Construcția activă, pasivă și reflexivă

Activă: (subiectul face acțiunea predicatului)

 Tata a vândut toate animalele.

 Copiii  vizionează un film animat.

Pasivă: (subiectul devine complement de agent)

Toate animalele au fost vândute de către tata.

Filmul animat a fost vizionat de către copii.

*atentie, predicatul pasiv este predicat verbal!

Reflexivă: (prezența unui pronume reflexiv)

Toate animalele se vând foarte bine.

Filmul se vizionează în toate cinematografele.

,,Hans și cele patru castele” de Vladimir Colin

 A fost odată o femeie săracă, o femeie căreia îi murise bărbatul în război. Trăia, biata, într-un bordei la marginea pădurii şi singura ei avere era o capră, albă, pe care i-o cumpărase bărbatul înainte de a fi trimis să moară în bătălie. Fără capra albă greu s-ar fi descurcat şi poate că nici n-ar fi avut cum să-şi crească băiatul, pentru că — uitai să vă spun — avea un băiat.

Şi când s-a mai înălţat oleacă, a dus băiatul capra la păscut. De dimineaţa pleca de acasă şi se întorcea tocmai pe seară. Mama mulgea capra — şi uite-aşa, cu laptele ei, îşi duceau amândoi zilele, trăind în cumpătare şi voie bună, până ce Hans s-a ridicat flăcău voinic. Îi creştea bătrânei inima de bucurie când îşi privea feciorul, că nu era de jur împrejur nici unul care să-i poată sta alături, iar Hans o iubea cum nu se mai poate şi se străduia să-i facă viaţa mai bună şi mai uşoară.
Dar, pe neaşteptate, traiul le-a fost tulburat de-o întâmplare cumplită. într-o seară, întorcându-se acasă, Hans nu-şi mai găsi mama în bordei. Pământul din jur era răscolit de parcă-l arsese cineva şi din loc în loc se vedeau urme de paşi mari, cum nici o făptură pământească n-ar fi putut lăsa.
„Zmeul", îşi spuse Hans.
Dar nu se înspăimântă. Coborî până-n sat şi dădu capra în păstrare unui om de treabă, vestindu-i că pleacă la drum lung.
— Şi unde te duci, Hans ? întrebă omul.
— Mă duc să caut zmeul care mi-a furat mama.
— Vai de tinereţele tale, Hans! strigă celălalt, bătându-și palmele a mirare. Mama ta era bătrână, şi-aşa n-ar mai fi dus-o cine ştie cât... Dar nu te gândești că ai să pieri şi tu şi că nu ţi-ai trăit încă viaţa ?
— Fii bun şi vezi de capră, răspunse Hans, că atâta avere avem şi noi. Cât despre cele ce ai spus, mă mir că nu ţi-e ruşine !
A tăcut atunci omul şi Hans a pornit la drum. De mers, a mers cale lungă, dar atunci cum să dea de zmeu ? Nu era nimeni în stare să-i arate drumul până la bârlogul zmeului şi numai dacă îi întreba, fugeau oamenii înspăimântaţi, care încotro. Ce era să facă Hans ? A umblat şi el tot înainte.
Într-un rând, mergând printr-o pădure, îl prinse seara. Tocmai când să-şi caute culcuş sub coroana unui copac mai răsărit, văzu că în depărtare se aprinde o luminiţă. A mers după luminiţa pe care o văzuse şi, după o vreme, a ajuns la o colibă. Uşa colibei era deschisă şi, înăuntru, un bătrân sta la masă în faţa unei oale cu supă de găină.
— Bună seara, bunicule, spuse Hans din prag.
Bună seara. Dar tu cine eşti ?
Abia atunci băgă de seamă flăcăul că bătrânul era orb.
— Eu sunt Hans, bunicule, şi am plecat să-l caut pe zmeul care mi-a furat mama. Îmi îngădui să înnoptez la tine ?
Dacă i-a auzit cuvintele, a sărit bătrânul de la masă, l-a apucat de mână şi l-a poftit cu mare grabă înăuntru.
— Ei, Hans, dragă Hans, de când te aştept eu să vii ! Şezi şi mănâncă...
Au stat ei şi au mâncat cum se cuvine, iar, după ce au sfârșit masa, bătrânul s-a îndreptat spre un perete al colibei, de care spânzura o spadă.
— Uite, Hans. a grăit el, cu spada asta ai să-l dobori pe zmeu.
A încercat Hans să ridice spada, dar nici s-o clintească n-a fost în stare. Ruşinat, a mai încercat o dată cu amândouă mâinile, dar spada era grea cât un munte şi-n van se strădui flăcăul s-o urnească.
— Ei, n-ai izbutit ? zâmbi atunci bătrânul. Măcar că nu văd, mi-am închipuit că aşa o să fie. Trage tu o înghiţitură din băutura asta, care-i laptele voinicilor...
I-a dat bătrânul sticluţa, şi Hans a sorbit o dată. Dacă a încercat să ridice spada, a izbutit s-o clintească...
— De ce te grăbeşti ? a zâmbit iarăşi bătrânul. Mai bea o înghiţitură.
Acum dovedi Hans să ia spada, dar mâna-i căzu îndată, învinsă de atâta greutate. Bătrânul auzi zgomotul spadei izbită de duşumea şi, fără să se mire, grăi din nou :
— Mai bea o înghiţitură.
Abia o băuse, că flăcăul ridică spada de parcă ar fi ridicat o pană.
— Aşa, spuse bătrânul. Acum te poţi încumeta pe urmele zmeului.
— Dar încotro s-o iau? întrebă Hans. Nimeni nu ştie unde se ascunde blestematul.
Bătrânul zâmbi din nou şi zise :
— Eu ştiu unde se ascunde zmeul şi am să te ajut să-i dai de urmă, dar în schimbul a tot ce fac pentru tine ajută-mă, rogu-te, şi tu. Mama zmeului e o zgripţuroaică rea şi urâcioasă, care ştie multe. Întreab-o cum să-mi recapăt vederea !

