„ Nepoata lui Moș Mitruț” de Ion Agârbiceanu

         E in toiul secerisului. Satul tiuie a pustiu, ulitele goale asteapta zadarnic: nici copiii nu mai ies sa se joace in praful lor, rascolindu-l si pierzandu-se in nourasii ce se ridica desi, grei, inecaciosi, luminati de soare. Afara e un zaduf arzator, si toata suflarea cata a mai ramas in sat, s-a tras la umbra. E catre amiaza si soarele e ca o bobotaie de argint. Cainii si-au cautat umbra de dimineata si nu s-ar misca de acolo, chiar daca ar trece o laie de corturari pe ulite. Gainile plouate, ca vai de capul lor, s-au scaldat o vreme in tarana de pe langa gardurile cu streasina, iar acum, cu penele burzuluite, stau pe-o dunga, cu un picior si o aripa intinsa.

Desi se apropie amiaza, purceii lui mos Mitrut - flamanzii lumii - nu misca in coteciorul lor. Sunt cinci, si stau intinsi pe-o lature, aratandu-si pielea roza de pe pantece cu fire rare de par balan, si sufla des, cat parca i-a fugarit cineva.

De pe partea lui mos Mitrut ar putea sa zaca asa pana seara: el nu se mai gandeste sa le dea de mancare. De vreo cateva saptamani, parea ca nu se mai gandeste la nimic. Nici sa manance.

El dormiteaza mereu intr-un scaun cu speteaza, scaun larg, de stejar, pe care il facuse inca mosul sau, mester bun pe vremea lui. Acum scaunul pare poleit, asa-i sclipesc bratele. E bine incheiat si acum nu i se misca picioarele, nu scartaie.

Mos Mitrut isi aduce uneori aminte ca in scaunul acela au sezut la batranete mari si mosul sau, si tatal sau, si ca de acolo au fost ridicati si intinsi pe lavita, cu mainile cruce pe piept.

Acum i-a sosit randul lui sa dormiteze in scaunul acela. Si daca i-a sosit, ce este? Nimic. El nu putea vedea moartea decat ca un nimic, sau ca o adormire. Dar mai mult nu vedea nimic, nu se gandea la nimic din viitor. Se zbateau prin mintea lui numai franturi din viata traita, ca niste adieri usoare care nu-l tulburau.

Putea ramanea nemiscat ziua intreaga, daca nu ar avea paza pe nepoata-sa, Linuta, o copila blonda ca o papadie, iute si priceputa la multe, desi nu avea inca doisprezece ani.

Mai bucuros s-ar fi dus si ea sa invete a secera, sa adune manunchiurile de spice secerate de catre cei mari si sa le puna legaturile facute de ea. Legaturi stia face din anul trecut.

In anul trecut, mos Mitrut putea ramanea inca singur acasa, in toiul lucrului la hotar. Nu era nici o primejdie sa inchida ochii fara lumanare. Iarna trecuta insa l-a dat gata, a iesit in primavara slabanog si nu s-a mai intremat, dimpotriva, a tot scobaltit in puteri.

Cine sa ramana cu el acasa? Numai Linuta putea ramane, caci ea era cea mai mica intre surori.

In intaiele zile copila a fost tot suparata, si uneori parca-i era greu sa aiba grija de batran, ceea ce mai inainte nu se intamplase; ii placea de bunicul si se straduia sa-i afle din ochi orice dorinta. Dar acum, ramasa singura cu el, parca-i era asa de pustiu, cum pustii ii pareau casa, curtea, gradina. Si parca tot pustiul acesta se desprindea din mos Mitrut, care motaia mereu in scaunul cu speteaza. Pustiul izvora si din gandul ca toate copilele de anii ei erau acum la camp, numai ea trebuia sa pazeasca pe batran.

Dar, cu vremea, sufletul ei se linisti si se insenina, cand baga de seama cat de neputincios ajunsese bunicul sau. Oare cum era cu putinta sa se ridice cu atata greutate din scaun si ea sa trebuiasca sa-i stea la indemana nu cu o carja, ci cu doua, sa i le puna in mana pana nu pornea din scaun? De ce i-or fi tremurand asa de tare mainile, incat varsa jumatate lingura de zeama cand manca? De ce nu mai putea inghiti, numai mamaliga calda, sau bucatele de paine muiate in zeama?

Doamne sfinte, oare asa ajung toti oamenii cand sunt tare batrani?

Mama-sa ii lasa dimineata ciorba gata in oala, Linuta trebuia numai s-o incalzeasca la amiaza. Si, vazand cum varsa lingura, se gandi sa-i dea ea de mancare, ca la copiii cei mici, dar o vreme nu indrazni: parca si-ar bate oarecum joc de el. Dar intr-o zi, vazand ca varsa mai tare din lingura, isi lua inima in dinti si zise:

- Bunicule, las’ sa-ti dau eu cu lingura.

Mos Mitrut nu intelese si nu zise nimic, iar copila ii lua lingura din mana si, umpland-o in blid, i-o apropie de gura.

Batranul intelese atunci si o plesni peste lingura.

- Inca nu-s neputincios ca un copil mic. Pot sa mananc inca cu mana mea! zise el suparat, cu un glas tremurator.

Putea! Vedea Linuta cum putea! Acum, suparat cum era, ii tremura mana si mai tare si, cand ajungea cu lingura la gura, sorbea numai aer.

Linutei ii paru rau ca indraznise si suparase pe batran. Nu stia cum sa-l mai impace!

- Bunicule, vrei sa-ti fac papara-jumari, din doua oua? Am doua proaspete de azi.

- Ce spui?

Nepoata repeta propunerea.

- Ai doua oua. Si ce-i cu ele? Pune-le bine in camara.

- Vreau sa-ti fac o papara, bunicule.

- Pai, da, ca tu stii face papara!

- Stiu!

Linuta stia ca bunicului ii place papara cu mamaliguta calda. Stia face; intr-o oala mica, stia face si mamaliguta.

N-a incercat sa faca singura, numai cand a ramas de paza lui mos Mitrut, vazand ca bunicul sau nu poate inghiti mamaliga rece. Dar acum, incercand de cateva ori, invatase si-i facea la fiecare amiaza.

Nu mai zise nimic, il lasa pe batran la masa, iesi in tinda si in curand se intoarse cu o craticioara.

Mos Mitrut simti indata mirosul nou si ridica capul.

- Ai stiut tu sa faci?

- Stiut, mosule. Uite si furculita si mamaliga calda.

Cu furculita era mai usor decat cu lingura. Batranul manca jumatate din papara.

- Mananc-o toata, bunicule.

- Mie mi-e destul. Asta-i a ta.

Din ziua aceea Linuta-i facea la amiaza si papara, cand avea oua, dar numai din cate unul. Ea nu voia sa strice ouale si pentru ea. Avea ce manca.

Dupa ce manca mos Mitrut, Linuta ii dadea cele doua carje si-i ajuta sa mearga, iar la scaunul lui.

- Acum ma duc sa dau la purcei, bunicule.

- Ce purcei?

- La purceii nostri.

Batranul o intreba de fiecare data, asa ca Linuta intelese si nu se supara ca-i pune aceeasi intrebare, in toata ziua.

In odaie era racoare buna. Linuta astupa in fiecare dimineata ferestrele cu naframe negre, sa nu bata soarele, sa nu zboare musca.

Intr-un colt al lavitei, ii lasase mama-sa de la inceput o luminita de ceara si o cutie cu chibrituri.

- Sa grijesti, Linuta draga, sa aprinzi luminita si sa i-o tii la cap cand vei vedea ca sufla greu si-i cade capul in piept. Sa nu-si iasa sufletul fara lumanare!

Copila ce sa stie cand va muri? Dar nici nu voia sa se gandeasca la asta. De cand se obisnuise sa fie singura cu bunicul sau, de cand vazu ca-i poate fi de folos, ca-i poate face o mancare ce-i place, nu mai traia intr-un pustiu si-i trecea ziua iute.

Uneori, se trezea ca bunicul sau ii pune intrebari ciudate, la care, de altfel, nici nu astepta raspunsul, ci punea altele.

- Oare a venit Joiana din ciurda? Sa vezi sa nu iasa vitelul din coteciorul lui pana ma duc cu susterul.

Linuta stia ca Joiana avusese vitel mic inainte cu doi ani, si ca acum nici nu mai era la ei, o vanduse tatal-sau.

- Am tot zis sa-i puneti zgarda la grumaji lui Balan. N-ati ascultat, si acum l-a sfasiat lupul.

Nepoata isi aducea aminte ca intamplarea cu Balan a fost inainte cu vreo patru ani.

- Om de nimica Pavel ala, v-am spus eu sa nu va faceti de lucru cu el.

Linuta nu mai stia de acel Pavel.

- Pai si popa asta ar putea sa nu mai bata targurile in zile de duminica, ci sa-si vada de biserica.

Copila nu mai intelegea ce vorbeste bunicul sau...

De vreo cateva zile, mos Mitrut nu mai vorbea singur, nici nu mai manca, facea numai semne catre cana cu apa, din cand in cand.

- Linuta draga, sa grijesti de lumanare, ii zicea acum mama-sa in toata dimineata cand pleca la lucru.

Nepoata lui mos Mitrut era tot mai intristata. Statea pe lavita, aproape de batran, langa lumanare si o aprindea mai de multe ori peste zi si cand bunicul sau rasufla greu si horcaia.

Acum iar ar fi dorit sa fie la secere cu ceilalti. Nu mai avea nimic de lucru, numai sa dea de mancare la purcei. Batranul nu mai voia decat apa. Linuta ii turna intr-o ulcica si i-o ducea la gura.

Bunicul sau nu mai putea tine nimic in mana. Pleoapele-i erau mereu inchise. Dar nu bea nici apa, ci mai mult isi muia buzele.

Linuta era cu gandul imprastiat, departe de aici. isi aducea aminte de cand era mica si bunicul sau o lua pe genunchi si o huita. O lua si in carca si umbla cu ea prin odaie. O arunca mai pana-n grinda si o prindea usor.

- Uiu! Tuc-o mosul!

Cand crescuse, ii lua apararea de cate ori o sfadea ma- ma-sa. - Da-i pace, tu femeie! Ce astepti mai mult de la un copil ca ea!

Daca era in casa, n-o lasa niciodata s-o bata, ca mama-sa era o femeie iute din fire si zgandarata mereu de cei cinci copii.

“Saracul bunicul! Si acum nici apa nu mai poate bea!” isi zicea Linuta.

Uneori ii parea ca odaia s-a umplut cu un aer strain, cu o raceala care-ti prinde inima. Da! Era iarasi pustiul acela de la inceput, care se desprindea din batranul ce sedea in scaunul cu speteaza, dar acum pustiul era mai mult, mai greu, si pe copila o furnicau uneori fiori de spaima.

Nu-i era frica de moartea bunicului, nu stia ce-i moartea, dar pustiul acela rece intra in ea ca intr-un adapost, si parca nu mai putea iesi.

Se simtea straina in casa lor, care parca nu mai era a lor, si uneori se intreba pentru ce sta ea aici langa batran ...

La un suspin mai adanc al lui mos Mitrut, Linuta se trezi si aprinse repede lumanarica de ceara.

Dar si de data asta in zadar. Pieptul batranului continua sa se ridice si sa coboare.

Uitandu-se la fata pierita a bunicului, Linuta simti deodata cum da navala din ea plansul. Inca nu plansese pana acum langa batran.

Seara, parintii o aflara tot plangand pe lavita, cu lumanarea de ceara in mana. Era pierita la fata si nu raspundea decat cu cate-o vorba la intrebarile parintilor.

Seara, cand ei credeau ca ea doarme, il auzi pe tatal sau:

- Maine sa ramai si tu acasa. E cam urata treaba sa lasam o copila ca ea langa cineva care trage de moarte. Poate sa intre in ea o spaima pentru toata viata.

- Da’ batranul nu moare inca, mai barbate. Tatal tau a stat pe scaun nemancat si nebaut doua saptamani. Avem de lucru. Las’ ca nu moare!

- Cat va mai trai, cat nu, maine sa ramai acasa. Si sa vina Linuta cu noi, sa-i mai iasa din cap ce vede de-atatea zile. Rau am facut ca am ascultat de tine. Sa fi ramas cu batranul Anuta, ca-i fata mare.

- Si sa fi secerat Linuta in locul ei?

Omul facu un semn cu mana ca nu mai are gust de vorba si iesi din odaie. Mama-sa se culca in odaie cu batranul, unde dormea si Linuta. Rupta de oboseala, cazu indata intr-un somn greu. Desi se simti vinovata ca lasa pe copila cu batranul. Dar nu putea rupe de la lucru pe fata cea mare. Cine sa secere?

Linuta nu putea adormi. Se bucura ca va ramanea maine si mama-sa acasa, nu va mai fi singura cu batranul, caci nu avea de gand sa se duca la secere. Simtea ca nu se mai putea departa de bunicul sau. Nu avu nici o bucurie cand il auzi pe tatal sau vorbind de mersul ei la camp.

De cand il ingrijea pe batranul se tesu intre el si ea o legatura deosebita de aceea ce-a fost mai inainte si nu o mai putea rupe. ii era prea mila de el. Mai stia ca mama-sa, cuprinsa mereu de treburi si acasa, isi va uita de bunicul si cand va face semn catre vasele cu apa nu va fi cine sa-i duca apa in ulcica. De pe partea mamei sale el putea muri chiar fara lumanare.

Si nepoata lui mos Mitrut nu se va duce la secere. Stiind-o pe mama-sa acasa, nu va mai umplea-o pustiul si spaima. Bunicul va pleca dintre ei si era bine sa nu-l paraseasca, isi zicea copila linistita acum.

Si se cufunda in somn adanc.

„Prinț și cerșetor” de Mark Twain

 Capitolul I

Naşterea prinţului şi a cerşetorului

În străvechea cetate a Londrei, într-o zi ca toate celelalte, din al doilea pătrar la celui de-al şaisprezecelea veac, a venit pe lume un băieţaş într-o familie săracă, pe nume Canty, care nu-i dorise naşterea.

În aceeaşi zi s-a născut alt copil englez, al unei familii bogate,  pe nume Tudor – care dorea din tot sufletul venirea lui pe lume.

Înreaga familie dorea acelaşi lucru. Poporul englez îi dusese atât de mult dorul şi-şi pusese atâta nădejde în naşterea lui, încât acum – că se născuse cu adevărat – mulţimea aproape-şi pierduse minţile de fericire.

Oameni care abia dacă se văzuseră vreodată se îmbrăţişau, se sărutau şi vărsau lacrimi de bucurie. Toată lumea era în sărbătoare: mărimile, ca şi cei umili, bogaţii, ca şi săracii, petrecură, dănţuiră şi cântară, se înduioşară şi-aşa o ţinură strună, zile şi nopţi în şir. In timpul zilei îţi bucura ochii priveliştea Londrei, cu steagurile-i voioase fluturând în fiecare balcon şi pe creasta fiecărui acoperiş şi cu alaiurile strălucite, care străbăteau străzile. Noaptea era de asemeni o desfătare să priveşti oraşul, cu focuri mari sărbătoreşti, aprinse la fiecare răspântie şi cu cetele de oameni ce se veseleau în jurul lor.

În întreaga Anglie nu se mai vorbea de altceva decât despre noul născut, Eduard Tudor, prinţ de Wales, care dormea înfăşat în scutece de mătase şi atlaz, fără s-aibă habar de toată zarva şi hărmălaia din juru-i, fără să ştie că semeţii lorzi şi trufaşele lor doamne îl dădăcesc şi veghează asupra-i, şi fără să-i pese câtuşi de puţin de asta.

Dar nimeni nu sufla nici un cuvinţel despre celălalt prunc, Tom Canty, învelit în bietele lui zdrenţe – nimeni, afară de familia de cerşetori al cărei trai tocmai îl tulburase cu venirea sa pe lume.

Capitolul II

Copilăria lui Tom

…………………………………………………….

Dar lui Tom i se părea că o duce de ajuns de bine, mai cu seamă vara. Cerşea doar atât cât să nu-şi pună pielea în joc, căci legile împotriva cerşetoriei erau aspre şi pedepsele grele, aşa că-i rămânea vreme destulă ca să asculte încântătoarele basme şi legende pe care i le spunea bunul părinte Andrew — despre uriaşi şi zâne, despre pitici şi duhuri puternice, despre castele

fermecate şi crai şi despre prinţi a căror strălucire îţi ia ochii! Tot ascultându-le, aceste poveşti minunate îl înaripară, şi nopţi de-a rândul,culcat pe mâna de paie scârboase, sleit de oboseală, mort de foame si a scăpat din vreo snopeală, băiatul îşi descătuşa închipuirea în întuneric şi uita curând de durerile şi suferinţele sale!

Zugrăvindu-şi tablourile pline de desfătare ale vieţii pe care o ducea un prinţişor răsfăţat, în vreun palat regal. Cu vremea, o dorinţă arzătoare începu să nu-i dea pace zi şi noapte: să vadă cu ochii lui un prinţ adevărat.Pomenise odată despre asta tovarăşilor lui de joacă din Curtea Gunoaielor, dar ei îl luaseră peste picior şi-1 batjocoriseră atât de nemilos, încât după aceea fu bucuros să-şi păstreze visul pentru el.

Treptat, tot citind şi visând întruna la viaţa prinţilor, Tom fu atât de puternic înrâurit, încât fără să-şi dea seama, începu să facă pe prinţul. Graiul şi purtările sale deveniră ciudat de simandicoase, potrivite cu ceremonialul curţii regale, spre neţărmurita înveselire a prietenilor săi apropiaţi. Dar, zi cu zi, influenţa lui Tom asupra băieţilor creştea şi cu timpul ei ajunseseră să-1 socotească, cu un fel de respect amestecat cu teamă, drept o fiinţă deosebită.

Părea că ştie atât de multe şi putea să spună şi să facă lucruri atât de minunate!

Şi după toate, avea atâta înţelepciune, o minte atât de pătrunzătoare! (…) Oameni în toată firea veneau de multe ori la Tom după o povaţă şi rămâneau adesea uimiţi, văzând cât de plină de miez bine cumpănită era judecata lui. Într-un cuvânt, devenise un adevărat erou pentru toţi cei care-1 cunoşteau, afară de familia sa, căci numai ei nu vedeau nimic de soi într-însul.

După o bucată de vreme, Tom îşi înjghebă în taină o curte regală. E1 însuşi era prinţul, tovarăşii săi de joacă preferaţi erau străjerii, şambelanii, scutierii, sfetnicii, lorzii şi doamnele din suită, şi familia regală.

Capitolul III

Întâlnirea lui Tom cu Prinţul

Micul şi sărmanul Tom, în zdrenţele lui, se apropie şi tocmai trecea de santinele -cu pas încet şi sfios – în vreme ce în piept inima îi bătea tare şi nădejdea-i creştea, când deodată zări printre zăbrelele de aur o privelişte care aproape câ-1 făcu să ţipe de bucurie. În parc, îndărătul zăbrelelor, era un băiat frumuşel la chip, cu obrazul ars şi bronzat de jocuri şi sport în aer liber, îmbrăcămintea lui era numai mătăsuri şi atlazuri fermecătoare, scânteind de giuvaeruri; la şold purta o mică spadă încrustată cu nestemate şi un jungher; în picioare gingaşe cizmuliţe lungi până la genunchi, cu tocuri roşii, iar pe cap o tocă stacojie, pusă ştrengăreşte, cu pene ce-i atârnau într-o parte, prinse cu o piatră rară, mare şi scăpărătoare. Câţiva nobili în straie ca-n basme, stăteau în preajma sa — nici vorbă, slujitorii lui. Ah! Era un prinţ, un prinţ viu, un prinţ adevărat, fără nici o umbră de îndoială. Ruga fierbinte, izvorâtă din inima băieţaşului cerşetor, fusese în sfârşit ascultată.

De tulburare, lui Tom i se tăie răsuflarea, iar ochii i se măriră de uimire şi încântare. Toate gândurile pieiră pe dată din mintea sa şi-o singură dorinţă puse stăpânire pe el: să se apropie de prinţ şi să-1 privească îndelung, să-1 soarbă din ochi. Până să se dumirească bine ce-i cu el, îşi lipise faţa de zăbrelele porţii. În clipa următoare unul din ostaşi îl smulse şi-1 îmbrânci cu asprime, de se duse învârtindu-se până-n mijlocul cetei de gură-cască de la ţară şi trântori de oraş care căscau gura. Ostaşul zise:

– Hei, cerşetorule, ia seama cum te porţi!

Gloata râse şi-şi bătu joc de Tom, dar tânărul prinţ se repezi ca o săgeată la poartă, cu obrajii îmbujoraţi şi ochii scânteind de indignare, şi strigă:

— Cum de-ai cutezat să te porţi în chipul acesta cu un băiat sărman? Cum de-ai cutezat a năpăstui astfel pe cel mai umil supus al tatălui meu, regele? Deschide porţile şi dă-i drumul înăuntru!

Să fi văzut atunci cum şi-a mai azvârlit gloata aceea nestatornică pălăriile în văzduh. Să-i fi vUzut ce urale scoteau şi cum mai ţipau:

– Trăiască ani mulţi şi îndelungaţi Prinţul tic Wales!

…………………………………………….

-(…) Dar mai bine spune-mi câte ceva despre Curtea Gunoaielor în care stai. Acolo viaţa ţi se scurge plăcut?

– Da, cu adevărat, nu-ţi fie cu supărare, Înălţimea ta, fără doară când te încearcă foamea. Vin pe la noi păpuşari şi saltimbanci, cu maimuţoi – să vezi ce făpturi năstruşnice mai sunt, şi mai sunt şi comedii în care cei ce le joacă strigă şi se luptă straşnic între dânşii, până cad toţi la pământ şi-i o minunăţie să-i vezi şi costă numai un gologan — doar că tare trudnic este să-1 capeţi, nu-ţi fie cu supărare, Înălţimea Ta.

—Spune-mi mai departe.

— Uneori,  noi,  băieţii din Curtea Gunoaielor, ne luptăm între noi cu bâtele. Prinţului în scăpărară ochii. Zise:

— Pe legea mea, aşa ceva mi-ar fi pe plac. Spune mai departe.

— Ne luăm la întrecere, Alteţă, să vedem care din noi e mai iute de picior.

– Tare mult mi-ar place şi mie. Urmează-ţi vorba.

— Vara, înălţimea Ta, ne bălăcim şi înotăm în canal şi prin râu şi fiecare îşi vâră

capul sub apă şi-1 împroaşcă cu stropi şi se cufundă şi se dă peste cap.

– Ar preţui cât regatul tatălui meu să mă bucur de toate astea măcar o singură dată. Rogu-te, mai departe.

– Jucăm hora şi cântăm în jurul Pomului de mai în Cheapside! Ne zbenguim în nisip! Fiecare îşi acoperă vecinul până la gât şi uneori face turte de noroi, ţii, ce frumos mai e noroiul, n-are seamăn pe lume! Şi zburdăm prin noroi, curat ca porcii, înălţimea Ta, iertate fie-mi cuvintele.

– O, te rog, pune capăt vorbelor tale, îmi stârneşte cheful de joacă! De m-aş putea înveşmânta în straie asemenea alor tale şi picioarele să-mi descalţ şi să mă tăvălesc prin noroi o dată, o dată numai, fără ca nimenea sa ma mustre ori sa mă oprească, mai ca aş uita cu totul de coroana.

– Iar eu, de m-aş putea înveşmânta o dată, mărite prinţ, precum eşti Luminăţia Ta înveşmântat — doar o dată …

— Oho, te-ai învoi la aceasta? Atunci aşa vom face. Azvârle-ţi zdrenţele şi îmbracă minunăţiile acestea, băiete. Fericirea ne va fi scurtă, dar cu atât mai plăcută. Hai să petrecem câtă vreme ni-i îngăduit şi să ne schimbăm iară, până nu vin să ne tulbure.

Peste câteva minute, micul prinţ de Wales era dichisit cu zdrenţele fâlfâitoare ale lui Tom, iar micul Prinţ al Sărăciei era împopoţonat cu penajul fălos al regalităţii. Se duseră amândoi şi se priviră alături într-o oglindă mare şi ce să vezi? Parcă nu s-ar fi făcut nici o schimbare!

Capitolul XXX

Urcuşul lui Tom

În timp ce adevăratul rege cutreiera ţara îmbrăcat şi hrănit ca vai de lume, când bătut şi batjocorit de vagabonzi, când aruncat într-o temniţă, laolaltă cu tâlharii şi ucigaşii, socotit de toţi, fără deosebire, drept un descreierat şi un şarlatan, falsul rege Tom Canty avea parte de o experienţă cu totul deosebită.

Când   1-a   văzut   ultima   dată, regalitatea tocmai începea să aibă şi o latură luminoasă pentru el. Aceasta îl încuraja tot mai mult, în fiece zi: în foarte scurtă vreme viaţa lui devenise aproape numai raze de soare şi desfătare. Băiatul îşi alungase spaimele; îngrijorările sale păliseră şi pieriseră; stânjenirea îi dispăruse, fiind înlocuită de o purtare degajată şi încrezătoare. Exploata mina de informaţii – băiatul care primea bătăile – cu profit din ce în ce mai mare.

Ordona să fie primite lady Elizabeth şi lady Jane Gray când avea chef de joacă ori să stea de vorbă şi se scutea de prezenţa lor când nu mai avea chef de discutat, cu gesturile fireşti ale unui om deprins demult cu asemenea isprăvi. Acum nu-l mai încurca defel faptul ca aceste ilustre personaje îi sărutau mâna la despărţire.

Ajunse să-i placă alaiul falnic care-1 însoţea la culcare şi ceremonia solemnă şi complicată a îmbrăcării, dimineaţa. Deveni pentru el o plăcere mândră să păşească spre sala de mâncare, în mijlocul unei sclipitoare suite de falnici nobili slujitori şi de gentilomi din gardă. Ba chiar îi plăcea atât de mult, încât îndoi numărul gentilomilor din gardă, ridicându-1 la o sută. Îi gâdila auzul când trâmbiţele răsunau de-a lungul nesfârşitelor coridoare şi glasuri depărtate le răspundeau „faceţi loc să treacă regele!”

Învăţă să se bucure până şi când sta pe tron cu mare pompă la şedinţele Consiliului, şi să pară ceva mai mult decât purtătorul de cuvânt al lordului regent.(…)

Se bucura de veşmintele sale splendide şi îşi mai comandă şi altele; chibzui că cei patru sute de slujitori nu erau de-ajuns pentru măreţia ce se cuvenea să-1 înconjoare, şi le întrei numărul. Linguşirile curtenilor care-i făceau temenele se prefăcură într-o muzică dezmierdătoare pentru urechile sale. Rămânea bun şi blând, apărător vajnic şi hotărât al tuturor împilaţilor, purtând neobosit război legilor nedrepte; totuşi, în unele prilejuri, când era jignit, ştia să se-ntoarcă spre un conte sau chiar spre un duce şi să-i arunce o căutătură care-1 făcea să tremure.

Odată, când regala sa „soră”, mohorâta lady Mary, îşi puse-n gând să-1 mustre arătându-i că nu este înţelept să ierte atâţia oameni care altminteri ar fi fost întemniţaţi, spânzuraţi sau arşi, şi amintindu-i că în închisorile răposatului şi augustului lor tată adăpostiseră uneori până la şaizeci de mii de deţinuţi şi că în timpul admirabilei sale domnii dăduse pe mâna călăului, spre a fi ucişi, şaptezeci de mii de tâlhari — băiatul fu cuprins de o generoasă indignare şi-i porunci să se ducă în iatacul ei, să se roage Domnului ca să-i ia piatra ce-o are în piept şi să-i dea în loc o inimă omenească.

Oare Tom Canty nu era niciodată tulburat gândindu-se la soarta bietului prinţ adevărat, care arătase atâta bunătate şi zburase cu un zel atât de aprig ca să-1 răzbune împotriva obrăzniciei santinelei de la poarta palatului?

Capitolul XXXIII

Ziua încoronării

O tăcere adâncă străbătu catedrala, în momentul acela impresionant, o arătare surprinzătoare năvăli pe scenă; o arătare neobservată de nimeni, în mulţimea aceea absorbită de ceremonie, se ivi deodată, înaintând pe cărarea dintre stranele din mijloc. Era un băiat cu capul descoperit, prost încălţat şi purtând straie grosolane de plebeu, care-i cădeau în zdrenţe. Ridică mână, solemnitate care nu se potrivea deloc cu înfăţişarea sa murdară şi jalnică şi rosti acest avertisment:

– Te opresc să pui coroana Engliterei pe capul acesta trădător. Eu sunt regele!

Intr-o clipă câţiva spectatori revoltaţi puseră mâna pe băiat, însă în aceeaşi clipă, Tom Canty, în ţinuta sa regală, făcu repede un pas înainte şi strigă cu glas răsunător:

– Lăsaţi-1 şi luaţi aminte! El e regele!

