiește un enunț asertiv în care subiectul propoziției ,,În prima zi, un ceas întreg a stat prietena dumitale , madame Vintilă, la telefon”. să îndeplinească funcția sintactică de apoziție.
  8. Alcătuiește un enunț asertiv în care subiectul unei propoziții din versurile ,,Jupân corb, precum se vede/ Minte numai îți lipsește” să îndeplinească funcția sintactică  de atribut.
  9. Alcătuiește un enunț asertiv în care substantivul ,,corturi” să fie în cazul genitiv.
  10. Alcătuiește un enunț asertiv în care substantivul ,,afirmație” să fie complement indirect.
  11. Alcătuiește un enunț asertiv în care substantivul,,severitate” să fie complement prepozițional.
💗💗

vezi și: 👇

Enunțul interogativ

 Este propoziția care are la final semnul întrebării. 

ex. Copilul doarme?

👇Exerciții: (cerințe la Evaluare Națională)

  1. Alcătuiește un enunț interogativ în care subiectul propoziției ,, Cine povestește în mine” să îndeplinească funcția sintactică de complement indirect.
  2. Alcătuiește un enunț interogativ în care numeralul din enunțul ,, Primii și-au trimis copiii la școli romane” să aibă o funcție sintactică diferită, pe care o veți preciza.
  3. Alcătuiește un enunț interogativ în care substantivul ,,operă” să aibă funcția sintactică de atribut.
  4. Alcătuiește un enunț interogativ în care pronumele personal din enunțul ,,să scrii versuri zgâriindu-le cu un băț pe zăpadă ” să fie complement indirect.
  5. Alcătuiește un enunț interogativ în care substantivul ,,vioară” să aibă funcția de atribut.
  6. Alcătuiește un enunț interogativ în care pronumele personal ,,el” să fie complement prepozițional.
  7. Alcătuiește un enunț interogativ în care substantivul ,,motan” să îndeplinească funcția sintactică de atribut substantival propozițional.
  8. Alcătuiește un enunț interogativ în care pronumele nehotărât ,,toți ” să aibă funcția sintactică de complement indirect.
  9. Alcătuiește un enunț interogativ în care adjectivul ,,toleranți” să aibă funcția de nume predicativ.
  10. Alcătuiește un enunț interogativ în care adjectivul ,,indulgent” să fie atribut.

(rezolvări în comentarii!)

03 decembrie 2023

Model EN 5 (rezolvarea în comentarii)

Test preluat de aici 👉Vox Valachorum: website-ul tău de limba și literatura română prof. Gherheș Florin /Cursul pentru Evaluarea Națională Varianta 21 (18 octombrie 2023)

 SUBIECTUL I (70 de puncte)

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 1

Din oglindă mă privea un trup firav

Cu claviatura coastelor distinctă,

Inima-apăsa pe clape grav

Şi-ncerca să-apară în oglindă.


N-am văzut-o niciodată, dar ştiam,

Ca-ntr-un joc de-a baba-oarba, că-i ascunsă

(Precum inima salcâmului din geam

Coşul pieptului de crengi o face frunză).


Mă-ntrebam de unde l-a-nvăţat şi dacă

E aievea cântu-i uniform,

Şi ca nu cumva în somn să tacă,

Mi-era frică seara să adorm.

                           Ana Blandiana, Copilărie

Textul 2

Dragi părinți, știați că studiul unui instrument muzical în copilărie influențează capacitatea 

auditivă a viitorilor adulți și că aduce nenumărate beneficii în ceea ce privește dezvoltarea creierului 

micuților?

Unul dintre instrumentele revenite la modă este pianul, acest instrument muzical nobil al vremurilor de demult și foarte căutat în mediile aristocratice.

Studierea pianului are multe beneficii pentru copiii de toate vârstele, această activitate fiind de ajutor inclusiv pentru asimilarea mai rapidă a noțiunilor învățate la școală.

Deoarece pianul stimulează funcțiile creierului care sunt folosite și la rezolvarea problemelor de 

matematică, copiii care studiază acest instrument vor avea rezultate mai bune la matematică, atunci când au de rezolvat ecuații, fracții și alte probleme și exerciții de acest gen.

Lecțiile de pian ajută copiii și la creșterea încrederii în ei propria persoană și îi ajută pe aceștia să 

își păstreze o atitudine pozitivă atunci când au anumite probleme și greutăți.

Un alt beneficiu important este dezvoltarea culturii generale. Chiar dacă un copil cântă o perioadă 

scurtă de timp, efectele vor fi vizibile pe termen lung. În timpul lecțiilor de pian, copiii iau contact cu un alt gen de muzică – cea clasică – și gustul lor pentru muzica de calitate poate fi educat foarte ușor. De 

asemenea, în timpul lecțiilor de pian, copiii descoperă compozitori celebri și povestirile despre viața și 

opera acestora îi vor face curioși pe copiii dornici să afle mai multe.

Pe măsură ce se continuă lecțiile de pian, acest instrument ajută foarte mult la concentrare. Astfel, 

citirea unor partituri, indiferent dacă sunt sau nu complicate, implică atenție sporită și copilul va trebui să interpreteze o notă și un ritm, să traducă totul în mișcarea degetelor pe claviatura pianului, să treacă rapid la următoarea mișcare și să se concentreze pentru a nu greși. Citirea partiturii, înțelegerea muzicii și interpretarea acesteia ajută copilul să gândească creativ, această deprindere fiind utilă mai apoi în toate domeniile și pe tot parcursul vieții.

                              Lecțiile de pian stimulează inteligența copiilor, balet.ro

A.

1. Notează, din textul 2, două beneficii ale studiului pianului. 2 puncte

2. Scrie în casetă litera corespunzătoare răspunsului corect, valorificând informațiile din textul 1. 2 puncte

Imaginea făpturii din oglindă este:

a) hidoasă

b) firavă

c) anevoioasă

d) înfricoșătoare

Răspuns corect: 

3. Scrie în casetă litera corespunzătoare răspunsului corect, valorificând informațiile din textul 1. 2 puncte

Vocea lirică se teme să nu adoarmă: 

a) pentru a nu întrista figura din oglindă

b) din cauză că muzica s-ar putea opri

c) deoarece se teme că făptura i-ar putea apărea în vis

d) întrucât somnul ar putea reprezenta moartea

Răspuns corect: 

4. Scrie în casetă litera corespunzătoare răspunsului corect, valorificând informațiile din textul 2. 2 puncte

O boală ce poate fi evitată prin studiul pianului este:

a) gripa

b) meningita

c) Alzheimer

d) Parkinson

Răspuns corect: 

5. Notează „X” în dreptul fiecărui enunț pentru a stabili corectitudinea sau incorectitudinea acestuia, 

bazându-te pe informațiile din cele două texte. 6 puncte

Textul 1  (Enunțul Adevărat Fals)

Poezia este organizată în trei cvintete.

Făptura descrisă în text reprezintă o materializare a copilăriei.

Deși nu a văzut-o, poeta este sigură de prezența ființei din oglindă.

Textul 2

Pianul stimulează funcțiile creierului care sunt folosite la rezolvarea problemelor  de matematică.

Lecțiile de pian nu ajută copiii și la creșterea încrederii în sine.

Citirea partiturilor nu implică o atenție sporită.

6. Extrage, din textul 1, două figuri de stil diferite, menționându-le. 6 puncte

7. Prezintă, în 30 – 70 de cuvinte, un element de conținut comun celor două texte date, valorificând câte o secvență relevantă din fiecare text. 6 puncte

8. Consideri că este important să ai un hobby? Motivează-ţi răspunsul ȋn 50-100 de cuvinte, valorificând textul 2. 6 puncte

9. Asociază textul 1 cu o altă operă literară studiată sau citită ca lectură suplimentară, în 50-100 de cuvinte, prezentând o temă comună, prin referire la cȃte o secvență relevantă din fiecare text.6 puncte

B.

1. Scrie în casetă litera corespunzătoare răspunsului corect. 2 puncte

Seria în care fiecare cuvânt conține diftong este:

a) „geam”, „claviatura”

b) „salcâmului”, „cântu-i”

c) „coastelor”, „-ncerca”

d) „știam, „l-a-nvățat”

Răspuns corect: 

2. Scrie în casetă litera corespunzătoare răspunsului corect. 2 puncte

Conține doar cuvinte obținute prin compunere seria:

a) „niciodată”, „baba-oarba”

b) „claviatura”, „ascunsă”

c) „precum”, „să adorm”

d) „Copilărie”, „inima-apăsa”

Răspuns corect: 

3. Scrie în casetă litera corespunzătoare răspunsului corect. 2 puncte

Sensul cuvântului subliniat în secvența: Mă-ntrebam de unde l-a-nvăţat şi dacă / E aievea

cântu-i uniform este:

a) „în zadar”

b) „real”

c) „fals”

d) „magic”

Răspuns corect: 

4. Menționează care sunt formele conforme cu limba standard pentru cuvintele subliniate din fragmentul de mai jos. 2 puncte

Există o relație de omonimie gramaticală în seria:

a) Am să car plasa aceasta până acasă.; Un car cu boi trecea prin mijlocul satului.

b) Mi-era milă de el în acel moment.; Mai avem o milă și ajungem în oraș

c) Voiam ca eu te fi ajutat cu tema.; Ar fi fost necesar ca el te fi ajutat în acea situație.

d) Voi acorda chitara și voi cânta piesa!; Nu voi acorda atenție acestor comentarii răutăcioase.

5. Identifică în fragmentul de mai jos trei pronume de tipuri diferite, menționându-le. 6 puncte

Oamenii de știință, citați de dailymail.co.uk, spun că lecțiile de muzică din copilărie ne ajută creierul 

și auzul să se mențină în formă odată cu înaintarea în vârstă ceea ce înseamnă că anumite boli grave, cum ar fi Alzheimer, pot fi astfel prevenite.

6. Precizează valoarea morfologică a cuvântului subliniat din contextul de mai jos. Realizează un enunț în care același cuvânt să aibă o valoare morfologică diferită. 6 puncte

dar știam / Ca-ntr-un joc de-a baba-oarba, că-i ascunsă

7. Exprimă-ți opinia despre studiul instrumentelor muzicale, realizând o frază compusă din două propoziții coordonate concluziv. 6 puncte

8. Enunțul următor reprezintă mesajul unei persoane care comandă mâncare de pe internet. Ajut-o să 

corecteze greșelile de orice natură, rescriind enunțul.6 puncte

Ași dorii niște tăiței chinezești cu pui și sos dulceacrișor. Adresa vam trimiso prin SMS.

SUBIECTUL AL II-LEA (20 de puncte)

Este copilăria o etapă importantă în dezvoltarea noastră ca indivizi?

Scrie un text argumentativ, de minimum 150 de cuvinte, în care să susții răspunsul la întrebarea de

mai sus, valorificând textul 1 și experiența personală/de lectură.

În scrierea textului, vei avea în vedere:

− formularea unei opinii;

− prezentarea a două argumente care să susțină opinia formulată;

− enunțarea unei concluzii;

− utilizarea corectă a conectorilor în argumentare

• conținutul compunerii – 12 puncte

• redactarea compunerii – 8 puncte (marcarea corectă a paragrafelor – 1 punct; coerența textului – 1 

punct; proprietatea termenilor folosiți – 1 punct; corectitudinea gramaticală – 1 punct; claritatea 

exprimării ideilor – 1 punct; ortografia – 1 punct; respectarea normelor de punctuație – 1 punct; 

lizibilitatea – 1 punct).

Notă! Compunerea nu va fi precedată de titlu sau de motto. Punctajul pentru redactare se acordă doar în cazul în care compunerea are minimum 150 de cuvinte și dezvoltă subiectul propus

Model EN 4 rezolvat în întregime în comentarii

Test preluat de aici 👉Vox Valachorum: website-ul tău de limba și literatura română prof. Gherheș Florin/ Cursul pentru Evaluarea Națională Varianta 18 (20 septembrie 2023)


 SUBIECTUL I (70 de puncte)

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde la cerințele formulate.

Textul 1

Într-o fântână limpide

La codru, pe la munte,

Văzându-şi cerbul coarnele

Ce-i se-nalţă pe frunte,

Lăuda podoaba gemene,

Dar bănuit-au foarte

Cum şi picioare-asemene

Nu-i dă nedreapta soarte,

Zicând Ramosul creştetul,

Mândria frunţii mele,

Chiar ca copacii codrului

Se nalţă către stele

Aleu, cum şi picioarele

N-au formă, nici tărie,

Că ele chiar ca fusele

Sunt făr-analogie

Dar când aşa se critică,

Răsună-n jur tufarii,

Din care fără tropote

Ies sprintenei ogarii

Cerbul de spaimă tremură

C-un salt la fugă împunge

Şi din câmpină repede

Între tufari ajunge

Urâte mădulările

L-ar fi putut s-ajute,

De nu-i era de piedică

Podoabele cornute

Cerbul în dese ramuri

Intrând, abia s-aburcă,

Căci lăudate-i coarnele

La trecere-l încurcă

Dar când ogarul dintele

Încruntă-n şold, sărmanul

Cerbul odoru-şi blastămă

Ce-i creşte pe tot anul!

Decât folosul, multe ori

Deşertăciunea place,

Care apoi de-a pururea

În daune se preface.

                                                   Gheorghe Asachi, Cerbul la fântână

Textul 2

• Areal: Toate continentele

• Habitat: Păduri întinse

• Hrană: lujeri, muguri, scoarță de copac

• Mărime: 100 – 220 cm (37 – 87 inch)

• Greutate: 100 – 300 kg

• Viteză: 70 km/h

• Culori: maro, crem, alb, portocaliu

• Reproducere: 1 – 2 pui

• Prădători: lupul, ursul, puma

• Trăiește: în turmă

• Media de vârstă: 10 – 20 ani

• Particularități: Coarne impresionante

Cerbul aparține familiei Cervidae și este un mamifer din categoria rumegătoare, paricopitate. Această familie cuprinde cca 45 de specii, din care se pot aminti căprioara, renul și elanul.

Caracteristice cerbului sunt coarnele ramificate care, de obicei, cresc numai la masculi. Cerbul este un mamifer ierbivor de culoare brun – roșcată.

Cerbii sunt mai mari decât ciutele și, spre deosebire de acestea, prezintă coarne caduce. Ca ordin de mărime, masculii au greutăți cuprinse între 180-300 kg, iar ciutele între 80-150 kg.

Masculii pierd coarnele la începutul fiecărei luni martie, fenomen care se întinde, în funcție de vârstă și vigurozitatea fiecăruia dintre cerbi, chiar până în luna mai. La viței, atunci când împlinesc vârsta de 1 an, în luna mai, începe creștereaprimului rând de coarne, creștere care se termină în septembrie. Aceste coarne sunt, de regulă, sulițe lungi de 20-30 cm.

Longevitatea cerbului este apreciată în libertate la cca 18-20 ani, însă în natură cerbii ajung rar la această vârstă. La vârsta de 12-14 ani cerbii ajung la maturitate. Vârsta exemplarelor vii se apreciază în funcție de aspectul exterior și de trofeu, iar cea a animalelor împușcate după uzura danturii.

                         Cerbul, toateanimalele.ro

A.

1. Notează, din textul 1, două trăsături fizice ale cerbului. 2 puncte

2. Scrie în casetă litera corespunzătoare răspunsului corect, valorificând informațiile din textul 1. 2 puncte

Cerbul își compară picioarele cu:

a) fata cea mare

b) niște fuse

c) mezina

d) fetele erau la fel de frumoase

Răspuns corect: 

3. Scrie în casetă litera corespunzătoare răspunsului corect, valorificând informațiile din textul 2. 2 puncte

Cerbii ajung la maturitate: 

a) la vârsta de 18-20 de ani

b) după creșterea primului rând de coarne

c) la vârsta de 12-14 ani

d) după căderea primului rând de coarne

Răspuns corect: 

4. Scrie în casetă litera corespunzătoare răspunsului corect, valorificând informațiile din textul 1. 2 puncte

Cerbul este atacat de:

a) ogari

b) lupi

c) urs

d) o armă de foc

Răspuns corect: 

5. Notează „X” în dreptul fiecărui enunț pentru a stabili corectitudinea sau incorectitudinea acestuia, 

bazându-te pe informațiile din cele două texte. 6 puncte

Textul 1 (Enunțul Adevărat Fals)

Cerbul nu este mândru de coarnele sale.

Animalul își vede reflexia în apă.

Din cauza coarnelor, cerbul nu reușește să scape de ogari.

Textul 2

Enunțul Adevărat Fals

Cerbul este un animal solitar.

Renul și elanul se înrudesc cu cerbul, făcând parte din aceeași familie (Cervidae).

Cerbul este un animal omnivor de culoare brun-roșcată.

6. Identifică, din cea de-a doua strofă a textului 1, două elemente de prozodie, menționându-le.

6 puncte

7. Prezintă, în 30 – 70 de cuvinte, un element de conținut comun celor două texte date, valorificând câte o secvență relevantă din fiecare text. 6 puncte

8. Consideri că este importantă cunoașterea de sine? Motivează-ţi răspunsul ȋn 50-100 de cuvinte, 

valorificând textul 1. 6 puncte

9. Asociază fragmentul din „Cerbul la fântână” de Gheorghe Asachi cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, în 50 – 100 de cuvinte, un personaj asemănător, prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text. 6 puncte

B.