Îi făgădui Hans s-o întrebe pe mama zmeului de leacul cerut, şi orbul îi spuse atunci că în pădure se află o poiană, în mijlocul căreia se ridică un copac gros cât un turn şi înalt de nu i se vede creştetul. În copacul acela să se suie Hans, dacă vrea să dea de urma zmeului.
Hans n-aşteptă să i se spună de două ori. Mulţumind pentru spadă şi pentru învăţătură, o porni degrabă şi, după ce merse cât merse, ajunse în poiana despre care-i vorbise bătrânul. Copacul cel straşnic era atât de mândru, încât flăcăul rămase uimit. Vârful nu i se vedea, dar sus de tot, printre stelele de pe cer, parcă-parcă licărea ceva.
Hans nu stătu mult pe gânduri. Îşi scoase încălţările trecând şireturile pe după gât, îşi legă spada la şold şi prinse să urce. S-a căţărat o zi, două, trei, şapte zile s-a tot căţărat, fără să obosească. Într-a şaptea zi, uimit, a văzut că se află pe o câmpie cu iarbă de aramă. Lângă el se înălţa un castel de aramă, îndărătul căruia creştea o pădure cu copaci de aramă şi frunze de aramă, iar pe dinaintea castelului curgea un râu de aramă topită.
Numai ce apucă Hans să vadă minunile de aramă că un zgomot năpraznic se auzi şi din castelul de aramă năvăli un zmeu cu şase capete.
— Stai, puiule de om ! strigă zmeul. Dac-ai ajuns până aici, trebuie să te măsori cu mine.
— Bine, spuse Hans şi, fără să-i lase vreme să răsufle, îi zbură toate şase capetele dintr-o lovitură.
Trupul zmeului începu să se umfle, se umflă, se umflă şi, detunând, plesni.
Scăpat de zmeu, intră Hans în castel şi, fără să se oprească la comorile pe care le vedea, trecu din încăpere în încăpere. Căută prin castel, căută din pod până-n pivniţă şi din pivniţă până-n pod, dar nu-şi găsi mama. Atunci ieşi afară şi, iată, trunchiul copacului pe care se căţărase se înălţa încă şi mai sus, iar vârful tot nu i se zărea.
„Să vedem ce-o fi mai încolo”, îşi spuse Hans.
Şi din nou începu să suie.
Sui o zi, două, trei, şapte zile tot sui, fără să obosească, iar într-a şaptea zi ajunse pe o câmpie cu iarbă de argint. Lângă el se înălţa un castel de argint, îndărătul căruia creştea o pădure cu copaci de argint şi frunze de argint, iar pe dinaintea castelului curgea un râu de argint topit. Numai ce izbuti să privească toate minunile acelea, că un tunet înfricoşător se auzi şi din castelul de argint năvăli un zmeu cu nouă capete:
— Stai, puiule de om ! răcni zmeul. Dac-ai ajuns până aici, trebuie să te măsori cu mine.
— Bine, spuse din nou Hans şi, nici una, nici două, îi reteză toate nouă capetele dintr-o lovitură.
Atunci trupul zmeului începu să se umfle, se umflă, se umflă şi, nemaiavând cum să se umfle mai mult, plesni.
Cercetă Hans şi răscoli toate încăperile din castelul zmeului, dar şi aici îi fu truda în zadar. Dacă văzu şi văzu că nu-şi găseşte mama, ieşi din castel şi băgă de seamă că trunchiul copacului năstruşnic încă mai suie.
„Să vedem ce-o fi mai departe”, îşi spuse atunci şi, liniştit, urcă din nou.
Urcă o zi, două, trei, urcă fără să obosească şapte zile încheiate şi, într-a şaptea zi, se pomeni pe o câmpie cu iarbă de aur. Lângă el se înălţa un castel de aur, îndărătul căruia creştea o pădure cu copaci de aur şi frunze de aur, iar pe dinaintea castelului curgea un râu de aur topit.
Numai ce căsca ochii la câte minuni se aflau acolo, că o bubuitură înspăimântătoare se auzi şi din castelul de aur năvăli un zmeu cu douăsprezece capete.
— Stai, puiule de om ! urlă zmeul. Dac-ai ajuns pân-aici, trebuie să te măsori cu mine !
— Bine, răspunse iarăşi Hans şi, ridicând spada, îi tăie zmeului unsprezece capete.
Dar pe al doisprezecelea nu i-l putu reteza şi, cât ai clipi, celelalte unsprezece capete crescură la loc.
— Ha, ha ! râse zmeul scuipând foc şi fum prin toate cele douăsprezece guri ale lui. Pân-aici ţi-a fost !
Dar Hans nu se-nfricoşă. Cu spada ridicată, se repezi, izbi, şi unsprezece capete ale zmeului se rostogoliră din nou pe iarba de aur. Al doisprezecelea însă rămase şi de astă dată pe grumaz, aşa că toate celelalte crescură iar la loc. Zmeul se zvârcolea, se înălţa şi se zvârlea asupra flăcăului, dar nu izbutea să-l apuce. Oricum se răsucea, spada lui Hans îi reteza întotdeauna unsprezece capete, care îndată creşteau din nou pe grumaji. Se zguduia copacul de parcă o armată de tăietori de lemne l-ar fi izbit cu securile, vuia văzduhul ca-n miez de vijelie. Iar lupta cumplită şi istovitoare ţinu toată noaptea. Dar, când soarele se ivi pe cer, puterile zmeului începură să scadă. Hans se opinti şi, în sfârșit, îi tăie toate cele douăsprezece căpățâni. Leşul se umflă ca şi cele ala fraţilor săi, se umflă şi, până la urmă, plesni cu o larmă de-ai fi zis că se prăbuşeşte pământul.
Dacă se văzu scăpat şi de-al treilea zmeu, rămase Hans o clipă să răsufle. Apoi alergă în palatul de aur, care era mai mândru decât toate, şi căută prin fiece încăpere, prin fiece cotlon, fără să-şi poată găsi mama. Când ieşi afară, ce să vadă ? Trunchiul copacului tot mai suia spre cer. „Acum, dac-am ajuns până aici, îşi spuse el, hai şi mai departe !˝
Sui din nou, cale tot de şapte zile, şi iată că ajunse în vârful copacului. Acolo se întindea o câmpie plină de flori cioplite numai şi numai din nestemate. La o aruncătură de băţ, castelul era tăiat într-un singur diamant uriaş, pădurea era de smarald, iar apele râului care curgeau pe dinaintea castelului rostogoleau un nesfârșit şuvoi de pietre scumpe.