0 uimire înspăimântată trecu prin adunare şi o parte din privitori se ridicară în picioare şi se holbară uluiţi unii la alţii şi la principalii eroi ai acestei scene, ca nişte oameni care se întreabă dacă sunt treji şi cu mintea întreagă, sau dorm şi visează. Lordul regent era la fel de uimit ca şi ceilalţi, însă îşi veni în fire şi exclamă cu glas poruncitor:

– Nu luaţi în seamă pe Majestatea Sa; boala 1-a prins iar. Puneţi mâna pe nemernicul golan!

I s-ar fi dat ascultare, dacă falsul rege n-ar fi bătut din picior, ţipând:

– Sunteţi în primejdie! Nu-1 atingeţi; el e regele!

Mâinile se retraseră; asistenţa fu paralizată, nimeni nu se mişca, nimeni nu scotea un cuvânt; la drept, vorbind, nimeni nu ştia ce atitudine să ia sau sa spună într-o împrejurare atât de stranie şi de surprinzătoare. În timp ce toate minţile se străduiau sa se adapteze situaţiei, băiatul înainta mai departe, cu pas sigur, cu ţinuta trufaşă, şi privire încrezătoare; nu se oprise defel, de la începutul scenei. Şi pe când minţile încă aiurite bâjbâiau zadarnic, el urcă pe platformă, iar falsul rege alergă bucuros să-1 întâmpine şi căzu în genunchi dinainte-i spunând:

— O, slăvite stăpâne, dă-i voie sărmanului Tom Canty să fie cel dintâi care-ţi jură credinţă şi să spună: „Pune-ţi pe creştet coroana şi intră iar în stăpânirea drepturilor ce ţi se cuvin!”

Încheiere

Dreptate şi răsplată

Tom Canty trăi până la adânci bătrâneţe, ajungând un moşneag alb ca neaua şi chipeş, cu înfăţişare gravă şi binevoitoare. Cât trăi, fu cinstit şi respectat de toţi, deoarece îmbrăcămintea sa aparte şi izbitoare pentru ochi păstra viu în amintirea tuturor faptul că fusese cândva rege.

Astfel că oriunde se ivea, mulţimea se dădea în lături ca să-i facă loc să treacă şi oamenii îşi şopteau: „Jos pălăria, e Finul Regelui!” şi salutau astfel, fiind răsplătiţi cu zâmbetul lui bun, pe care îl preţuiau, căci povestea lui era vrednică de cinstire.

Da, regele Eduard al VI-lea n-a trăit decât câţiva ani, bietul băiat, însă i-a trăit cu demnitate. De multe ori când vreun mare demnitar, vreun vasal al coroanei încărcat cu averi cârtea împotriva voinţei sale şi susţinea că o lege pe care monarhul era pornit s-o îndrepte era de ajuns de blândă pentru menirea ei şi nu căşuna vreo suferinţă sau împilare de care să se sinchisească prea mult cineva, tânărul rege îşi aţintea asupra lui ochii săi mari, compătimitori, de-o tristeţe grăitoare, şi-i răspundea:

– Oare de unde are habar- Domnia Ta de suferinţă şi împilare! Eu şi cu poporul meu stim prea bine ce însemnează acestea, dar Domni Ta, nu!

Domnia lui Eduard al VI-lea fu neobişnuit de îndurătoare pentru vremurile acelea aprige. Acum, când ne despărţim de el, să căutăm să ţinem minte acest lucru, spre lauda lui.

„Minunea” partea a cincea

 Casa lui August

Se făcuse deja jumătatea lui ianuarie şi nici măcar nu alesesem un proiect pentru târgul de ştiinţe. Eu îl lăsasem baltă de-a dreptul, pentru că nu ştiam ce aş vrea să fac. Dar în cele din urmă August a hotărât şi mi-a spus: „Frate, trebuie să ne apucăm”. Aşa că după şcoală ne-am dus la el acasă.

Eram destul de emoţionat. Nu ştiam dacă August le povestise părinţilor despre ceea ce noi numeam acum „Incidentul de Halloween”. Dar am descoperit că tatăl lui nu era acasă, iar mama avea ceva de făcut pe-afară. În cele două secunde cât am vorbit cu ea am devenit foarte sigur că Auggie nu-i suflase o vorbă. A fost foarte amabilă şi prietenoasă cu mine.

Când am intrat în cameră la Auggie, am exclamat:

— Uau, Auggie, dar chiar că eşti îndrăgostit de Războiul stelelor!

Avea poliţe pline cu figurine din Războiul stelelor şi un afiş uriaş cu Imperiul contraatacă pe perete.

— Da, sunt, a râs el.

S-a aşezat pe un scaun mobil de lângă birou şi eu m-am prăbuşit pe un fotoliu-sac dintr-un colţ. Câinele lui a intrat imediat în cameră şi a venit drept la mine.

— El e câinele de pe felicitarea ta! am zis, lăsându-l să-mi miroasă mâna.

— Ea, m-a corectat Auggie. O cheamă Daisy. Poţi s-o mângâi. Nu muşcă.

Am început s-o mângâi şi s-a întors cu burta-n sus.

— Îi place s-o freci pe burtă, a zis August.

— E cel mai drăguţ câine pe care l-am văzut, am zis, frecând-o pe burtă.

— Ştiu. E cel mai grozav câine din lume. Nu-i aşa, fetiţo? Imediat ce l-a auzit pe Auggie zicând asta, Daisy a început

să dea din coadă şi s-a dus la el.

186

- R.J. PALACIO -

— Cine-i fetiţa mea? Cine-i fetiţa mea? a zis Auggie, în timp ce ea îl lingea pe faţă.

— Mi-ar plăcea să am un câine, am zis eu. Dar părinţii mei cred că apartamentul nostru e prea mic.

Am început să mă uit prin cameră, în timp ce el dădea drumul la calculator.

— Ai un Xbox 36043! Putem să ne jucăm?

— Hei, am venit să lucrăm la proiectul pentru târgul de ştiinţă!

— Ai Halo44?

— Sigur că am Halo.

— Ne jucăm, te rog?

El intrase pe site-ul Şcolii Beecher şi parcurgea lista proiectelor ştiinţifice propuse de doamna Rubin.

— Vezi de-acolo? m-a întrebat.

Am oftat şi m-am dus să mă aşez pe un scaun de lângă el.

— Grozav iMac! am zis.

— Tu ce calculator ai?

— Omule, eu n-am nici măcar camera mea, cu atât mai puţin calculatorul meu. Părinţii mei au un Dell vechi, care practic e mort.

— Ce zici de proiectul ăsta? a zis, întorcând monitorul în direcţia mea ca să pot vedea.

M-am uitat repede pe ecran şi am simţit că mi se înceţoşează ochii.

— Să facem un ceas solar, a zis el. Mi se pare grozav.

M-am sprijinit de spătar.

— N-am putea face pur şi simplu un vulcan?

— Toată lumea face vulcani.

— Pentru că-i uşor, clar, am zis eu, mângâind-o iar pe Daisy.

— Sau să facem flori din cristale de sare amară?

— Sună plicticos, am zis eu. De ce i-ai pus numele Daisy? August n-a ridicat privirea de pe ecran.

 

 43 Consolă de jocuri video.

44 Joc video SF.

187

- MINUNEA -

— Sora mea a botezat-o. Eu am vrut să-i spun Darth. De fapt, numele ei complet este Darth Daisy dar nimeni n-o strigă aşa.

— Darth Daisy! Ce caraghios! Salut, Darth Daisy i-am zis câinelui, care s-a rostogolit iarăşi pe spate ca s-o scarpin pe burtă.

— Uite, ăsta-i cel mai potrivit, a zis August, arătându-mi pe monitor o fotografie cu nişte cartofi din care ieşeau sârme. Cum să faci o baterie electrică organică din cartofi. Chiar că-i fain! Cică poţi alimenta o veioză cu bateriile astea. I-am putea spune carto-lampă sau cumva. Ce părere ai?

— Pf, mi se pare greu de tot. Ştii că sunt bâtă la ştiinţe.

— Taci din gură, nu-i adevărat!

— Ba este! La ultimul test am luat 54 de puncte. Sunt lemn!

— Ba nu! Asta s-a întâmplat pentru că eram certaţi şi nu te-am ajutat. Acum te pot ajuta. Asta-i un proiect bun, Jack.

Trebuie să-l facem.

— Bine, cum vrei tu, am ridicat eu din umeri.

Atunci s-a auzit un ciocănit în uşă. O adolescentă cu plete lungi şi negre a băgat capul înăuntru. Nu se aştepta să mă vadă acolo.

— Hei, salut, a zis către amândoi.

— Salut, Via, a zis August, dezlipindu-şi ochii de monitor. Via, el e Jack. Jack, ea e Via.

— Salut, am zis eu, dând din cap.

— Salut, a zis ea, privindu-mă atent.

Din secunda în care Auggie mi-a rostit numele, am ştiut că-i povestise tot ce spusesem despre el. Mi-am dat seama din felul în care se uita la mine. De fapt, se uita la mine ca şi cum si-ar fi adus aminte de ziua aceea din faţă de la Carvel, pe Bulevardul Amesfort, care fusese cu mulţi ani în urmă.

— Auggie, vreau să-ţi fac cunoştinţă cu un prieten, a zis ea. Vine peste câteva minute.

— Este noul tău iubit? a tachinat-o August.

Via a lovit cu piciorul scaunul pe care stătea el.

188

- R.J. PALACIO -

— Să te porţi frumos, a zis ea şi a ieşit din cameră.

— Frate, soră-ta e trăsnet! am zis.

— Ştiu.

— Mă urăşte, nu-i aşa? I-ai povestit despre incidentul de la Halloween?

— Da, a răspuns el.

— Da, mă urăşte, sau da, i-ai povestit despre Halloween?

— Amândouă.

189

- MINUNEA -

Iubitul

Peste două minute sora lui s-a întors cu un băiat pe nume Justin. Părea un tip destul de drăguţ. Avea părul lung. Ochelari rotunzi, mici. Ducea în mână o cutie argintie lunguiaţă, ascuţită la un capăt.

— Justin, el e August, fratele meu mai mic, a zis Via. Iar el e Jack.

— Salut, băieţi, a zis Justin, dând mâna cu noi.

Părea puţin emoţionat. Poate pentru că îl vedea pe August pentru prima dată. Uneori uit ce şoc ai când îl întâlneşti prima oară.

— Ai o cameră drăguţă, a zis el.

— Eşti iubitul Viei? a întrebat răutăcios Auggie, iar sora lui i-a tras şapca peste ochi.

— Ce ai în cutie? am întrebat eu. O mitralieră?

— Ha! a răspuns iubitul. Nostim! Nu, este o… scripcă.

— Justin e scripcar, a zis Via. Cântă într-o trupă zydeco.

— Ce naiba e aia o trupă zydeco? a întrebat Auggie, uitându-se la mine.

— Un gen de muzică, a răspuns Justin. Ca muzica creolă.

— Ce înseamnă creolă? am întrebat eu.

— Ar trebui să spui că ai acolo o mitralieră, a zis Auggie.

Nimeni nu te-ar mai bate la cap.

— Ha, cred că ai dreptate, a zis Justin, dând din cap şi trecându-şi părul după urechi. Muzica creolă este un gen de muzică cântată în Louisiana, mi-a răspuns el.

— Eşti din Louisiana? l-am întrebat.

— Nu, a răspuns el, împingându-şi ochelarii în sus pe nas.

Sunt din Brooklyn.

Nu ştiu de ce, dar asta m-a făcut să râd.

— Haide, Justin, a zis Via, trăgându-l de mână. Hai la mine în cameră.

— Bine, băieţi. Ne vedem mai târziu. Pa, a zis el.

— Pa!

— Pa!

190

- R.J. PALACIO -

Imediat ce au ieşit, Auggie s-a uitat la mine şi a zâmbit.

— „Sunt din Brooklyn”, am zis eu, şi amândoi ne-am tăvălit de râs.

191

- MINUNEA -

Partea a cincea

JUSTIN

Uneori cred că am capul atât de mare pentru că este prea plin de visuri.

(Replică din Omul Elefant de Bernard Pomerance)

192

- R.J. PALACIO -

Fratele Oliviei

Îl văd prima oară pe fratele mai mic al oliviei şi recunosc că sunt luat complet prin surprindere.

n-ar trebui, evident, olivia mi-a spus totul despre „sindromul” lui, mi-a descris chiar cum arată, dar mi-a povestit şi despre toate operaţiile făcute în decursul anilor, aşa că am presupus că acum arată mai aproape de normal, ca atunci când un copil se naşte cu buză de iepure, este operat şi nu-ţi dai seama decât că are o cicatrice mică deasupra buzei, presupun că mi-am închipuit că fratele ei are câte o cicatrice ici-colo. dar nu mă aşteptam să văd asta. nu mă aşteptam în niciun caz să-l văd pe puştiul cu şapcă de baseball care stă acum în faţa mea.

de fapt, sunt doi puşti în faţa mea: unul arată absolut normal, e blond şi creţ şi îl cheamă jack; celălalt e auggie.

îmi place să cred că sunt în stare să-mi ascund uimirea. sper că o fac chiar acum. uimirea este una dintre emoţiile greu de măsluit, fie că vrei să arăţi uimit, fie că încerci să nu se vadă că eşti uimit.

dau mâna cu el. dau mâna şi cu celălalt băiat, nu vreau să mă uit fix la faţa lui.

faină cameră, zic.

eşti iubitul viei? zice el.

cred că zâmbeşte, olivia îi trage pe ochi şapca de baseball.

aia e o mitralieră? zice băiatul blond.

de parcă n-aş mai fi auzit asta! vorbim puţin despre zydeco. pe urmă via mă ia de mână şi mă trage afară din cameră, imediat ce închidem uşa după noi, îi auzim râzând.

sunt din brooklin! mă îngână unul dintre ei.

olivia dă ochii peste cap şi zâmbeşte.

hai să stăm în camera mea, zice ea.

ne întâlnim deja de două luni. mi-a plăcut de ea din clipa în care am văzut-o, din momentul în care s-a aşezat la masa noastră, nu-mi puteam lua ochii de la ea. foarte frumoasă, piele măslinie şi cei mai frumoşi ochi albaştri pe care i-am

193

- MINUNEA -

văzut vreodată, la început s-a purtat ca şi cum voia să fim doar prieteni, cred că-mi transmite vibraţia asta chiar şi fără să vrea. stai deoparte, nici nu te obosi să-ncerci. nu flirtează, cum fac alte fete. te priveşte direct în ochi când stă de vorbă cu tine. parcă te provoacă, aşa că am început s-o privesc şi eu direct în ochi, ca şi cum i-aş fi răspuns la provocare, pe urmă am invitat-o să iasă cu mine şi ea a zis da. asta a fost beton.

este o fată nemaipomenită şi-mi place să-mi petrec timpul cu ea.

nu mi-a spus despre august decât la a treia întâlnire.

cred că i-a descris faţa folosind expresia „anormalitate craniofacială”. sau o fi fost „anomalie craniofacială”. ştiu sigur că nu a folosit cuvântul „diform”, pentru că l-aş fi remarcat.

ce părere ai? mă întreabă emoţionată imediat ce intrăm la ea în cameră, eşti şocat?

nu, mint eu.

zâmbeşte şi se uită în altă parte.

eşti şocat.

nu sunt, insist eu. este exact aşa cum ai zis că va fi.

ea dă din cap şi se aşază pe pat. e drăguţ că încă mai are pe pat o mulţime de animale de pluş. ia unul fără să se gândească, un urs polar, şi îl pune în poală.

eu mă aşez pe scaunul de la birou. camera ei este imaculată.

când eram mică, zice, mulţi copii nu mai veneau să se joace cu mine a doua oară. vreau să zic, o grămadă de copii! aveam prieteni care nu veneau nici la ziua mea din cauză că era şi el acolo, nu mi-au spus niciodată direct, dar eu am înţeles, unii nici nu ştiu cum să se poarte cu auggie, îţi dai seama?

am încuviinţat dând din cap.

nici măcar nu-şi dau seama că sunt răi, adaugă ea.

sunt numai speriaţi, adică, să recunoaştem, faţa lui chiar te bagă în sperieţi.

194

- R.J. PALACIO -

bănuiesc că da, răspund eu.

dar pentru tine e ok? mă întreabă ea dulce, nu eşti îngrozit? nu te sperie?

nu sunt îngrozit şi nu mă sperie.

zâmbesc.

ea dă din cap şi se uită la ursul polar din poală, nu-mi dau seama dacă mă crede sau nu, dar pe urmă îl pupă pe urs pe nas şi îl aruncă în mine zâmbind, cred că asta înseamnă că mă crede, sau cel puţin că vrea să mă creadă.

195

- MINUNEA -

Ziua îndrăgostiţilor

De valentine’s day îi ofer oliviei un lănţişor cu o inimioară, iar ea îmi dă o gentuţă făcută din dischete vechi de calculator. e foarte tare că poate să facă aşa ceva. cercei din piese electronice, rochii din tricouri, traiste din blugi vechi, e foarte creativă. îi spun că într-o zi o să ajungă artistă, dar ea vrea să devină om de ştiinţă, genetician, nici mai mult nici mai puţin, vrea să găsească leacul pentru oameni ca fratele ei, presupun.

plănuim să-i cunosc în sfârşit părinţii, sâmbătă seara, la un restaurant mexican de pe bulevardul amesfort, aproape de casa ei.

am toată ziua emoţii din cauza asta. şi când am emoţii îmi reapar ticurile, le am tot timpul, dar nu mai sunt aşa rele ca atunci când eram mic; doar clipesc des, uneori, şi rar îmi smucesc capul, dar când sunt stresat se înrăutăţesc, iar faptul că îi voi cunoaşte pe părinţii ei mă stresează, e clar.

intru în restaurant şi îi găsesc aşteptându-mă înăuntru. tatăl se ridică şi dă mâna cu mine, iar mama mă îmbrăţişează, bat pumnul cu auggie în semn de salut şi o pup pe olivia pe obraz înainte să mă aşez.

ne bucurăm să te cunoaştem, Justin! am auzit multe despre tine!

părinţii oliviei sunt extrem de drăguţi, mă fac imediat să mă simt în largul meu. chelnerul ne aduce meniul şi îi observ expresia când dă cu ochii de august, dar mă prefac că nu văd. cred că în seara asta toţi ne prefacem că nu vedem anumite lucruri, chelnerul, ticurile mele. felul în care fărâmiţează august chipsurile de tortilla în farfurie şi apoi bagă firimiturile în gură cu lingura, mă uit la olivia şi ea îmi zâmbeşte, ea îmi vede ticurile, olivia este o fată care vede totul.

petrecem toată seara vorbind şi râzând, părinţii oliviei mă întreabă despre muzica mea, despre cum am ajuns scripcar şi lucruri dintr-astea. le spun că la început am cântat la

196

- R.J. PALACIO -

vioară muzică clasică, dar pe urmă am trecut la muzică populară appalachiană şi pe urmă la zydeco. ascultă fiecare cuvânt ca şi cum îi interesează cu adevărat. îmi spun să-i anunţ când trupa mea are viitoarea cântare, ca să vină să mă asculte.

sincer să fiu, nu sunt obişnuit cu atâta atenţie, părinţii mei habar n-au ce vreau să fac cu viaţa mea. nu mă întreabă niciodată, nu vorbim niciodată despre asta. Nici nu cred că ştiu că mi-am schimbat vioara clasică pe o scripcă cu opt coarde încă de acum doi ani.

după cină mergem acasă la olivia să mâncăm îngheţată. câinele lor ne întâmpină la uşă. un câine bătrân, foarte drăgălaş, dar a vomitat peste tot în hol. mama oliviei dă fuga după prosoape de hârtie, iar tatăl ei ia câinele în braţe de parcă ar fi un copilaş.

ce-ai păţit, fetiţo? zice el, iar câinele se simte ca în rai, scoate limba de-un cot, dă din coadă şi stă cu picioarele-n sus în unghiuri ciudate.

tată, povesteşte-i lui Justin cum te-ai ales cu daisy zice olivia.

da! zice auggie.

tatăl lor zâmbeşte şi se aşază într-un fotoliu, cu câinele cuibărit în braţe. e clar că a spus povestea asta de o grămadă de ori şi că lor le place s-o asculte.

vin într-o seară cu metroul, zice el, şi un om al străzii pe care nu l-am mai văzut prin cartier împingea un covrig de blană într-un cărucior, vine la mine şi zice, hei, domnule, nu vrei să-mi cumperi câinele? iar eu nici nu stau pe gânduri, zic sigur că da, cât vrei pe el? zece dolari, zice el, aşa că eu îi dau hârtia de douăzeci pe care o aveam în portofel şi el îmi dă câinele, justin, crede-mă, n-ai mirosit în viaţa ta ceva atât de împuţit! o iau de acolo şi o duc direct la veterinarul din colţ, iar pe urmă o aduc acasă.

nici măcar nu mi-a dat telefon înainte, să ştii! intervine mama în timp ce curăţă pardoseala, să mă întrebe dacă sunt de acord să aducă acasă câinele unui om al străzii.

197

- MINUNEA -

câinele se uită la ea când zice asta ca şi cum ar înţelege tot ce spune fiecare despre el. e o căţea fericită, parcă ar şti că şi-a găsit norocul atunci când a dat peste familia asta.

cam înţeleg ce simte. îmi place familia oliviei, sunt nişte oameni veseli.

familia mea nu-i deloc la fel. mama şi tata au divorţat când aveam eu patru ani şi se urăsc mult. am crescut locuind câte jumătate de săptămână în apartamentul tatei din chelsea, iar cealaltă jumătate acasă la mama, în brooklyn heights. am un frate vitreg cu cinci ani mai mare decât mine care abia dacă ştie că exist. simt de când mă ştiu că părinţii mei abia aşteptau să cresc destul cât să pot avea grijă de mine singur, „poţi să te duci singur la magazin.” „uite cheile apartamentului”. e caraghios că pentru părinţii ultra-protectori există un cuvânt, dar pentru opusul lor, nu. cum să le spui unor părinţi care nu te protejează destul? infra-protectori? neglijenţi? egoişti? duşi cu pluta? cred că în toate aceste feluri.

în familia oliviei toţi îşi spun mereu unii altora „te iubesc”. eu nu ţin minte când mi-a spus ultima dată asta cineva

din familia mea.

până să vină timpul să plec acasă, toate ticurile mele dispăruseră.

198

- R.J. PALACIO -

Oraşul nostru

Pentru serbarea de la primăvară pregătim piesa oraşul nostru45. olivia m-a provocat să concurez pentru rolul principal, regizorul, şi cumva am reuşit să-l primesc, noroc neaşteptat. n-am mai jucat niciodată un rol principal. i-am spus oliviei că-mi aduce noroc. din păcate ea n-a primit rolul principal feminin, emily gibbs. l-a obţinut miranda, fata cu părul roz. olivia a primit un rol mai mic, dar e şi dublură pentru emily. eu sunt mai dezamăgit decât este olivia. ea pare aproape uşurată.

nu-mi place să se holbeze lumea la mine, zice ea, ceea ce-i destul de ciudat din partea unei fete atât de drăguţe.

o parte din mine crede că s-ar putea să fi rasolit audiţia intenţionat.

serbarea de primăvară e la sfârşitul lui aprilie. acum suntem la jumătatea lui martie, aşa că am mai puţin de şase săptămâni să-mi învăţ rolul, plus repetiţiile, plus repetiţiile cu trupa, plus testele finale, plus timpul petrecut cu olivia. vor fi şase săptămâni grele, în mod sigur, domnul Davenport, profesorul de teatru, e cam maniac cu toate, până se termină spectacolul, cred că o să ne scoată din minţi, am auzit un zvon că voia să facă omul elefant, dar a schimbat piesa în ultimul moment cu oraşul nostru. schimbarea asta ne-a mâncat o săptămână de repetiţii.

nu aştept deloc cu nerăbdare nebunia din următoarea lună şi jumătate.

 

45  Piesă de teatru scrisă de Thornton Wilder.

199

- MINUNEA -

Buburuza

Olivia şi cu mine stăm pe treptele din faţa casei, mă ajută cu replicile, e o seară caldă de martie, aproape ca vara. cerul arată încă strălucitor şi azuriu, dar soarele a coborât şi pe trotuare se întind umbre lungi.

eu recit:

da, soarele a răsărit de peste o mie de ori, verile şi iernile au mai ros puţin munţii, iar ploile i-au mai spălat de praf. copiii care înainte nici nu erau născuţi au început deja să rostească propoziţii întregi; unele persoane care se credeau sprintene şi tinere au băgat de seamă că nu mai pot urca scările în fugă, ca pe vremuri, fără să le bată inima ceva mai repede.46

am clătinat din cap. nu-mi aminteam mai departe.

atâtea lucruri se pot întâmpla într-o mie de zile, îmi suflă olivia, citind din text.

aşa-i, aşa-i, aşa-i, zic.

dau din cap şi oftez.

sunt varză, olivia, cum naiba să ţin minte atâtea replici?

o să le ţii, răspunde ea plină de încredere, se întinde şi face palmele căuş în jurul unei buburuze apărute de nicăieri. vezi? semn de noroc, zice ea, ridicând încet dosul palmei

ca să lase buburuza să treacă în palma celeilalte mâini. semn de noroc sau semn că se încălzeşte, glumesc eu. semn de noroc, desigur, răspunde ea şi se uită cum i se

caţără buburuza pe încheietură, cred că poţi să-ţi pui o dorinţă când prinzi o gărgăriţă. când eram mici, auggie şi cu mine ne puneam dorinţe la toate gâzele.

ea închide din nou palmele în jurul buburuzei.

hai, pune-ţi o dorinţă! închide ochii!

închid ochii ascultător, trece o secundă lungă, pe urmă îi deschid.

ţi-ai pus dorinţa?

 

46 Fragment din piesa de teatru Oraşul nostru. 200

- R.J. PALACIO -

da.

ea zâmbeşte, desface palmele şi buburuza, ca la un semn, îşi deschide aripile şi zboară.

nu vrei să ştii ce dorinţă mi-am pus? întreb sărutând-o. nu, răspunde ea sfioasă şi se uită la cer, care în clipa asta

are chiar culoarea ochilor ei.

mi-am pus şi eu o dorinţă, spune ea misterioasă, dar ea îşi doreşte atâtea lucruri, încât nu-mi pot imagina la ce se gândeşte.

201

- MINUNEA -

Staţia de autobuz

Mama oliviei, auggie, jack şi daisy ies şi ei pe trepte exact când îmi iau rămas-bun de la olivia, cam jenant, pentru că tocmai ne sărutăm îndelung.

bună, copii, zice mama ei, prefăcându-se că n-a văzut nimic, dar cei doi băieţi chicotesc.

bună ziua, doamnă pullman.

justin, spune-mi isabel, zice ea din nou.

e a treia oară când mă roagă asta, aşa că trebuie să mă obişnuiesc.

mă duc acasă, zic, ca şi cum m-aş explica.

te duci la metrou? mă întreabă isabel, mergând în spatele câinelui cu un ziar. îl conduci şi pe jack la staţia de autobuz?

nicio problemă.

de acord, jack? îl întreabă mama oliviei, iar el ridică din umeri, justin, poţi să rămâi cu el până vine autobuzul?

sigur!

ne spunem toţi la revedere, olivia îmi face cu ochiul.

nu-i nevoie să stai cu mine, zice jack când ne îndepărtăm. iau singur autobuzul de fiecare dată. mama lui auggie e prea protectoare.

are o voce gravă, joasă, vorbeşte ca un băiat dur. arată într-un fel ca puştii şmecheri din filmele vechi alb-negru. ar trebui să poarte şapcă de vânzător de ziare şi pantaloni bufanţi până la genunchi.

ajungem în staţie şi orarul spune că autobuzul vine peste opt minute.

aştept cu tine, îi zic.

cum crezi, ridică el din umeri. îmi împrumuţi un dolar? vreau nişte gumă.

scot un dolar din buzunar şi îl urmăresc cum traversează strada până la băcănia din colţ. mi se pare totuşi cam mic ca să umble singur pe străzi, pe urmă mă gândesc cât eram eu de mic şi cum mergeam singur cu metroul. eram mult prea

202

- R.J. PALACIO -

mic. într-o zi voi fi un tată ultra-protector, ştiu sigur, copiii mei vor şti că-mi pasă de ei.

aştept acolo un minut sau două şi pe urmă văd trei băieţi venind din direcţia opusă, se îndreaptă direct spre băcănie, iar unul dintre ei se uită înăuntru şi le face semn din cap celorlalţi doi. pe urmă se uită toţi înăuntru. îmi dau seama că n-au gânduri bune, îşi dau coate unul altuia şi râd. unul dintre ei e cât jack de înalt, dar ceilalţi doi sunt mai mari, par adolescenţi. se ascund în spatele tejghelei cu fructe din faţa magazinului şi când iese jack se iau după el şi scot nişte sunete ca şi cum ar vomita zgomotos. jack se întoarce ca din întâmplare să vadă cine sunt, iar ei o iau la fugă, bătând palma şi râzând, sunt nişte jigodii.

jack traversează strada ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic şi stă lângă mine în staţia de autobuz, făcând baloane de gumă.

prieteni de-ai tăi? îl întreb eu într-un târziu.

ha! zice el.