1. Scrie în casetă litera corespunzătoare răspunsului corect. 2 puncte

Seria în care fiecare cuvânt conține vocale în hiat este:

a) „mândria”, „daune”

b) „podoabele”, „piedică”

c) „ori”, „văzându-și”

d) „foarte, „picioare”

Răspuns corect: 

2. Scrie în casetă litera corespunzătoare răspunsului corect. 2 puncte

Conține doar cuvinte obținute prin compunere seria:

a) „nedreapta”, „tărie”

b) „brun-roșcată”, „fiecăruia”

c) „sprintenei”, „lăudate”

d) „deșertăciunea”, „decât”

Răspuns corect: 

3. Sinonimele potrivite pentru cuvintele subliniate în fragmentul: 2 puncte

Din care fără tropote / Ies sprintenei ogarii

a) „veseli”; „dulăii”

b) „chipeși”; „lupii”

c) „rapizi”; „câinii de vânătoare”

d) „agili”; „șacalii”

Răspuns corect: 

4. Rescrie fragmentul de mai jos, trecând toate verbele de la indicativ, prezent la indicativ, viitor standard. 2 puncte

Masculii pierd coarnele la începutul fiecărei luni martie, fenomen care se întinde, în funcție de vârstă și vigurozitatea fiecăruia dintre cerbi, chiar până în luna mai. La viței, atunci când împlinesc vârsta de 1 an, în luna mai, începe creșterea primului rând de coarne, creștere care se termină în septembrie.

5. Identifică în fragmentul de mai jos trei substantive în cazuri diferite, menționându-le. 6 puncte

Cerbul aparține familiei Cervidae și este un mamifer din categoria rumegătoare, paricopitate. Această 

familie cuprinde cca 45 de specii, din care se pot aminti căprioara, renul și elanul.

6. Precizează valoarea morfologică a cuvântului subliniat din contextul de mai jos. Realizează un enunț în care același cuvânt să aibă o valoare morfologică diferită. 6 puncte

Văzându-şi cerbul coarnele / Ce-i se-nalţă pe frunte

7. Realizează o frază compusă din două propoziții coordonate adversativ. Delimitează și numerotează 

propozițiile. 6 puncte

8. Enunțul următor reprezintă mesajul unei persoane care învață de puțin timp limba română. Corectează  greșelile de orice natură, rescriindu-l. 6 puncte

Fie care dintre voi ar putea ajunge șef a echipei. Trebuie decât s-ă munciți mai mult și să v-ă da-ți silința.

SUBIECTUL AL II-LEA (20 de puncte)

Scrie un text narativ, de minimum 150 de cuvinte, în care să prezinți o întâmplare petrecută într-o excursie organizată de școala la care înveți, incluzând o secvență descriptivă, de minimum 30 de cuvinte, și o secvență dialogată, de minimum patru replici.

Punctajul pentru compunere se acordă astfel:

• conținutul compunerii – 12 puncte

• redactarea compunerii – 8 puncte (marcarea corectă a paragrafelor – 1 punct; coerența textului – 1 

punct; proprietatea termenilor folosiți – 1 punct; corectitudinea gramaticală – 1 punct; claritatea 

exprimării ideilor – 1 punct; ortografia – 1 punct; respectarea normelor de punctuație – 1 punct; 

lizibilitatea – 1 punct).

Notă! Compunerea nu va fi precedată de titlu sau de motto. Punctajul pentru redactare se acordă doar în cazul în care compunerea are minimum 150 de cuvinte și dezvoltă subiectul propus

Model oficial EN 2024 și barem

 👇

ULTIMA ORĂ Modele de subiecte pentru Evaluarea Națională 2024, publicate de Ministerul Educației - descarcă modele de teste la Română, Matematică și Limba maternă - Edupedu.ro

30 noiembrie 2023

Compuneri de nota 10 (modele)

 Compuneri de nota 10 – RomanaBAC.com

Modele de texte argumentative

 10 exemple de texte argumentative pentru BAC – RomanaBAC.com

Text argumentativ (teorie)

 TEXTUL ARGUMENTATIV – Definiție, Model, Structura,Exemplu BAC – RomanaBAC.com

Ion de Liviu Rebreanu

 Rezumat "Ion" de Liviu Rebreanu pe capitole (robloguri.info)

Moromeții de Marin Preda

 Moromeții rezumat (robloguri.info)

Popa Tanda de Ioan Slavici

 Rezumat Popa Tanda de Ioan Slavici (robloguri.info)

O scrisoare pierdută de I.L.Caragiale

 Rezumat O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale (robloguri.info)

Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă

 Amu cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori. Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă ţară, mai depărtată. Şi împăratul, fratele craiului, se numea Verde-împărat; şi împăratul Verde nu avea feciori, ci numai fete. Mulţi ani trecură la mijloc de când aceşti fraţi nu mai avură prilej a se întâlni amândoi. Iară verii, adică feciorii craiului şi fetele împăratului, nu se văzuse niciodată de când erau ei.


        Şi aşa veni împrejurarea de nici împăratul Verde nu cunoştea nepoţii săi, nici craiul nepoatele sale: pentru că ţara în care împărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, şi crăia istuilalt la o altă margine. Şi apoi, pe vremile acelea, mai toate ţările erau bântuite de războaie grozave, drumurile pe ape şi pe uscat erau puţin cunoscute şi foarte încurcate şi de aceea nu se putea călători aşa de uşor şi fără primejdii ca în ziua de astăzi. Şi cine apuca a se duce pe atunci într-o parte a lumii adeseori dus rămânea până la moarte.

        Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul poveştii.



        Amu cică împăratul acela, aproape de bătrâneţe, căzând la zăcare, a scris către frăţine-său craiului, să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoţi, ca să-l lase împărat în locul său după moartea sa. Craiul, primind cartea, îndată chemă tustrei feciorii înaintea sa şi le zise:

        – Iaca ce-mi scrie frate-meu şi moşul vostru. Care dintre voi se simte destoinic a împărăţi peste o ţară aşa de mare şi bogată, ca aceea, are voie din partea mea să se ducă, ca să împlinească voinţa cea mai de pe urmă a moşului vostru.

        Atunci feciorul cel mai mare ia îndrăzneală şi zice:

        – Tată, eu cred că mie mi se cuvine această cinste, pentru că sunt cel mai mare dintre fraţi; de aceea te rog să-mi dai bani de cheltuială, straie de primeneală, arme şi cal de călărie, ca să şi pornesc, fără zăbavă.

        – Bine, dragul tatei, dacă te bizuieşti că-i putea răzbate până acolo şi crezi că eşti în stare a cârmui şi pe alţii, alege-ţi un cal din herghelie, care-i vrea tu, ia-ţi bani cât ţi-or trebui, haine care ţi-or plăcea, arme care-i crede că-ţi vin la socoteală şi mergi cu bine, fătul meu.

        Atunci feciorul craiului îşi ia cele trebuitoare, sărută mâna tătâne-său, primind carte de la dânsul către împăratul, zice rămas bun fraţilor săi şi apoi încalecă şi porneşte cu bucurie spre împărăţie.

        Craiul însă, vrând să-l ispitească, tace molcum şi, pe înserate, se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs, apoi încalecă pe cal, iese înaintea fecioru-său pe altă cale şi se bagă sub un pod. Şi când să treacă fiu-său pe acolo, numai iaca la capătul podului îl şi întâmpină un urs mornăind. Atunci calul fiului de crai începe a sări în două picioare, forăind, şi cât pe ce să izbească pe stăpânu-său. Şi fiul craiului, nemaiputând struni calul şi neîndrăznind a mai merge înainte, se întoarnă ruşinat înapoi la tatu-său. Până să ajungă el, craiul pe de altă parte şi ajunsese acasă, dăduse drumul calului, îndosise pielea cea de urs şi aştepta acum să vină fecioru-său. Şi numai iaca îl şi vede venind repede, dar nu aşa după cum se dusese.


        – Da’ ce-ai uitat, dragul tatei, de te-ai întors înapoi? zise craiul cu mirare. Aista nu-i semn bun, după cât ştiu eu.

        – De uitat, n-am uitat nimica, tată, dar ia, prin dreptul unui pod, mi-a ieşit înainte un urs grozav, care m-a vârât în toţi spărieţii. Şi cu mare ce scăpând din labele lui, am găsit cu cale să mă întorc la d-ta acasă decât să fiu prada fiarelor sălbatice. Şi de-acum înainte, ducă-se, din partea mea, cine ştie, că mie unuia nu-mi trebuie nici împărăţie, nici nimica; doar n-am a trăi cât lumea, ca să moştenesc pământul.

        – Despre aceasta bine ai chitit-o, dragul tatei. Se vede lucru că nici tu nu eşti de împărat, nici împărăţia pentru tine; şi decât să încurci numai aşa lumea, mai bine să şezi departe, cum zici, căci, mila Domnului: "Lac de-ar fi, broaşte sunt destule". Numai aş vrea să ştiu, cum rămâne cu moşu-tău. Aşa-i că ne-am încurcat în slăbăciune?

        – Tată, zise atunci feciorul cel mijlociu, să mă duc eu, dacă vrei.

        – Ai toată voia de la mine, fătul meu, dar mare lucru să fie de nu ţi s-or tăia şi ţie cărările. Mai ştii păcatul, poate să-ţi iasă înainte vreun iepure, ceva… şi popâc! m-oi trezi cu tine acasă, ca şi cu frate-tău, ş-apoi atunci ruşinea ta n-a fi proastă. Dar dă, cearcă şi tu, să vezi cum ţi-a sluji norocul. Vorba ceea: "Fiecare pentru sine, croitor de pâine". De-i izbuti, bine-de-bine, iară de nu, au mai păţit şi alţi voinici ca tine…

        Atunci feciorul cel mijlociu, pregătindu-şi cele trebuitoare şi primind şi el carte din mâna tată-său către împăratul, îşi ia ziua bună de la fraţi, şi a doua zi porneşte şi el. Şi merge, şi merge, până se înnoptează bine. Şi când prin dreptul podului, numai iaca şi ursul: mor! mor! mor! Calul fiului de crai începe atunci a forăi, a sări în două picioare şi a da înapoi. Şi fiul craiului, văzând că nu-i lucru de şagă, se lasă şi el de împărăţie şi, cu ruşinea lui, se întoarce înapoi la tată-său acasă. Craiul, cum îl vede, zice:

        – Ei, dragul tatei, aşa-i că s-a împlinit vorba ceea: "Apără-mă de găini, că de câini nu mă tem".

        – Ce fel de vorbă-i asta, tată?! zise fiu-său ruşinat; la d-ta urşii se cheamă găini? Ba, ia acum cred eu frăţine-meu, că aşa urs oştirea întreagă este în stare să o zdrumice… Încă mă mir cum am scăpat cu viaţă; lehamite şi de împărăţie şi de tot, că doar, slavă Domnului, am ce mânca la casa d-tale.


        – Ce mânca văd eu bine că ai, despre asta nu e vorbă, fătul meu, zise craiul posomorât, dar ia spuneţi-mi: ruşinea unde o puneţi? Din trei feciori câţi are tata, nici unul să nu fie bun de nimica?!

        Apoi, drept să vă spun, că atunci degeaba mai stricaţi mâncarea, dragii mei… Să umblaţi numai aşa, frunza frăsinelului, toată viaţa voastră şi să vă lăudaţi că sunteţi feciori de crai, asta nu miroase a nas de om… Cum văd eu, frate-meu se poate culca pe o ureche din partea voastră; la sfântul Aşteaptă s-a împlini dorinţa lui. Halal de nepoţi ce are! Vorba ceea:

                                La plăcinte, înainte

                                Şi la război, înapoi.

        Fiul craiului cel mai mic, făcându-se atunci roş cum îi gotca, iese afară în grădină şi începe a plânge în inima sa, lovit fiind în adâncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale părintelui său. Şi cum sta el pe gânduri şi nu se dumerea ce să facă pentru a scăpa de ruşine, numai iaca se trezeşte dinaintea lui cu o babă gârbovită de bătrâneţe, care umbla după milostenie.

        – Da’ ce stai aşa pe gânduri, luminate crăişor? zise baba; alungă mâhnirea din inima ta, căci norocul îţi râde din toate părţile şi nu ai de ce fi supărat. Ia, mai bine miluieşte baba cu ceva.

        – Ia lasă-mă-ncolo, mătuşă, nu mă supăra, zise fiul craiului; acum am altele la capul meu.

        – Fecior de crai, vedea-te-aş împărat! Spune babei ce te chinuieşte; că, de unde ştii, poate să-ţi ajute şi ea ceva.


        – Mătuşă, ştii ce? Una-i una şi două-s mai multe; lasă-mă-n pace, că nu-mi văd lumea înaintea ochilor de necaz.

        – Luminate crăişor, să nu bănuieşti, dar nu te iuţi aşa de tare, că nu ştii de unde-ţi poate veni ajutor.

        – Ce vorbeşti în dodii, mătuşă? Tocmai de la una ca d-ta ţi-ai găsit să aştept eu ajutor?

        – Poate ţi-i deşanţ de una ca aceasta? zise baba. Hei, luminate crăişor! Cel-de-sus varsă darul său peste cei neputincioşi; se vede că aşa place sfinţiei-sale. Nu căuta că mă vezi gârbovă şi stremţuroasă, dar, prin puterea ce-mi este dată, ştiu dinainte ceea ce au de gând să izvodească puternicii pământului şi adeseori râd cu hohot de nepriceperea şi slăbiciunea lor. Aşa-i că nu-ţi vine a crede, dar să te ferească Dumnezeu de ispită! Căci multe au mai văzut ochii mei de-atâta amar de veacuri câte port pe umerii aceştia. Of! crăişorule! crede-mă, că să aibi tu puterea mea, ai vântura ţările şi mările, pământul l-ai da de-a dura, lumea aceasta ai purta-o, uite aşa, pe degete, şi toate ar fi după gândul tău. Dar uite ce vorbeşte gârbova şi neputincioasa! Iartă-mă, Doamne, că nu ştiu ce mi-a ieşit din gură! Luminate crăişor, miluieşte baba cu ceva!

        Fiul craiului, fermecat de vorbele babei, scoate atunci un ban şi zice:

        – Ţine, mătuşă, de la mine puţin şi de la Dumnezeu mult., De unde dai, milostivul Dumnezeu să-ţi dea, zise baba, şi mult să te înzilească, luminate crăişor, că mare norocire te aşteaptă. Puţin mai este, şi ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe faţa pământului aşa de iubit, de slăvit şi de puternic. Acum, luminate crăişor, ca să vezi cât poate să-ţi ajute milostenia, stai liniştit, uită-te drept în ochii mei şi ascultă cu luare-aminte ce ţi-oi spune: du-te la tată-tău şi cere să-ţi dea calul, armele şi hainele cu care a fost el mire, şi atunci ai să te poţi duce unde n-au putut merge fraţii tăi; pentru că ţie a fost scris de sus să-ţi fie dată această cinste. Tatu-tău s-a împotrivi şi n-a vrea să te lase, dar tu stăruieşte pe lângă dânsul cu rugăminte, că ai să-l îndupleci. Hainele despre care ţi-am vorbit sunt vechi şi ponosite, şi armele ruginite, iară calul ai să-l poţi alege punând în mijlocul hergheliei o tava plină cu jăratic, şi care dintre cai a veni la jăratic să mănânce, acela are să te ducă la împărăţie şi are să te scape din multe primejdii. Ţine minte ce-ţi spun eu, că poate să ne mai întâlnim la vrun capăt de lume: căci deal cu deal se ajunge, dar încă om cu om!

        Şi pe când vorbea baba aceste, o vede învăluită într-un hobot alb, ridicându-se în văzduh, apoi înălţându-se tot mai sus, şi după aceea n-o mai zări defel. Atunci o înfiorare cuprinde pe fiul craiului, rămânând uimit de spaimă şi mirare, dar pe urmă, venindu-i inima la loc şi plin de încredere în sine că va izbuti la ceea ce gândea, se înfăţişază înaintea tată-său, zicând:

        – Dă-mi voie ca să mă duc şi eu pe urma fraţilor mei, nu de alta, dar ca să-mi încerc norocul. Şi ori oi putea izbuti, ori nu, dar îţi făgăduiesc dinainte că, odată pornit din casa d-tale, înapoi nu m-oi mai întoarce, să ştiu bine că m-oi întâlni şi cu moartea în cale.

        – Lucru negândit, dragul tatei, să aud aşa vorbe tocmai din gura ta, zise craiul. Fraţii tăi au dovedit că nu au inimă într-înşii, şi din partea lor mi-am luat toată nădejdea. Doar tu să fii mai viteaz, dar parcă tot nu-mi vine a crede. Însă, dacă vrei şi vrei numaidecât să te duci, eu nu te opresc, dar mi-i nu cumva să te întâlneşti cu scârba în drum şi să dai şi tu cinstea pe ruşine, c-apoi atunci curat îţi spun că nu mai ai ce căuta la casa mea.

        – Apoi dă, tată, omul e dator să se încerce. Am să pornesc şi eu într-un noroc şi cum a da Dumnezeu! Numai, te rog, dă-mi calul, armele şi hainele cu care ai fost d-ta mire, ca să mă pot duce.


        Craiul, auzind aceasta, parcă nu i-a prea venit la socoteală şi, încreţind din sprâncene, a zis:

        – Hei, hei! dragul tatei, cu vorba aceasta mi-ai adus aminte de cântecul cela:

                                Voinic tânăr, cal bătrân,

                                Greu se-ngăduie la drum!

        D-apoi calul meu de pe atunci cine mai ştie unde i-or fi putrezind ciolanele! Că doar nu era să trăiască un veac de om! Cine ţi-a vârât în cap şi una ca aceasta, acela încă-i unul… Ori vorba ceea: Pesemne umbli după cai morţi să le iei potcoavele.


        – Tată, atâta cer şi eu de la d-ta. Acum, ori c-a fi trăind calul, ori că n-a fi trăind, aceasta mă priveşte pe mine; numai vreau să ştiu dacă mi-l dai ori ba.

        – Din partea mea, dat să-ţi fie, dragul tatei, dar mi-i de-a mirarea de unde ai să-l iei, dacă n-are fiinţă pe lume.

        – Despre aceasta nu mă plâng eu, tată, bine că mi l-ai dat; de unde-a fi, de unde n-a fi, dacă l-oi găsi, al meu să fie.