În locul unui zmeu însă, o vrăjitoare bătrână țâșni de astă dată pe poarta castelului.
— Vino, puiule de om, vino, strigă vrăjitoarea, intrând în castel.
Hans păşi după ea, cu mâna pe spadă. Şi vrăjitoarea îl duse întâi şi întâi într-o încăpere în care zăcea leşul zmeului cu şase capete.
— Acesta era fiul meu cel mic, spuse vrăjitoarea.
Într-a doua încăpere zăcea zmeul cu nouă capete.
— Aici e fiul meu mijlociu, spuse vrăjitoarea.
În cea de a treia încăpere zăcea zmeul cu douăsprezece capete.
— Iată-l şi pe fiul meu cel mare, mai spuse vrăjitoarea. Apoi deschise încă o uşă şi, întorcându-se către Hans, strigă : Iar aici ai să zaci tu, blestematule !
Vorbind aşa, se aruncă asupra flăcăului şi încercă să-i scoată ochii cu unghiile ei lungi şi ascuţite, ca nişte cuţite. Dar Hans o împinse şi, cât ai clipi, spada îi fulgeră în pumn.
— Am glumit, strigă atunci vrăjitoarea care începu să tremure, am glumit, puiule de om! Lasă spada, şi-ţi arăt beciul în care am închis-o pe maică-ta...
— Nu-i nevoie să mi-l arăţi, spuse Hans mânios. Îl găsesc şi singur. Spune mai bine cum se poate vindeca orbul care locuieşte în coliba din pădure...
— Îţi spun, cum să nu, strigă vrăjitoarea înspăimântată de spada necruţătoare. La rădăcina copacului pe care te-ai urcat ca să ajungi până la mine se află o piatră mare şi, sub piatră, un pumn de humă roşie. Să-şi dea cu humă pe la ochi şi o să vadă mai bine ca înainte.
Abia isprăvise de vorbit, că Hans făcu o mişcare şi, hârșt ! îi zbură capul de pe umeri. Şi cum era el să lase în viaţă o vrăjitoare atât de rea, în stare să zămislească zmei nelegiuiţi ? Dac-a sfârșit şi cu bătrâna zgripţuroaică, a coborât Hans în beci. Acolo şi-a găsit mama, în lanţuri. Cu spada i-a sfărâmat cătuşele, şi pe braţe a scos-o la lumină.
— Hans, dragul meu, a şoptit bătrâna. Lângă beciul din care m-ai scos e încă unul, în care se ofileşte cea mai frumoasă fată de pe pământ...
Şi-a aşezat Hans mama într-unul din paturile castelului de diamant şi a alergat din nou în beci, de unde s-a întors cu o fată atât de frumoasă, încât soarele i s-a părut în urmă pătat şi lipsit de strălucire.
— Cine eşti ? a întrebat flăcăul, cu inima înfiorată.
— Sunt Ilse, fata ciobanului, răspunse ea. Apoi tăcu.
Hans tăcea şi el. Tinerii se priviră lung şi se îndrăgiră.
Când intrară în castelul de diamant, mama se mai odihnea în pat, şi de la ea află Hans că vrăjitoarea bătrână cunoscuse, mulţumită vrăjilor ei, că Ilse e cea mai frumoasă fată de pe pământ.
— Atunci a răpit-o, cu gândul s-o dea de nevastă zmeului cel mare. Dar ceilalţi fraţi au dorit-o şi ei, aşa că au început cu toţii să se certe ca nişte bezmetici. Până să se hotărască, vrăjitoarea a pus-o în lanţuri, să fie siguri că fata nu le scapă... Ei, bine că s-a sfârșit! Acum, zâmbi mama, eu cred că Ilse va fi o noră bună...
— Şi eu cred, strigă cu încredinţare Hans.
— Dar tu, copila mea ? întrebă mama.
— Şi... şi eu cred la fel, şopti Ilse.
Mult se bucurară toţi trei, şi acolo, în castelul de diamant, nu se mai săturară vorbind. Dar Hans îşi aminti de bătrânul orb care-l aştepta, aşa că spuse :
— Ar trebui să ne întoarcem pe pământ. Am să vă leg pe amândouă în spinare, şi aşa o să coborâm...
— Nu, zâmbi mama, nu-i nevoie să te istoveşti. De când tot stau aici am învăţat şi eu câte ceva...
Ridicându-se din pat, îi duse pe Hans şi Ilse în grajdul castelului, unde le arătă un cal. Dar ce cal ! Era alb tot, strălucitor ca un diamant şi avea opt picioare.
— Iacă cine ne-o duce acasă...
Încălecară tustrei, şi Hans porunci :
— Pe pământ!
Calul necheză şi începu să sară de pe câmpul de diamant pe cel de aur, de pe cel de aur pe cel de argint, de pe cel de argint pe cel de aramă şi de pe cel de aramă în poiana din pădure. Curând ajunseră cu toţii în coliba bătrânului.
— Bunicule ! strigă Hans.
— Hans ! Te-ai întors ?
Mare i-a fost bucuria când Hans îi povesti tot ce i se întâmplase şi cum se întorcea cu mama pe care o căutase, ba şi cu o mireasă.
— Ce păcat că nu vă pot vedea ! oftă bătrânul.
— Ai să vezi, îi spuse Hans împărtăşindu-i taina aflată de la vrăjitoare.
— Dacă-i aşa, se bucură bătrânul, întoarce-te, dragă Hans, la castelele zmeilor şi adă de acolo scuturile de aramă, de argint, de aur şi de nestemate. Numai după aceea vom putea săpa la rădăcina copacului...

Încălecă Hans pe calul cu opt picioare şi, cât ai bate din palme, se află în castelul de aramă. Văzu în încăperea cea mare scutul de aramă agăţat de un perete şi-l luă, după cum luă din celelalte castele şi scuturile de argint, de aur şi de diamant. Şi se întoarse cu ele pe pământ.
Atunci bătrânul spuse :
— Scutură cele patru scuturi !
Hans le scutură, şi pe dată se iviră lângă el o sută de oameni de aramă, o sută de oameni de argint, o sută de oameni de aur şi         o sută de oameni de         diamant. Cu toţii se închinară şi strigară :
— Porunceşte, stăpâne !
Hans rămase fără grai, dar bătrânul vorbi liniştit :
— Spune-le să croiască în pădure patru poiene şi în fiecare să mute câte un castel.
Hans îi dădu ascultare, oamenii pieiră cum se arătaseră şi, peste o clipă, un om de aramă, unul de argint, unul de aur şi unul de diamant se iviră rostind intr-un glas :
— Îndeplinit !
— Puteţi pleca, răspunse bătrânul.
Tare se bucură Hans, înţelegând  puterea celor patru scuturi.        Apucându-l pe cel de aramă, îl scutură, şi cei o sută de oameni de aramă se iviră strigând :
— Porunceşte, stăpâne !
— Săpaţi la rădăcina copacului cel mare, până daţi de un bolovan, porunci el. Sub bolovan o să găsiţi un pumn de humă roşie. Luaţi-l şi aduceţi-l pe dată.
Trecu cât ai avea timp să te ştergi pe faţă, şi un om de aramă veni cu pumnul de humă.
— Poţi pleca, spuse Hans, după care luă huma roşie şi-l unse pe bătrân la ochi.
Bătrânul ridică pleoapele şi, strîngîndu-l pe Hans în braţe, strigă :
— Văd ! Mai bine decât la douăzeci de ani...
— Atunci putem face şi nunta, spuse mama lui Hans.
Şi într-adevăr, în castelul de diamant, cel mai frumos dintre toate, făcură nuntă mare, la care poftiră toţi oamenii din satele învecinate, fără să-l uite nici pe omul de treabă care le îngrijise capra în tot acest răstimp. Omul veni cu capra şi se-ntoarse cu atâtea pietre scumpe, culese din râul ce curgea prin faţa castelului, încât avu cu ce trăi în voie şi el, şi copiii lui, şi copiii copiilor lui. Dealtminteri, fiecare nuntaş primi în dar o crenguţă de aramă şi de argint, una de aur şi trei nestemate, astfel că bucuria tuturor era lesne de priceput.
Şapte zile şi şapte nopţi au jucat la nunta lui Hans, au jucat şi s-au veselit, iar într-a opta s-au întors cu toţii la casele lor. Dar, înainte de a pleca, i-a rugat Hans să vestească prin sate că trei din cele patru castele îşi aşteaptă locuitorii.
— Care locuitori ? s-au mirat oamenii.
— Săracii, care n-au unde locui, le-a răspuns Hans.
Aşa s-a făcut că din toate satele, ba chiar şi din târguri au început să vină mulţimi de săraci, pe care Hans îi primea cu braţele deschise şi-i adăpostea în castelele zmeilor. Şi trăiau bine cu toţii şi se bucurau că scăpaseră de nevoi.
Acum, regele i-a poftit într-un rând pe alţi trei regi prieteni la o vânătoare. Şi, vânând ei, au ajuns şi în pădurea în care locuia Hans.
Când s-au pomenit în faţa palatelor nemaivăzute, când au văzut copacii de aramă, de argint, de aur şi de nestemate, au rămas regii cu gurile căscate.
— Aici trebuie să locuiască un rege peste regi, şi-a dat unul cu părerea.
— Cum aşa ? În regatul meu ? a întrebat regele ţării aceleia.
— Dragă rege, a grăit din nou cel care vorbise întâi, în locul tău m-aş da jos de pe scaunul meu regesc şi m-aş tocmi aici rândaș la grajd.
Ascultând batjocurile prietenilor săi, regele fierbea.
— Om vedea îndată cu cine avem de-a face, grăi el poruncind unui slujbaş să intre în primul castel şi să-i vestească stăpânului că regele pofteşte să-i fie oaspete.
— Mă rog, răspunse Hans, îl primim cu dragă inimă.
Şi dacă se întoarse slujbaşul la cei patru regi ca să le ducă vorba lui Hans, ieşi flăcăul în prag şi-şi aşteptă oaspeţii care nu întârziară să se ivească.
— Tu eşti stăpânul castelelor ? întrebă regele.
— Eu, măria ta.
— Hm, mormăi regele, să-ţi vedem castelele...

Uimiţi rămăseseră regii văzându-le pe dinafară, dar îngălbeniră de necaz când văzură şi comorile dinăuntru. Nu făcea regatul fiecăruia cât unul din castelele lui Hans !
Iar Hans îi ospătă pe regi cu bucate alese, le ţinu tovărăşie, iar seara le arătă unde puteau să doarmă. Dar care rege izbuti să închidă ochii ? Îi rodea că tot ce văzuseră era în stăpânirea unui băietan prost, care nu se putea fuduli cu un singur strămoş mai acătării.
— Ştiţi ceva ? spuse în cele din urmă regele ţării aceleia. Tare îmi place castelul de diamant... Dacă mă ajutaţi să-l cuceresc, vă dăruiesc celelalte trei castele...
— Şi de ce, mă rog, să iei castelul de diamant ? strigă un altul. Un rege atât de neînsemnat se poate mulţumi şi cu cel de aramă... Castelul de diamant mi s-ar potrivi de minune.
Începură regii să se ciorovăiască, să se tragă de bărbi şi, când văzu că se îngroaşe gluma, regele ţării aceleia spuse :
— De ce să ne certăm ? Să cucerim întâi castelele şi apoi vedem noi ce avem de făcut...
Sfatul plăcu celorlalţi trei regi. Nemairăbdând să aştepte zorii, fiecare dădu poruncile trebuincioase şi în puterea nopţii o porni spre ţara sa, legându-se faţă de ceilalţi ca, la anume zi, să vină cu ostile în pădurea lui Hans. Cât despre Hans, care se culcase liniştit, se miră a doua zi, văzând că regii pieriseră, cu alai cu tot.
— Ar fi putut să-ţi mulţumească pentru găzduire, spuse mama lui.
— Regii nu obişnuiesc să mulţumească, răspunse bătrânul, în locul lui Hans. Bine ar fi să nu ne căim că i-am omenit...
Nici nu ştia ce drept vorbeşte ! Că nu trecu mai mult de o lună şi pădurea se umplu de oşteni, care făceau o larmă cumplită. În fruntea lor, zorindu-şi oamenii, călăreau cei patru regi.
Din toate cele trei castele veniră atunci în goană săracii pe care Hans îi găzduise, vestindu-l de primejdia care se apropia.
„Ce-i drept, dac-ar sosi cu gânduri bune n-ar avea nevoie de atâta oştire !“ îşi spuse Hans. Mulţimea săracilor jură să stea toată ca unul în jurul flăcăului. Dar, prevăzător, Hans scutură şi cele patru scuturi. Dacă se adunară în preajmă cei o sută de oameni de aramă, o sută de oameni de argint, o sută de oameni de aur şi o sută de oameni de diamant, le dădu în seamă cele patru castele, iar el încălecă pe calul cu opt picioare şi, cu spada în mână, aşteptă în fruntea mulţimii săracilor.
N-avu prea mult de aşteptat. Din pădure se auziră trâmbițe şi ostile regeşti dădură năvală. Săracii le stătură împotrivă şi lupta se încinse. N-a văzut soarele, de când luminează el pe boltă, luptă ca aceea ! Că lunecau săgeţile, şi suliţele, şi paloşele pe trupurile de aramă, de argint, de aur şi diamant, dar paloşele de aramă, de argint, de aur şi diamant tăiau în carne vie. Vuia pădurea de strigăte, de armele izbite între ele şi, înţelegând că nimeriseră prost, cei patru regi îşi struniră, caii, îi întoarseră şi vrură s-o ia la goană. Numai că Hans îi ajunse din urmă şi, rotind deasupra capului spada cu care doborâse zmeii, le strigă cu aprigă mânie :
— Unde fugiţi, regilor ? Nu vreţi să-mi mulţumiţi pentru găzduire ?
— Îţi mulţumim, îţi mulţumim, ţipară, dând care mai de care pinteni cailor.
— Staţi să ne privim în ochi, mai strigă Hans şi, întrecându-i, se aşeză în faţa lor.
Unul dintre regi slobozi atunci o săgeată ce şuieră pe lângă urechea flăcăului.
— Aşa ?
Îşi îndemnă Hans calul şi, când izbi o dată cu spada, îl despică pe primul rege în două, cu armăsar cu tot. Ceilalţi alergau acum ca potârnichile, dar Hans îi ajunse din urmă şi, din trei regi călare, spada lui făcu şase jumătăţi de rege, pe şase jumătăţi de cal. Din oştile venite să cucerească mândrele castele, nu scăpă nimeni cu viaţă.
Cât despre Hans, de aici înainte a avut parte numai de bucurii şi i-a fost dat să-şi joace pe genunchi feciorii şi feciorii feciorilor, zeci de ani la rând. Dacă n-a murit, să ştiţi că mai trăiește şi azi, iar dacă nu s-au dărâmat, e limpede că cele patru castele ale lui se mai înalţă şi azi în poiana din pădure. Drept e că eu, unul, nu m-am dus să le văd. Dar voi de ce nu v-aţi duce ?