încearcă să zâmbească, dar îmi dau seama că e supărat. doar nişte nemernici de la mine de la scoală, un băiat pe

care-l cheamă julian şi gorilele lui, henry şi miles. te necăjesc des aşa?

nu, n-au mai făcut-o înainte. nu fac asta la şcoală niciodată, i-ar da afară. julian locuieşte la două străzi de aici, cred că a fost un ghinion să mă întâlnesc cu el.

aha. bine, încuviinţez eu.

nu-i mare lucru, mă asigură el.

involuntar, ne uităm pe bulevardul amesfort să vedem dacă vine autobuzul.

suntem într-un fel de război, zice el după un minut, ca şi cum asta ar explica totul.

pe urmă scoate o foaie împăturită din buzunarul de la blugi şi mi-o dă. o desfac, sunt trei liste de nume.

a întors toată clasa împotriva mea, zice jack.

nu chiar toată, subliniez eu uitându-mă la listă.

îmi lasă bileţele în dulap cu toată lumea te urăşte.

203

- MINUNEA -

ar trebui să-i spui asta dirigintei.

jack se uită la mine ca la un idiot şi clatină din cap. oricum, unii sunt neutri, zic, arătând lista, dacă-i atragi de

partea ta, taberele se echilibrează.

mda, exact asta o să se întâmple, răspunde el sarcastic. de ce nu?

îmi aruncă din nou o privire ca şi cum aş fi cel mai mare prost cu care a stat el de vorbă vreodată.

care-i treaba? zic eu.

clatină din cap de parcă n-ar mai avea nicio speranţă de la mine.

să zicem, spune el, că sunt prieten cu un băiat care nu-i tocmai cel mai popular din şcoală.

şi atunci îmi dau seama ce nu spune el: august, tot ce i se întâmplă este din cauză că-i prieten cu august, şi nu vrea să-mi spună mie pentru că sunt iubitul surorii lui.

da, sigur, are sens.

vedem autobuzul apropiindu-se pe bulevardul amesfort. ţin-te tare, îi spun şi îi înapoiez foaia de hârtie, la gimnaziu

e cât se poate de rău, dar pe urmă se îndreaptă treaba, lucrurile se vor rezolva.

el ridică din umeri şi vâră lista înapoi în buzunar.

ne facem cu mâna când urcă în autobuz şi îl văd îndepărtându-se.

când ajung la staţia de metrou, două străzi mai încolo, îi văd pe cei trei băieţi în faţa chioşcului cu covrigi de alături.

încă râd şi se rup în figuri ca membrii unei bande, nişte băieţei de bani gata în blugi strâmţi şi scumpi purtându-se ca borfaşii.

nu ştiu ce mă apucă, dar îmi scot ochelarii şi îi bag în buzunar, îmi pun cutia viorii sub braţ cu vârful îndreptat înainte şi mă duc la ei încruntat, vrând să arăt cât mai fioros. se uită la mine şi le îngheaţă râsul pe buze când mă văd. înlemnesc cu îngheţatele în poziţii ciudate.

yo, ascultaţi aici! nu vă puneţi cu jack, zic eu încet, scrâşnind din dinţi, cu vocea lui clint eastwood când e

204

- R.J. PALACIO -

ticălos, mai luaţi-vă o dată de el şi o să vă pară foarte, foarte rău…

bat uşor în cutia viorii, pentru efect.

aţi priceput?

ei aprobă din cap la unison şi îngheţata le picură pe mâini. eu dau din cap încet şi misterios, pe urmă dispar în staţia de metrou coborând câte două trepte odată.

205

- MINUNEA -

Repetiţia

Ne apropiem de premieră şi piesa îmi ocupă tot mai mult timp. o mulţime de replici de memorat, monoloage lungi când vorbesc numai eu. dar olivia a avut o idee excelentă, care mă ajută. îmi iau scripca cu mine pe scenă şi cânt puţin în timp ce vorbesc. în piesă nu scrie aşa, dar domnul davenport crede că scripca adaugă un element rustic suplimentar rolului regizorului. pentru mine e nemaipomenit. de fiecare dată când am nevoie de o secundă să-mi amintesc replica, încep să cânt puţin din veselia soldatului47 şi câştig timp.

am ajuns să-i cunosc mai bine pe cei din piesă, mai ales pe fata cu părul roz care o joacă pe emily. se dovedeşte că nu-i aşa de limitată cum o credeam, ţinând cont de grupul din care face parte. iubitul ei este un morman de muşchi, mare sculă la toate întrecerile sportive din şcoală, asta-i o lume cu care eu n-am nici în clin, nici în mânecă, aşa că m-a surprins să aflu că miranda se dovedeşte fată de treabă.

într-o zi stăm pe podea, în culise, şi aşteptăm un electrician să repare reflectorul principal.

de când te întâlneşti cu olivia? mă întreabă ea din senin.

de vreo patru luni, zic eu.

l-ai cunoscut pe fratele ei? mă întreabă ea pe un ton oarecare.

mă ia pe neaşteptate şi nu-mi pot ascunde surprinderea.

îl cunoşti pe fratele oliviei? o întreb.

via nu ţi-a spus? am fost prietene bune. îl cunosc pe auggie de când era bebe.

mda, parcă ştiam ceva, îi răspund.

nu vreau să ştie că olivia nu mi-a povestit nimic, nu vreau să ştie cât de mult mă surprinde că-i spune via. nimeni în afara familiei oliviei nu-i spune via şi uite că fata asta cu păr roz, pe care am crezut-o o străină, îi spune via.

 

 47 Melodie country.

206

- R.J. PALACIO -

miranda râde şi clatină din cap, dar nu zice nimic, se lasă o linişte jenantă, apoi ea începe să caute prin geantă şi trage afară portofelul, scormoneşte printre nişte fotografii şi îmi întinde una. un băieţel în parc, într-o zi cu soare. poartă pantaloni scurţi şi tricou – şi o cască de astronaut care îi acoperă tot capul.

erau patruzeci de grade în ziua aia, zice miranda zâmbind spre fotografie, dar nu şi-ar fi scos casca pentru nimic în lume. a purtat-o doi ani întregi, iarna, vara, la plajă… a fost o nebunie.

da, am văzut fotografii acasă la olivia.

eu i-am dat casca, zice ea.

pare mândră. ia fotografia şi o bagă cu grijă la loc în portofel.

grozav, zic eu.

te împaci cu asta? zice ea, uitându-se la mine.

o privesc fără expresie.

cu ce să mă împac?

ridică din sprâncene ca şi cum nu m-ar crede.

ştii despre ce vorbesc, zice ea, şi ia o înghiţitură lungă din sticla cu apă. Hai să recunoaştem, continuă ea, că universul n-a fost blând cu auggie pullman.

 207

- MINUNEA -

Pasărea

De ce nu mi-ai spus că tu şi miranda navas aţi fost prietene? o întreb a doua zi pe olivia.

sunt chiar supărat pe ea că nu mi-a spus.

nu-i mare lucru, răspunde ea defensiv, privindu-mă ca pe un ciudat.

ba e mare lucru, zic eu. am părut un idiot. cum ai putut să nu-mi spui? te-ai purtat mereu ca şi cum n-ai cunoaşte-o. nici  n-o  cunosc,  răspunde  ea  repede,  n-o  cunosc  pe majoreta asta cu părul roz. fata pe care am cunoscut-o era o

fraieră care colecţiona păpuşi americane.

ei, haide, olivia!

ei, haide, tu!

ai fi putut să-mi pomeneşti despre asta la un moment dat, am zis încet, prefăcându-mă că nu văd lacrima uriaşă care i se rostogolea dintr-odată pe obraz.

ridică din umeri, luptându-se cu lacrimi şi mai mari. nu-i nimic, nu sunt supărat, zic eu, crezând că lacrimile

sunt din cauza mea.

sincer, puţin îmi pasă dacă eşti supărat, zice ea răutăcios.

ce drăguţă eşti! ripostez eu.

ea nu mai spune nimic, lacrimile stau gata să ţâşnească.

olivia, ce se întâmplă? întreb eu.

ea clatină din cap ca şi cum n-ar vrea să vorbească despre asta, dar brusc izbucneşte într-un şuvoi de lacrimi.

iartă-mă, Justin, nu eşti tu de vină. nu plâng din cauza ta, reuşeşte ea să spună până la urmă printre hohote.

atunci de ce plângi?

pentru că sunt o fiinţă îngrozitoare.

despre ce vorbeşti?

nu se uită la mine. îşi şterge lacrimile cu palma.

nu le-am spus părinţilor mei despre spectacol, zice ea repede.

clatin din cap, pentru că nu prea înţeleg ce vrea să spună. e-n regulă, zic. nu-i prea târziu, încă mai sunt bilete…

208

- R.J. PALACIO -

nu vreau să vină la spectacol, Justin, mă întrerupe ea nerăbdătoare. înţelegi ce spun? nu vreau să vină! dacă vin, îl iau şi pe auggie cu ei, şi nu mă simt în stare…

izbucneşte iar în plâns, fără să poată termina ce are de spus. îmi pun braţul pe după umerii ei.

sunt o persoană îngrozitoare! zice ea printre lacrimi.

nu eşti o persoană îngrozitoare, spun eu blând.

ba sunt! suspină ea. e nemaipomenit să fiu într-o şcoală nouă, unde nu-l cunoaşte nimeni, înţelegi? nimeni nu mai şuşoteşte pe la spatele meu. este minunat, justin! dar dacă vine şi el la piesă, atunci va şti toată lumea şi va vorbi toată lumea… nu ştiu de ce sunt în stare să simt aşa ceva… jur că înainte nu mi-a fost niciodată ruşine cu august.

ştiu, ştiu, zic eu ca s-o liniştesc, ai tot dreptul să te simţi aşa, olivia, ai avut multe de înfruntat în viaţă.

când se supără, mi se pare că olivia seamănă cu o pasăre care-şi înfoaie penele, dar când e vulnerabilă ca acum, e ca un pui de pasăre care s-a pierdut de cuib.

aşa că o protejez sub aripa mea.

209

- MINUNEA -

Universul

În noaptea asta nu pot să dorm. am capul plin de gânduri pe care nu le pot potoli, replici din monoloage. elemente din tabelul periodic al elementelor pe care ar trebui să-l ştiu pe de rost. teoreme pe care se presupune că le-am înţeles. olivia, auggie.

îmi tot vin în minte vorbele mirandei: universul n-a fost blând cu auggie pullman.

mă gândesc mult la cuvintele astea şi la tot ce înseamnă ele. miranda are dreptate, universul n-a fost blând cu auggie pullman. ce-a făcut copilul ăsta ca să merite o asemenea pedeapsă? ce au făcut părinţii lui? sau olivia? ea mi-a spus odată că părinţii lui au aflat de la doctori că probabilitatea unui astfel de amestec de sindroame care să conducă la o faţă ca a lui auggie este de unu la patru milioane. înseamnă că universul e o loterie gigantică, nu? când te naşti, cumperi bilet. nu se ştie dacă tragi un bilet norocos sau unul ghinionist. este vorba doar de noroc.

capul mi se învârte de astfel de gânduri, dar pe urmă se ivesc unele mai blânde, ca un acord în terţă cu bemol pe o coardă majoră. nu, nu, nu-i totul întâmplător, dacă ar fi cu adevărat întâmplător, universul ne-ar abandona complet, iar universul nu ne abandonează, are grijă de cele mai fragile creaţii ale lui în feluri pe care nu le putem vedea. de exemplu, nişte părinţi care te adoră orbeşte. o soră mai mare care se simte vinovată pentru că-i mai frumoasă decât tine, şi un puşti cu voce gravă pe care l-au abandonat prietenii pentru că ţine la tine. ba chiar şi o fată cu părul roz care îţi poartă fotografia în portofel. poate că este o loterie, dar până la urmă universul le dă şanse egale tuturor, universul are grijă de toate păsările lui.

210

Partea a şasea

AUGUST

Ce minunată lucrare e omul! Cât de nobilă îi este inteligenţa, ce fără de număr îi sunt facultăţile!

Cât de chibzuit şi de admirabil e în faptele sale,

cât de asemenea unui înger! Cât de asemenea unui zeu, în puterea înţelegerii sale! Omul e frumuseţea lumii!…

(William Shakespeare, Hamlet, actul II, scena 2, traducere de Leon Leviţchi şi Dan Duţescu)

211

- MINUNEA -

Polul Nord

Am dat lovitura când ne-am prezentat carto-lampa la târgul de ştiinţe. Jack şi cu mine am luat pentru proiect nota

10.  Era prima dată anul ăsta când Jack lua un 10, aşa că şi-a ieşit din minţi de bucurie.

Toate proiectele de la târg au fost expuse în sala de sport. Aranjamentul a fost acelaşi ca la Muzeul Egiptean din decembrie, doar că de data asta pe mese s-au înşirat vulcani şi diorame cu molecule, în loc de piramide şi de faraoni. Şi nu ne-am mai condus noi părinţii să vadă fiecare obiect. Am stat fiecare la mesele noastre, iar părinţii au făcut turul încăperii trecând rând pe rând pe la noi.

Din  punct  de  vedere  matematic,  lucrurile  stau  astfel:

şaizeci de copii în fiecare an înseamnă şaizeci de perechi de părinţi. Asta nu-i include şi pe nelipsiţii bunici. Asta înseamnă cel puţin o sută douăzeci de perechi de ochi care au ajuns să se uite la mine. Ochi neobişnuiţi cu mine, aşa cum se obişnuiseră deja ochii copiilor lor. La fel cum acul busolei arată mereu nordul, indiferent cum o roteşti, tot aşa se întorceau ochii lor spre mine ca spre Polul Nord.

Iată de ce continuă să nu-mi placă evenimentele şcolare la care sunt invitaţi şi părinţii. Dar nu le urăsc la fel ca la începutul anului şcolar. Festivalul Zilei Recunoştinţei cred că a fost cel mai rău. Pentru prima oară a trebuit să dau ochii cu toţi părinţii deodată. După aceea a urmat Muzeul Egiptean, dar atunci n-a fost mare lucru, pentru că m-am îmbrăcat în mumie şi nu m-a băgat nimeni în seamă. Pe urmă a venit concertul de iarnă, pe care l-am urât pentru că a trebuit să cânt în cor. Nu numai că nu ştiu să cânt, dar m-am simţit ca un exponat. Expoziţia de desen de la Anul Nou nu a fost la fel de rea, dar tot supărătoare. Ne-au expus lucrările pe holurile din toată şcoala şi părinţii au tot venit să le vadă. M-am simţit din nou ca la începutul şcolii, mă intersectam pe culoare cu adulţi nepreveniţi.