        Şi atunci, odată se suie în pod şi coboară de-acolo un căpăstru, un frâu, un bici şi o şa, toate colbăite, sfarogite şi vechi ca pământul. Apoi mai scoate dintr-un gherghiriu nişte straie foarte vechi, un arc, nişte săgeţi, un paloş şi un buzdugan, toate pline de rugină, şi se apucă de le grijeşte bine şi le pune deoparte. Pe urmă umple o tava cu jăratic, se duce cu dânsa la herghelie şi o pune jos între cai. Şi atunci, numai iaca ce iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal, grebănos, dupuros şi slab, de-i numărai coastele; şi venind de-a dreptul la tava, apucă o gură de jăratic. Fiul craiului îi şi trage atunci cu frâul în cap, zicând:

        – Ghijoagă urâcioasă ce eşti! din toţi caii, tocmai tu te-ai găsit să mănânci jăratic? De te-a împinge păcatul să mai vii o dată, vai de steaua ta are să fie!

        Apoi începe a purta caii încolo şi încoace, şi numai iaca slăbătura cea de cal iar se repede şi apucă o gură de jăratic. Fiul craiului îi mai trage şi atunci un frâu în cap, cât ce poate, şi apoi iar începe a purta caii de colo până colo, să vadă, nu cumva a veni alt cal să mănânce jăratic. Şi numai iaca, şi a treia oară, tot gloaba cea de cal vine şi începe a mânca la jăratic, de n-a mai rămas. Atunci fiul craiului, mânios, îi mai trage un frâu, iar cât ce poate, apoi îl prinde în căpăstru şi, punându-i frâul în cap, zice în gândul său: "Să-l iau, ori să-i dau drumul? Mă tem că m-oi face de râs. Decât cu aşa cal, mai bine pedestru".

        Şi cum sta el în cumpene, să-l ia, să nu-l ia, calul se şi scutură de trei ori, şi îndată rămâne cu părul lins-prelins şi tânăr ca un tretin, de nu era alt mânzoc mai frumos în toată herghelia. Şi apoi, uitându-se ţintă în ochii fiului de crai, zice:

        – Sui pe mine, stăpâne, şi ţine-te bine! Fiul craiului, punându-i zabala în gură, încalecă, şi atunci calul odată zboară cu dânsul până la nouri şi apoi se lasă în jos ca o săgeată. După aceea mai zboară încă o dată până la lună şi iar se lasă în jos mai iute decât fulgerul. Şi unde nu mai zboară şi a treia oară până la soare şi, când se lasă jos, întreabă:

        – Ei, stăpâne, cum ţi se pare? Gândit-ai vrodată că ai să ajungi: soarele cu picioarele, luna cu mâna şi prin nouri să cauţi cununa?

        – Cum să mi se pară, dragul meu tovarăş? Ia, m-ai băgat în toate grozile morţii, căci, cuprins de ameţeală, nu mai ştiam unde mă găsesc şi cât pe ce erai să mă prăpădeşti.

        – Ia, aşa am ameţit şi eu, stăpâne, când mi-ai dat cu frâul în cap, să mă prăpădeşti, şi cu asta am vrut să-mi răstorc cele trei lovituri. Vorba ceea: una pentru alta. Acum cred că mă cunoşti şi de urât şi de frumos, şi de bătrân şi de tânăr, şi de slab şi de puternic; de-aceea mă fac iar cum m-ai văzut în herghelie, şi de-acum înainte sunt gata să te întovărăşesc oriunde mi-i porunci, stăpâne. Numai să-mi spui dinainte cum să te duc: ca vântul ori ca gândul?

        – De mi-i duce ca gândul, tu mi-i prăpădi, iar de mi-i duce ca vântul, tu mi-i folosi, căluţul meu, zise fiul craiului.

        – Bine, stăpâne. Acum sui pe mine fără grijă şi hai să te duc unde vrei.

        Fiul craiului, încălecând, îl netezeşte pe coamă şi zice:, Hai, căluţul meu! Atunci calul zboară lin ca vântul, şi când vântul a aburit, iaca şi ei la crai în ogradă au sosit.

        – Bun sosit la noi, voinice! zise craiul, cam cu jumătate de gură. Dar aista cal ţi l-ai ales?

        – Apoi dă, tată, cum a dat târgul şi norocul; am de trecut prin multe locuri şi nu vreau să mă ia oamenii la ochi. M-oi duce şi eu cât călare, cât pe jos, cum oi putea.

        Şi zicând aceste, pune tarniţa pe cal, anină armele la oblânc, îşi ia merinde şi bani de ajuns, schimburi în desagi şi o ploscă plină cu apă. Apoi sărută mâna tată-său, primind carte de la dânsul către împăratul, zice rămas bun fraţilor săi şi a treia zi către seară porneşte şi el, mergând din pasul calului. Şi merge el, şi merge, până se înnoptează bine. Şi, prin dreptul podului, numai iaca îi iese şi lui ursul înainte, mornăind înfricoşat. Calul atunci dă năvală asupra ursului, şi fiul craiului, ridicând buzduganul să dea, numai iaca ce aude glas de om zicând:

        – Dragul tatei, nu da, că eu sunt. Atunci fiul craiului descalecă, şi tată-său, cuprinzându-l în braţe, îl sărută şi-i zice:

        – Fătul meu, bun tovarăş ţi-ai ales; de te-a învăţat cineva, bine ţi-a priit, iară de-ai făcut-o din capul tău, bun cap ai avut. Mergi de-acum tot înainte, că tu eşti vrednic de împărat. Numai ţine minte sfatul ce-ţi dau: în călătoria ta ai să ai trebuinţă şi de răi, şi de buni, dar să te fereşti de omul roş, iară mai ales de cel spân, cât îi putea; să n-ai de-a face cu dânşii, căci sunt foarte şugubeţi. Şi, la toată întâmplarea, calul, tovarăşul tău, te-a mai sfătui şi el ce ai să faci, că de multe primejdii m-a scăpat şi pe mine în tinereţile mele! Na-ţi acum şi pielea asta de urs, că ţi-a prinde bine vreodată.

        Apoi, dezmierdând calul, îi mai sărută de câteva ori pe amândoi şi le zice:

        – Mergeţi în pace, dragii mei. De-acum înainte, Dumnezeu ştie când ne-om mai vedea!

        Fiul craiului atunci încalecă, şi calul, scuturându-se, mai arată-se o dată tânăr, cum îi plăcea craiului, apoi face o săritură înapoi şi una înainte şi se cam mai duc la împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este. Şi merg ei o zi, merg două, şi merg patruzeci şi nouă, până ce de la o vreme le intră calea în codru şi atunci numai iaca ce le iese înainte un om spân şi zice cu îndrăzneală fiului de crai:

        – Bun întâlnişul, voinice! Nu ai trebuinţă de slugă la drum? Prin locurile iestea e cam greu de călătorit singur; nu cumva să-ţi iasă vro dihanie ceva înainte şi să-ţi scurteze cărările. Eu cunosc bine pe-aici, şi poate mai încolo să ai nevoie de unul ca mine.

        – Poate să am, poate să n-am, zise fiul craiului, uitându-se ţintă în ochii Spânului, dar acum deodată mă las în voia întâmplării, şi apoi, dând pinteni calului, porneşte.

        Mai merge el înainte prin codru cât merge, şi, la o strâmtoare, numai iaca ce Spânul iar îi iese înainte, prefăcut în alte straie, şi zice cu glas subţiratic şi necunoscut:

        – Bună calea, drumeţule!, Bună să-ţi fie inima, cum ţi-i căutătura, zise fiul craiului., Cât despre inima mea, s-o dea Dumnezeu oricui, zise Spânul oftând… Numai ce folos? Omul bun n-are noroc; asta-i ştiută; rogu-te, să nu-ţi fie cu supărare, drumeţule, dar fiindcă a venit vorba de-aşa, îţi spun, ca la un frate, că din cruda copilărie slujesc prin străini, şi încaltea nu mi-ar fi ciudă, când n-aş vra să mă dau la treabă, căci cu munca m-am trezit. Dar aşa, muncesc, muncesc, şi nu s-alege nimica de mine; pentru că tot de stăpâni calici mi-am avut parte. Şi vorba ceea: La calic slujeşti, calic rămâi. Când aş da odată peste un stăpân cum gândesc eu, n-aş şti ce să fac să nu-l smintesc. Nu cumva ai trebuinţă de slugă, voinice? Cum te văd, sameni a avea seu la rărunchi. De ce te scumpeşti pentru nimica toată şi nu-ţi iei o slugă vrednică, ca să-ţi fie mână de ajutor la drum? Locurile aiestea sunt şugubeţe; de unde ştii cum vine întâmplarea, şi, Doamne fereşte, să nu-ţi cadă greu singur.

        – Acum deodată încă tot nu, zise fiul craiului cu mâna pe buzdugan; m-oi mai sluji şi eu singur, cum oi putea, şi dând iar pinteni calului, porneşte mai repede.

        Şi mergând el tot înainte prin codri întunecoşi, de la un loc se închide calea şi încep a i se încurca cărările, încât nu se mai pricepe fiul craiului acum încotro să apuce şi pe unde să meargă.

        – Ptiu, drace! iaca în ce încurcătură am intrat! Asta-i mai rău decât poftim la masă, zise el. Nici tu sat, nici tu târg, nici tu nimica. De ce mergi înainte, numai peste pustietăţi dai; parcă a pierit sămânţa omenească de pe faţa pământului. Îmi pare rău că n-am luat măcar spânul cel de-al doilea cu mine. Dacă s-a aruncat în partea mâne-sa, ce-i vinovat el? Tata aşa a zis, însă la mare nevoie ce-i de făcut? vorba ceea: Rău-i cu rău, dar e mai rău făr’ de rău. Şi tot horhăind el când pe o cărare, când pe un drum părăsit, numai iaca ce iar îi iese Spânul înainte, îmbrăcat altfel şi călare pe un cal frumos, şi, prefăcându-şi glasul, începe a căina pe fiul craiului, zicând:

        – Sărmane omule, rău drum ai apucat! Se vede că eşti străin şi nu cunoşti locurile pe aici. Ai avut mare noroc de mine, de n-ai apucat a coborî priporul ista, că erai prăpădit. Ia, colo devale, în înfundătura ceea, un taur grozav la mulţi bezmetici le-a curmat zilele. Şi eu, mai deunăzi, cât mă vezi de voinic, de-abia am scăpat de dânsul, ca prin urechile acului. Întoarce-te înapoi, ori, dacă ai de dus înainte, ia-ţi un ajutor pe cineva. Chiar şi eu m-aş tocmi la d-ta, dacă ţi-a fi cu plăcere.

        – Aşa ar trebui să urmez, om bun, zise fiul craiului, dar ţi-oi spune drept: tata mi-a dat în grijă, când am pornit de-acasă, ca să mă feresc de omul roş, iară mai ales de cel spân, cât oi putea; să n-am de a face cu dânşii nici în clin, nici în mînecă; şi dacă n-ai fi spân, bucuros te-aş tocmi.

        – Hei, hei! călătorule. Dacă ţi-i vorba de-aşa, ai să-ţi rupi ciochinele umblând şi tot n-ai să găseşti slugă cum cauţi d-ta, că pe-aici sunt numai oameni spâni. Ş-apoi, când este la adicălea, te-aş întreba: ca’ ce fel de zăticneală ai putea să întâmpini din pricina asta? Pesemne n-ai auzit vorba ceea: că de păr şi de coate-goale nu se plânge nimene. Şi când nu sunt ochi negri, săruţi şi albaştri! Aşa şi d-ta: mulţumeşte lui Dumnezeu că m-ai găsit şi tocmeşte-mă. Şi dacă-i apuca odată a te deprinde cu mine, ştiu bine că n-am să pot scăpa uşor de d-ta, căci aşa sunt eu în felul meu, ştiu una şi bună: să-mi slujesc stăpânul cu dreptate. Hai, nu mai sta la îndoială, că mă tem să nu ne-apuce noaptea pe aici. Şi când ai avea încaltea un cal bun, calea-valea, dar cu smârţogul ista îţi duc vergile.

        – Apoi dă, Spânule, nu ştiu cum să fac, zise fiul craiului. Din copilăria mea sunt deprins a asculta de tată şi, tocmindu-te pe tine, parcă-mi vine nu ştiu cum. Dar, fiindcă mi-au mai ieşit până acum înainte încă doi spâni, şi cu tine al treilea, apoi mai-mi vine a crede că asta-i ţara spânilor şi n-am încotro; mort-copt, trebuie să te iau cu mine, dacă zici că ştii bine locurile pe aici.

        Şi, din două vorbe, fiul craiului îl tocmeşte şi după aceea pornesc împreună să iasă la drum, pe unde arată Spânul. Şi mergând ei o bucată bună, Spânul se preface că-i e sete şi cere plosca cu apă de la stăpânu-său. Fiul craiului i-o dă, şi Spânul, cum o pune la gură, pe loc o şi ia, oţărându-se, şi varsă toată apa dintr-însa. Fiul craiului zice atunci supărat:

        – Dar bine, Spânule, de ce te apuci? Nu vezi că pe aici e mare lipsă de apă? Şi pe arşiţa asta o să ne uscăm de sete.

        – Să avem iertare, stăpâne! Apa era bâhlită şi ne-am fi putut bolnăvi. Cât despre apa bună, nu vă îngrijiţi; acuş avem să dăm peste o fântână cu apă dulce şi rece ca gheaţa. Acolo vom poposi puţin, oi clătări plosca bine ş-oi umple-o cu apă proaspătă, ca să avem la drum, căci mai încolo nu prea sunt fântâni, şi, din partea apei, mi se pare că i-om duce dorul. Şi cârnind pe o cărare, mai merg ei oleacă înainte, până ce ajung într-o poiană şi numai iaca ce dau de o fântână cu ghizdele de stejar şi cu un capac deschis în lături. Fântâna era adâncă şi nu avea nici roată, nici cumpână, ci numai o scară de coborât până la apă.

        – Ei, ei! Spânule, acum să te văd cât eşti de vrednic, zise fiul craiului. Spânul atunci zâmbeşte puţin şi, coborându-se în fântână, umple întâi plosca şi o pune la şold. Apoi, mai stând acolo în fund pe scară, aproape de faţa apei, zice:

        – Ei, da’ ce răcoare-i aici! "Chima răului pe malul pârăului!" Îmi vine să nu mai ies afară. Dumnezeu să uşureze păcatele celui cu fântâna, că bun lucru a mai făcut. Pe arşiţele ieste, o răcoreală ca asta mult plăteşte!

        Mai şede el acolo puţin şi apoi iese afară, zicând:, Doamne, stăpâne, nu ştii cât mă simţesc de uşor; parcă îmi vine să zbor, nu altăceva! Ia vâră-te şi d-ta oleacă, să vezi cum ai să te răcoreşti; aşa are să-ţi vină de îndemână după asta, de are să ţi se pară că eşti uşor cum îi pana…

        Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se bagă în fântână, fără să-i trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla. Şi cum sta şi el acolo de se răcorea, Spânul face tranc! capacul pe gura fântânii, apoi se suie deasupra lui şi zice cu glas răutăcios:

        – Alelei! fecior de om viclean ce te găseşti; tocmai de ceea ce te-ai păzit n-ai scăpat. Ei, că bine mi te-am căptuşit! Acum să-mi spui tu cine eşti, de unde vii şi încotro te duci, că, de nu, acolo îţi putrezesc ciolanele!

        Fiul craiului ce era să facă? Îi spune cu de-amănuntul, căci, dă, care om nu ţine la viaţă înainte de toate?

        – Bine, atâta am vrut să aflu din gura ta, pui de viperă ce mi-ai fost, zice atunci Spânul: numai cată să fie aşa, că, de te-oi prinde cu oca mică, greu are să-ţi cadă. Chiar acum aş putea să te omor, în voia cea bună, dar mi-i milă de tinereţile tale… Dacă vrei să mai vezi soarele cu ochii şi să mai calci pe iarbă verde, atunci jură-mi-te pe ascuţişul paloşului tău că mi-i da ascultare şi supunere întru toate, chiar şi-n foc de ţi-aş zice să te arunci. Şi, de azi înainte, eu o să fiu în locul tău nepotul împăratului, despre care mi-ai vorbit, iară tu, sluga mea; şi atâta vreme să ai a mă sluji, până când îi muri şi iar îi învia. Şi oriunde vei merge cu mine, nu care cumva să bleşteşti din gură către cineva despre ceea ce a urmat între noi, că te-am şters de pe faţa pământului. Îţi place aşa să mai trăieşti, bine-de-bine; iară de nu, spune-mi verde în ochi, ca să ştiu ce leac trebuie să-ţi fac…

        Fiul craiului, văzându-se prins în cleşte şi fără nici o putere, îi jură credinţă şi supunere întru toate, lăsându-se în ştirea lui Dumnezeu, cum a vrea el să facă. Atunci Spânul pune mâna pe cartea, pe banii şi pe armele fiului de crai şi le ia la sine; apoi îl scoate din fântână şi-i dă paloşul să-l sărute, ca semn de pecetluire a jurământului, zicând:

        – De-acum înainte să ştii că te cheamă Harap-Alb; aista ţi-i numele, şi altul nu.

        După aceasta încalecă, fiecare pe calul său, şi pornesc, Spânul înainte, ca stăpân, Harap-Alb în urmă, ca slugă, mergând spre împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este.

        Şi merg ei, şi merg, cale lungă să le-ajungă, trecând peste nouă mări, peste nouă ţări şi peste nouă ape mari, şi într-o târzie vreme ajung la împărăţie.

        Şi cum ajung, Spânul se înfăţişază înaintea împăratului cu carte din partea craiului. Şi împăratul Verde, citind cartea, arde de bucurie că i-a venit nepotul, şi pe dată îl şi face cunoscut curţii şi fetelor sale, care îl primesc cu toată cinstea cuvenită unui fiu de crai şi moştenitor al împăratului.

        Atunci Spânul, văzând că i s-au prins minciunile de bine, cheamă la sine pe Harap-Alb şi-i zice cu asprime:

        – Tu să şezi la grajd nedezlipit şi să îngrijeşti de calul meu ca de ochii din cap, că de-oi veni pe-acolo şi n-oi găsi trebile făcute după plac, vai de pielea ta are să fie. Dar până atunci, na-ţi o palmă, ca să ţii minte ce ţi-am spus. Bagat-ai în cap vorbele mele?