,,Întâiul drum” de Ion Agârbiceanu

 

Flutura rar cate un fulg de nea prin vazduhul sur. Se opresc pe-o clipa nehotaraţi, apoi coboara iar şi iar se opresc. Parca le pare rau dupa înalţimea din care vin, se simt straini în lume şi se tem de ce vor afla, jos pe pamant.
Uneori îi prinde o unda de vant şi-i matura de nu se mai vad şi trece o vreme pana ce îndraznesc sa coboare alţii. Ii marura şi din curte, de pe pamantul îngheţat PE CARE s-au aşezat, uşor, ca nişte scame de pene.

Nu e frig. A fost înainte cu cateva zile, pana a îngheţat tina. Acum e bine. Se tot încearca sa ninga şi nu poate. Se pare ca iarna şi-a uitat din anul trecut sa-şi scuture cojocul.

Lelea Anuţa e necajita tare. Copilul cel mic, sugaciul, oracaie ca o broasca în leagan. I-a dat sa suga, dar n-a vrut. Îşi încreţeşte şi-şi stramba obrajorii şi striga tare, parca speriat.
Îl ridica iar din leagan şi-i da sanul plin şi alb, dar broscoiul se fereşte, se învineţeşte la obraz, şi zbiara din rasputeri. Aşa o fierbe de azi-dimineaţa.
– Ce te doare, puiule, ce te doare? Of, Doamne! De ce or mai avea dureri
şi copiii?

Îl pune iar în leagan şi Ioniţa, fraţiorul cel mare, se şi repede sa-l legene în locul mamei sale, cuprinsa de trebi, cat nu mai ştie unde-i este capul.
– Haia, haia! Haia, haia! mormaie cadenţat copilul.
– Mai încet, mai încet, Ioniţa, ca-l rastorni.
Leaganul se balanseaza, uneori, sa ajunga cu fundul deasupra. Ioniţa mormaie şi mai tare şi cat poate el de gros, sa acopere plansul sugaciului, sa-şi poata vedea mama-sa de lucru.
– Haia, haia! Haia, haia!
Rar, arunca ochii pe fereastra. Parca ninge mai bine. Vantul ţiuie uneori în streaşina lunga, şi fluiera scurt prin horn, şi atunci flacara din vatra se tupileaza pe-o clipa, se topeşte repede, coborand pe taciuni, ca şi cand ar vrea sa se stinga. Dar în clipa urmatoare învie iar.

Leagana cu putere, cu straduinţa mare. Poate adoarme cel mic. El vede şi simte ca mama-sa e îngrijorata, dar de la o vreme îi vine greu şi lui sa mai auda plansul fraţiorului: parca i-a intrat prin urechi pana în mijlocul capului.
– Grijeşte, ma, ca-l dai peste cap! Leagana mai incet.
Cum sa legene mai încet? De la o vreme se uita cu duşmanie la cel ce zbiara mereu.
Mama-sa iasa şi vine şi iar iasa. Are treaba în tinda, în camara, prin curte dupa lemne. A facut foc în camera dinainte şi aici fierbe şi mancarea pe vatra. Rar priveşte şi ea prin geam: ninge rar şi acum. Rar, dar vantul se înteţeşte.
Într-un tarziu, sugaciul a adormit.
– Încet, Ioniţa, de tot încet!
Ioniţa ar lasa bucuros leaganul şi s-ar duce la fereastra sa vada cum ninge. Dar daca se deşteapta şi plange iar? Aşa e de bine în camera, în liniştea mare ce s-a pus. Priveşte cu încantare jocul flacarilor pe vatra, deasupra lemnelor înnegrite. Par cand sabiuţe ascuţite, cand sabii late, cand fuioare despletite. Şi rar vantul fluiera prin horn şi parca scuipa în foc.