212

- R.J. PALACIO -

Nu că mi-ar păsa cum reacţionează lumea la vederea mea. Am zis-o de un catralion de ori. M-am obişnuit de mult, nu mă mai necăjesc. Este ca atunci când ieşi afară şi burează. Nu-ţi pui cizme de cauciuc pentru o simplă ţârâială. Nici măcar nu deschizi umbrela. Mergi printre stropi şi abia dacă-ţi dai seama că ţi se umezeşte părul.

Dar când sala de gimnastică se umple de părinţi, e ca şi cum ar trebui să înfrunt un uragan. Privirile celorlalţi mă lovesc ca un perete de apă.

Mama şi tata au zăbovit mult lângă masa mea, împreună cu părinţii lui Jack. Este foarte caraghios cum ajung părinţii să formeze aceleaşi grupuleţe ca şi copiii lor. Părinţii mei, părinţii lui Jack şi mama lui Summer se învârt peste tot împreună. Iar pe părinţii lui Julian i-am văzut pierzând vremea împreună cu părinţii lui Henry şi ai lui Miles. Chiar şi părinţii celor doi Max umblă împreună. E foarte nostim.

Mai târziu, când mergeam spre casă, le-am povestit mamei şi tatei ce am remarcat şi ei au găsit observaţia mea amuzantă.

— Cred că este adevărat că cine se aseamănă se adună, a zis mama.

213

- MINUNEA -

Păpuşa Auggie

O vreme n-am vorbit decât despre „război”. Luna februarie a fost cea mai rea. Practic, atunci nu mai vorbea nimeni cu noi, iar Julian începuse să ne lase bileţele în dulapuri. Cele pentru Jack erau tâmpite: „Eşti prost!” sau „Nimănui nu-i mai place de tine!”

Pe  biletele  mele  scria:  „Monstrule!”,  iar  unul  chiar  îmi

spunea: „Dispari din şcoala noastră, orcule!”

Summer era de părere că ar fi trebuit să-i arătăm biletele doamnei Rubin, care era decanul gimnaziului, sau chiar domnului Tushman, dar nouă ni s-a părut că ar fi gesturi de pârâcioşi. Desigur, am lăsat şi noi bilete, deşi ale noastre nu debordau de atâta răutate. Erau mai degrabă amuzante şi sarcastice.

Unul era aşa: „Eşti atât de frumos, Julian! Te iubesc. Vrei să te însori cu mine? Cu dragoste, Beulah”.

Altul era: „Îmi place părul tău, xoxo Beulah”.

Şi încă unul: „Eşti o dulceaţă. Gâdilă-mă la picioare! XO Beulah”.

Beulah era o fată inventată de mine şi de Jack. Avea obiceiuri scârboase, de exemplu îşi mânca murdăria dintre degetele de la picioare şi îşi sugea încheieturile degetelor. Şi ne-am imaginat că cineva ca ea s-ar îndrăgosti imediat de Julian, care arăta şi se purta ca un personaj din reclamele la muzică pentru adolescenţi.

Tot în februarie, Julian, Miles şi Henry i-au făcut farse lui Jack. Mie nu mi-au făcut, ştiau că, dacă ar fi fost prinşi că îşi bat joc de mine, ar fi avut necazuri mari. Dar Jack li s-a părut o ţintă mai uşoară. Odată i-au furat lui Jack şortul de gimnastică şi au jucat „măgăruşul” cu el, la vestiar. Altă dată, Miles, care stătea la dirigenţie lângă Jack, i-a luat lui Jack notiţele de pe bancă, le-a făcut ghem şi i le-a aruncat lui Julian, în cealaltă parte a clasei. Asta nu s-ar fi întâmplat de faţă cu doamna Petosa, dar în ziua aceea venise un suplinitor, iar suplinitorii nu pricep niciodată ce se petrece.

214

- R.J. PALACIO -

Dar Jack era bun la chestii dintr-astea. Nu lăsa niciodată să se vadă că e supărat, deşi cred că uneori era.

Şi ceilalţi copii din clasă ştiau de război. Fetele, în afară de cele din grupul Savannei, au fost neutre la început. Dar în martie au început să se sature. La fel s-a întâmplat şi cu unii băieţi. Odată, când Julian îndesa în rucsacul lui Jack nişte resturi din ascuţitoare, Amos, care de obicei era de partea lor, a smuls rucsacul din mâinile lui Julian şi i l-a dat înapoi lui Jack. Începea să se simtă că majoritatea băieţilor nu mai mergeau pe mâna lui Julian.

Pe urmă, acum câteva săptămâni, Julian a început să răspândească zvonul caraghios că Jack angajase „un ucigaş plătit” să-i „pună jos” pe el, pe Miles şi pe Henry. Minciuna era jalnică de tot, lumea a început să râdă pe la spatele lui. În acel moment, toţi cei care încă mai erau în tabăra lui au părăsit barca şi au devenit clar neutri. Aşa că la sfârşitul lui martie numai Miles şi Henry mai erau de partea lui Julian – şi cred că deja războiul îi obosise şi pe ei.

Sunt destul de sigur că nimeni nu mai juca nici Ciuma pe la spatele meu. Nimeni nu mai tresărea dacă îl atingeam din întâmplare, iar colegii împrumutau creioane de la mine fără să se mai poarte ca şi cum ar fi fost pline de microbi.

Uneori, chiar glumeau cu mine. Alaltăieri am văzut-o pe Maya scriindu-i un bileţel lui Ellie pe o hârtiuţă cu monstruleţi şi, nu ştiu de ce, am zis:

— Ştii că tipul care i-a creat pe monstruleţi i-a copiat după mine?

Maya m-a privit cu ochii mari, ca şi cum m-ar fi crezut fără umbră de îndoială. Pe urmă şi-a dat seama că glumesc şi i s-a părut cea mai amuzantă glumă din lume.

— Ce caraghios eşti, August! a zis ea.

Pe urmă le-a povestit lui Ellie şi altor fete ce i-am spus şi tuturor li s-a părut amuzant. Ca şi cum la început le-ar fi şocat, dar văzându-mă pe mine că râd, şi-au dat seama că e în regulă să râdă şi ele. A doua zi am găsit un breloc cu un monstruleţ la mine pe scaun, plus un bilet drăguţ de la

215

- MINUNEA -

Maya: „Pentru cea mai drăguţă păpuşă August din lume. xo Maya.”

Acum şase luni, astfel de lucruri nu s-ar fi întâmplat niciodată, dar acum se întâmplă din ce în ce mai des.

Lumea a reacţionat foarte OK şi după ce am început să port proteze auditive.

216

- R.J. PALACIO -

Lobot⁴⁸

Încă de când eram mic, doctorii le-au spus părinţilor mei că într-o zi voi avea nevoie de proteze auditive. Nu-mi dau seama de ce asta m-a speriat întotdeauna; poate din cauză că tot ce are legătură cu urechile mele îmi dă mari bătăi de cap.

Am început să aud tot mai rău, dar n-am spus nimănui. Zgomotul oceanului pe care îl aud mereu în creier a devenit mai puternic. Aud vocile celorlalţi ca de sub apă. Dacă stau în spatele clasei, nu aud ce zic profesorii. Dar ştiam că, dacă le spun mamei şi tatei, voi ajunge să port aparat auditiv şi speram să pot termina clasa a cincea fără el.

Dar la controlul medical periodic din octombrie n-am trecut testul cu audiometrul şi doctorul mi-a zis: „Băiete, a venit vremea!”. M-a trimis la un doctor de specialitate care mi-a luat mulaje după urechi.

Dintre toate trăsăturile mele, cel mai mult îmi urăsc urechile. Arată ca doi pumni strânşi, lipiţi de o parte şi de alta a feţei mele. Sunt şi prea jos, fără nicio îndoială. Par nişte bucăţi de blat de pizza care atârnă spre gât. Mă rog, poate că exagerez. Dar chiar le urăsc.

Doctorul ne-a arătat aparatul auditiv mai întâi mie şi mamei, iar eu am mârâit imediat.

— Nu port aşa ceva, am zis eu, încrucişând braţele la piept.

— Căştile par destul de mari, a zis medicul orelist, dar le vom ataşa pe un suport susţinut de cap, pentru că nu există altă posibilitate să le facem să-ţi stea pe urechi.

Protezele auditive au în mod normal un suport care se trece pe după pavilionul urechii, ca să ţină amplificatorul înăuntru. Dar urechile mele nu au pavilion extern, aşa că

 

48 Personaj din Războiul stelelor: Imperiul contraatacă. Poartă un „radiotransmiţător bionic” care arată ca nişte căşti audio unite la ceafă cu o bandă lată.

217

- MINUNEA -

trebuie să ataşeze amplificatoarele de o bandă groasă care ar trebui să-mi înconjoare capul pe la ceafă.

— Mami, nu pot purta aşa ceva, m-am smiorcăit eu.

— Nici n-o să le bagi în seamă, a zis mama încercând să pară veselă. Seamănă cu nişte căşti audio.

— Căşti audio? Uită-te la ele, mamă! am reacţionat eu furios. Semăn cu Lobot!

— Cine e Lobot? a întrebat calmă mama.

— Lobot?

Doctorul de urechi s-a uitat la căştile mele şi le-a făcut o mică ajustare.

— Personajul din Imperiul contraatacă? Tipul chel cu un radiotransmiţător fantastic montat în jurul cefei?

— N-am idee despre ce vorbiţi, a zis mama.

— Ştiţi dispozitivele din Războiul stelelor? l-am întrebat pe doctor.

— Dacă ştiu dispozitivele din Războiul stelelor? a întrebat la rândul lui, trecându-mi căştile peste cap. Practic, eu am inventat dispozitivele din Războiul stelelor.

S-a lăsat pe spate în scaun să vadă cum arată banda care unea căştile, pe urmă le-a scos din nou.

— Auggie, vreau să-ţi explic ce sunt astea, a zis el, arătând spre diferite părţi ale aparatului auditiv. Bucata asta curbată de plastic face legătura între tuburile din cele două căşti care intră în interiorul urechilor. În decembrie am făcut un mulaj al urechilor tale tocmai ca părţile astea interne să se potrivească perfect şi să nu te deranjeze. Partea asta se numeşte receptor. Receptoarele se ataşează de banda de sprijin.

— Banda de Lobot, am zis eu nefericit.

— Hei, Lobot e un personaj grozav, a zis doctorul. Nu-i ca

şi cum ar urma să arăţi ca Jar Jar49. Asta chiar că ar fi neplăcut.

Mi-a pus din nou căştile pe urechi, cu mare grijă.

 

49 Personaj comic din Războiul stelelor care are un aspect ciudat şi caraghios.

218

- R.J. PALACIO -

— Gata, August, a zis. Cum ţi se par?

— Absolut incomode! am zis.

— Te vei obişnui cu ele foarte repede, a zis doctorul.

M-am uitat în oglindă. Aveam lacrimi în ochi. Nu vedeam decât nişte tuburi ieşindu-mi dintr-o parte şi din cealaltă a capului, ca nişte antene.

— Mamă, chiar trebuie să le port? am întrebat eu, încercând să nu plâng. Le urăsc. Şi nu aud mai bine cu ele!

— Stai numai puţin, prietene, a zis doctorul. Încă nu le-am dat drumul. Când o să-ţi dai seama cum auzi cu ele, vei dori să le porţi.

— Nu le vreau!

Şi pe urmă doctorul le-a dat drumul.

219

- MINUNEA -

Auz strălucitor

Cum aş putea explica ce am auzit în momentul în care doctorul a activat proteza auditivă? Sau ce n-am auzit? Mi-e greu să-mi găsesc cuvintele. Oceanul din capul meu a dispărut. Sunetele îmi treceau prin creier ca o lumină strălucitoare. Ca atunci când eşti într-o cameră în care un bec s-a ars, dar nu-ţi dai seama cât era de întuneric până când nu-l schimbă cineva şi, uraaa! totul devine scăldat în lumină! Nu ştiu dacă există în materie de auz echivalentul cuvântului „strălucitor”, dar aş fi vrut să-l ştiu, pentru că urechile mele auzeau strălucitor!

— Cum ţi se pare, Auggie? a zis doctorul. Mă auzi bine? L-am privit, i-am zâmbit, dar nu i-am răspuns.

— Scumpule, auzi diferit? a zis mama.

— Nu trebuie să strigi, mamă, am dat eu fericit din cap.

— Auzi mai bine? m-a întrebat orelistul.

— Nu mai aud zgomotul permanent de mai înainte, i-am răspuns. În urechile mele s-a făcut linişte.

— A scăpat de zgomotul alb, a zis doctorul, încuviinţând din cap. M-a privit şi mi-a făcut cu ochiul. Ţi-am spus eu că o să-ţi placă ce auzi, August.

A mai potrivit ceva la casca din stânga.

— Auzi foarte diferit, scumpule? m-a întrebat mama.

— Da, am aprobat eu. Totul sună… mai luminos.

— Din cauză că acum ai auz bionic, prietene, a zis doctorul, reglând şi casca din dreapta. Ţine mâna aici, a zis şi mi-a pus o mână în spatele aparatului auditiv. Simţi? Acolo este reglajul de volum. Trebuie să descoperi care e volumul potrivit pentru tine. Vom face ajustările astea data viitoare. Ce părere ai?

A luat o oglindă mai mică şi m-a ajutat să văd cum arată aparatul auditiv din spate. Banda de plastic era în mare măsură acoperită de păr. Se vedeau doar tuburile.

— Îţi place noul tău aparat auditiv bionic de tip Lobot? m-a întrebat doctorul, privindu-mă în oglindă.

220

- R.J. PALACIO -

— Da, am zis. Mulţumesc.

— Vă mulţumim mult, domnule doctor James, a zis şi mama.

Mă aşteptam ca toţi colegii să facă mare haz când m-au văzut prima dată cu aparatul auditiv, dar n-a fost aşa. Summer s-a bucurat că aud mai bine, iar Jack a zis că mă face să arăt ca un agent FBI. Asta a fost tot. Domnul Browne a făcut o referire la asta în timpul orei de engleză, dar nu ca şi cum s-ar fi mirat ce naiba port pe cap. Mi-a zis:

— Auggie, dacă vrei vreodată să repet ceva, te rog să-mi spui neapărat.

Acum mă uit înapoi şi nu ştiu de ce am fost atât de stresat tot timpul de faptul că va trebui să port aparat auditiv. E nostim câte griji îţi poţi face în legătură cu un lucru, pentru ca pe urmă să-ţi dai seama că nu contează deloc.