        – Da, stăpâne, zise Harap-Alb, lăsând ochii în jos. Şi, ieşind, porneşte la grajd. Cu asta a voit Spânul să-şi arate arama şi să facă pe HarapAlb ca să-i ia şi mai mult frica.

        Fetele împăratului întâmplându-se de faţă când a lovit Spânul pe Harap-Alb, li s-a făcut milă de dânsul şi au zis Spânului cu binişorul:

        – Vere, nu faci bine ceea ce faci. Dacă este că a lăsat Dumnezeu să fim mari peste alţii, ar trebui să avem milă de dânşii, că şi ei, sărmanii, sunt oameni!

        – Hei, dragele mele vere, zice Spânul cu viclenia lui obicinuită; d-voastră încă nu ştiţi ce-i pe lume. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâşiat pe om. Şi trebuie să ştiţi că şi între oameni cea mai mare parte sunt dobitoace, care trebuiesc ţinuţi din frâu, dacă ţi-i voia să faci treabă cu dânşii.

        Ei, apoi… zi că nu-i lumea de-apoi! Să te ferească Dumnezeu când prinde mămăliga coajă. Vorba ceea:

                                Dă-mi, Doamne, ce n-am avut,

                                Să mă mier ce m-a găsit.

        Fetele atunci au luat altă vorbă, dar din inima lor nu s-a şters purtarea necuviincioasă a Spânului, cu toate îndreptările şi înrudirea lui, pentru că bunătatea nu are de-a face cu răutatea. Vorba ceea:

                                Viţa-de-vie, tot în vie,

                                Iară viţa-de-boz, tot răgoz.

        Şi din ceasul acela au început a vorbi ele înde ele, că Spânul defel nu samănă în partea lor, nici la chip, nici la bunătate; şi că Harap-Alb, sluga lui, are o înfăţişare mult mai plăcută şi seamănă a fi mult mai omenos. Pesemne inima le spunea că Spânul nu le este văr, şi de aceea nu-l puteau mistui. Aşa îl urâse ele de tare acum, că, dacă ar fi fost în banii lor, s-ar fi lepădat de Spân ca de Ucigă-l-crucea. Dar nu aveau ce se face de împăratul, ca să nu-i aducă supărare.

        Amu, într-una din zile, cum şedea Spânul la ospăţ împreună cu moşu-său, cu verele sale şi cu alţii, câţi se întâmplase, li s-au adus mai la urmă în masă şi nişte sălăţi foarte minunate. Atunci împăratul zice Spânului:

        – Nepoate, mai mâncat-ai sălăţi de aceste de când eşti?, Ba nu, moşule, zice Spânul; tocmai eram să vă întreb de unde le aveţi, că tare-s bune! O haraba întreagă aş fi în stare să mănânc, şi parcă tot nu m-aş sătura.

        – Te crede moşul, nepoate, dar când ai şti cu ce greutate se capătă! pentru că numai în Grădina Ursului, dacă-i fi auzit de dânsa, se află sălăţi de aceste, şi mai rar om care să poată lua dintr-însele şi să scape cu viaţă. Între toţi oamenii din împărăţia mea, numai un pădurar se bizuieşte la treaba asta. Şi acela, el ştie ce face, ce drege, de-mi aduce din când în când aşa, câte puţine, de poftă.

        Spânul, voind să piardă acum pe Harap-Alb cu orice preţ, zise împăratului:

        – Doamne, moşule, de nu mi-a aduce sluga mea sălăţi de aceste şi din piatra seacă, mare lucru să fie!

        – Ce vorbeşti, nepoate! zise împăratul; unul ca dânsul, şi încă necunoscător de locurile acestea, cum crezi că ar putea face această slujbă? Doar de ţi-i greu de viaţa lui.

        – Ia las’, moşule, nu-i duce grija; pun rămăşag că are să-mi aducă sălăţi întocmai ca aceste, şi încă multe, că ştiu eu ce poate el.

        Ş-odată cheamă Spânul pe Harap-Alb şi-i zice răstit:, Acum degrabă să te duci cum îi şti tu şi să-mi aduci sălăţi de aceste din Grădina Ursului. Hai, ieşi repede şi porneşte, că nu-i vreme de pierdut. Dar nu cumva să faci de altfel, că nici în borta şoarecului nu eşti scăpat de mine!

        Harap-Alb iese mâhnit, se duce în grajd şi începe a-şi netezi calul pe coamă, zicând:

        – Ei, căluţul meu, când ai şti tu în ce necaz am intrat! Sfânt să fie rostul tătâne-meu, că bine m-a învăţat! Aşa-i că, dacă n-am ţinut seamă de vorbele lui, am ajuns slugă la dârloagă şi acum, vrând-nevrând, trebuie s-ascult, că mi-i capul în primejdie?

        – Stăpâne, zise atunci calul; de-acum înainte, ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atâta-i: fii odată bărbat şi nu-ţi face voie rea. Încalecă pe mine şi hai! Ştiu eu unde te-oi duce, şi mare-i Dumnezeu, ne-a scăpa el şi din aceasta!

        Harap-Alb, mai prinzând oleacă la inimă, încalecă şi se lasă în voia calului, unde vrea el să-l ducă.

        Atunci calul porneşte la pas, până ce iese mai încolo, ca să nu-i vadă nimene. Apoi îşi arată puterile sale, zicând:

        – Stăpâne, ţine-te bine pe mine, că am să zbor lin ca vântul, să cutreierăm pământul. Mare-i Dumnezeu şi meşteru-i dracul. Helbet! vom putea veni de hac şi Spânului celuia, nu-i e vremea trecută.

        Şi odată zboară calul cu Harap-Alb până la nouri; apoi o ia de-a curmezişul pământului: pe deasupra codrilor, peste vârful munţilor, peste apa mărilor şi după aceea se lasă încet- încet într-un ostrov mândru din mijlocul unei mări, lângă o căsuţă singuratică, pe care era crescut nişte muşchi pletos de o podină de gros, moale ca mătasa şi verde ca buraticul.

        Atunci Harap-Alb descalecă, şi spre mai mare mirarea lui, numai iaca îl întâmpină în pragul uşii cerşetoarea căreia îi dăduse el un ban de pomană, înainte de pornirea lui de acasă.

        – Ei, Harap-Alb, aşa-i că ai venit la vorbele mele, că deal cu deal se ajunge, dar încă om cu om? Află acum că eu sunt Sfânta Duminică şi ştiu ce nevoie te-a adus pe la mine. Spânul vrea să-ţi răpună capul cu orice chip şi de-aceea te-a trimis să-i aduci sălăţi din Grădina Ursului, dar i-or da ele odată pe nas… Rămâi aici în astă-noapte, ca să văd ce-i de făcut.

        Harap-Alb rămâne bucuros, mulţumind Sfintei Duminici pentru buna găzduire şi îngrijirea ce are de el.

        – Fii încredinţat că nu eu, ci puterea milosteniei şi inima ta cea bună te ajută, Harap-Alb, zice Sfânta Duminică ieşind şi lăsându-l în pace să se liniştească.

        Şi cum iese Sfânta Duminică afară, odată şi porneşte desculţă prin rouă, de culege o poală de somnoroasă, pe care o fierbe la un loc cu o vadră de lapte dulce şi cu una de miere şi apoi ia mursa aceea şi iute se duce de o toarnă în fântâna din Grădina Ursului, care fântână era plină cu apă până la gură. Şi mai stând Sfânta Duminică oleacă în preajma fântânii, numai iaca ce vede că vine ursul cu o falcă în cer şi cu una în pământ, mornăind înfricoşat. Şi cum ajunge la fântână, cum începe a bea lacom la apă şi a-şi linge buzele de dulceaţa şi bunătatea ei. Şi mai stă din băut, şi iar începe a mornăi; şi iar mai bea câte un răstimp, şi iar mornăieşte, până ce, de la o vreme, încep a-i slăbi puterile şi, cuprins de ameţeală, pe loc cade jos şi adoarme mort, de puteai să tai lemne pe dânsul.

        Atunci Sfânta Duminică, văzându-l aşa, într-o clipă se duce şi, deşteptând pe Harap-Alb chiar în miezul nopţii, îi zice:

        – Îmbracă-te iute în pielea cea de urs, care o ai de la tată- tău, apucă pe ici tot înainte, şi cum îi ajunge în răscrucile drumului, ai să dai de Grădina Ursului. Atunci sai repede înlăuntru de-ţi ia sălăţi într-ales, şi câte-i vrea de multe, căci pe urs l-am pus eu la cale. Dar, la toată întâmplarea, de-i vedea şi-i vedea că s-a trezit şi năvăleşte la tine, zvârle-i pielea cea de urs şi apoi fugi încoace spre mine cât îi putea.

        Harap-Alb face cum îi zice Sfânta Duminică. Şi cum ajunge în grădină, odată începe a smulge la sălăţi într-ales şi leagă o sarcină mare, mare, cât pe ce să n-o poată ridica în spinare. Şi când să iasă cu dânsa din grădină, iaca ursul se trezeşte, şi după dânsul, Gavrile! Harap-Alb, dacă vede reaua, i-aruncă pielea cea de urs, şi apoi fuge cât ce poate cu sarcina în spate, tot înainte la Sfânta Duminică, scăpând cu obraz curat.

        După aceasta, Harap-Alb, mulţumind Sfintei Duminici pentru binele ce i-a făcut, îi sărută mâna, apoi îşi ia sălăţile şi, încălecând, porneşte spre împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este.

        Şi mergând tot cum s-a dus, de la o vreme ajunge la împărăţie şi dă sălăţile în mâna Spânului.

        Împăratul şi fetele sale, văzând aceasta, le-a fost de-a mirarea. Atunci Spânul zice îngâmfat:

        – Ei, moşule, ce mai zici?, Ce să zic, nepoate? Ia, când aş avé eu o slugă ca aceasta, nu i-aş trece pe dinainte.

        – D-apoi de ce mi l-a dat tata de-acasă? numai de vrednicia lui, zise Spânul; căci altfel nu-l mai luam după mine, ca să-mi încurce zilele.

        La vro câteva zile după aceasta, împăratul arată Spânului nişte pietre scumpe, zicând:

        – Nepoate, mai văzut-ai pietre nestemate aşa de mari şi frumoase ca acestea de când eşti?

        – Am văzut eu, moşule, felurite pietre scumpe, dar ca aceste, drept să-ţi spun, n-am văzut. Oare pe unde se pot găsi aşa pietre?

        – Pe unde să se găsească, nepoate! Ia, în Pădurea Cerbului. Şi cerbul acela este bătut tot cu pietre scumpe, mult mai mari şi mai frumoase decât aceste. Mai întâi, cică are una în frunte, de străluceşte ca soarele. Dar nu se poate apropia nimene de cerb, căci este solomonit şi nici un fel de armă nu-l prinde; însă el, pe care l-a zări, nu mai scapă cu viaţă. De-aceea fuge lumea de dânsul de-şi scoate ochii; şi nu numai atâta, dar chiar când se uită la cineva, fie om sau orice dihanie a fi, pe loc rămâne moartă. Şi cică o mulţime de oameni şi de sălbătăciuni zac fără suflare în pădurea lui numai din astă pricină: se vede că este solomonit, întors de la ţâţă, sau dracul mai ştie ce are de-i aşa de primejdios. Dar cu toate aceste, trebuie să ştii, nepoate, că unii oameni îs mai al dracului decât dracul; nu se astâmpără nici în ruptul capului; măcar că au păţit multe, tot cearcă prin pădurea lui, să vadă, nu l-or putea găbui cumva? Şi care dintre ei are îndrăzneala mare şi noroc şi mai mare, umblând pe acolo, găseşte din întâmplare câte o piatră de aceste, picată de pe cerb, când se scutură el la şapte ani o dată, şi apoi aceluia om nu-i trebuie altă negustorie mai bună. Aduce piatra la mine şi i-o plătesc cât nu face; ba încă sunt bucuros că o pot căpăta. Şi află, nepoate, că asemene pietre fac podoaba împărăţiei mele, nu se găsesc altele mai mari şi mai frumoase decât aceste la nici o împărăţie, şi de-aceea s-a dus vestea despre ele în toată lumea. Mulţi împăraţi şi crai înadins vin să le vadă, şi li-i de-a mirarea de unde le am.

        – Doamne, moşule! zise atunci Spânul; să nu te superi, dar nu ştiu ce fel de oameni fricoşi aveţi pe aici. Eu pun rămăşag pe ce vrei că sluga mea are să-mi aducă pielea cerbului aceluia, cu cap cu tot, aşa împodobit cum este.

        Ş-odată cheamă Spânul pe Harap-Alb şi-i zice:, Du-te în Pădurea Cerbului, cum îi şti tu, şi măcar fă pe dracul în patru, sau orice-i face, dar numaidecât să-mi aduci pielea cerbului, cu cap cu tot, aşa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc. Şi doar te-a împinge păcatul să clinteşti vreo piatră din locul său, iară mai ales acea mare din fruntea cerbului, c-apoi atâta ţi-i leacul! Hai, porneşte iute, că nu-i vreme de pierdut!

        Harap-Alb vede el bine unde merge treaba, că doar nu era din butuci; dar neavând încotro, iese mâhnit, se duce iar în grajd la cal şi, netezindu-l pe coamă, îi zice:

        – Dragul meu căluţ, la grea belea m-a vârât iar Spânul! De-oi mai scăpa şi din asta cu viaţă, apoi tot mai am zile de trăit. Dar nu ştiu, zău, la cât mi-a sta norocul!

        – Nu-i nimica, stăpâne, zise calul. Capul de-ar fi sănătos, că belelele curg gârlă. Poate ai primit poruncă să jupeşti piatra morii şi să duci pielea la împărăţie…

        – Ba nu, căluţul meu; alta şi mai înfricoşată, zise Harap- Alb.

        – Vorbă să fie, stăpâne, că tocmeala-i gata, zise calul. Nu te teme, ştiu eu năzdrăvănii de ale Spânului; şi să fi vrut, de demult i-aş fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-şi mai joace calul. Ce gândeşti? Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte… Zi şi d-ta că ai avut să tragi un păcat strămoşesc. Vorba ceea: "Părinţii mănâncă aguridă, şi fiilor li se strepezesc dinţii". Hai, nu mai sta la gânduri; încalecă pe mine şi pune-ţi nădejdea în Dumnezeu, că mare-i puterea Lui; nu ne-a lăsa el să suferim îndelung. Cum vrei. "Ce-i e scris omului în frunte-i e pus." Doar’ mare-i Cel-de-sus! S-or sfârşi ele şi aceste de la o vreme…

        Harap-Alb atunci încalecă, şi calul porneşte la pas, până ce iese mai încolo departe, ca să nu-i ia lumea la ochi. Şi apoi, încordându-se şi scuturându-se o dată voiniceşte, iară-şi arată puterile, zicând:

        – Ţine-te zdravăn, stăpâne, că iar am să zbor:

                                În înaltul cerului,

                                Văzduhul pământului;

                                Pe deasupra codrilor,

                                Peste vârful munţilor,

                                Prin ceaţa măgurilor,

                                Spre noianul mărilor,

                                La crăiasa zânelor,

                                Minunea minunilor,

                                Din ostrovul florilor.

        Şi zicând aceste, odată şi zboară cu Harap-Alb

                                În înaltul cerului,

                                Văzduhul pământului;

        şi o ia de-a curmeziş:

                                De la nouri către soare,

                                Printre lună şi luceferi,

                                Stele mândre lucitoare,

        şi apoi se lasă lin ca vântul:

                                În ostrovul florilor,

                                La crăiasa zânelor,

                                Minunea minunilor.

        Şi când vântul a aburit, iaca şi ei la Sfânta Duminică iar au sosit. Sfânta Duminică era acasă şi, cum a văzut pe Harap-Alb poposind la uşa ei, pe loc l-a întâmpinat şi i-a zis cu blândeţe:

        – Ei, Harap-Alb, aşa-i că iar te-a ajuns nevoia de mine?, Aşa este, măicuţă, răspunse Harap-Alb, cufundat în gânduri şi galben la faţă, de parcă-i luase pânza de pe obraz. Spânul vrea să-mi răpună capul cu orice preţ. Şi de-aş muri mai degrabă, să scap odată de zbucium: decât aşa viaţă, mai bine moarte de o mie de ori!

        – Vai de mine şi de mine, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică; parcă nu te-aş fi crezut aşa slab de înger, dar, după cât văd, eşti mai fricos decât o femeie! Hai, nu mai sta ca o găină plouată! rămâi la mine în astă noapte şi ţi-oi da eu vrun ajutor. Mare-i Dumnezeu! N-a mai fi el după gândul Spânului. Însă mai rabdă şi tu, fătul meu, că mult ai avut de răbdat şi puţin mai ai. Pân-acum ţi-a fost mai greu, dar de-acum înainte tot aşa are să-ţi fie, până ce-i ieşi din slujba Spânului, de la care ai să tragi încă multe necazuri, dar ai să scapi din toate cu capul teafăr, pentru că norocul te ajută.

        – Poate aşa să fie, măicuţă, zise Harap-Alb, dar prea multe s-au îngrămădit deodată pe capul meu.

        – Câte a dat Dumnezeu, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică; aşa a trebuit să se întâmple, şi n-ai cui bănui: pentru că nu-i după cum gândeşte omul, ci-i după cum vrea Domnul. Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e necazul. Dar până atunci, mai rabdă, HarapAlb, căci cu răbdarea îi frigi pielea.

        Harap-Alb, nemaiavând ce zice, mulţumeşte lui Dumnezeu, şi de bine, şi de rău, şi Sfintei Duminici pentru buna găzduire şi ajutorul făgăduit.

        – Ia, acum mai vii de-acasă, fătul meu! Zică cine-a zice şi cum a vrea să zică, dar când este să dai peste păcat, dacă-i înainte, te sileşti să-l ajungi, iar dacă-i în urmă, stai şi-l aştepţi. Mă rog, ce mai la deal, la vale? aşa e lumea asta şi, de-ai face ce-ai face, rămâne cum este ea; nu poţi s-o întorci cu umărul, măcar să te pui în ruptul capului. Vorba ceea: "Zi-i lume şi te mântuie". Dar ia să lăsăm toate la o parte şi, până la una-alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul, că Spânul te-a fi aşteptând cu nerăbdare. Şi, dă, stăpân nu-i? trebuie să-l asculţi. Vorba ceea: "Leagă calul unde zice stăpânul".

        Şi odată scoate Sfânta Duminică obrăzarul şi sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, de unde le avea şi, dându-le lui Harap-Alb, zice:

        – Ţine aceste, că au să-ţi fie de mare trebuinţă unde mergem. Şi chiar haidem, cu ajutorul Domnului, să isprăvim odată şi trebuşoara asta.

        Şi pe la cântatul cucoşilor se ia Sfânta Duminică împreună cu Harap-Alb şi se duc în Pădurea Cerbului. Şi cum ajung în pădure, sapă o groapă adâncă de un stat de om, lângă un izvor, unde în fiecare zi pe la amiază venea cerbul de bea apă, apoi se culca acolo pe loc şi dormea cât un bei, până ce asfinţea soarele. Şi după aceea, sculându-se, o lua în porneală şi nu mai da pe la izvor iar până a doua zi pe la amiază.

        – Ei, ei! acum groapa este gata, zise Sfânta Duminică. Tu, Harap-Alb, rămâi aici într-însa, toată ziua, şi iaca ce ai de făcut: pune-ţi obrăzarul cum se pune, iară sabia să n-o slăbeşti din mână; şi de-amiază, când a veni cerbul aici la izvor să bea apă şi s-a culca ş-a adormi, cu ochii deschişi, cum i-i feleşagul, tu, îndată ce l-îi auzi horăind, să ieşi încetişor şi să potriveşti aşa ca să-i zbori capul dintr-o singură lovitură de sabie, şi apoi repede să te arunci în groapă şi să şezi acolo într-însa până după asfinţitul soarelui. Capul cerbului are să te strige până atunci mereu pe nume, ca să te vadă, dar tu nu cumva să te îndupleci de rugămintea lui şi să te iţeşti la dânsul, că are un ochi otrăvit şi, când l-a pironi spre tine, nu mai trăieşti. Însă, cum a asfinţi soarele, să ştii că a murit cerbul. Şi atunci să iei fără frică să-i jupeşti pielea, iară capul să-l iei aşa întreg, cum se găseşte, şi apoi să vii la mine.

        Şi aşa, Sfânta Duminică se ia şi se întoarnă singură acasă. Iară Harap-Alb rămâne la pândă în groapă. Şi, când pe la amiază, numai iaca ce aude Harap-Alb un muget înăduşit: cerbul venea boncăluind. Şi ajungând la izvor, odată şi începe a bea hâlpav la apă rece; apoi mai boncăluieşte, şi iar mai bea câte un răstimp, şi iar mai boncăluieşte, şi iar mai bea, până ce nu mai poate. După aceea începe a-şi arunca ţărnă după cap, ca buhaiul, şi apoi, scurmând de trei ori cu piciorul în pământ, se tologeşte jos pe pajişte, acolo pe loc, mai rumegă el cât mai rumegă, şi pe urmă se aşterne pe somn, şi unde nu începe a mâna porcii la jir.

        Harap-Alb, cum îl aude horăind, iese afară încetişor şi, când îl croieşte o dată cu sabia pe la mijlocul gâtului, îi şi zboară capul cât colo de la trup şi apoi Harap-Alb se aruncă fără sine în groapă, după cum îl povăţuise Sfânta Duminică. Atunci sângele cerbului odată a şi-nceput a curge gâlgâind şi a se răspândi în toate părţile, îndreptându-se şi năboind în groapă peste Harap-Alb, de cât pe ce era să-l înece. Iară capul cerbului, zvârcolindu-se dureros, striga cu jale, zicând:

        – Harap-Alb, Harap-Alb! De nume ţi-am auzit, dar de văzut nu te-am văzut. Ieşi numai oleacă să te văd încaltea, vrednic eşti de comoara ce ţi-o las, şi apoi să mor cu plăcere, dragul meu!

        Dar Harap-Alb tăcea molcum şi de-abia îşi putea descleşta picioarele din sângele închegat, care era mai-mai să umple groapa. În sfârşit, mai strigă el, capul cerbului, cât mai strigă, însă Harap-Alb nici nu răspunde, nici se arată, şi de la o vreme se face tăcere. Şi aşa, după asfinţitul soarelui, Harap-Alb iese din groapă, jupeşte pielea cerbului cu băgare de seamă, să nu smintească vreo piatră din locul ei, apoi ia capul întreg, aşa cum se găsea, şi se duce la Sfânta Duminică.

        – Ei, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică, aşa-i că am scos-o la capăt şi asta?

        – Aşa; cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu al sfinţiei-voastre, răspunse Harap-Alb, am izbutit, măicuţă, să facem şi acum pe cheful Spânului, rămânere-aş păgubaş de dânsul să rămân, şi să-l văd când mi-oi vedea ceafa; atunci, şi nici atunci, că tare mi-i negru înaintea ochilor!

        – Lasă-l, Harap-Alb, în plata lui Dumnezeu, că şi-a da el Spânul peste om vrodată; pentru că nu-i nici o faptă fără plată, zise Sfânta Duminică. Mergi de i le du şi acestea, că i-or rămânea ele de cap odată.

        Atunci Harap-Alb, mulţumind Sfintei Duminici, îi sărută mâna, apoi încalecă pe cal şi porneşte tot cum a venit, mergând spre împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este… Şi pe unde trecea, lumea din toate părţile îl înghesuia: pentru că piatra cea mare din capul cerbului strălucea de se părea că Harap-Alb soarele cu el îl ducea.

        Mulţi crai şi împăraţi ieşeau înaintea lui Harap-Alb, şi care dincotro îl ruga, unul să-i dea bănărit, cât a cere el, altul să-i dea fata şi jumătate de împărăţie; altul să-i dea fata şi împărăţia întreagă pentru asemene odoare. Dar HarapAlb ca de foc se ferea şi, urmându-şi calea înainte, la stăpânu-său le ducea.

        Şi într-una din seri, cum şedea Spânul împreună cu moşus ău şi cu verele sale sus într-un foişor, numai iaca ce zăresc în depărtare un sul de raze scânteietoare, care venea înspre dânşii; şi de ce se apropia, de ce lumina mai tare, de le fura vederile. Şi deodată toată suflarea s-a pus în mişcare: lumea de pe lume, fiind în mare nedumerire, alerga să vadă ce minune poate să fie. Şi, când colo, cine era? Harap-Alb, care venea în pasul calului, aducând cu sine pielea şi capul cerbului pe care le-a şi dat în mâna Spânului.

        La vederea acestei minunăţii, toţi au rămas încremeniţi şi, uitându-se unii la alţii, nu ştiau ce să zică. Pentru că în adevăr era şi lucru de mirare!

        Dar Spânul, cu viclenia sa obicinuită, nu-şi pierde cumpătul. Şi, luând vorbă, zice împăratului:

        – Ei, moşule, ce mai zici? adeveritu-s-au vorbele mele?, Ce să mai zic, nepoate?! răspunse împăratul uimit. Ia, să am eu o slugă aşa de vrednică şi credincioasă ca HarapAlb, aş pune-o la masă cu mine, că mult preţuieşte omul acesta!

        – Ba să-şi pună pofta-n cui! răspunse Spânul cu glas răutăcios. Asta n-aş face-o eu de-ar mai fi el pe cât este; doar nu-i frate cu mama, să-l pun în capul cinstei! Eu ştiu, moşule, că sluga-i slugă şi stăpânu-i stăpân; s-a mântuit vorba. Na, na, na! d-apoi pentru vrednicia lui mi l-a dat tata, căci altfel de ce l-aş fi luat cu mine. Hei, hei! Nu ştiţi d-voastră ce poam-a dracului e Harap-Alb aista! Până l-am dat la brazdă, mi-am stupit sufletul cu dânsul. Numai eu îi vin de hac. Vorba ceea: "Frica păzeşte bostănăria". Alt stăpân în locul meu nu mai face brânză cu Harap-Alb, cât îi lumea şi pământul. Ce te potriveşti, moşule? Cum văd eu, d-ta prea intri în voia supuşilor. De-aceea nu-ţi dau cerbii pietre scumpe şi urşii sălăţi. Mie unuia ştiu că nu-mi suflă nimene în borş: când văd că mâţa face mărazuri, ţi-o strâng de coadă, de mănâncă şi mere pădureţe, căci n-are încotro… Dacă ţi-a ajuta Dumnezeu să mă rânduieşti mai degrabă în locul d-tale, îi vedea, moşule dragă, ce prefacere are să ia împărăţia; n-or mai şedea lucrurile tot aşa moarte cum sunt. Pentru că ştii vorba ceea: "Omul sfinţeşte locul!"… Fost-ai şi d-ta la tinereţe, nu zic. Dar acum îţi cred. Dă, bătrâneţe nu-s? Cum n-or sta trebile baltă!

        În sfârşit, Spânului îi mergea gura ca pupăza, de-a ameţit pe împăratul, încât a uitat şi de Harap-Alb, şi de cerb, şi de tot.

        Fetele împăratului însă priveau la verişor… cum priveşte câinele la mâţă, şi le era drag ca sarea-n ochi: pentru că le spunea inima ce om fără de lege este Spânul. Dar cum erau să iasă ele cu vorba înaintea tatălui lor? Spânul n-avea de cine… Vorba ceea: "Găsise un sat fără câini şi se primbla fără băţ". Că altă, ce pot să zic?

        La vro câteva zile după asta, împăratul făcu un ospăţ foarte mare în cinstea nepotu-său, la care ospăţ au fost poftiţi cei mai străluciţi oaspeţi: împăraţi, crai, voievozi, căpitanii oştirilor, mai-marii oraşelor şi alte feţe cinstite.

        În ziua de ospăţ, fetele împăratului s-au pus cu rugămintea pe lângă Spân să dea voie lui Harap-Alb ca să slujească şi el la masă. Spânul, neputându-le strica hatârul, cheamă pe Harap-Alb de faţă cu dânsele şi-i învoi aceasta, însă cu tocmală, ca în tot timpul ospăţului să stea numai la spatele stăpânu-său şi nici măcar să-şi ridice ochii la ceilalţi meseni, că de l-oi vedea obrăznicindu-se cumva, acolo pe loc îi şi tai capul.

        – Auzit-ai ce am spus, slugă netrebnică, zise Spânul, arătând lui Harap-Alb tăişul paloşului, pe care jurase credinţă şi supunere Spânului la ieşirea din fântână.

        – Da, stăpâne, răspunse Harap-Alb cu umilinţă; sunt gata la porunca luminării-voastre.

        Fetele împăratului au mulţumit Spânului şi pentru atâta.

        Amu, tocmai pe când era temeiul mesei, şi oaspeţii, tot gustând vinul de bun, începuse a se chiurchiului câte oleacă, numai iaca o pasăre măiastră se vede bătând la fereastră şi zicând cu glas muieratic:

        – Mâncaţi, beţi şi vă veseliţi, dar de fata împăratului Roş nici nu gândiţi!

        Atunci, deodată, tuturor mesenilor pe loc li s-a stricat cheful şi au început a vorbi care ce ştia şi cum îi ducea capul: unii spuneau că împăratul Roş, având inimă haină, nu se mai satură de a vărsa sânge omenesc; alţii spuneau că fata lui este o farmazoană cumplită, şi că din pricina ei se fac atâtea jertfe; alţii întăreau spusele celorlalţi, zicând că chiar ea ar fi venit în chip de pasăre de a bătut acum la fereastră, ca să nu lase şi aici lumea în pace. Alţii ziceau că, oricum ar fi, dar pasărea aceasta nu-i lucru curat; şi că trebuie să fie un trimis de undeva, numai pentru a iscodi casele oamenilor. Alţii, mai fricoşi, îşi stupeau în sân, menind-o ca să se întoarcă pe capul acelui care a trimis-o. În sfârşit, unii spuneau într-un fel, alţii în alt fel, şi multe se ziceau pe seama fetei împăratului Roş, dar nu se ştia care din toate acele vorbe este cea adevărată.

        Spânul, după ce-i ascultă pe toţi cu luare-aminte, clătină din cap şi zise:

        – Rău e când ai a face tot cu oameni care se tem şi de umbra lor! D-voastră, cinstiţi oaspeţi, se vede că paşteţi boboci, de nu vă pricepeţi al cui fapt e acesta.

        Şi atunci Spânul repede îşi aţinteşte privirile asupra lui Harap-Alb şi, nu ştiu cum, îl prinde zâmbind.

        – Aşa… slugă vicleană ce-mi eşti!? Vasăzică, tu ai ştiinţă de asta şi nu mi-ai spus. Acum degrabă să-mi aduci pe fata împăratului Roş, de unde ştii şi cum îi şti tu. Hai, porneşte! Şi nu cumva să faci de altfel, că te-ai dus de pe faţa pământului!

        Atunci Harap-Alb, ieşind plin de mâhnire, se duce în grajd la cal şi, netezindu-l pe coamă şi sărutându-l, zice:

        – Dragul meu tovarăş, la grea nevoie m-a băgat iar Spânul! Amu a scornit alta: cică să-i aduc pe fata împăratului Roş de unde-oi şti. Asta-i curat vorba ceea: "Poftim pungă la masă, dacă ţi-ai adus de-acasă." Se vede că mi s-a apropiat funia la par. Cine ştie ce mi s-a mai întâmpla! Cu Spânul tot am dus-o cum am dus-o, câine-câineşte, până acum. Dar cu omul roş nu ştiu, zău, la cât mi-a sta capul. Ş-apoi, unde s-a fi găsind acel împărat Roş şi fata lui, care cică este o farmazoană cumplită, numai Cel-de-pe-comoară a fi ştiind! Parcă dracul vrăjeşte, de n-apuc bine a scăpa din una şi dau peste alta! Se vede că m-a născut mama într-un ceas rău, sau nu ştiu cum să mai zic, ca să nu greşesc înaintea lui Dumnezeu. Mă pricep eu tare bine ce ar trebui să fac, ca să se curme odată toate aceste. Dar m-am deprins a târâi după mine o viaţă ticăloasă. Vorba ceea: "Să nu dea Dumnezeu omului cât poate el suferi".

        – Stăpâne, zise atunci calul, nechezând cu înfocare, nu te mai olicăi atâta! După vreme rea, a fi el vreodată şi senin. Dac’ar sta cineva să-şi facă seamă de toate cele, cum chiteşti d-ta, apoi atunci ar trebui să vezi tot oameni morţi pe toate cărările… Nu fi aşa de nerăbdător! De unde ştii că nu s-or schimba lucrurile în bine şi pentru d-ta? Omul e dator să se lupte cât a putea cu valurile vieţii, căci ştii că este o vorbă: "Nu aduce anul ce aduce ceasul". Când sunt zile şi noroc, treci prin apă şi prin foc şi din toate scapi nevătămat. Vorba cântecului:

                                Fă-mă, mamă, cu noroc,

                                Şi măcar m-aruncă-n foc.

        Las’ pe mine, stăpâne, că ştiu eu pe unde te-oi duce la împăratul Roş: pentru că m-au mai purtat o dată păcatele pe acolo cu tatu-tău, în tinereţile lui. Hai, încalecă pe mine şi ţine-te bine, că acum am să-mi arăt puterile chiar de aici, de pe loc, în ciuda Spânului, ca să-i punem venin la inimă.

        Harap-Alb atunci încalecă, şi calul, nechezând o dată puternic, zboară cu dânsul:

                                În înaltul cerului,

                                Văzduhul pământului

                                şi o ia de-a curmeziş:

                                De la nouri către soare,

                                Printre lună şi luceferi,

                                Stele mândre lucitoare.

        Şi apoi, de la o vreme, începe a se lăsa lin ca vântul, şi luând de-a lungul pământului, merg spre împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este.

        Dar ia să vedem, ce se mai petrece la masă după ducerea lui Harap-Alb?

        – Hei, hei! zise Spânul în sine, tremurând de ciudă: nu te-am ştiut eu că-mi eşti de aceştia, că de mult îţi făceam felul! Dar trăind şi nemurind, te-oi sluji eu, măi badeo! Paloşul ista are să-ţi ştie de ştire… Ei, vedeţi, moşule şi cinstiţi meseni, cum hrăneşti pe dracul, fără să ştii cu cine ai de-a face? Dacă nu-s şi eu un puişor de om în felul meu, dar tot m-a tras Harap-Alb pe sfoară! Bine-a zis cine-a zis: "Că unde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul război mai puternic".

        În sfârşit, împăratul, fetele sale şi toţi oaspeţii rămaseră încremeniţi, Spânul, bodrogănind din gură, nu ştia cum să-şi ascundă ura, iară Harap-Alb, îngrijit de ce i s-ar mai putea întâmpla în urmă, mergea tot înainte prin locuri pustii şi cu greu de străbătut.

        Şi când să treacă un pod peste o apă mare, iaca o nuntă de furnici trecea şi ea tocmai atunci podul. Ce să facă HarapAlb? Stă el oleacă şi se sfătuieşte cu gândul: "Să trec peste dânsele, am să omor o mulţime; să dau prin apă, mă tem că m-oi îneca, cu cal cu tot. Dar tot mai bine să dau prin apă, cum a da Dumnezeu, decât să curm viaţa atâtor gâzuliţe nevinovate". Şi zicând Doamne-ajută, se aruncă cu calul în apă, o trece înot dincolo, la cela mal, fără primejdie şi apoi îşi ia drumul înainte. Şi cum mergea el, numai iaca i se înfăţişază o furnică zburătoare zicând:

        – Harap-Alb, fiindcă eşti aşa de bun, de ţi-a fost milă de viaţa noastră, când treceam pe pod, şi nu ne-ai stricat veselia, vreau să-ţi fac şi eu un bine: na-ţi aripa asta, şi când îi avea vrodată nevoie de mine, să dai foc aripei, şi atunci eu împreună cu tot neamul meu avem să-ţi venim în ajutor.

        Harap-Alb, strângând aripa cu îngrijire, mulţumeşte furnicii pentru ajutorul făgăduit şi apoi porneşte tot înainte.

        Şi mai merge el cât merge, şi numai iaca ce aude o bâzâitură înăduşită. Se uită el în dreapta, nu vede nimica; se uită în stânga, nici atâta; şi când se uită în sus, ce să vadă? Un roi de albine se învârtea în zbor pe deasupra capului său şi umblau bezmetice de colo până colo, neavând loc unde să se aşeze. Harap-Alb, văzându-le aşa, i se face milă de dânsele şi, luându-şi pălăria din cap, o pune pe iarbă la pământ, cu gura-n sus, şi apoi el se dă într-o parte. Atunci, bucuria albinelor; se lasă jos cu toatele şi se adună ciotcă în pălărie. Harap-Alb, aflându-se cu părere de bine despre asta, aleargă în dreapta şi în stânga şi nu se lasă până ce găseşte-un buştihan putregăios, îl scobeşte cu ce poate şi-i face urdiniş; după aceea aşază nişte ţepuşi într-însul, îl freacă pe dinăuntru cu cătuşnică, cu sulcină, cu mătăciune, cu poala sântă-Măriei şi cu alte buruiene mirositoare şi prielnice albinelor şi apoi, luându-l pe umăr, se duce la roi, răstoarnă albinele frumuşel din pălărie în buştihan, îl întoarce binişor cu gura în jos, îi pune deasupra nişte captălani, ca să nu răzbată soarele şi ploaia înlăuntru, şi apoi, lăsându-l acolo pe câmp, între flori, îşi caută de drum.

        Şi cum mergea el, mulţumit în sine pentru această facere de bine, numai iaca i se înfăţişază înainte crăiasa albinelor, zicându-i:

        – Harap-Alb, pentru că eşti aşa de bun şi te-ai ostenit de ne-ai făcut adăpost, vreau să-ţi fac şi eu un bine în viaţa mea: na-ţi aripa asta şi, când îi avea vreodată nevoie de mine, aprinde-o, şi eu îndată am să-ţi vin întru ajutor.

        Harap-Alb, luând aripa cu bucurie, o strânge cu îngrijire; apoi, mulţumind crăiesei pentru ajutorul făgăduit, porneşte, urmându-şi calea tot înainte.

        Mai merge el cât merge şi, când la poalele unui codru, numai iaca ce vede o dihanie de om, care se pârpâlea pe lângă un foc de douăzeci şi patru de stânjeni de lemne şi tot atunci striga, cât îi lua gura, că moare de frig. Şi-apoi, afară de aceasta, omul acela era ceva de speriat; avea nişte urechi clăpăuge şi nişte buzoaie groase şi dăbălăzate. Şi când sufla cu dânsele, cea deasupra se răsfrângea în sus peste scăfârlia capului, iar cea dedesubt atârna în jos, de-i acoperea pântecele. Şi, ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai groasă de-o palmă. Nu era chip să te apropii de dânsul, că aşa tremura de tare, de parcă-l zghihuia dracul. Şi dac-ar fi tremurat numai el, ce ţi-ar fi fost? Dar toată suflarea şi făptura de primprejur îi ţineau hangul: vântul gemea ca un nebun, copacii din pădure se văicărau, pietrele ţipau, vreascurile ţiuiau şi chiar lemnele de pe foc pocneau de ger. Iară veveriţele, găvozdite una peste alta în scorburi de copaci, suflau în unghii şi plângeau în pumni, blestemându-şi ceasul în care s-au născut. Mă rog, foc de ger era: ce să vă spun mai mult! HarapAlb, numai o ţâră cât a stat de s-a uitat, a făcut ţurţuri la gură şi, neputându-şi stăpâni râsul, zise cu mirare:

        – Multe mai vede omul acesta cât trăieşte! Măi tartorule, nu mânca haram şi spune drept, tu eşti Gerilă? Aşă-i că taci? Tu trebuie să fii, pentru că şi focul îngheaţă lângă tine, de arzuliu ce eşti.

        – Râzi tu, râzi, Harap-Alb, zise atunci Gerilă tremurând, dar, unde mergi, fără mine n-ai să poţi face nimica.

        – Hai şi tu cu mine, dacă vrei, zise Harap-Alb; de-abia te-i mai încălzi mergând la drum, căci nu e bine când stai locului.

        Gerilă atunci se ia cu Harap-Alb şi pornesc împreună. Şi mergând ei o bucată înainte, Harap-Alb vede altă drăcărie şi mai mare: o namilă de om mânca brazdele de pe urma a 24 de pluguri şi tot atunci striga în gura mare că crapă de foame.

        – Ei, apoi să nu bufneşti de râs? zise Harap-Alb. Măi, măi, măi! că multe-ţi mai văd ochii! Pesemne c-aista-i Flămânzilă, foametea, sac fără fund sau cine mai ştie ce pricopseală a fi, de nu-l poate sătura nici pământul.

        – Râzi tu, râzi, Harap-Alb, zice atunci Flămânzilă, dar, unde mergeţi voi, fără mine n-aveţi să puteţi face nici o ispravă.

        – Dacă-i aşa, hai şi tu cu noi, zise Harap-Alb, că doar n-am a te duce în spinare.

        Flămânzilă atunci se ia după Harap-Alb şi pornesc tustrei înainte. Şi mai mergând ei o postată, numai iaca Harap-Alb vede altă minunăţie şi mai mare: o arătare de om băuse apa de la 24 de iazuri şi o gârlă pe care umblau numai 500 de mori şi tot atunci striga în gura mare că se usucă de sete.

        – Măi, da’ al dracului onanie de om e şi acesta! zise HarapAlb. Grozav burdăhan şi nesăţios gâtlej, de nu pot să-i potolească setea nici izvoarele pământului; mare ghiol de apă trebuie să fie în maţele lui! Se vede că acesta-i prăpădenia apelor, vestitul Setilă, fiul Secetei, născut în zodia raţelor şi împodobit cu darul suptului.

        – Râzi tu, râzi, Harap-Alb, zise atunci Setilă, căruia începu a-i ţâşni apa pe nări şi pe urechi, ca pe nişte lăptoace de mori, dar, unde vă duceţi voi, fără mine degeaba vă duceţi.

        – Hai şi tu cu noi, dacă vrei, zise Harap-Alb; de-abia nu te-ai mai linciuri atâta în cele ape, îi scăpa de blestemul broaştelor şi-i da răgaz morilor să umble, că destul ţi-ai făcut mendrele până acum. Ce, Doamne iartă-mă, îi face broaşte în pântece de atâta apă!

        Setilă atunci se ia după Harap-Alb şi pornesc tuspatru înainte. Şi mai mergând ei o bucată, numai iaca ce vede Harap-Alb altă minunăţie şi mai minunată: o schimonositură de om avea în frunte numai un ochi, mare cât o sită şi, când îl deschidea, nu vedea nimica; da chior peste ce apuca. Iară când îl ţinea închis, dar fie zi, dar fie noapte, spunea că vede cu dânsul în măruntaiele pământului.

        – Iaca, începu el a răcni ca un smintit, toate lucrurile mi se arată găurite, ca sitişca, şi străvezii, ca apa cea limpede; deasupra capului meu văd o mulţime nenumărată de văzute şi nevăzute; văd iarba cum creşte din pământ; văd cum se rostogoleşte soarele după deal, luna şi stelele cufundate în mare; copacii cu vârful în jos, vitele cu picioarele în sus şi oamenii umblând cu capul între umere; văd, în sfârşit, ceea ce n-aş mai dori să vadă nimene, pentru a-şi osteni vederea: văd nişte guri căscate uitându-se la mine şi nu-mi pot da seama de ce vă miraţi aşa, mira-v-aţi de… frumuseţe-vă!

        Harap-Alb atunci se bate cu mâna peste gură şi zice:, Doamne fereşte de omul nebun, că tare-i de jălit, sărmanul! Pe de-o parte îţi vine a râde şi pe de alta îţi vine a-l plânge. Dar se vede că aşa l-a lăsat Dumnezeu. Poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primare cu Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă. Ori din târg de la Să-l-caţi, megieş cu Căutaţi şi de urmă nu-i mai daţi. Mă rog, unu-i Ochilă pe faţa pământului, care vede toate şi pe toţi altfel de cum vede lumea cealaltă; numai pe sine nu se vede cât e de frumuşel. Parcă-i un boţ, chilimboţ boţit, în frunte cu un ochi, numai să nu fie de deochi!

        – Râzi tu, râzi, Harap-Alb, zise atunci Ochilă, uitându-se închiorchioşat, dar, unde te duci, fără de mine rău are să-ţi cadă. Fata împăratului Roş nu se capătă aşa de lesne cum crezi tu. Din gardul Oancei ţi-a da-o împăratul, dacă n-oi fi şi eu pe-acolo.

        – Hai şi tu cu noi, dacă vrei, zise Harap-Alb, că doar n-avem a te duce de mână, ca pe un orb.

        Ochilă atunci se ia şi el după Harap-Alb şi pornesc tuscinci înainte. Şi mai mergând ei o bucată, numai iaca ce vede Harap-Alb altă bâzdâganie şi mai şi: o pocitanie de om umbla cu arcul după vânat păsări. Ş-apoi, chitiţi că numai în arc se încheia tot meşteşugul şi puterea omului aceluia? Ţi-ai găsit! Avea un meşteşug mai drăcos şi o putere mai pe sus decât îşi poate dracul închipui: când voia, aşa se lăţea de tare, de cuprindea pământul în braţe. Şi altă dată, aşa se deşira şi se lungea de grozav, de ajungea cu mâna la lună, la stele, la soare şi cât voia de sus. Şi dacă se întâmpla să nu nimerească păsările cu săgeata, ele tot nu scăpau de dânsul; ţi le prindea cu mâna din zbor, le răsucea gâtul cu ciudă şi apoi le mânca aşa, crude, cu pene cu tot. Chiar atunci avea un vraf de păsări dinainte şi ospăta dintr-însele cu lăcomie, ca un vultan hămesit. Harap-Alb, cuprins de mirare, zise:

        – Dar oare pe acesta cum mama dracului l-o fi mai chemând?

        – Zi-i pe nume, să ţi-l spun, răspunse atunci Ochilă, zâmbind pe sub mustăţi.

        – Dar te mai duce capul ca să-l botezi? Să-i zici Păsărilă… nu greşeşti; să-i zici Lăţilă… nici atâta; să-i zici Lungilă… asemene; să-i zici Păsări-Lăţi-Lungilă, mi se pare că e mai potrivit cu năravul şi apucăturile lui, zise Harap-Alb, înduioşat de mila bietelor păsări. Se vede că acesta-i vestitul Păsări- Lăţi-Lungilă, fiul săgetătorului şi nepotul arcaşului; brâul pământului şi scara cerului; ciuma zburătoarelor şi spaima oamenilor, că altfel nu te pricepi cum să-i mai zici.

        – Râzi tu de mine, râzi, Harap-Alb, zise atunci Păsări-Lăţi- Lungilă, dar mai bine ar fi să râzi de tine, căci nu ştii ce păcat te paşte. Chiteşti că fata împăratului Roş numai aşa se capătă? Poate n-ai ştiinţă ce vidmă de fată e aceea, când vrea, se face pasăre măiastră, îţi arată coada, şi ia-i urma dacă poţi! De n-a fi şi unul ca mine pe-acolo, degeaba vă mai bateţi picioarele ducându-vă.

        – Hai şi tu cu noi, dacă vrei, zise atunci Harap-Alb; de-abia mi-i lua pe Gerilă de ţuluc şi l-îi purta cu nasul pe la soare, doar s-a încălzi câtuşi decât şi n-a mai clănţăni atâta din măsele, ca un cocostârc de cei bătrâncioşi, că parcă mă strânge în spate când îl văd aşa.

        Păsări-Lăţi-Lungilă se ia atunci după Harap-Alb şi pornesc ei tusşase înainte. Şi pe unde treceau, pârjol făceau: Gerilă potopea pădurile prin ardere. Flămânzilă mânca lut şi pământ amestecat cu humă şi tot striga că moare de foame. Setilă sorbea apa de prin bălţi şi iazuri, de se zbăteau peştii pe uscat şi ţipa şarpele în gura broaştei de secetă mare ce era pe acolo. Ochilă vedea toate cele ca dracul, şi numai îngheţai ce da dintr-însul:

                                Că e laie,

                                Că-i bălaie;

                                Că e ciută,

                                Că-i cornută.

        Mă rog, nebunii de-a lui, câte-n lună şi în stele, de-ţi venea să fugi de ele. Sau să râzi ca un nebun, credeţi-mă ce vă spun!

        În sfârşit, Păsări-Lăţi-Lungilă ademenea zburătoarele şi, jumulite, nejumulite, ţi le păpa pe rudă, pe sămânţă, de nu se mai stăvilea nimene cu păsări pe lângă casă de răul lui.

        Numai Harap-Alb nu aducea nici o supărare. Însă, ca tovarăş, era părtaş la toate: şi la pagubă, şi la câştig, şi prietenos cu fiecare, pentru că avea nevoie de dânşii în călătoria sa la împăratul Roş, care, zice, cică era un om pâclişit şi răutăcios la culme: nu avea milă de om nici cât de un câine. Dar vorba ceea: "La unul fără suflet trebuie unul fără de lege". Şi gândesc eu că din cinci nespălaţi câţi merg cu Harap-Alb, i-a veni el vreunul de hac; ş-a mai da împăratul Roş şi peste oameni, nu tot peste butuci, ca până atunci. Dar iar mă întorc şi zic: mai ştii cum vine vremea? Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n jos; puţini suie, mulţi coboară, unul macină la moară. Ş-apoi acel unul are atunci în mână şi pâinea, şi cuţitul şi taie de unde vrea şi cât îi place, tu te uiţi şi n-ai ce-i face. Vorba ceea: "Cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale". Aşa şi Harap-Alb şi cu ai săi; poate-ar izbuti să ia fata împăratului Roş, poate nu, dar acum, deodată, ei se tot duc înainte şi, mai la urmă, cum le-a fi norocul. Ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să spun povestea şi vă rog să ascultaţi.

        Amu Harap-Alb şi cu ai săi mai merg ei cât merg şi, într-o târzie vreme, ajung la împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este. Şi cum ajung, odată intră buluc în ogradă, tusşase. Harap-Alb înainte şi ceilalţi în urmă, care de care mai chipos şi mai îmbrăcat, de se târâiau aţele şi curgeau obielele după dânşii, parcă era oastea lui Papuc Hogea Hogegarul. Şi atunci, Harap-Alb se şi înfăţişază înaintea împăratului Roş, spunându-i de unde, cum, cine şi pentru ce anume au venit. Împăratului i-a fost de-a mirarea, văzând că nişte golani au asemene îndrăzneală, de vin cu neruşinare să-i ceară fata, fie din partea oricui ar fi. Dar, nevoind a le strica inima, nu le spune nici da, nici ba, ci le dă răspuns ca să rămâie peste noapte acolo, şi până mâine dimineaţă s-a mai gândi el ce trebuie să facă… Şi pe altă parte, împăratul odată cheamă în taină pe un credincios al său şi dă poruncă să-i culce în casa cea de aramă înfocată, ca să doarmă pentru veşnicie, după cum păţise şi alţi peţitori, poate mai ceva decât aceştia.

        Atunci credinciosul împăratului se duce repede şi dă foc casei celei de aramă pe dedesubt, cu 24 de stânjeni de lemne, de se face casa roşie cum e jăraticul. Apoi, cum înserează, vine şi pofteşte pe oaspeţi la culcare. Gerilă atunci, năzdrăvan cum era el, cheamă pe tovarăşii săi deoparte şi le zice încetişor:

        – Măi, nu cumva să vă împingă Mititelul să intraţi înaintea mea unde ne-a duce omul ţapului celui roş, că nu mai ajungeţi să vedeţi ziua de mâine. Doar unu-i împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea nemaipomenită şi milostivirea lui cea neauzită. Îl ştiu eu cât e de primitor şi de darnic la spatele altora. Numai de nu i-ar muri mulţi înainte! să trăiască trei zile cu cea de-alaltaieri! D-apoi fetişoara lui; a zis dracul şi s-a făcut; bucăţică ruptă tată-său în picioare, ba încă şi mai şi. Vorba ceea: "Capra sare masa, şi iada sare casa". Dar las’ că şi-au găsit ei omul. De nu le-oi veni eu de hac în astă noapte, nici mama dracului nu le mai vine!

        – Aşa gândesc şi eu, zise Flămânzilă; şi-a pus el, împăratul Roş, boii în cârd cu dracul, dar are să-i scoată fără coarne.

        – Ba mi se pare c-a da el şi teleagă, şi plug, şi otic, şi tot, numai să scape de noi, zise Ochilă.

        – Ia ascultaţi, măi! zise Gerilă: "Vorba lungă, sărăcia omului". Mai bine haidem la culcare, că ne aşteaptă omul împăratului cu masa întinsă, cu făcliile aprinse şi cu braţele deschise. Hai! Ascuţiţi-vă dinţii şi porniţi după mine.

        Şi odată pornesc ei, teleap, teleap, teleap! Şi, cum ajung în dreptul uşii, se opresc puţin. Atunci Gerilă suflă de trei ori cu buzişoarele sale cele iscusite şi casa rămâne nici fierbinte, nici rece, cum e mai bine de dormit într-însa. Apoi intră cu toţii înlăuntru, se tologeşte care unde apucă, şi tac mă cheamă. Iară credinciosul împăratului, încuind uşa pe din afară cu repejune, le zice cu răutate:

        – Las’ că v-am găsit eu ac de cojoc. De-acum dormiţi, dormire-aţi somnul cel de veci, că v-am aşternut eu bine! Vă veţi face scrum până mâine-dimineaţă.

