.jpeg){kind=small}
1. Epitetul (figura de stil prin care se exprimă însuşirile deosebite, neaşteptate ale obiectelor sau ale
acţiunilor prezentate într-o lumină nouă, impresionându-l pe cititor)
a) După numărul de termeni epitetele pot fi:
- simple: Fumuri albe se ridică... (V.Alecsandri)
- duble: ţară mândră şi binecuvîntată (Nic.Bălcescu)
- multiple: Ceva creşte acum în tine amar şi dârz, încruntat şi nemilos. ( G.Bogza)
b) După ceea ce exprimă:
- cromatice (exprimă culoarea):
Lacul codrilor albastru (M.Eminescu)
- cu rol personificator (atribuie şi însuşiri omeneşti):
umbre suspinânde (M.Eminescu)
- cu rol hiperbolizator (contribuie la realizarea unei hiperbole):
Gigantică poart-o cupolă pe frunte (G.Coşbuc)
- cu rol metaforic (implică o comparaţie subînţeleasă, ca şi metafora):
Feţi-Frumoşi cu păr de aur ( M.Eminescu)
c) După poziţie
- postpus (aşezat după cuvântul determinat):
Umplu aerul văratec de mireasmă şi răcoar ( M.Eminescu)
- antepus (aşezat înaintea cuvântului determinat):
Priveam fără de ţintă-n sus/ Într-o sălbatică splendoare ( G.Coşbuc)
2. Personificarea (figura de stil prin care se atribuie însuşiri, manifestări şi acţiuni omeneşti
obiectelor, elementelor naturii, fiinţelor necuvântătoare):
Doar izvoarele suspină,
Pe când codrul negru tace (M.Eminescu)
3. Comparaţia (procedeul prin care se alătură doi termeni – personaje, obiecte, acţiuni, idei etc. – pe baza unor însuşiri commune, cu scopul de a evidenţia caracteristicile primului termen;
apar cuvintele: ca, asemenea, precum, cât, aidoma, asemănător, cum, întocmai etc.):
Caii zboară ca doi zmei (V.Alecsandri)
4. Metafora (figura de stil care are la bază o comparaţie din care lipseşte termenul comparat; un termen obişnuit – propriu – este înlocuit cu unul neobişnuit – figurat – realizându-se un transfer de sens):
Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare ( M.Eminescu)
Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară (V.Alecsandri)
5. Hiperbola (figura de stil prin care se exagerează intenţionat însuşirile unei fiinţe,
ale unui personaj literar, caracteristicile unui obiect, ale unui fenomen sau ale unei întâmplări pentru a impresiona pe cititor):
Crapii-n ele-s cât berbecii
În plopi piersici cât dovlecii,
Pepenii de zahăr roşu.
În grâu spicul cât cocoşu. (T.Arghezi)
6. Alegoria (figura de stil alcătuită dintr-o înşiruire de metafore, comparaţii, personificări etc., prin care se substituie o imagine prin alta în baza unor asemănări sau corespondenţe şi se exprimă noţiuni abstracte prin intermediul concretului; apare şi în fabule):
Să le spui curat Mi-au ţinut cununa
Că m-au însurat Brazi şi păltinaşi
Cu-o mândră crăiasă I-am avut nuntaşi,
A lumii mireasă Preoţi, munţii mari,
Că la nunta mea Paseri, lăutari
A căzut o stea; Păsărele mii
Soarele şi luna Şi stele făclii. (Mioriţa)
7. Simbolul (procedeul artistic care constă în utilizarea unui obiect concret pentru a desemna un alt obiect sau, cel mai adesea, o idee abstractă):
- crinul – simbolizează puritatea;
- laurul – simbolizează victoria etc.
PROCEDEE DE SINTAXĂ POETICĂ (procedee artistice) – cuvintele nu sunt folosite cu sens figurat.
1. Enumeraţia (înşiruire de mai mulţi termeni referitori la acelaşi aspect, cu scopul de a atrage atenţia asupra obiectelor sau faptelor înfăţişate):
Erau fagii, paltinii sau brazii ameţitor de înalţi. ( C.Hogaş)
2. Inversiunea (procedeul prin care se schimbă ordinea – topica – obişnuită a cuvintelor în propoziţii şi a propoziţiilor în fraze cu scopul de a obţine efecte poetice prin accentuarea aspectului sau caracteristicii înfăţişate). În versuri contribuie la realizarea ritmului şi a rimei:
Vesela verde câmpie acu-i tristă (V.Alecsandri)
3. Repetiţia (folosirea succesivă, repetarea unui sunet, a unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte pentru a impune atenţiei o imagine, un aspect din realitate, o idee, un sentiment, o acţiune sau un obiect):
Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară! (V.Alecsandri)
4.Antiteza (procedeul artistic prin care scriitorul pune în contrast – în opoziţie – personaje, situaţii, idei, sentimente cu scopul de a reliefa unul din termeni prin celălalt):
Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari.( M.Eminescu)
5. Invocaţia retorică (procedeul artistic care constă în adresarea directă către o persoană absentă sau imaginară, de la care nu se aşteaptă, de fapt, nicio intervenţie, niciun răspuns):
Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan,Corvine…(A.Mureşanu)
Se realizează prin substantive în vocative, însoţite sau nu de interjecţii;
Poate fi adresată unor personalităţi istorice, fiinţei iubite, unor elemente
din natură etc;
Creează impresia de dialog imaginar cu interlocutorul.
6. Exclamaţia retorică (procedeul artistic care pun în evidenţă diferite stări emoţionale, sentimente puternice ale vorbitorului prin intermediul unor interjecţii, al adresării directe şi printr-o intonaţie exclamativă):
Aoleo! Mă arde focul
Ca să-mi cerc şi eu norocul.
Aoleo! De rău, de bine
Ţipă sufletul în mine! (Folclor)
Subliniază idei şi sentimente, conferă vioiciune/ energie dialogului şi
dă relief personajelor (le conturează).
7. Interogaţia retorică (constă în adresarea unei întrebări sau a unui şir de întrebări la care nu se aşteaptă răspuns sau care conţin în ele răspunsul):
Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni.
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni. (M.Eminescu)
PROCEDEE FONETICE (figuri de sunete)
Aliteraţia sau armonia imitativă (procedeul artistic care constă în
repetarea unor consoane, grupuri de consoane sau silabe iniţiale pentru obţinerea unui efect muzical sau onomatopeic);
Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie (M.Eminescu)
Asonanţa (procedeul artistic care constă în repetarea aceleiaşi vocale
accentuate): Iată craiul, socru mare… (M.Eminescu)
Acest termen (asonanţa) denumeşte şi rima imperfectă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu