Tema comuniunii dintre om și natură

 ,, O, rămâi” de Mihai Eminescu

    Textul are ca temă ideea comuniunii sufletului pur al copilului cu pădurea, simbol al purității, frumuseții și reveriei. Această relație om-natură este  privită din perspectiva unei afecțiuni profunde care i-a legat întotdeauna pe cei doi. 

 Opera lirică este construită sub forma unui dialog, pădurea căpătând prin intermediul personificării atribute umane. Prima parte a textului redă chemarea pădurii. pentru care poetul pare un prinț. Aceasta îl invită în spațiul său mirific pe cel care îi cunoaște minunile și îi înțelege glasul. Pădurea îl cheamă în acest spațiu, promițându-i iubire, înțelegere, o lume de basm, inițiere în tainele naturii. Chemarea pădurii, atât de mângâioasă și ispititoare, seamănă cu o încercare de a-l menține în vârsta fericită a copilăriei, lipsită de griji.

  Pădurea pare a fi o ființă plină de rațiune care stăpânește taina timpului ,,Anii tăi se par ca clipe,/Clipe dulci se par ca veacuri.”

Partea a doua comunică atitudinea poetului și totodată mesajul artistic: chemarea pădurii nu-l mai atrage pentru că tainele ei nu îi mai sunt dezvăluite omului adult. Sufletul poetului este învăluit de regret amar, pentru că nu se mai poate întoarce în timp, în anii copilăriei, în lumea basmelor. 

Se sugerează chiar îmbătrânirea naturii, în paralel cu îmbătrânirea umană. Odată cu trecerea timpului, pădurea nu mai poate fi înțeleasă. Ultimele versuri exprimă nostalgia după acele vremuri: „Unde ești copilărie cu pădurea ta cu tot?”

Alte texte eminesciene construite pe aceeași temă a comuniunii om-natură sunt: ,,Revedere”, Codrule, codruțule”, ,,Fiind băiet păduri cutreieram”.

,,Monastirea Argeșului”

-baladă populară-

În baladă întâlnim motivul invocării forțelor naturii când Manole își vede soția apropiindu-se de zidurile în construcție. După ce a făcut cu meșterii un jurământ care trebuia respectat, Manole trăiește momente dramatice, sfâșietoare,  pentru că trebuie să zidească ce are el mai de preț, pe soția Ana.

Sperând să schimbe destinul, el se adresează Divinității ca s-o oprească: „Dă, Doamne, pe lume/ O ploaie cu spume, /Să facă pâraie, /Să curgă șiroaie, /Apele să crească, /Mândra să-mi oprească, /S-o oprească-n vale /S-o-ntoarcă din cale!”

Cerul se înduplecă și răspunde rugăminților omului, dezlănțuind stihiile naturii, în încercarea de a o opri pe Ana. Porniră  o ploaie  și un vânt  de proporții  hiperbolizate, dar  pe  Ana  nimic nu o poate întoarce din drum: Paltini că-ndoia,

,,Brazi că despoia, /Munții răsturna, /Iară pe Ana /Nici c-o înturna!”