        Apoi îi lasă acolo şi el se duce în treaba lui. Dar HarapAlb şi cu ai săi nici nu bindiseau de asta; ei, cum au dat de căldurică, pe loc li s-au muiat ciolanele şi au început a se întinde şi a se hârjoni în ciuda fetei împăratului Roş. Ba încă Gerilă se întindea de căldură, de-i treceau genunchile de gură. Şi hojma morocănea pe ceilalţi, zicând:

        – Numai din pricina voastră am răcit casa; căci pentru mine era numai bună, cum era. Dar aşa păţeşti dacă te iei cu nişte bicisnici. Las’ că v-a mai păli el berechetul acesta de altă dată! Ştii că are haz şi asta? Voi să vă lăfăiţi şi să huzuriţi de căldură, iară eu să crap de frig. Bu…nă treabă! Să-mi dau eu liniştea mea pentru hatârul nu ştiu cui? Acuşi vă târnâiesc prin casă, pe rudă pe sămânţă; încaltea să nu se aleagă nimica nici de somnul meu, dar nici de al vostru.

        – Ia tacă-ţi gura, măi Gerilă! ziseră ceilalţi. Acuşi se face ziuă, şi tu nu mai stincheşti cu braşoave de-ale tale. Al dracului lighioaie mai eşti! Destul acum, că ne-ai făcut capul călindar. Cine-a mai dori să facă tovărăşie cu tine aibă-şi parte şi poarte-ţi portul. Că pe noi ştiu că ne-ai ameţit. Are cineva cap să se liniştească de răul tău? I-auzi-l-ăi: parcă-i o moară hodorogită. Numai gura lui se aude în toate părţile. Hojma tolocăneşte pentru nimica toată, curat ca un nebun. Tu, măi, eşti bun de trăit numai în pădure, cu lupii şi cu urşii, dar nu în case împărăteşti şi între nişte oameni cumsecade.

        – Ia ascultaţi, măi, dar de când aţi pus voi stăpânire pe mine? zise Gerilă. Apoi nu mă faceţi din cal măgar, că vă veţi găsi mantaua cu mine! Eu îs bun cât îs bun, dar şi când mă scoate cineva din răbdare, apoi nu-i trebuie nici ţigan de laie împotriva mea.

        – Zău, nu şuguieşti, măi Buzilă? Da’ amarnic mai eşti la viaţă; când te mânii, faci sânge-n baligă, zise Flămânzilă. Tare-mi eşti drag! Te-aş vârî în sân, dar nu încapi de urechi… Ia mai bine ogoieşte-te oleacă şi mai strânge-ţi buzişoarele acasă; nu de alta, dar să nu-ţi pară rău pe urmă, că doar nu eşti numai tu în casa asta.

        – Ei, apoi! Vorba ceea: "Fă bine, să-ţi auzi rău", zise Gerilă. Dacă nu v-am lăsat să intraţi aici înaintea mea, aşa mi se cade; ba încă şi mai rău decât aşa. Cine-a face de altă dată ca mine, ca mine să păţească.

        – Ai dreptate, măi Gerilă, numai tu nu te cauţi, zise Ochilă. Dar cu prujituri de-a tale, ia acuşi se duce noaptea, şi vai de odihna noastră. Măcar tu să fii acela, ce ai zice, când ţi-a strica cineva somnul? Ba încă ai dat peste nişte oameni ai lui Dumnezeu, dar, să fi fost cu alţii, hei, hei! mâncai papara până acum.

        – Dar nu mai tăceţi, măi? Că ia acuşi trec cu picioarele prin pereţi şi ies afară cu acoperământul în cap, zise LăţiLungil ă. Parcă nu faceţi a bine, de nu vă mai astâmpără dracul nici la vremea asta. Măi Buzilă, mi se pare că tu eşti toată pricina gâlcevei dintre noi.

        – Ba bine că nu! zise Ochilă. Are el noroc de ce are, dar ştiu eu ce i-ar trebui.

        – Ia, să-i faci chica topor, spinarea dobă şi pântecele cobză, zise Setilă, căci altmintrelea nici nu e de chip s-o scoţi la capăt cu buclucaşul acesta.

        Gerilă, văzând că toţi îi stau împotrivă, se mânie atunci şi unde nu trânteşte o brumă pe pereţi, de trei palme de groasă, de au început a clănţăni şi ceilalţi de frig, de sărea cămăşa de pe dânşii.

        – Na! încaltea v-am făcut şi eu pe obraz. De-acum înainte spuneţi ce vă place, că nu mi-a fi ciudă, zise Gerilă, râzând cu hohot. Ei, apoi? Cică să nu te strici de râs! De HarapAlb, nu zic. Dar voi, mangosiţilor şi farfasiţilor, de câte ori îţi fi dormit în stroh şi pe târnomată, să am eu acum atâţia bani în pungă nu mi-ar mai trebui altă! Oare nu cumva v-aţi face şi voi, nişte feciori de ghindă, fătaţi în tindă, că sunteţi obraze subţiri?

        – Iar cauţi sămânţă de vorbă, măi Buzilă? ziseră ceilalţi. Al dracului să fii cu tot neamul tău, în vecii vecilor, amin!

        – De asta şi eu mă anin şi mă închin la cinstita faţa voastră, ca la un codru verde, cu un poloboc de vin şi cu unul de pelin, zise Gerilă. Şi hai de-acum să dormim, mai acuşi să ne trezim, într-un gând să ne unim, pe Harap-Alb să-l slujim şi tot prieteni să fim; căci cu vrajbă şi urgie raiul n-o să-l dobândim.

        În sfârşit, ce-or fi mai dondănit ei, şi cât or mai fi dondănit, că numai iaca se face ziuă! Şi atunci, credinciosul împă- ratului, crezând că s-a curăţit de oaspeţi, vine cu gândul să măture scrumul afară, după rânduială. Şi când ajunge mai aproape, ce să vadă? Casa cea de aramă, înfocată aşa de straşnic de cu sară, era acum toată numai un sloi de gheaţă, şi nu se mai cunoştea pe din afară nici uşă, nici uşori, nici gratii, nici obloane la fereşti, nici nimica; iar înlăuntru se auzea un tărăboi grozav; toţi bocăneau la uşă cât ce puteau şi strigau cât le lua gura, zicând:

        – Nu ştim ce fel de împărat e acesta, de ne lasă fără scânteie de foc în vatră, să degerăm aicea… Aşa sărăcie de lemne nu s-a văzut nici la bordeiul cel mai sărăcăcios. Vai de noi şi de noi, că ne-a îngheţat limba în gură şi măduva în ciolane de frig!

        Credinciosul împăratului, auzind aceste, pe de-o parte l-a cuprins spaima, iară pe de alta s-a îndrăcit de ciudă. Şi dă el să descuie uşa, nu poate; dă s-o desprindă, nici atâta. Pe urmă, ce să facă? Aleargă şi vesteşte împăratului despre cele întâmplate. Atunci vine şi împăratul cu o mulţime de oameni, cu cazmale ascuţite şi cu cazane pline cu uncrop; şi unii tăiau gheaţa cu cazmalele, alţii aruncau cu uncrop pe la ţâţânile uşii şi în borta cheii şi după multă trudă, cu mare ce hălăduiesc de deschid uşa şi scot pe oaspeţi afară. Şi când colo, ce să vezi? Toţi erau cu părul, cu barba şi musteţile pline de promoroacă, de nu-i cunoşteai, oameni sunt, draci sunt, ori alte arătări. Şi aşa tremurau de tare, de le dârdâiau dinţii în gură. Iară mai ales pe Gerilă parcă-l zghihuiau toţi dracii; pozne făcea cu buzişoarele sale, încât s-a îngrozit şi împăratul Roş când l-a văzut făcând aşa de frumuşel.

        Atunci Harap-Alb, ieşind dintre dânşii, se înfăţişază cuviincios înaintea împăratului, zicând:

        – Prea înălţate împărate! Luminarea-sa, nepotul prea puternicului Verde-împărat, m-a fi aşteptând cu nerăbdare. Deacum înainte, cred că mi-ţi da fata, ca să vă lăsăm în pace şi să ne ducem în treaba noastră.

        – Bine, voinice, zise împăratul, uitându-se la dânşii cam acru oarecum; a veni ea şi vremea aceea… Dar acum, deodată, ia să ospătaţi ceva, ca să nu ziceţi că aţi ieşit din casa mea ca de la o casă pustie.

        – Parcă v-a ieşit un sfânt din gură, luminate împărate, zise atunci Flămânzilă, că ne ghiorăiesc maţele de foame.

        – Poate ni-ţi da şi ceva de udeală, măria-ta, zise Setilă, că ne sfârâie gâtlejul de sete.

        – Ia lăsaţi, măi, zise Ochilă, clipocind mereu din gene, că luminarea-sa ştie ce ne trebuie.

        – Aşa cred şi eu, zise Păsărilă, doar, de-a putere-a hi, am căzut la casă împărătescă, să nu vă temeţi, că are înălţimea-sa atâta purtare de grijă, ca să nu fim chinuiţi cu frig, cu foame şi cu sete.

        – Mai rămâne îndoială despre asta, zise Gerilă, tremurând cumplit. Dar n-aveţi ştiinţă că înălţimea-sa este tata flămânzilor şi al însetaţilor? Şi tocmai de asta mă bucur şi eu, că de-abia m-oi mai încălzi oleacă bând sângele Domnului.

        – Ei, tacă-vă gura de-acum! zise Flămânzilă. Destul e o măciucă la un car de oale. Nu tot cetăraţi pe măria-sa, că om e dumnealui. Pentru nişte sărăcuţi ca noi e greu de făcut trebi de acestea. Dar la o împărăţie, ca cum te-ar pişca un purice; nu se mai bagă în seamă.

        – Din partea mea, mâncarea-i numai o zăbavă; băuturica mai este ce este, zise Setilă; şi aş ruga pe luminarea-sa că, dacă are de gând a ne ospăta, după cum s-a hotărât, apoi să ne îndesească mai mult cu udeala, pentru că acolo stă toată puterea şi îndrăzneala. Vorba ceea: "Dă-i cu cinstea, să piară ruşinea". Dar mi se pare că ne-am prea întins cu vorba, şi luminarea-sa nu ştie cum să ne mai intre în voie.

        – Acum, de ne-ar da odată ce ne-ar da, zise Flămânzilă, căci mă roade inima de foame ce-mi e!

        – Ia mai îngăduiţi oleacă, măi, zise Ochilă, că doar nu v-au mas şoarecii în pântece. Acuşi s-or aduce şi bucatele, şi vinul, şi numai de-aţi avea pântece unde să le puneţi.

        – Îndată vi s-a aduce şi demâncare, şi băutură, zise împăratul, numai de-ţi putea dovedi cât vă voi da eu; că de nu-ţi fi mâncători şi băutori buni, v-aţi găsit beleaua cu mine, nu vă pară lucru de şagă!

        – D e ne-ar da Dumnezeu tot atâta supărare, luminareavoastr ă, zise atunci Flămânzilă, ţinându-se cu mâinile de pântece.

        – Şi înălţimei-voastre gând bun şi mână slobodă, ca să ne daţi cât se poate mai multă mâncare şi băuturică, zise Setilă, căruia îi lăsa gura apă, că din mâncare şi băutură, las’ dacă ne-a întrece cineva; numai la treabă nu ne prea punem cu toţi nebunii.

        Împăratul tăcea la toate aceste, îi asculta cu dezgust şi numai înghiţea noduri. Dar, în gândul său: "Bine, bine! Cercaţi voi marea cu degetul, dar ia să vedem cum i-ţi da de fund? Vă vor ieşi ele toate aceste pe nas". După aceea îi lasă şi se duce în casă.

        În sfârşit, nu trece mult la mijloc, şi numai iaca li se aduc 12 harabale cu pâine, 12 ialoviţe fripte şi 12 buţi pline cu vin de cel hrănit, de care, cum bei câte oleacă, pe loc ţi se taie picioarele, îţi sclipesc ochii în cap, ţi se încleie limba în gură şi începi a bolborosi turceşte, fără să ştii bechiu măcar. Flămânzilă şi Setilă ziseră atunci celorlalţi:

        – Măi, mâncaţi voi întâi şi beţi cât veţi putea, dar nu cumva să vă puneţi mintea cu toată mâncarea şi băutura, c-apoi al vostru e dracul!

        Atunci Harap-Alb, Gerilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă se pun ei de ospătează şi beau cât le trebuie. Dar ce are a face? parcă nici nu se cunoştea de unde au mâncat şi au băut; că doar mâncare şi băutură era acolo, nu şagă; dă, ca la o împărăţie.

        – Hai, ia daţi-vă deoparte, măi păcătoşilor, că numai aţi crâmpoţit mâncarea, ziseră atunci Flămânzilă şi Setilă, care aşteptau cu neastâmpăr, fiind rupţi în coş de foame şi de sete.

        Şi atunci unde nu începe Flămânzilă a cărăbăni deodată în gură câte o haraba de pâine şi câte o ialoviţă întreagă, şi repede mi ţi le-a înfulecat şi le-a forfecat, de parcă n-au mai fost. Iară Setilă, dând fundurile afară la câte o bute, horp! ţi-o sugea dintr-o singură sorbitură; şi, repede-repede, mi ţi le-a supt pe toate de-a rândul, de n-a mai rămas nici măcar picătură de vin pe doage.

        După aceea, Flămânzilă a început a striga în gura mare că moare de foame şi a zvârli cu ciolane în oamenii împărăteşti, care erau acolo de faţă.

        Iară Setilă striga şi el cât ce putea că crapă de sete şi zvârlea cu doage şi cu funduri de poloboc în toate părţile, ca un nebun.

        Împăratul atunci, auzind vuiet tocmai din casă, iese afară şi, când vede aceste, îşi pune mâinile în cap de necaz.

        – Măi, măi, măi! Aceştia-s curat sărăcie trimisă de la Dumnezeu pe capu meu, zise împăratul în sine, plin de amărăciune. Mi se pare că, ia acum, mi-am dat şi eu peste oameni.

        Harap-Alb iese atunci din mijlocul celorlalţi şi iar se înfăţişază înaintea împăratului, zicând:

        – Să trăiţi, luminate împărate! De-acum cred că mi-ţi da fata, ca să vă lăsăm în pace şi să ne ducem în treaba noastră, căci nepotul împăratului Verde ne-a fi aşteptând cu nerăbdare.

        – A veni ea şi vremea aceea, voinice, zise împăratul cam cu jumătate de gură. Dar ia mai aveţi puţină răbdare, căci fata nu-i de cele de pe drumuri, s-o luaţi numai aşa, cum s-ar întâmpla. Ia să mai vedem cam cum ar veni trebuşoara asta. Nu-i vorbă, de mâncat aţi mâncat şi de băut aţi băut fiecare cât şaptesprezece. Însă de acum înainte mai aveţi şi ceva treabă de făcut: iaca, vă dau o mierţă de sămânţă de mac, amestecată cu una de nisip mărunţel; şi, până mâine dimineaţă, să-mi alegeţi macul de-o parte, fir de fir, şi nisipul de altă parte; nu cumva să găsesc vreun fir de mac printre nisip sau vreunul de nisip printre mac, că atunci am stricat pacea. Şi dacă-ţi putea scoate la capăt trebuşoara asta, atunci oi mai vedea eu… Iară de nu, veţi plăti cu capul obrăznicia ce aţi întrebuinţat faţă cu mine, ca să prindă şi alţii la minte văzând de patima voastră.

        Şi apoi, ducându-se împăratul în treaba lui, i-a lăsat să-şi bată capul cum vor şti.

        Atunci Harap-Alb şi cu ai săi au început a strânge din umere, nepricepându-se ce-i de făcut.

        – Ei, apoi şagă vă pare? Cu chiţibuşuri de aceste să ne zăbovim noi? Pâclişit om e împăratul Roş! se vede el, zise atunci Ochilă. Eu, nu-i vorbă, măcar că e aşa de întuneric, deosebesc tare bine firele de mac din cele de nisip. Dar numai iuţeală şi gură de furnică ar trebui să aibi ca să poţi apuca, alege şi culege nişte flecuşteţe ca aceste, în aşa scurtă vreme. Bine-a zis cine-a zis ca să te fereşti de omul roş, căci e liştai dracul în picioare, acum văd eu.

        Harap-Alb îşi aduce atunci aminte de aripa cea de furnică, o scoate de unde-o avea strânsă, apoi scapără şi-i dă foc cu o bucăţică de iască aprinsă. Şi atunci, minune mare! Numai iaca au şi început a curge furnicile cu droaia, câtă pulbere şi spuză, câtă frunză şi iarbă; unele pe sub pământ, altele pe deasupra pământului şi altele în zbor, de nu se mai curmau venind. Şi, într-un buc, au şi ales nisipul de-o parte şi macul de altă parte; să fi dat mii de mii de lei, nu găseai fir de mac printre nisip sau fir de nisip printre mac. Şi apoi, în zori de ziuă, când e somnul mai dulce, de doarme şi pământul sub om, o mulţime de furnici de cele mărunţele au străbătut înlăuntrul palatului şi au început a pişca din somn pe împăratul, de-l frigeau, nu altăceva. Şi văzându-se el cuprins de aşa usturime, s-a sculat cu nepus în masă, căci nu mai era de chip să doarmă, cum dormea alte dăţi, până pe la amiază, nesupărat de nimene. Şi, cum s-a sculat, a şi început a căuta cu de-amănuntul prin aşternut, să vadă ce poate să fie. Dar a găsit nimica toată, căci furnicile parcă intrară în pământ; s-au mistuit, de nu se ştie ce s-au mai făcut.

        – A dracului treabă! Uite ce blândă mi-a ieşit pe trup. Să fi fost nimica… parcă nu-mi vine a crede. Însă mai ştiu eu? Ori părerea mă înşală, ori s-a stricat vremea, zise împăratul; din două, una trebuie să fie numaidecât. Dar, până una-alta, ia să mă duc să văd: ales-au nisipul de mac acei nespălaţi, care-mi rod urechile să le dau fata?

        Şi când se duce împăratul şi vede cum se îndeplinise de bine porunca lui, se umple de bucurie… Şi, nemaiavând ce pricină să le caute, rămâne pe gânduri.