221

- MINUNEA -

Secretul Viei

La câteva zile după ce s-a terminat vacanţa de primăvară, mama a aflat că Via nu ne-a spus despre piesa de la liceu în care urma să joace peste o săptămână şi s-a supărat rău. Mama nu se supără prea des (chiar dacă tata n-ar fi de acord cu ce spun), dar povestea cu Via a supărat-o foarte tare. S-au certat rău de tot! Le-am auzit strigând una la alta, în camera Viei. Urechile mele bionice de Lobot au auzit-o pe mama spunând:

— Via, ce se întâmplă cu tine? De la un timp eşti bosumflată, tăcută şi plină de secrete…

— Cu ce-am greşit că nu ţi-am spus despre un tâmpit de spectacol? a ţipat Via. Nici măcar n-am de spus vreo replică în el!

— Dar prietenul tău are rolul principal! Nu vrei să mergem să-l vedem?

— Nu! Chiar nu vreau deloc!

— Nu mai ţipa!

— Tu ai ţipat prima! Lasă-mă-n pace, bine? Ai ştiut să mă laşi în pace toată viaţa mea, nu-mi dau seama de ce te interesezi de mine tocmai la liceu…

Nu ştiu ce i-a răspuns mama, pentru că pe urmă s-a făcut linişte şi nici măcar urechile mele bionice n-au mai reuşit să surprindă ceva.

222

- R.J. PALACIO -

Peştera mea

Până seara păreau să se fi împăcat. Tata rămăsese la serviciu până mai târziu. Daisy dormea. Vomitase de mai multe ori de-a lungul zilei, iar mama o programase pentru mâine dimineaţă la veterinar.

Stăteam jos toţi trei şi nu vorbea nimeni. În cele din urmă, am vorbit eu.

— Aşadar, mergem să-l vedem pe Justin în spectacol? Via nu mi-a răspuns şi a rămas cu ochii în farfurie.

— Ştii, Auggie, a zis mama liniştită, n-am ştiut până acum despre ce piesă este vorba. Dar nu-i ceva interesant pentru un copil de vârsta ta.

— Aşadar, eu nu sunt invitat? am întrebat, uitându-mă la

Via.

— N-am spus asta, a zis mama. Dar nu cred că ţi-ar plăcea.

— Te-ai plictisi de moarte, a izbucnit Via, de parcă m-ar fi acuzat de ceva.

— Tu şi cu tata vă duceţi? am întrebat eu.

— O să meargă tata, a zis mama. Eu rămân acasă cu tine.

— Poftim? a strigat Via la mama. Grozav, mă pedepseşti că am fost sinceră cu tine şi nu mai vii!

— La început n-ai vrut să venim niciunul, mai ţii minte? a răspuns mama.

— Dar acum ai aflat şi sigur că vreau să vii şi tu!

— Ei bine, trebuie să am grijă de sentimentele tuturor, Via, a zis mama.

— Despre ce vorbiţi? am strigat eu.

— Despre nimic! au răspuns ele repede şi în acelaşi timp.

— Vorbim despre ceva de la şcoala Viei care nu are legătură cu tine, a zis mama.

— Minţiţi! am zis eu.

— Poftim? a reacţionat şocată mama.

Până şi Via părea surprinsă.

223

- MINUNEA -

— Am spus că minţiţi! am strigat eu. Minţi! am urlat la Via, ridicându-mă în picioare. Sunteţi amândouă nişte mincinoase! Mă minţiţi în faţă de parcă aş fi idiot!

— Stai jos, Auggie! a zis mama, apucându-mă de braţ.

Mi-am tras braţul şi am arătat spre Via.

— Tu crezi că eu nu ştiu ce se petrece? am strigat. Nu vrei ca noii tăi prieteni fiţoşi de la liceu să ştie că fratele tău e un monstru!

— Auggie! a strigat mama. Nu-i adevărat!

— Nu mă mai minţi, mamă! am ţipat eu. Nu mă mai trata ca pe un copilaş. Nu sunt retardat! Îmi dau seama ce se petrece!

Am luat-o la fugă pe hol spre camera mea şi am trântit uşa după mine atât de tare, încât am auzit tencuiala de lângă tocul de lemn fărâmiţându-se. Pe urmă m-am aruncat în pat şi mi-am tras cuvertura peste cap. Mi-am îngrămădit pernele peste faţă şi am înghesuit toate animalele de pluş deasupra pernelor, ca şi cum m-aş fi închis într-o peşteră. Dacă aş fi putut merge peste tot cu o pernă pe faţă, aş fi făcut-o!

Nu-mi dau seama cum de m-am înfuriat atât de tare. La

începutul mesei nu eram supărat cu adevărat. Nu eram nici măcar trist. Dar dintr-odată am explodat. Am ştiut că Via nu voia să merg şi eu la piesa ei tâmpită. Şi mi-am dat seama de ce.

Am crezut că mama va veni imediat în camera mea, dar n-a venit. Voiam să mă găsească ascuns în peştera mea din animale de pluş, aşa că am mai aşteptat puţin. Dar după zece minute, tot nu venise după mine. Am fost foarte surprins. Mereu mă verifică atunci când plec supărat la mine în cameră.

Mi-am imaginat că mama şi cu Via vorbeau despre mine în bucătărie. Mi-am imaginat că Via se simţea foarte, foarte, foarte prost. Mi-am imaginat că mama nu mai putea îndura sentimentul de vinovăţie. Şi că tata se va supăra şi el, când o să ajungă acasă.

224

- R.J. PALACIO -

Am făcut o mică scobitură prin mormanul de perne şi de animale de pluş şi am tras cu ochiul la ceasul de pe perete. Trecuse jumătate de oră şi mama tot nu venise la mine în cameră. Am încercat să descifrez zgomotele din celelalte încăperi. Mai stăteau la masă? Ce anume se petrecea?

În cele din urmă s-a deschis uşa. Era Via. Nici nu şi-a bătut capul să vină lângă patul meu şi nici n-a intrat tiptil, aşa cum mă aşteptam. A intrat în viteză.

225

- MINUNEA -

Rămas-bun

— Auggie, a zis Via. Vino repede! Vrea mama să stea de vorbă cu tine.

— Nu-mi cer iertare!

— Nu-i vorba despre tine, a strigat ea. Nu se învârte toată lumea în jurul tău, Auggie. Hai, fuguţa! Daisy e bolnavă. Mama vrea s-o ducă la spitalul veterinar de urgenţă. Vino să-ti iei rămas-bun!

Mi-am tras pernele de pe faţă şi m-am uitat la ea. Atunci am văzut că plângea.

— Cum adică, rămas-bun?

— Haide! a zis ea, întinzându-mi mâna.

Am luat-o de mână şi am urmat-o până în bucătărie. Daisy zăcea pe jos, întinsă pe-o parte, cu labele în faţă. Dădea din picioare în gol, ca şi cum ar fi alergat prin parc. Mama îngenunchease lângă ea şi o mângâia uşurel pe creştet.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat eu.

— A început dintr-odată să scheaune, a zis Via, lăsându-se şi ea în genunchi lângă mama.

M-am uitat la mama. Plângea şi ea.

— O duc la spitalul veterinar din centru, a zis ea încetişor. Vine un taxi să mă ia.

— Veterinarul o s-o facă bine, da? am întrebat eu.

Mama s-a uitat la mine.

— Sper că da, scumpule, a zis ea încetişor. Dar, sincer, nu ştiu…

— Sigur că o va face bine! am zis eu.

— Daisy a fost foarte bolnavă în ultimul timp, Auggie. Şi e bătrână…

— Dar pot s-o pună pe picioare, am zis, uitându-mă la Via

şi aşteptând să-mi dea dreptate. Dar Via nu s-a uitat la mine.

Mamei îi tremurau buzele.

226

— Auggie, s-ar putea să fi venit momentul să ne luăm rămas-bun de la Daisy. Îmi pare rău.

— Nu! am zis.

— Nu vrem să sufere, Auggie, a zis mama.

A sunat telefonul. A răspuns Via.

— Bine, mulţumesc, a zis ea şi a închis. Taxiul aşteaptă afară, i-a spus mamei, ştergându-şi lacrimile cu dosul palmei.

— Auggie, îmi deschizi tu uşa, scumpule? a zis mama, luând-o pe Daisy în braţe cu mare grijă, de parcă ar fi fost un bebeluş uriaş şi placid.

— Nu, mami, te rog! am strigat eu şi m-am aşezat în faţa uşii.

— Scumpule, te rog… a zis mama. E foarte grea.

— Şi tata? am strigat din nou.

— Ne întâlnim la spital, a zis mama. Nici el nu vrea ca Daisy să sufere, Auggie.

Via m-a dat la o parte din faţa uşii şi a ţinut-o deschisă pentru mama.

— Ţin mobilul deschis, dacă aveţi nevoie de ceva, i-a spus mama Viei. O acoperi tu cu o pătură?

Via a încuviinţat din cap, dar deja plângea în hohote.

— Spuneţi-i rămas-bun lui Daisy, copii, a zis mama, cu lacrimile şiroindu-i pe faţă.

— Te iubesc, Daisy, a zis Via şi a sărutat-o pe nas. Te iubesc foarte mult.

— La revedere, fetiţo… i-am şoptit la ureche lui Daisy. Te iubesc…

Mama a coborât-o pe Daisy pe scară. Şoferul de taxi i-a deschis uşa din spate şi ne-am uitat cum s-au aranjat în maşină. Chiar înainte să închidă uşa, mama s-a uitat la noi, care stăteam la intrare, şi ne-a făcut vag cu mâna. Nu cred că am văzut-o vreodată mai tristă.

— Te iubesc, mami! a zis Via.

— Te iubesc, mami! am zis şi eu. Iartă-mă, mami!

227

- MINUNEA -

Mama a suflat spre noi un sărut din vârful degetelor şi a închis uşa. Am urmărit maşina îndepărtându-se şi pe urmă Via a închis uşa. S-a uitat o clipă la mine şi pe urmă m-a îmbrăţişat strâns, cât de strâns putea, în timp ce lacrimile ne curgeau şiroaie.

 228

- R.J. PALACIO -

Jucăriile lui Daisy

Justin a venit cam peste jumătate de oră. M-a îmbrăţişat îndelung şi mi-a spus: „Îmi pare rău, Auggie.” Ne-am aşezat toţi în living, fără să spunem nimic. Dintr-un motiv necunoscut, Via şi cu mine adunaserăm de peste tot din casă jucăriile lui Daisy şi le îngrămădiserăm pe măsuţa de cafea. Acum ne uitam fix la grămada aceea.

— E cel mai grozav câine din lume, fără discuţie! a zis Via.

— Ştiu, a zis Justin, frecând-o pe spate.

— A început să scheaune aşa, din senin? am întrebat.

Via a încuviinţat.

— La două secunde după ce ai plecat tu de la masă, a zis ea. Mama se pregătea să vină după tine şi Daisy a început brusc să scheaune.

— În ce fel? am întrebat.

— Nu ştiu cum să-ţi spun. Scheuna, a zis Via.

— Ca şi cum ar fi urlat? am insistat eu.

— Auggie, ca şi cum ar fi scheunat! mi-a răspuns Via pierzându-şi răbdarea. A-nceput şi să geamă, de parcă o durea ceva. Şi dădea din picioare ca nebuna. Pe urmă s-a prăbuşit pe o parte, iar mama s-a dus şi a încercat s-o ridice, dar era clar că o durea ceva. A muşcat-o pe mama.

— Poftim? am zis.

— Când mama a atins-o pe burtă, Daisy a muşcat-o de mână, mi-a explicat Via.

— Daisy nu muşcă niciodată pe nimeni! am zis eu.

— Nu era ca de obicei, a zis Justin. E limpede că o durea.

— Tati a avut dreptate, a zis Via. N-ar fi trebuit s-o lăsăm să ajungă atât de rău.

— Ce vrei să spui? am întrebat-o. Tata ştia că era bolnavă?

— Auggie, mama a dus-o la veterinar de vreo trei ori în ultimele două luni. Vomita mereu peste tot. N-ai băgat de seamă?

— Dar n-am ştiut că era bolnavă!

229

- MINUNEA -

Via n-a spus nimic. M-a luat de după umeri şi m-a tras mai aproape de ea. Am început din nou să plâng.

— Îmi pare rău, Auggie, a zis ea încet. Îmi pare tare rău pentru tot, bine? Mă ierţi? Ştii cât de mult te iubesc, aşa-i?

Am dat din cap că da. Cearta dinainte nu mai părea să conteze prea mult.

— Mamei i-a curs sânge? am întrebat.

— Doar a apucat-o puţin cu dinţii. De aici, a zis Via, arătându-mi degetul mare de la mână, ca să-mi dau seama de unde o muşcase Daisy pe mama.

— A durut-o?

— Mama n-are nimic, Auggie. E bine.

Mama şi tata s-au întors peste două ore. În clipa în care au deschis uşa şi am văzut că Daisy nu era cu ei am înţeles că Daisy murise. Am stat cu toţii în living, în jurul mormanului de jucării ale câinelui. Tata ne-a povestit tot ce s-a petrecut la spitalul veterinar, că doctorul i-a făcut lui Daisy radiografii şi analize de sânge şi că pe urmă s-a întors să le spună că avea o tumoare uriaşă în abdomen. Respira cu mare dificultate. Mama şi tata n-au vrut ca Daisy să sufere, aşa că tata a luat-o în braţe cu picioarele în sus, ca de obicei, şi pe urmă el şi cu mama au sărutat-o de rămas-bun de nenumărate ori şi i-au vorbit la ureche în timp ce doctorul i-a înfipt un ac în picior. După un minut, a murit la tata în braţe. Era tare liniştită, a zis tata. Nu o mai durea nimic. A fost ca şi cum ar fi adormit. În timp ce vorbea, tatei i-a tremurat vocea de câteva ori şi a trebuit să şi-o dreagă.

Nu l-am mai văzut niciodată pe tata plângând, dar în seara aceea a plâns. Mă dusesem în dormitorul lor ca s-o rog pe mama să mă culce şi l-am văzut pe tata stând pe marginea patului şi scoţându-şi ciorapii. Era cu spatele la uşă, n-a ştiut când am intrat. La început am crezut că râde, pentru că îi tremurau umerii, dar pe urmă şi-a pus palma la ochi şi mi-am dat seama că plângea. Era cel mai tăcut plânset pe care l-am auzit vreodată. Ca o şoaptă. Mă pregăteam să mă duc la el, dar pe urmă m-am gândit că poate plângea în şoaptă

230

- R.J. PALACIO -

pentru că nu voia ca eu sau altcineva să-l audă. Aşa că am plecat şi m-am dus în cameră la Via şi am văzut-o pe mama pe marginea patului ei, şoptindu-i ceva la ureche. Şi Via plângea.

Până la urmă m-am întors în camera mea şi m-am îmbrăcat singur în pijama, am aprins lumina de veghe şi am stins-o pe cea mare şi m-am căţărat pe mormanul de animale de pluş pe care îl lăsasem mai devreme la mine în pat. Acum mi se părea că totul se petrecuse cu un milion de ani în urmă. Mi-am scos aparatul auditiv şi l-am pus pe noptieră, apoi mi-am tras păturile peste cap şi mi-am imaginat că Daisy se ghemuia lângă mine şi că mă lingea pe toată faţa, de parcă nimic nu i-ar fi plăcut mai mult pe lume decât faţa mea. Aşa am adormit.

 231

- MINUNEA -

În rai

M-am trezit peste un timp şi era încă întuneric. Am coborât din pat şi m-am dus în dormitor la mama şi la tata.

— Mami? am şoptit.

Era întuneric beznă, aşa că n-am văzut-o când a deschis ochii.

— Te simţi bine, scumpule? m-a întrebat ea somnoroasă.

— Pot să dorm cu voi?

Mama s-a tras spre partea de pat a tatei, iar eu m-am strecurat lângă ea. M-a sărutat pe cap.

— Te doare mâna? am întrebat-o. Via mi-a spus că Daisy te-a muşcat.

— Doar m-a apucat puţin cu dinţii, mi-a şoptit ea la ureche.

— Mami, am început eu să plâng. Îmi pare rău pentru ce am spus.

— Ssssst… N-are de ce să-ţi pară rău, a zis ea, atât de încet că abia am putut s-o aud.

Îşi freca obrazul de obrazul meu.

— Viei îi este ruşine cu mine? am zis eu.

— Nu, scumpule, nu. Ştii bine că nu-i este ruşine. Dar se acomodează şi ea cu o şcoală nouă. Nu-i uşor.

— Ştiu.

— Ştiu că ştii.

— Îmi pare rău că te-am făcut mincinoasă.

— Hai, dragule, dormi… Te iubesc foarte mult.

— Şi eu te iubesc, mami.

— Noapte bună, scumpule, mi-a şoptit ea.

— Mami, Daisy este cu Buni acum?

— Aşa cred.

— Sunt amândouă în rai?

— Da.

— Oamenii arată la fel ca înainte când ajung în rai?

— Nu ştiu. Nu cred.

— Atunci, cum se recunosc unul pe altul?

232

- R.J. PALACIO -

— Nu ştiu, dragule. Părea obosită.

— Cred că-şi dau seama, pur şi simplu. N-ai nevoie de ochi ca să iubeşti, nu-i aşa? Simţi dragostea înăuntrul tău. Aşa e-n rai. Acolo e numai dragoste şi nimeni nu-i uită pe cei pe care i-a iubit.

M-a sărutat din nou.

— Haide, dormi… E târziu. Şi sunt foarte obosită.

Dar eu n-am putut să adorm, nici măcar după ce am ştiut că ea a adormit. Îl auzeam şi pe tata dormind şi mi-am imaginat că o auzeam şi pe Via dormind, în camera ei din capătul holului. M-am întrebat dacă Daisy dormea şi ea în rai, în acel moment. Dacă dormea, oare mă visa pe mine? M-am întrebat cum ar fi fost să ajung într-o zi în rai şi faţa mea să nu mai conteze. Aşa cum nu contase niciodată pentru Daisy.

233

- MINUNEA -

Dublură

La câteva zile după moartea lui Daisy, Via a venit acasă cu trei bilete pentru spectacolul de la şcoală. N-am mai pomenit niciodată cearta de la cină. În seara spectacolului, chiar înainte să plece mai devreme la şcoală împreună cu Justin, Via m-a îmbrăţişat îndelung, mi-a spus că mă iubeşte şi că e mândră să fie sora mea.

Mă duceam prima dată la şcoala cea nouă a Viei. Era mult mai mare decât cea veche şi de o mie de ori mai mare decât şcoala mea. Mai multe holuri. Mai mult loc pentru oameni. Singurul lucru cu adevărat neplăcut pe care mi-l provoca proteza auditivă bionică era că nu mai puteam purta şapcă de baseball. În astfel de situaţii, o şapcă de baseball poate fi de mare ajutor. Uneori mi-aş fi dorit să ies în lume purtând casca de astronaut de pe vremea când eram mic. Dacă vă vine să credeţi, oamenilor li se pare mult mai puţin ciudat să vadă un puşti cu cască de astronaut decât să-mi vadă mie faţa. În orice caz, am lăsat capul în jos şi am pornit în spatele mamei pe coridoarele lungi şi intens luminate.

Am mers împreună cu ceilalţi spre amfiteatru, unde nişte elevi plasaţi la intrare ne-au înmânat programe. Ne-am găsit locurile în rândul al cincilea, aproape de mijloc. Imediat ce ne-am aşezat, mama a început să cotrobăiască în poşetă.

— Nu-mi vine să cred, mi-am uitat ochelarii! a zis ea.

Tata a clătinat din cap. Mama îşi uită mereu ochelarii, sau cheile, sau altceva. E neglijentă cu lucrurile astea.

— Vrei să ne mutăm mai în faţă? a întrebat-o tata. Mama s-a uitat cruciş la scenă.

— Nu, văd destul de bine.

— Spune acum sau taci pe vecie, a zis tata.

— Mă descurc, a zis mama.

— Uite-l pe Justin! i-am zis tatei şi i-am arătat fotografia lui Justin din program.

— E o poză frumoasă, a zis tata.

— Dar cum de nu are nicio fotografie cu Via? am întrebat.

234

- R.J. PALACIO -

— Ea e dublură, a zis mama. Dar uite-i numele!

— De ce i se spune dublură? am întrebat.

— Uau, ia uită-te la poza Mirandei! i-a spus tata mamei. Nu cred că aş fi recunoscut-o.

— De ce i se spune dublură? am întrebat din nou.

— Aşa se numeşte persoana care înlocuieşte un actor, dacă acela nu poate juca, mi-a răspuns mama.

— Ai auzit că Martin s-a recăsătorit? a întrebat-o tata pe mama.

— Glumeşti! a răspuns mama, părând surprinsă.

— Cine-i Martin? am întrebat eu.

— Tatăl Mirandei, a răspuns mama, apoi s-a adresat din nou tatei: Cine ţi-a spus?

— M-am întâlnit cu mama Mirandei în metrou. Nu-i bucuroasă deloc. El urmează să aibă încă un copil şi lucruri dintr-astea.

— Oho! a exclamat mama, clătinând din cap.

— Despre ce vorbiţi? i-am întrebat eu.

— Nu contează, a zis tata.

— Dar de ce se numeşte dublură? am zis.

— Nu ştiu, Auggie Doggie, a zis tata. Poate pentru că trebuie să facă tot ce face actorul principal. Zău că nu ştiu.

— Tati, te rog, poţi să nu-mi mai spui Auggie Doggie? i-am

şoptit eu la ureche.

Tata a zâmbit, a dat din cap aprobator şi a ridicat degetul mare în sus.

A început spectacolul. S-a ridicat cortina. Scena era complet goală, cu excepţia lui Justin, care stătea într-un fotoliu vechi şi şubred şi îşi acorda scripca. Purta un costum de modă veche şi o pălărie de pai.

— Piesa din seara asta se numeşte Oraşul nostru, s-a adresat el publicului. A fost scrisă de Thornton Wilder şi este produsă şi regizată de Philip Davenport… Oraşul se numeşte Grover’s Corners şi se află în New Hampshire, aproape de graniţa cu Massachusetts: 42°40’ latitudine, 70°37’

235

- MINUNEA -

longitudine. Primul act prezintă o zi în oraşul nostru. Este ziua de 7 mai 1901. Suntem chiar la ivirea zorilor.

Am ştiut imediat că spectacolul urma să-mi placă. Nu semăna cu alte piese şcolare pe care le văzusem, ca Vrăjitorul din Oz sau Stă să plouă cu chiftele. Asta părea o piesă pentru oameni mari şi m-am simţit deştept stând acolo.

După o vreme, un personaj din spectacol numit doamna Webb a strigat-o pe fiica ei Emily. Ştiam din program că acesta era rolul interpretat de Miranda, aşa că m-am aplecat în faţă s-o văd mai bine.

— Asta-i Miranda, mi-a şoptit mama, îngustând ochii ca să o vadă pe Emily intrând pe scenă. Arată atât de diferit…

— Nu-i Miranda, am şoptit eu. E Via.

— Doamne! a exclamat mama, aplecându-se şi ea în faţă.

— Sssst! a zis tata.

— E Via, i-a şoptit mama.

— Ştiu, a şoptit tata zâmbind. Sssssst!

 236

- R.J. PALACIO -

Finalul

Piesa a fost nemaipomenită. Nu vreau să vă dezvălui finalul, dar e genul de sfârşit care face publicul să lăcrimeze. Mama s-a pierdut de tot când a auzit-o pe Via pe post de Emily spunând:

— Rămas-bun, rămas-bun, lume! Rămas-bun, Grover’s Corners… Mamă şi tată… Rămas-bun ceasurilor care ticăiesc şi florii-soarelui crescute de mama! Rămas-bun mâncării ei şi cafelei ei! Rochiilor proaspăt călcate şi băilor fierbinţi… somnului şi trezitului… Pământule, eşti mai minunat decât îşi poate da seama cineva!

Via plângea, rostind replicile. Adică plângea cu lacrimi adevărate. Le vedeam cum i se rostogolesc pe obraji. Era absolut fantastică!

După ce a căzut cortina, tot publicul a început să aplaude. Apoi actorii au venit la rampă unul câte unul. Via şi Justin au venit ultimii, iar când au apărut, tot publicul s-a ridicat în picioare.

— Bravo! l-am auzit pe tata strigând, cu mâinile făcute căuş la gură.

— De ce s-a ridicat toată lumea? am întrebat.

— Se numesc ovaţii în picioare, a zis mama, ridicându-se şi ea.

Aşa că m-am sculat şi eu în picioare şi am aplaudat şi am tot aplaudat. Mi-am imaginat o clipă cât de grozav trebuia să fi fost să te afli atunci în locul Viei şi al lui Justin, să vezi că toată lumea s-a ridicat şi te aplaudă. Cred că ar trebui să existe o regulă care să-i permită fiecărui om din lume să primească măcar o dată în viaţă ovaţii în picioare.

În cele din urmă, după mai multe minute, actorii de pe scenă s-au retras în spate şi în faţa lor a căzut cortina.

Mama, tata şi cu mine ne-am croit drum spre culise. O mulţime de oameni îi felicitau pe interpreţi, înconjurându-i şi bătându-i pe umeri. I-am văzut în mijloc pe Via şi pe Justin, zâmbindu-le tuturor, râzând, vorbind.

237

- MINUNEA -

— Via! a strigat tata, făcându-i cu mâna în timp ce-şi croia drum prin mulţime.

Când ne-am apropiat, a îmbrăţişat-o şi a ridicat-o puţin în aer.

— Ai fost minunată, scumpo! a zis tata.

— Doamne, Via! a exclamat încântată mama. Doamne, o,

Doamne!

A îmbrăţişat-o pe Via atât de tare, încât am crezut că o s-o sufoce, dar Via râdea.

— Ai fost splendidă! a zis tata.

— Splendidă! a repetat mama, încuviinţând şi clătinând capul de la stânga la dreapta în acelaşi timp.

— Şi tu, Justin, a zis tata, strângându-i mâna lui Justin şi îmbrăţişându-l imediat după aceea. Ai fost fantastic.

— Fantastic! a repetat mama.

Era atât de sincer emoţionată, încât abia putea vorbi.

— Ce şoc am avut când te-am văzut pe scenă, Via! a zis tata.

— Mama nici nu te-a recunoscut, la început! am adăugat eu.

— Nu te-am recunoscut! a zis mama, cu mâna la gură.

— Mirandei i s-a făcut rău chiar înainte să începem, a zis Via dintr-o suflare. Nici n-am avut timp să facem un anunţ.

Trebuie să recunosc că arăta destul de ciudat, pentru că era machiată şi n-o mai văzusem aşa niciodată.

— Şi ai preluat rolul în ultimul moment? a zis tata. Maaamă!

— A fost uimitoare, nu-i aşa? a zis Justin, cu un braţ după umerii Viei.

— N-a rămas nimeni cu ochii uscaţi, a zis tata.

— Miranda se simte bine? am întrebat eu, dar nu m-a auzit nimeni.

În acel moment a venit spre Justin şi Via un bărbat care cred că era profesorul lor. Aplauda.

— Bravo, bravo! Olivia şi Justin!

A sărutat-o pe Via pe amândoi obrajii.

238

- R.J. PALACIO -

— Am greşit vreo câteva replici, a zis Via, clătinând din cap.

— Dar ai trecut peste greşeli, a zis bărbatul, zâmbind cu toată faţa.

— Domnule Davenport, vi-i prezint pe părinţii mei, a zis Via.

— Cred că sunteţi foarte mândri de fiica dumneavoastră! a zis el, strângându-le mâinile.

— Suntem!

— Iar el este August, fratele meu mai mic, a zis Via.

Profesorul părea că vrea să spună ceva, dar m-a văzut şi a

îngheţat.

— Domnule D., a zis Justin şi l-a apucat de braţ, veniţi s-o cunoaşteţi şi pe mama.

Via a vrut să-mi spună ceva, dar pe urmă a venit altcineva să stea de vorbă cu ea şi fără să-mi dau seama, m-am trezit singur în mulţime. Adică ştiam unde sunt mama şi tata, dar în jurul nostru era foarte multă lume, iar oamenii se loveau de mine, se învârteau în jurul meu şi îmi aruncau câte o privire, ceea ce mă făcea să nu mă simt prea bine. Nu ştiu de ce, poate pentru că eram emoţionat, dar am început să ameţesc. Chipurile oamenilor mi se înceţoşau în minte. Le auzeam vocile atât de tare, încât mă dureau urechile. Am încercat să reduc volumul aparatului auditiv, dar m-am încurcat şi mai întâi l-am dat mai tare, iar asta m-a şocat de-a dreptul. Pe urmă am ridicat privirea şi nu i-am mai văzut nicăieri nici pe mama, nici pe tata, nici pe Via.

— Via! am strigat eu tare.

Am început să mă împing în ceilalţi ca s-o găsesc pe mama.

— Mami!

Nu vedeam în jur decât burţi şi cravate.

— Mami!

Cineva m-a apucat brusc din spate.

— Ia uite cine-i aici! a zis o voce cunoscută, şi m-am trezit îmbrăţişat strâns.

239

- MINUNEA -

La început am crezut că era Via, dar când m-am întors, am rămas uluit.

— Salut, Maior Tom! a zis fata.

— Miranda! am zis eu, şi i-am răspuns cu cea mai puternică îmbrăţişare de care mă simţeam în stare.

240