Lelea Anuţa începe odata sa caute cu înfrigurare prin solniţa agaţata într-un cui. Nu afla ce cauta, o ia din cui, o întoarce cu capul în jos şi o scutura pe masa. Nu se scutura decat cateva fire de sare. Trece în tinda, cauta în oale, intra în camara, rascoleşte pretutindeni şi iar vine. E neliniştita, îngrijorata.
– Mai Ioniţa, n-ai vazut tu pe undeva sarea?
– În solniţa, mama.
– Nu mai este în solniţa. S-a ispravit.
– Poate în tinda, în oala de fier, cea crapata.
– Nu mai este nici acolo.
Copilul se gandeşte: unde a mai vazut el sare? Dar nu-şi aduce aminte sa fi vazut într-alt loc.
– N-am cu ce sara nici mamaliga, nici mancarea. Ce sa fac? Aş da o fuga pana la pravalie, dar ma tem ca se va deştepta copilul.

La gandul sa ramana cu cel din leagan, Ioniţa se acri de tot. Ce sa fac daca se va trezi urland? Alta era cu mama-sa acasa: putes sa planga cat de tare, nu se temea de vreo primejdie.
– Sa ma duc sa cer împrumut de la vecina, mama!
– Du-te şi vino repede.
Dar vecina nu avea, chiar acum o pusese în fasole şi mamaliga, pe care a avut-o.
Şi nu avea nici cealalta vecina.
– Va veni tatal tau de la padure şi nu pot face mancarea. Şi necajita, lelea Anuţa începu sa caute iar. Nu afla nimic.

– Ştii ce mama? Niţa doarme acum şi neleganat, ma duc eu la pravalie sa cumpar sare.
– Tu?
– Ştii ca am mai fost şi cu dumneata.
– Cu mine ai fost, dar singur nu. Singur nu ştii nici unde e pravalia.
– Ba ştiu. Cunosc casa. Are table verzi la fereşti.
– Are, da pan-acolo, prin cate hudiţe trebie sa treci? Te vei rataci şi nu vei mai veni nici acasa.
Ioniţa zambi.
– Cum sa nu ştiu? Las pe mine. Da-mi banuţii şi o traista şi îndata-s cu sarea acasa.
Ce sa faca mama-sa? Nu se îndura sa-1 lase pe cel din leagan. Era bolnavior, de buna seama, şi trebuie sa vada şi de mancare.

Îşi arunca ochii pe fereastra. Ningea mai des, cu fulgi mari, lanoşi. Vantul se mai potolise.
– Ia-ţi pieptarul şi îmbraca-ţi clicinul cel bun. Ia-ţi şi caciula. Copilul se repezi sa se îmbrace.
Mama-sa deschise lada şi aduna din ladiţa ei, cu mare sila, douazeci de bani de arama. Cauta o traista mica şi i le dadu lui Ioniţa.
– Sa-ţi iei şi bata, sa nu-ţi iese în drum vreun cane.
– Mi-o iau, zise curajos copilul, aruncandu-şi traista dupa cap. Îmbracat, cu caciula în cap, parea mai mare de cinci ani trecuţi caţi avea.
Banii de arama îi lega mama-sa în colţul naframuţii lui cu randunele şi i-o puse în buzunarul clicinului.
– Aici sunt douazeci de bani, Ioniţa. Tu sa-i dai naframuţa lui jupanul şi-i va numara el. Sa-i spui numai atata: m-a trimis mama sa-i dai sare de banii legaţi aici.
– Pai, eu nu pot spune: sa-mi dai sare de douazeci de bani? Ioniţa se simţi jignit.
– Da, mama şi ştiu şi numara şi pana dincolo de douazeci.
– Ştii cu greşeli.
– Acum nu mai greşesc. Dumneata nu m-ai auzit de mult cum numar.
– Bine, bine! Tu sa dai naframa jupanului, sa dezlege banii şi sa-i numere el. N-ar fi ruşine sa-i numeri tu şi sa greşeşti?
Lelea Anuţa ieşi cu el din tinda, sa-l duca pana la portiţa. Dar cum ieşi în curte – alta îngrijorare: ningea tot mai tare.
– Mai Ioniţa, eu zic sa nu te mai duci tu nicaieri.
– Ba ma duc!
– Dar nu vezi cum ninge?
– Las sa ninga, doar îs cu caciula!

Bata avea zdravana, cu maciuca, o bata de corn, calita la foc de tatal SĂU. Sa pofteasca sa se ia vreun cane de el!
Porni pe uliţa la vale, spre vatra satului, unde era pravalia, iar mama-sa se grabi în casa la cel din leagan. Nu mai era aşa de îngrijorata.
Daca se va încurca pe hudiţe, îi va arata vreun om unde e pravalia. Apoi, de! Copilul era marişor acum. Frig nu era. Vantul încetase aproape.

Cu bata în mana, cu traistuca dupa grumaz, loniţa mergea vartos prin zapada moale care abia albise uliţa. În urma lui ramaneau urme negre, caci zapada i se lua pe talpile opincuţelor.
Uliţa era pustie. Ţipenie de om nici prin curţi. Nici un latrat de cane. Era o linişte şi o pace, cat lui Ionica îi parea ca aude fasaitul fulgilor de nea, care cadeau tot mai deşi şi se roteau uneori ca un potop de fluturi.
Se silea sa-şi aminteasca prin cate hudiţe trebuia sa treaca pana la pravalie. Prin vreo patru, ba chiar prin vreo cinci, caci în vatra satului uliţele erau scurte şi se încrucişau mereu. Mai avea, uliţa lor era tare lunga.
Înaintea unei portiţe vazu un caine mare, ciobanesc, unul alb, miţos şi îşi stranse bine bata în mana. Dar cainele nu-i avu grija, parea ca nici nu-l vazuse Şedea liniştit în coada şi se uita şi el cum ninge. Parea ca pacea şi liniştea din vazduh intrase şi în el.
Dupa ce trecuse de el, Ioniţa mai înturnase o data capul peste umar: cainele era nemişcat la locul lui.

Dar cum începu sa ninga de tare! Şi vazduhul parca se cobora tot mai jos. Se opri o clipa sa scuture caciula: mai gros de un deget era stratul de zapada ce se aşezase pe fundul ei.
Se vazu deodata o încrucişare de uliţe. Pe care sa apuce?
Vezi ca uliţele şi casele albite de zapada nu mai semanau cu cele pe care le vazuse el cand a fost cu mama-sa la pravalie: ajunsese parca pe un taram nou. Totuşi, nu statu mult la ganduri şi porni pe una. Nu merse douazeci de paşi şi nimeri într-alta, care carmea la stanga. La capatul ei intra într-o uliţa mai larga, apoi în alta stramta de tot. Asta se înfunda într-o poarta. Nu! pe-aici nu fusese cu mama-sa. Se întoarse şi tot orbecaind prin zapada ce cadea acum ca o perdea, se trezi iar în uliţa pe care venise.

Începu sa asude. Nu-i era cald, dar începu a se teme ca nu va afla pravalia. Porni înapoi şi intra într-alta uliţa, pe care nu fusese înca. Daca ar fi fost, i s-ar fi cunoscut paşii, caci acum lasa urme adanci în zapada.
Nu era ţipenie de om, nu zbura nici o pasare, nu cucuriga nici un cocoş, nu latra nici un caine. Numai zapada cadea în perdele tot mai dese şi lumina se micşora, deşi înca nici amiaza nu era.
Ioniţa se opri şi îşi încorda din nou gandurile. Deodata îi veni în minte ca de-a stanga pravaliei, nu prea departe, era biserica. Vezi bine! Cum nu s-a gandit pana acum?
Va cauta sa vada turnul, dar cum nu ştia unde se afla, nu ştia în ce parte sa-1 caute. Aşa ca se învarti încet în jurul lui şi privi în toate parţile.
Dar nu se vedea mai departe de-o aruncatura de baţ. Sus, perdeaua de
zapada era parca şi mai deasa.
Începu sa asude şi mai tare. Va mai afla pravalia?
Porni cu hotarare pe alta uliţa şi ajunse într-o noua înfundatura. El era singura vietate care se mişca pe drum, alb tot în potopul de ninsoare care sporea mereu.
Oamenii erau prin case, prin grajduri, faceau prin şuri mestecaturi de fan şi paie pentru vite. Toata lumea era mulţumita ca ninge, ca au scapat de gerul sec. Pacea tainica ce cobora o data cu ninsoarea intrase în toţi.

Cum trecu de vreo trei ori pe aceleaşi uliţe, atrase atenţia unui batran care privea prin fereastra unei case. Cine sa fie copilul asta care se tot învarte pe-aici? Cand îl vazu iar, ieşi în drum.
– Ce-i cu tine, ma Prasleo? Ce cauţi pe-aici?
– Ca nu ma cheama Praslea, ci Ioniţa, suspina copilul, care era gata de mult sa planga.
– Fie şi Ioniţa! Ce cauţi?
– M-a trimes mama dupa sare şi nu aflu pravalia.
– Ai mai fost la pravalie?
– Am fost cu mama, dar atunci nu era zapada şi acum nu mai cunosc uliţele.
– Daca-i aşa, vino dupa mine.
– Bucuros, Ioniţa zambi şi porni dupa batran. Nu-i mai pasa pe ce uliţe trece. Îndata se trezi înaintea pravaliei.
– Ei, acuma ştii?

Copilul îşi uita sa-i mai mulţumeasca batranului şi intra repede în pravalie.
În odaiţa ticsita de rafturi şi de miresmele diferite ale marfurilor, în aerul acela ciudat pe care Ioniţa nu-l mai uitase de cand a fost întaia oara la pravalie cu mama-sa, copilul se simţi parca mai în putere.
Jupanul de dupa taraba îi zise, ridicandu-şi barba lunga şi alba de pe o carte groasa în care citise:
– Ma copile, ieşi şi te scutura afara de zapada, nu aici.
Ioniţa ieşi şi se minuna ce strat gros de nea se pusese pe fundul rotund al caciulei şi pe manecile clicinului. Opincile încai erau habucite cu zapada pana la curelele ce-i înfaşurau gleznele.
– Sa faci bine sa-mi dai sare de douazeci de bani, vorbi Ioniţa intrand şi intinzandu-i jupanului naframuţa pe care o scoase din buzunar.
– Ce vrei cu batista asta?
– Acolo-s banii legaţi într-un colţ. Jupanul lua naframuţa cu randunici, dezlega colţul, lua banii de arama şi-i numara.
– Nu-s, numai optsprezece, zise jupanul cu un zambet viclean în colţul gurii.
– Ba-s douazeci!
– De unde ştii tu?
– Pai, mama i-a legat acolo.
– Si i-a numarat ea?
– Mi-a spus ca a legat douazeci de bani sa nu-i pierd pana la pravalie.
– Aşadar nu i-ai numarat tu?
-Nu!
– Vin şi-i numara aici pe taraba, şi vei vedea ca sunt numai optsprezece.
– Douazeci trebuie sa fie, aşa mi-a spus mama şi ea ştie numara şi nu minte. Zambetul se înteţi pe obrajii jupanului cat se mai vedeau în barba.
– Vino şi numara-i, sa nu zici ca te-am înşelat. Ioniţa nu se apropie de taraba.
Vine vreme ca tu nu ştii numara pana la douazeci!
– Ba ştiu şi dupa douazeci.
– Daca ştii, vino şi-i numara!
Copilul se apropie de taraba şi începu a numara banii, tot luand cate unu! din gramada şi punandu-i deoparte pe scandura.
– Vezi ca-s douazeci? zise el triumfator. Doar mama nu minte!
– Mie mi-au ieşit numai optsprezece, zambi jupanul. Hai sa-i mai numar o data.
Şi-i mai numara sub supravegherea lui Ioniţa.
– Stai, ca ai zis cinsprezece de doua ori. Jupanul rase.
– Se poate sa ai tu dreptate, ca omul batran mai iute greşeşte.
– Pai, am dreptate, jupane! Dar nici eu nu mint, ca şi mama.
– Şi zici ca ştii numara şi dupa douazeci?
– Ştiu pana la o suta. Mama nu ma crede, da eu ştiu. M-a învaţat Mitruţ, un copil vecin cu noi care umbla la şcoala.
– Eu nu te cred! Eşti prea mic sa ştii numara pana la o suta. Hai sa auzim. Ioniţa îşi uita şi de sare şi de ninsoare şi începu a numara. Era vorba de
ambiţia lui.
– Bravo, mai copile! Ştii bine. Nu ma mir ca aşa de mic te-a trimis mama-ta dupa sare pe o vreme ca asta!

Jupanul îi lua traistuca, îi masura sarea şi i-o puse pe taraba.
Pana lua Ioniţa traista dupa cap, jupanul cauta prin cateva rafturi şi-i dadu o fluierice roşie de zahar. Dar era chiar fluierice, batranul o proba: fluiera ascuţit.
Mai vazuse Ioniţa astfel de fluierici pe la copii, dar el nu avusese niciodata. O lua în mana, o privi cu admirare, apoi deziluzionat o întinse peste taraba jupanului.
– Nu mai am alţi bani, zise el suparat.
– Nu trebuie nici un ban. Ţi-o dau pentru ca ai ştiut numara pana la suta. Copilul statu pe ganduri.

– Ia-o, ma Ioniţa, daca ţi-o da jupanul, ce mai stai pe ganduri, vorbi la spatele lui un om care intrase între timp în pravalie.
Copilul se întoarse şi-1 vazu pe Ionu Linii, un om de pe uliţa lor, care avea în mana o sticla unsuroasa.
Ioniţa întinse cu neîncredere mana şi lua fluiericea.
– Ăsta-i un copil deştept, zise jupanul; catu-i de mic şi mi-a numarat pana la o suta.
– Pai, seamana cu mama-sa, care-i deşteapta foc, raspunse omul, în vreme ce jupanul îi umplu sticla cu gaz.
Ioniţa mulţumi jupanului şi ieşi din pravalie cu Ionu Linii.
Ningea, şi acum? Potop! în cateva clipe se albira amandoi.
-N-am mai pomenit aşa ninsoarea se mira rumanul.
Ce noroc ca venise şi el la pravalie! Acum chiar ca nu ar mai fi ştiut pe unde se iese în uliţa lor.
Numai ei doi înaintau pe drum, prin amarnica ninsoare: curgeau, nu alta, fulgii lanoşi, mari şi grei, cat aproape se înnoptase.
– Da cum de-ai venit tu la pravalie, mai Ioniţa?
– Pai, tata-i la padure şi copilul cel mic plange tare, se vede ca-i bolnav, zice mama. Şi ea n-a putut veni.
– Da vad ca ai bata buna!
– Pai, cum! Daca mi-ar fi sarit un caine în drum?
– Sa n-ai grija, ca acum cainii zac în culcuşurile lor şi miroasa zapada.
– O miroasa? se mira copilul.
– Pai, cum! Sa vada ce fel de iarna se va pune! Una slaba sau una geroasa. Cainii cunosc dupa mirosul celei dintai zapezi…

Olio! Dar cum se schimbase şi casa, şi şura, şi curtea, şi gardul lor, şi acoperişul portiţii, de cand a plecat el la pravalie! Gata sa nu le mai cunoasca. Mama-sa îl aştepta tare îngrijorata.
– De ce ai stat atat de mult, mai copile? Ma temeam ca te-ai ratacit şi nu mai afli pravalia, pe ninsoarea asta.
In loc de raspuns, Ioniţa îşi scoase traistuca cu sare de dupa cap, o puse pe masa, apoi duse la gura, întors catre perete, fluiericea cea roşie de zahar şi o proba. Un ţiuit ascuţit rasuna în camera.
– Ce-a fost asta? îl întreba maica-sa. El îi arata fluiericea.
– Mi-a dat-o jupanul, fara bani, pentru ca i-am numarat pana la o suta.
– Ai numarat tu?
– Pai, cine altul, ca eram singur cu jupanul în pravalie.
Şi Ioniţa avea o singura parere de rau: ca nu putea şi cel din leagan sa sufle cu fluiericea pe care i-o tot punea în gura.

Adjectivul. Ce este? Cum îl identificăm? Cum îl analizăm?

         

👂👉Adjectivul este partea de vorbire (cuvânt din dicționar)  care arată o însușire a substantivului !!!

👉Haideți să ne luăm un substantiv și să îi punem determinanți, să observați acordul dintre cele două cuvinte! Se comportă ca o pereche unită!😁

subst. masă : masă mare

                      masă plină

                      masă ovală

                      masă neagră

                      masă încărcată

Dacă am pune la plural, ar fi: mese mari, mese pline, mese ovale.....deci trebuie neapărat să facem acord între cele două în gen, nr și caz!

                      

! Poate avea două funcții sintactice: de atribut adjectival și de nume predicativ. 

👉Am o minge roz.-atribut adjectival (pentru că stă lângă substantiv)

👉Mingea este roz.-nume predicativ (pentru că stă lângă verbul copulativ ,,este'')

        Avem 4 tipuri de adjective:

👉1. Adjective propriu-zise

ex. frumos, mare, alb, lung, rotund, inteligent, blond etc.

Am un copil frumos. 

frumos= adjectiv propriu-zis, variabil, cu patru forme flexionare (frumos, frumoasă, frumoși, frumoase), se acordă în gen, nr si caz cu substantivul ,,un copil” (m.,sg.,Ac), gradul pozitiv, funcția sintactică de atribut adjectival.

👉2. Adjective pronominale (cuvintele care inițial sunt pronume, dar, datorită acordului cu substantivul, devin adjective)

a. adjective pronominale posesive: casa mea, casa noastră, casa sa

b. adjective pronominale demonstrative: casa aceasta, casa aceea, aceeași casă

c. adjective pronominale nehotărâte: fiecare casă, oricare casă

d. adjective pronominale interogative: ce casă? care casă?

e. adjective pronominale relative: știu ce casă, știu care casă.

f. adjective pronominale negative: nicio casă, niciun copil

g. adjective pronominale de întărire: mama însăși

Ex. Casa aceasta este de vânzare.

aceasta= adjectiv pronominal demonstrativ de apropiere, se acordă în gen, nr și caz cu substantivul ,,Casa”(f., sg.,N), funcția sintactică de atribut adjectival

👉3. Adjective participiale ( cele care inițial sunt verbe la modul participiu, dar datorită acordului devin adjective)

Ex. Pe fereastră  observ copacul înflorit .

înfloriți= adjectiv participial, se acordă cu substantivul ,,copacii” (m.sg.Ac), grad pozitiv, funcția sintactică de atribut adjectival.

👉4.Adjective gerunziale (provenite din verbe la modul gerunziu)

a sângera- sângerând (sângerând, sângerândă, sângerânzi, sângerânde)

Ex. Pisica are o rană sângerândă. 

sângerândă= adjectiv gerunzial, se acordă cu substantivul ,,rană”(f.,sg., Ac), funcția sintactică de atribut adjectival.

 vezi și 

Adjectivul pronominal de întărire. Forme și funcții sintactice

Succes!🙏

De mărțișor, din dragoste pentru mamele noastre

 

Bravo, copii!