        Atunci Harap-Alb iar iese din mijlocul celorlalţi şi se înfăţişază împăratului, zicând:

        – Preaînălţate împărate, de-acum cred că mi-ţi da fata, ca să vă lăsăm în pace şi să ne ducem de unde am venit.

        – A veni ea şi vremea aceea, voinice, zise împăratul, îngânând vorba printre dinţi, dar până atunci mai este încă treabă; iaca ce aveţi de făcut: fata mea are să se culce desară unde se culcă totdeauna, iară voi să mi-o străjuiţi toată noaptea. Şi dacă mâine dimineaţă s-a afla tot colo, atunci poate să ţi-o dau; iară de nu, ce-i păţi, cu nime nu-i împărţi… Înţeles-aţi?

        – Să trăiţi, luminate împărate, răspunse Harap-Alb, numai de n-ar fi mai multă întârziere, căci stăpânul mă aşteaptă şi grozavă urgie poate să cadă pe capul meu din astă pricină.

        – Stăpânu-tău, ca stăpânu-tău; ce ţi-a face el, asta-i deosebit de başcă, zise împăratul, uitându-se chiorâş la dânşii. Ieie-vă macar şi pielea de pe cap, ce am eu de-acolo? Însă pe mine căutaţi să nu mă smintiţi: fata şi ochii din cap, căci atâta vi-i leacul; v-aţi dus pe copce, cu toată şmecheria voastră.

        După aceasta, împăratul îi lasă încurcaţi şi se duce la ale sale.

        – Aici încă trebuie să fie un drac la mijloc, zise Gerilă, clătinând din cap.

        – Ba încă de cei bătrâni; săgeata de noapte şi dracul cel de amiazăzi, răspunse Ochilă. Dar nu şi-a juca el mendrele îndelung, aşa cred eu.

        În sfârşit, durai-vurai, seara vine, fata se culcă şi HarapAlb se pune de strajă chiar la uşa ei, iară ceilalţi se înşiră tot câte unul-unul până la poartă, după poruncă.

        Şi, când pe aproape de miezul nopţii, fata împăratului se preface într-o păsărică şi zboară nevăzută printre cinci străji. Dar când ajunge pe la străjerul Ochilă, el, sireicanul, mi ţi-o vede şi dă de ştire lui Păsărilă, zicând:

        – Măi, fetişoara împăratului ne-a tras butucul. A dracului zgâtie de fată! s-a prefăcut în păsărică, a zburat ca săgeata pe lângă ceilalţi şi ei habar n-au despre asta. Ei, apoi? Lasă-te în seama lor dacă vrei să rămâi făr’ de cap. De-acum, numai noi o putem găsi şi aduce la urma ei. Taci molcum şi haidem după dânsa. Eu ţi-oi arăta-o pe unde se ascunde, iară tu să mi-o prinzi cum ţi-i meşteşugul şi să-i strâmbi gâtul oleacă, să se înveţe ea de altă dată a mai purta lumea pe degete.

        Şi atunci, odată şi pornesc ei după dânsa, şi nu merg tocmai mult şi Ochilă zice:

        – Măi Păsărilă, iacătă-o, ia! colo, în dosul pământului, tupilată sub umbra iepurelui; pune mâna pe dânsa şi n-o lăsa!

        Păsărilă atunci se lăţeşte cât ce poate, începe a bojbăi prin toate buruienile şi, când să pună mâna pe dânsa, zbr! pe vârful unui munte, şi se ascunde după o stâncă.

        – Iacătă-oi, măi, colo, în vârful muntelui, după stânca ceea, zise Ochilă.

        Păsărilă atunci se înalţă puţin şi începe a cotrobăi pe după stânci; şi când să pună mâna pe dânsa, zbr! şi de acolo şi se duce de se ascunde tocmai după lună.

        – Măi Păsărilă, iacătă-oi, ia! colo, după lună, zise Ochilă; căci nu pot eu s-o ajung, să-i dau o scărmănătură bună.

        Atunci Păsărilă se deşiră odată şi se înalţă până la lună. Apoi, cuprinzând luna în braţe, găbuieşte păsărica, mi ţi-o înşfacă de coadă şi cât pe ce să-i sucească gâtul. Ea atunci se preface în fată şi strigă înspăimântată:

        – Dăruieşte-mi viaţa, Păsărilă, că te-oi dărui şi eu cu milă şi cu daruri împărăteşti, aşa să trăieşti!

        – Ba că chiar că erai să ne dăruieşti cu milă şi cu daruri împărăteşti, dacă nu te vedeam când ai paşlit-o, farmazoană ce eşti! zise Ochilă. Ştiu că am tras o durdură bună căutându-te. Ia, mai bine hai la culcuş, că se face ziuă acuşi. Ş-apoi, ce-a mai fi a mai fi.

        Şi odată mi ţi-o înşfacă ei, unul de-o mână şi altul de cealaltă şi hai! hai, hai! în zori de ziuă ajung la palat şi, trecând cu dânsa printre străji, o silesc să intre în odaia ei, tot cum a ieşit.

        – Ei, Harap-Alb, zise atunci Ochilă, dacă nu eram eu şi cu Păsărilă, ce făceaţi voi acum? Iaca aşa, tot omul are un dar şi un amar; şi unde prisoseşte darul nu se mai bagă în seamă amarul. Amar era să fie de voi, de nu eram noi amândoi. Şi cu străjuirea voastră, era vai de pielea noastră!

        Harap-Alb şi ceilalţi, nemaiavând ce zice, pleacă capul ruşinaţi, mulţumind lui Păsărilă şi vestitului Ochilă, căci le-au fost ca nişte fraţi.

        Şi atunci, numai iaca şi împăratul vine ca un leu-paraleu, să-şi ia fata pe seamă şi, când o găseşte sub strajă, după cum nu se aştepta el, numa-i scânteiau ochii în cap de ciudă, dar nu avu ce face.

        Atunci Harap-Alb iar se înfăţişază înaintea împăratului, zicând:

        – Luminate împărate, de-acum cred că mi-ţi da fata, ca să vă lăsăm în pace şi să ne ducem în treaba noastră.

        – Bine, voinice, zise împăratul posomorât; a veni ea şi vremea aceea. Însă eu mai am o fată, luată de suflet, tot de o vârstă cu fata mea; şi nu e deosebire între dânsele nici la frumuseţe, nici la stat, nici la purtat. Hai, şi dacă-i cunoaşte-o care-i a mea adevărată, ia-ţi-o şi duceţi-vă de pe capul meu, că mi-aţi scos peri albi, de când aţi venit. Iaca, mă duc să le pregătesc, zise împăratul. Tu vină după mine, şi, dacă-i ghici-o, ferice de tine a fi. Iară de nu, luaţi-vă catrafusele şi începeţi a vă cărăbăni de la casa mea, căci nu vă mai pot suferi!

        Şi ducându-se împăratul, pune de piaptănă şi îmbracă la fel pe amândouă fetele şi apoi dă poruncă să vie Harap-Alb să ghicească fata împăratului.

        Harap-Alb, văzându-se pus în încurcală, nu mai ştia ce să facă şi încotro să-o dea ca să nu greşească tocmai acum, la ducă. Şi, mai stând el pe gânduri oleacă, cum e omul tulburat, îşi aduce aminte de aripa cea de albină şi, scoţând-o de unde-o avea strânsă, scapără şi-i dă foc cu o bucăţică de iască aprinsă. Şi atunci, numai iaca se pomeneşte cu crăiasa albinelor.

        – Ce nevoie te-a ajuns de mine, Harap-Alb? zise ea, zburând pe umărul său. Spune-mi, căci sunt gata să te slujesc.

        Atunci Harap-Alb începe a-i spune toate cu de-amănuntul şi o roagă de toţi dumnezeii ca să-i dea ajutor.

        – N-ai grijă, Harap-Alb, zise crăiasa albinelor; las’ că te fac eu s-o cunoşti şi dintr-o mie. Hai, intră în casă cu îndrăzneală, căci am să fiu şi eu pe-acolo. Şi cum îi intra, stai puţin şi te uită la fete; şi care-i vedea-o că se apără cu năframa, să ştii că aceea este fata împăratului.

        Atunci Harap-Alb intră, cu albina pe umăr, în odaia unde era împăratul şi cu fetele, apoi stă puţin deoparte şi începe a se uita când la una, când la alta. Şi cum sta el drept ca lumânarea şi le privea, cu băgare de seamă, crăiasa albinelor zboară pe obrazul fetei împăratului. Atunci ea, tresărind, odată începe a ţipa şi a se apăra cu năframa, ca de un duşman. Lui Harap-Alb atâta i-a trebuit: îndată face câţiva paşi spre dânsa, o apucă frumuşel de mână şi zice împăratului:

        – Luminarea-voastră, de-acum cred că nu mi-ţi mai face nici o împiedicare, pentru că am adus întru îndeplinire tot ceea ce ne-aţi poruncit.

        – Din partea mea poţi s-o iei de-acum, Harap-Alb, zise împăratul, ovilit şi sarbăd la faţă de supărare şi ruşine; dacă n-a fost ea vrednică să vă răpuie capul, fii măcar tu vrednic s-o stăpâneşti, căci acum ţi-o dau cu toată inima.

        Harap-Alb mulţumeşte atunci împăratului şi apoi zice fetei:, De-acum putem să mergem, căci stăpânu-meu, luminarea-sa nepotul împăratului Verde, a f i îmbătrânit aşteptându-mă.

        – Ia mai îngăduieşte puţin, nerăbdătorule, zise fata împăratului, luând o turturică în braţe, spunându-i nu ştiu ce la ureche şi sărutând-o cu drag; nu te grăbi aşa, Harap-Alb, că te-i pripi. Stai, că mai ai şi cu mine oleacă de vorbă: înainte de pornire, trebuie să meargă calul tău şi cu turturica mea să-mi aducă trei smicele de măr dulce şi apă vie şi apă moartă de unde se bat munţii în capete. Şi de-a veni turturica mea înainte cu smicelele şi apa, ia-ţi nădejdea despre mine, căci nu merg, ferească Dumnezeu! Iară de-i avea noroc şi-a veni calul tău mai întâi şi mi-o aduce cele poruncite, să ştii că merg cu tine, oriunde mi-i duce; s-a mântuit socoteala.

        Şi atunci, odată pornesc şi turturica şi calul, fugind pe întrecute, când pe sus, când pe jos, după cum cerea trebuinţa.

        Dar turturica, fiind mai uşoară, ajunge mai înainte; şi pândind tocmai când era soarele în cruce, de se odihneau munţii numai pentru o clipită, se repede ca prin foc şi ia trei smicele de măr dulce şi apă vie şi apă moartă, şi apoi ca fulgerul se întoarce înapoi. Şi, când pe la poarta munţilor, calul îi iese înainte, o propeşte în cale şi o ia cu măgulelile, zicându-i:

        – Turturică-rică, dragă păsărică, adă la mine cele trei smicele de măr dulce, apa cea vie şi cea moartă, şi tu du-te înapoi de-ţi ia altele şi mi-i ajunge pe drum, căci eşti mai sprintenă decât mine. Hai, nu mai sta la îndoială şi dă-mi-le, căci atunci are să fie bine şi de stăpânu-meu, şi de stăpână-ta, şi de mine, şi de tine; iară de nu mi li-i da, stăpânu-meu Harap-Alb este în primejdie, şi de noi încă n-are să fie bine.

        Turturica parcă n-ar fi voit. Dar calul n-o mai întreabă de ce-i e cojocul; se repede şi-i ia apa şi smicelele cu hapca şi apoi fuge cu dânsele la fata împăratului şi i le dă, de faţă cu Harap-Alb. Atunci lui Harap-Alb i s-a umplut inima de bucurie.

        Vine ea şi turturica mai pe urmă, dar ce-ţi e bună?, Alei, ţolină ce-mi eşti, zise fata împăratului; da’ bine m-ai vândut. Dacă e aşa, hai, porneşte chiar acum la împăratul Verde şi vesteşte-i că venim şi noi în urmă.

        Atunci turturica porneşte. Iară fata împăratului îngenunche dinaintea tătâne-său şi zice:

        – Binecuvântează-mă, tată, şi rămâi sănătos! Se vede că aşa mi-a fost sortit şi n-am ce face; trebuie să merg cu HarapAlb, şi pace bună!

        După aceasta, îşi ia cele trebuitoare la drum, apoi încalecă şi ea pe un cal năzdrăvan şi stă gata de pornire. Iară HarapAlb, luându-şi oamenii săi, încalecă şi el şi pornesc spre împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este.

        Mers-au ei şi zi şi noapte, nu se ştie cât au mers; şi, de la un loc, Gerilă, Flămânzilă şi Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă şi năzdrăvanul Ochilă se opresc cu toţii în cale, se opresc şi zic cu jale:

        – Harap-Alb, mergi sănătos! De-am fost răi, tu ni-i ierta, căci şi răul câteodată prinde bine la ceva.

        Harap-Alb le mulţumeşte ş-apoi pleacă liniştit. Fata vesel îi zâmbeşte, luna-n cer a asfinţit. Dar în pieptul lor răsare… Ce răsare? Ia, un dor; soare mândru, luminos şi în sine arzător, ce se naşte din scânteia unui ochi fermecător!

        Şi mai merg ei cât mai merg, şi de ce mergeau înainte, de ce lui Harap-Alb i se tulburau minţile, uitându-se la fată şi văzând-o cât era de tânără, de frumoasă şi plină de vină-ncoace.

        Sălăţile din Grădina Ursului, pielea şi capul cerbului le-a dus la stăpânu-său cu toată inima. Dar pe fata împăratului Roş mai nu-i venea s-o ducă, fiind nebun de dragostea ei. Căci era boboc de trandafir din luna lui mai, scăldat în roua dimineţii, dezmierdat de cele întâi raze ale soarelui, legănat de adierea vântului şi neatins de ochii fluturilor. Sau, cum s-ar mai zice la noi în ţărăneşte, era frumoasă de mama focului; la soare te puteai uita, iar la dânsa ba. Şi de-aceea Harap- Alb o prăpădea din ochi de dragă ce-i era. Nu-i vorbă, şi ea fura cu ochii, din când în când, pe Harap-Alb, şi în inima ei parcă se petrecea nu ştiu ce… poate vreun dor ascuns, care nu-i venea a-l spune. Vorba cântecului:

                                Fugi de-acole, vină-ncoace!

                                Şezi binişor, nu-mi da pace!

        sau mai ştiu eu cum să zic, ca să nu greşesc? Dar ştiu atâta, că ei mergeau fără a simţi că merg, părându-li-se calea scurtă şi vremea şi mai scurtă; ziua ceas şi ceasul clipă; dă, cum e omul când merge la drum cu dragostea alăturea.

        Nu ştia sărmanul Harap-Alb ce-l aşteaptă acasă, căci nu s-ar mai fi gândit la de-alde acestea.

        Însă vorba cântecului:

                                De-ar şti omul ce-ar păţi,

                                Dinainte s-ar păzi!

        Dar iaca ce m-am apucat de spus. Mai bine vă spuneam că turturica ajunsese la împăratul Verde şi-l înştiinţase că vine şi Harap-Alb cu fata împăratului Roş.

        Atunci împăratul Verde a şi început a face pregătire, ca pentru o fată de împărat, dând şi poruncă să le iasă întru întâmpinare. Iară Spânul icnea în sine şi se gândea numai la răzbunare.

        În sfârşit, mai merge Harap-Alb cu fata împăratului cât mai merge, şi de la o vreme ajung şi ei la împărăţie.

        Şi, când colo, numai iaca ce le ies înainte împăratul Verde, fetele sale, Spânul şi toată curtea împărătească, ca să-i primească. Şi văzând Spânul cât e de frumoasă fata împăratului Roş, odată se repede să o ia în braţe de pe cal. Dar fata îi pune atunci mâna pe piept, îl brânceşte cât colo şi zice:

        – Lipseşte dinaintea mea, Spânule! Doar n-am venit pentru tine, ş-am venit pentru Harap-Alb, căci el este adevăratul nepot al împăratului Verde.

        Atunci împăratul Verde şi fetele sale au rămas încremeniţi de ceea ce au auzit. Iar Spânul, văzând că i s-a dat vicleşugul pe faţă, se repede ca un câine turbat la Harap-Alb şi-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloş, zicând:

        – Na! aşa trebuie să păţească cine calcă jurământul! Dar calul lui Harap-Alb îndată se repede şi el la Spân şi-i zice:

        – Pân-aici, Spânule! Şi odată mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap, zboară cu dânsul în înaltul cerului, şi apoi, dându-i drumul de-acolo, se face Spânul până jos praf şi pulbere. Iară fata împăratului Roş, în vălmăşagul acesta, repede pune capul lui Harap-Alb la loc, îl înconjură de trei ori cu cele trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă, să stea sângele şi să se prindă pielea, apoi îl stropeşte cu apă vie, şi atunci Harap-Alb îndată învie şi, ştergându-se cu mâna pe la ochi, zice suspinând:

        – Ei, da’ din greu mai adormisem!, Dormeai tu mult şi bine, Harap-Alb, de nu eram eu, zise fata împăratului Roş, sărutându-l cu drag şi dându-i iar paloşul în stăpânire.

        Şi apoi, îngenunchind amândoi dinaintea împăratului Verde, îşi jură credinţă unul altuia, primind binecuvântare de la dânsul şi împărăţia totodată.

        După aceasta se începe nunta, ş-apoi, dă Doamne bine!

                                Lumea de pe lume s-a strâns de privea,

                                Soarele şi luna din cer le râdea.

        Ş-apoi fost-au fost poftiţi la nuntă: Crăiasa furnicilor, Crăiasa albinelor şi Crăiasa zânelor, minunea minunilor din ostrovul florilor!

        Şi mai fost-au poftiţi încă: crai, crăiese şi-mpăraţi, oameni în seamă băgaţi, ş-un păcat de povestar, fără bani în buzunar. Veselie mare între toţi era, chiar şi sărăcimea ospăta şi bea!

        Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă.